Raportul privind starea mediului în Rezervația Biosferei Delta ...

4.1.2. Clase de calitate ale solurilor - Categoriile de soluri din RBDD
Conform lucrării „Harta solurilor din Rezervaţia Biosferei Delta Dunării elaborată de I.
Munteanu şi colab., în 1996, principalele tipuri de sol şi folosinţe sunt:
Solurile aluviale sunt soluri foarte tinere caracteristice în principal grindurilor din partea
fluvială (vestică) a deltei, care în mod regulat primesc aluviuni proaspete. Aceste
grinduri sunt suficient de înalte (2-5mrMN) pentru a fi moderat drenate şi aerate, cel
puţin în partea superioară a profilului de sol (după inundări, apa freatică coboară la
adâncimi de 2-3m). Aproximativ 35.000 ha de zone cu soluri aluviale sunt îndiguite şi
cultivate. În condiţiile unui management adecvat aceste soluri sunt productive pentru o
gamă largă de tipuri de culturi pentru teren uscat, dar, din cauza climei uscate fără
irigaţii, producţiile sunt mici şi foarte mici. Orzul, lucerna şi floarea soarelui şi în mai
mică măsură grâul de toamnă, sunt cele mai potrivite culturi. În ecosistemele naturale,
solurile aluviale au un procent relativ redus de acoperire cu vegetaţie, aceasta constând
în principal din pajişti mezo-xerofile pe grindurile înalte, sau pajişti mezofile şi sălcete pe
grindurile umede. Aceste soluri, însă, sunt foarte potrivite pentru pădurile de plop.
Limnosolurile, includ depozitele lacustre/lagunare de pe fundul lacurilor. Aceste
sedimente sunt în marea lor majoritate alcătuite din suspensii minerale aduse de apele
Dunării şi cele provenite în urma proceselor chimice şi biologice care au loc la nivelul
masei de apă şi sedimentelor. Biofuncţiile limnosolurilor în cadrul ecosistemelor
acvatice sunt similare solurilor din cadrul ecosistemelor terestre, având rol de:
mediu de creştere şi suport pentru vegetaţia acvatică;
habitat pentru fauna bentonică;
stocarea şi înmagazinarea metalelor grele aduse de apele fluviului;
filtru, ajutând la protejarea apelor lacurilor şi a celor freatice împotriva poluării chimice,
dar cu efect asupra apei din lacuri, prin producerea carbonului organic volatil (CH4 -
CO2) şi emisii de H2S.
Gleisolurile, reprezintă principalul component al învelişului de sol caracteristic formelor
de relief cuprinse între 0,0 şi 0,5mrMN. Sunt dezvoltate pe depozite aluviale, dar câteva
dintre ele s-au format şi pe depozite de loess (Câmpia Chiliei). Dacă nu sunt drenate şi
cultivate, gleisolurile sunt acoperite, predominant, cu stufărişuri, păpurişuri şi rogozuri.
Pe grindurile fluviale acestea se găsesc sub păduri de Salix alba, Salix fragilis şi pajişti
cu Agrostis stolonifera şi Carex sp.
Psamosolurile şi nisipurile, sunt asociate cu grindurile şi dunele de nisip din delta
maritimă şi din Complexul lagunar Razim-Sinoie. Psamosolurile sunt definite prin
textura lor nisipoasă şi de un profil de sol slab dezvoltat. Nivelul general de fertilitate al
psamosolurilor este foarte scăzut. Sunt folosite în special pentru păşuni şi plantaţii de
plop. Numai pe porţiuni de teren foarte mici, în curţile caselor şi pe lângă sate, sunt
cultivate cu porumb, cartofi, secară, orz.
Solonceacurile includ toate tipurile de sol, care au limita superioară a orizontului salic
în primii 20 cm de la suprafaţa solului. Solonceacurile suportă un covor vegetal sărac,
care constă din pajişti halofile de calitate foarte scăzută pentru vite. Prin natura lor,
acestea au o biodiversitate scăzută. Pentru agricultură (exceptând păşunatul extensiv)
este imposibil a fi folosite fără un drenaj artificial şi spălarea sărurilor. O problemă
49