DREPTUL FAMILIEI ŞI COPILULUI

Consideraţii
DREPTUL FAMILIEI ŞI COPILULUI
Dreptul familiei – reprezintă unul dintre cele mai speciale şi în acelaşi timp controversate
ramuri ale dreptului. „Dreptul familiei reprezintă acea ramură a sistemului de drept care
cuprinde totalitatea normelor juridice ce reglementează relaţiile (patrimoniale şi personale) de
familie, pe care societatea are interes să le îndrume juridiceşte. 1 ”.
În Europa, începând cu Evul Mediu, familia a fost guvernată aproape exclusiv de norme
religioase şi de drept canonic. Codul civil napoleonian a secularizat aceste relaţii care, de atunci
sunt reglementate de normele dreptului privat. Şi în present, în numeroase state, familia este
supusă normelor religioase, de exemplu, Dreptul Islamic. În statele europene, familia este
guvernată de norme juridice, dar influenţele religioase sunt determinante (statele tradiţionale
catolice admit divorţul în condiţii mult mai restrictive decât altele).
Odată cu creşterea importanţei acordate femiliei în societatea contemporană, cu
înţelegerea caracterului complex al acesteia, cu evoluţia concepţiei privind respectarea
drepturilor omului, cu diversificarea normelor juridice în domeniu şi dezvoltarea jurisprudenţei,
dreptul familiei a devenit o ramură specială de drept, desprinsă din dreptul civil, care rămâne
normă generală în raport cu acesta (în cazul în care nu există normă expresă în materia normelor
de familie se aplică regulile drepturile civil, trebuind însă interpretate potrivit principiilor
dreptului familiei).
În prezent, autonomia dreptului familiei nu mai face obiectul nici unei controverse;
există, de asemenea, tendinţa, ca din dreptul familiei să se desprindă domenii speciale, precum
dreptul regimurilor matrimoniale sau protecţia drepturilor copilului. Pe de altă parte, existenţa
dreptului familiei este controversată deoarece reglementarea juridică a relaţiilor de familie pare a
fi puţin eficientă: este greu de apelat la forţa de coerciţie a statului în materii precum obligaţia de
fidelitate, afecţiune, sprijin moral, creştere şi educare a copiilor etc; aceasta nu înseamnă negarea
1 Bacaci, Al, Dumitrache, V.-C., Hageanu, C., Dreptul familiei, ediţia 5, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 6.

caracterului juridic al normei de familie - importanţa acesteia este evident în situaţii de criză,
precum divorţul sau obligarea debitorului obligaţiei de întreţinere la respectarea acesteia, dacă nu
o îndeplineşte de bunăvoie etc.
Particularităţile dreptului familiei
1.Flexibilitatea – reprezintă un specific esenţial al dreptului familiei. Flexibilitatea permite
aplicarea normei juridice abstracte şi impersonale la situaţii de fapt de o mare diversitate;
diversitatea este uneori reglementată chiar de legiuitor (mai multe tipuri de divorţ/desface a
căsătoriei, mai multe posibilităţi de stabilire a filiaţiei, mai multe tipuri de regimuri matrimoniale
etc.); alteori, diversitatea apare chiar în cadrul unei situaţii abstracte care formează ipoteza
normei juridice, rolul judecătorului fiind determinant (Legea 304/2004 privind organizarea
judiciară a creat tribunalul special pentru minori şi familie.)
2.Caracterul imperativ al normelor – deşi reglementează domenii ale vieţii private, normele
dreptului familiei au, preponderent, caracter imperativ. Acesta creează numai aparent dificultăţi
în aplicarea dispoziţiilor legale privind familia, norma juridică stabilind numai un minim necesar
(de exemplu din multitudinea efectelor de ordin personal ale căsătoriei legiuitorul le selectează
numai pe cele mai importante din punct de vedere social) sau un set de principii ce trebuie
respectate în toate situaţiile (de exemplu, principiul egalităţii dintre femeie şi bărbat). Acest
caracter imperativ are şi inconveniente, spre exemplu multe cupluri preferând uniunea liberă în
defavoarea instituţiei legale a căsătoriei, prea constrângătoare şi inflexibilă pentru mentalităţile
actuale.
3.Dinamismul – în epoca modernă, dreptul familiei s-a confruntat cu numeroase realităţi, nu
numai din sfera socialului, spre exemplu acceptarea relaţiilor între persoane de acelaşi sex, dar şi
din domeniul economic (spre exemplu: criza familiei lărgite, patriarhale, care tinde să se
transforme în familie nucleară, formată numai din părinţi şi din copiii lor minori sau un părinte şi
copilul crescut de el) ori din sfera drepturilor omului. Foarte recent, ele au venit şi din domeniul
medicinei, care a aşezat dreptul în faţa realităţilor generate de procrearea asistată.
Izvoarele dreptului familiei
1.Actele internaţionale în materia drepturilor omului la care România este parte. Dreptul la
relaţii de familie fiind un drept fundamental al omului, impactul actelor internaţionale în materia

drepturilor omului este semnificativ. Potrivit art. 20 din Constituţia României „dispoziţiile
constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în
concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la
care România este parte.”… „Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la
drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile interne, au prioritate
reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin
dispoziţii mai favorabile” (alin. 2);
2. Codul familiei reprezintă izvorul principal, acest act normative a fost pus în aplicare la 1
februarie 1954 – prin Legea nr. 4/1953;
3.Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei 2 ;
4. Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi persoanelel juridice;
5. Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi romovarea drepturilor copilului
Noţiunea de protecţie a copilului. Sediul materiei
Reglementările juridice au ţinut întotdeauna seama de situaţia specială a copilului, determinată
de vulnerabilitatea şi nevoia de ocrotire. În trecut, regimul legal al minorităţii avea ca fundament
concepţia potrivit căreia copiii trebuie „supuşi” protecţiei exercitate de reprezantanţii lor legali.
În epoca modernă, copilul încetează a mai fi „obiect” de protecţie şi devine participant la viaţa
socială, inclusiv cea juridică. Copilul este titular al drepturilor fundamentale ale omului în
aceeaşi măsură ca şi adultul, deşi acesta nu are gradul de maturitate pentru a participa la viaţa
juridică pe poziţie de egalitate cu majorii. Aceasta nu înseamnă excluderea lui, ci sprijinirea şi
asistarea lui pentru exercitarea drepturilor fundamentale care îi aparţin. Această nouă concepţie
privind protecţia copilului a fost exprimată la nivel internaţional prin adoptarea Convenţiei
O.N.U. din 1989 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului 3 . În dreptul intern a fost
transpusă prin adoptarea Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.
Principiul nediscriminării nu exclude discriminarea pozitivă. Copilul trebuie să se bucure
de o protecţie specială care să permită garantarea interesului său superior. Art. 46 din Constituţia
2 Publicată în M.Of., P I, nr. 557 din 23 iunie 2004.
3 ratificată prin Legea nr. 18/1990, republicată, M. Of. Nr. 314/13.06.2001.

României dispune: „copiii şi tinerii se bucură de un regim special de protecţie şi de asistenţă în
realizarea drepturilor lor.” Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor
copilului reprezintă un adevărat Cod al protecţiei copilului. Ea garantează drepturile acestuia nu
numai în cadrul familiei , ci şi în privinţa drepturilor şi libertăţilor civile, celor privind sănătatea
şi bunăstarea copilului, educaţia, activităţi recreative şi culturale, protecţia specială a copilului
lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea părinţilor săi, protecţia copiilor refugiaţi şi protecţia
copiilor în caz de conflict armat, protecţia copilului care a săvârşit o faptă penală şi nu răspunde
penal, protecţia copilului exploatat etc. În fiecare din aceste materii, legea generală urmează a se
completa cu dispoziţiile cuprinse în legile speciale (Codul muncii, Codul penal etc.); aşadar,
Legea 272/2004 reprezintă o lege-cadru care devine normă generală în materie.
Noţiunea de copil ca subiect de protecţie
Potrivit art. 4 lit. a din Legea nr. 272/2004 prin copil se înţelege persoana care nu a împlinit
vârsta de 18 ani şi nu a dobândit capacitatea deplină de exerciţiu, în condiţiile legii. Legea nu
arată însă din ce moment beneficiază copilul de protecţie, în principiu aceasta operând de la
naştere.
Principiile care stau la baza protecţiei copilului
Principiile sunt reguli generale, de maximă aplicabilitate, care reprezintă fundamentul unei
ramuri de drept sau a unei instituţii juridice. Art. 6 din Legea nr. 272/2004 afirmă expres
principiile care stau la baza protecţiei copilului. Acestea se aplică nu numai în raport cu
dispoziţiile actului normativ care reprezintă legea-cadru în materie, ci şi cu reglementările
speciale privind protecţia copilului. Legea 272/2004 arată că respectarea şi garantarea drepturilor
copilului se realizează conform următoarelor principii:
- Principiul protecţiei interesului superior al copilului
Protecţia interesului superior al copilului reprezintă fundamentul oricărei măsuri în legătură cu
minorul. Aplicarea principiului nu trebuie realizată astfel încât să se anuleze alte drepturi ale
copilului, astfel cum sunt acestea consacrate în Legea privind protecţia şi promovarea drepturilor
copilului şi în Convenţia O.N.U. cu privire la drepturile copilului. Principiul interesului superior
al copilului produce şi efecte „orizontale”, respectiv statul trebuie să ia măsurile necesare pentru

garantarea lui nu numai în ce priveşte relaţiile cu autorităţile ci şi de către subiectele de drept
privat, în special în raporturile cu părinţii. Acest principiu trebuie să prevaleze în toate
demersurile şi deciziile care îl privesc pe copil. Principiul nu trebuie înţeles în mod abstract, ci
pornindu-se de la particularităţile situaţiei fiecărui copil şi ale materiei în care se aplică.
Jurisprudenţa a arătat că într-un anumit caz concret, interesul superior al copilului justifică
încuviinţarea adopţiei, chiar dacă în alte situaţii o asemenea măsură nu putea fi admisă. În speţă,
copilul a fost abandonat imediat după naştere de ambii părinţi şi a fost crescut de bunicii paterni.
Deşi din certificatul medical depus la dosar rezultă anumite probleme de sănătate ale
adoptatoarei (care, totuşi, poate îngriji un minor), iar adoptatorul a fost condamnat penal pentru
distrugerea unor bunuri şi ulterior graţiat, comisia pentru protecţia copilului a dat aviz favorabil
pentru adopţie, prin încuviinţarea adopţiei de către bunicii paterni - interesul minorului este
evident mai bine protejat dacât dacă ar fi instituţionalizat într-un cămin. În aplicarea acestui
principiu trebuie avute în vedere nu numai efectele pe termen scurt ale unei măsuri, ci mai ales
efectele pe termen lung.
- Egalitatea şanselor şi nediscriminarea
- Responsabilizarea părinţilor cu privire la exercitarea drepturilor şi îndeplinirea
obligaţiilor părinteşti
- Primordialitatea responsabilităţii părinţilor privind respectarea şi garantarea
drepturilor copilului
CĂSĂTORIA
Definiţie, caractere şi natura juridică a căsătoriei.
Doctrina, grefată pe concepţia creştină despre căsătorie dă o definiţie comună acesteia: uniunea
liber consimţită, monogamă, dintre un bărbat şi o femeie, încheiată pe viaţă. Într-o altă
accepţiune, căsătoria este definită ca fiind uniunea liber consimţită dintre bărbat şi femeie,
încheiată în concordanţă cu dispoziţiile legale, în scopul întemeierii unei familii şi reglementată
de normele imperative ale legii.
Caracterele juridice ale căsătoriei

Pentru ca o uniune să fie calificată drept căsătorie, dreptul românesc impune următoarele cerinţe:
a) Căsătoria să fie liber consimţită. Principiul libertăţii căsătoriei este de esenţa acesteia.
Numai uniunea formată în baza acordului soţilor reprezintă o căsătorie valabilă. În dreptul
modern, condiţiile de fond la căsătorie sunt reduse la minim, tocmai pentru a da eficienţă acestui
principiu;
b) Căsătoria să fie monogamă. În dreptul intern, acest principiu se reflectă prin stabilirea
condiţiei de fond la încheierea căsătoriei: o persoană deja căsătorită nu poate încheia o
nouă căsătorie. Principiul ridică particularităţi în dreptul internaţional privat, în domeniul
relaţiilor internaţionale se ridică şi problema recunoaşterii căsătoriilor poligame legal
încheiate într-o ţară străină care admite căsătoria poligamă;
c) Căsătoria să fie încheiată pe viaţă – nu înseamnă decât că uniunea trebuie să fie potenţial
indefinită ca durată;
d) Căsătoria este o uniune între un bărbat şi o femeie – în mod tradiţional, prin căsătorie se
înţelege numai uniunea dintre un bărbat şi o femeie; în prezent, unele state acceptă
uniunea între persoane de acelaşi sex, iar în altele există discuţii ample privind
valabilitatea acestora.
Natura juridică a căsătoriei
În privinţa naturii juridice a căsătoriei s-au formulat mai multe puncte de vedere:
a) Căsătoria este o legătură sacră – concepţia este specifică dreptului canonic; căsătoria
constituie şi astăzi un temei de dispută între dreptul canonic şi cel civil; Biserica s-a
considerat singura în măsură să reglementeze această materie, fiind considerată o taină;
în dreptul românesc această concepţie a fost înlăturată prin secularizarea instituţiei
căsătoriei;
b) Căsătoria este un contract – potrivit acestei concepţii căsătoria este un contract prin care
două persoane de sex diferit stabilesc între ele o uniune, pe care legea o sancţionează şi
pe care ele nu pot să o desfiinţeze după voinţa lor. În doctrina şi practica americană,
căsătoria este considerată un contract; în cazul contractului de căsătorie ambele părţi
urmăresc un scop comun: întemeierea unei familii; efectele juridice ale contractului de
căsătorie - voinţa părţilor trebuie să aplice statutul legal al acesteia, căsătoria nu se poate

desface decât prin divorţul pronunţat de instanţa judecătorească (vezi notar, ofiţer stare
civilă – menţionate în Legea micii reforme în justiţie 4 ).
c) Căsătoria este o instituţie de dreptul familiei.
Încheierea căsătoriei
Legea reglementează cerinţele necesare pentru încheierea căsătoriei; acestea se pot clasifica în
condiţii de fond, care sunt intrinseci actului juridic şi condiţii de formă, care sunt extrinseci
acestuia. Cerinţele sunt imperativ cerute la încheierea căsătoriei; distincţia prezintă importanţă în
ceea ce priveşte nulitatea căsătoriei, legiuitorul sancţionând în anume cazuri cu nulitatea,
încălcarea condiţiilor de formă.
Principiul libertăţii căsătoriei. Rezultă din art. 12 al Convenţiei europene pentru apărarea
drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi din art. 48 din Constituţia României, care
dispune: „familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea acestora şi
pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor.”.
Libertatea de a încheia căsătoria înseamnă şi libertatea de a nu o încheia.
Condiţiile de fond la încheierea căsătoriei
1.Consimţământul la căsătorie. Căsătoria se încheie prin consimţământul liber al viitorilor soţi.
Din punct de vedere practic existenţa consimţământului la căsătorie nu ridică dificultăţi; acesta
rezultă din răspunsul afirmativ al soţilor la întrebarea ofiţerului de stare civilă, dacă doresc să
încheie căsătoria. Când unul dintre soţi este în imposibilitate de a vorbi (de exemplu este
surdomut), consimţământul se poate da în orice mod, însă trebuie să fie neîndoielnic. În aceste
împrejurări, consimţământul surdomuţilor, ca şi al celor care vorbesc o limbă pe care nu o
cunoaşte ofiţerul de stare civilă se dă în prezenţa unui interpret (cu încheierea unui proces-
verbal).
Consimţământul trebuie să fie dat personal de cel care încheie căsătoria, în faţa ofiţerului de stare
civilă. Sistemul nostru de drept actual nu îngăduie căsătoria prin procură.
4 Legea 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în M. Of., P. I, nr. 714
din 26 octombrie 2010.

Alienatul şi debilul mintal nu pot încheia căsătoria nici măcar în momentele de luciditate. Cei
lipsiţi vremelnic de facultăţile mintale pot încheia căsătoria numai în perioadele de luciditate, cât
timp au discernământul faptelor lor.
2.Diferenţa de sex dintre cei doi soţi. Această cerinţă nu este expres prevăzută de Codul
familiei, dar, în mod tradiţional, diferenţa de sex este considerată o condiţie de fond la încheierea
căsătoriei; s-a arătat în literatura de specialitate că această cerinţă este atât de evidentă încât
consacrarea ei nu mai este necesară.
3.Vârsta matrimonială. Deoarece căsătoria presupune aptitudinea de a întreţine relaţii sexuale,
din considerente care ţin de protecţia sănătăţii viitorilor soţi, pentru a se asigura condiţii pentru
procrearea de copii sănătoşi, dar şi din considerente care ţin de maturitatea psihică necesară
pentru asumarea sarcinilor căsătoriei, legiuitorul a fixat întotdeauna o vârstă minimă necesară
pentru căsătorie. În vechiul nostru drept, limita de vârstă era mult mai redusă decât în prezent
(Codul Calimach – promulgat în 1817, cu aplicabilitate mai consecvantă din 1833, prevedea că
băieţii se puteau căsători începând cu vârsta de 14 ani, iar fetele începând cu cea de 12 ani). În
prezent, Codul familiei a ridicat această vârstă la 18 ani împliniţi; Potrivit art. 4 alin.1 C. fam.
„Vârsta minimă de căsătorie este de 18 ani.” Legea nu stabileşte nici o diferenţă de vârstă între
soţi şi nici o limită maximă, ceea ce denotă caracterul mai spiritualizat al concepţiei juridice
moderne despre căsătorie.
Dispensa de vârstă. Potrivit art. 4 alin. 2 din Codul familiei pentru motive temeinice, minorul
care a împlinit vârta de 16 ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviinţarea
părinţilor săi, ori, după caz a tutorelui şi cu autorizarea Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi
Protecţia Copilului în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul. Dacă unul dintre părinţi este
decedat sau se află în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa, încuviinţarea celuilalt părinte este
suficientă. Dacă nu există nici părinţi, nici tutore care să poată încuviinţa căsătoria este necesară
încuviinţarea persoanei sau autorităţii care a fost abilitată să exercite drepturile părinteşti.
4.Comunicarea reciprocă a stării sănătăţii soţilor. Potrivit art. 10 din Codul familiei căsătoria
nu se va încheia dacă viitorii soţi nu declară că şi-au comunicat reciproc starea sănătăţii lor. În
cazul în care, prin lege specială, este oprită căsătoria celor suferinzi de anumite boli, se vor
aplica dispoziţiile legii. Starea sănătăţii nu contează din punct de vedere obiectiv, ci numai

subiectiv; potrivit principiului libertăţii căsătoriei se poate căsători atât persoana sănătoasă cât şi
cea bolnavă. Examenul medical are ca scop numai să informeze pe fiecare dintre viitorii soţi
despre starea sănătăţii lor. Unele examene sunt obligatorii (de exemplu pentru detectarea TBC-
ului sau a HIV/SIDA). Pentru detectarea unor factori care pot afecta ulterior relaţiile de căsătorie
(de exemplu anumite incompatibilităţi de procreare) educaţia soţilor îşi va spune cuvântul.
Importanţa comunicării stării de sănătate apare numai ulterior, când legea sancţioneză cu
nulitatea relativă, pe motiv de dol (acţiune făcută cu rea credinţă, cu viclenie, pentru a
determina pe cineva să încheie un contract nefavorabil sau să admită o clauză defavorabilă
dintr-un contract; expr.: manopere dolosive), încălcarea obligaţiei de sinceritate dintre soţi.
Efectuarea examenului medical se probază cu certificatele prenupţiale, care se depun odată cu
declaraţia de căsătorie.
Sancţiunea neîndeplinirii acestei condiţii este nulitatea relativă a căsătoriei, care poate fi invocată
de cel al cărui consimtământ a fost viciat prin dol.
5.Impedimente la încheierea căsătoriei. Impedimentele sau piedicile la încheierea căsătoriei
sunt expres prevăzute de lege, în art. 5-9 C. fam., iar în prezenţa unei atare împrejurări căsătoria
nu se poate încheia.
Clasificarea impedimentelor la căsătorie se face în literatura juridică după criteriul sancţiunii
care intervine în cazul încheierii căsătoriei cu ignorarea lor şi după acela al persoanelor între care
este oprită căsătoria. Ele se împart în: dirimante şi prohibitive, respectiv în absolute şi relative.
Sunt impedimente dirimante (fr.: dirimant care anulează un act încheiat sau constituie o piedică,
care anulează un act încheiat sau constituie o piedică) acelea care, prezente fiind la încheierea
căsătoriei atrag nulitatea absolută a acesteia : existenţa unei căsătorii anterioare nedesfăcute,
rudenia firească în grad prohibit de lege, rudenia în linie dreaptă izvorâtă din adopţie, alienaţia şi
debilitatea mintală sau lipsa temporară a facultăţilor mintale.
Impedimentele prohibitive sunt acelea care nu atrag nulitatea căsătoriei ci numai sancţiuni de
natură administrativă, aplicabile funcţionarului care a încheiat căsătoria în pofida reglementărilor
legale. Sunt impedimente prohibitive: adopţia, respectiv căsătoria dintre copiii adoptatorului şi

adoptat sau copiii săi, precum şi între cei adoptaţi de aceeaşi persoană şi relaţia izvorâtă din
tutelă.
Conform celui de-al doilea criteriu amintit, impedimentele se împart în: absolute şi relative.
Sunt impedimente absolute acelea care împidică încheierea căsătoriei unei persoane cu orice altă
persoană, ca: starea de persoană căsătorită şi alienaţia sau debilitatea mintală ori lipsa temporară
a facultăţilor mintale.
Impedimente relative sunt acelea care opresc căsătoria unei persoane numai cu o anumită
categorie de alte persoane, ca: rudenia firească, adopţia, tutela.
Există şi o altă clasificare a impedimentelor deşi nu are relevanţă din punct de vedere juridic: de
ordin fizic, psihic şi moral, dar izvorăsc din cadrul relaţiilor sociale (rudenia firească împiedică
încheierea căsătoriei din raţiuni de ordin moral şi psihologic, tutela şi adopţia împiedică
încheierea căsătoriei din raţiuni de ordin moral, iar alienaţia sau debilitatea mintală, din
considerente de ordin biologic, psihic şi moral.).
1.Impedimentul rezultând din situaţia juridică de persoană căsătorită realizează principiul
monogamiei, ca unul dintre principiile de esenţă ale căsătoriei. Interdicţia era prevăzută şi în
Codul civil la art. 130: „nu este iertat a trece în a doua căsătorie fără ca cea dintâi să fie
desfăcută” dar a fost transpusă şi în C. fam. la art. 5: „Este oprit să se căsătorească bărbatul care
este căsătorit sau femeia care este căsătorită.” Încălcarea acestui impediment are consecinţă
nulitatea absolută a celei de-a doua căsătorii (art. 19 C. fam.), cu atragerea şi de sancţiuni penale,
constituind infracţiunea de bigamie (art. 303 C. penal).
Dacă soţul din prima căsătorie este declarat mort prin hotărâre judecătorească, iar celălat soţ se
recăsătoreşte iar ulterior, soţul declarat mort se recăsătoreşte şi, ulterior, soţul declarat mort se
întoarce, ceea ce duce la anularea hotărârii declarative de moarte, în baza art. 22 C. fam., prima
căsătorie este declarată desfăcută pe data încheierii celei de-a doua (este soluţia adoptată de
legiuitor tocmai pentru evitarea bigamiei). Dacă încheierea celei de-a doua căsătorii are loc după
pronunţarea hotărârii declarative de moarte privitoare la soţul din prima căsătorie, iar declararea
nulităţii celei de-a doua căsătorii a avut loc înainte de rămânerea definitivă a hotărârii declarative

de moarte, deşi starea de bigamie a existat până în acel moment, nulitatea se acoperă prin
dispariţia ulterioară a cauzei care a determinat-o.
2.Rudenia. Legătura de rudenie este un impediment la încheierea căsătoriei din raţiuni de ordin
biologic, descendenţa din rude apropiate s-a constatat a fi nesănătoasă, şi de ordin moral, fiindcă
relaţiile între rudele apropiate ar influenţa în mod negativ familia. Potrivit art. 6 alin. 1 C. fam.
„este oprită căsătoria între rudele în linie dreaptă, precum şi între cele în linie colaterală până la
al patrulea grad , inclusiv”.
Fundamentul acestei condiţii este de ordin eugenic (pentru a preîntâmpina preocrearea de
descendenţi cu tare genetice), dar mai ales de ordin moral. Tocmai datorită acestei ultime
componente, întinderea acestui impediment este variabilă în dreptul comparat. Unele sisteme de
drept acceptă căsătoria între verii primari, altele chiar şi pe cea între unchi şi nepoată (sau mătuşă
şi nepot). În vechiul nostru drept era oprită căsătoria între rude până la gradul VIII.
Excepţie: Dispensa privind impedimentul rezultând din căsătorie. Pentru motive temeinice,
căsătoria între rudele colaterale de gradul al patrulea poate fi încuviinţată, cu dispensă din partea
preşedintelui Consiliului judeţean sau primarului general al mun. Bucureşti (art. 6 alin. 2 C.
fam.).
3.Impedimentul rezultând din adopţie. Din considerente de ordin moral adopţia este
impediment la căsătorie. Potrivit art. 7 din C. fam. este oprită căsătoria:
a) între cel care adoptă sau ascendenţii lui, pe de o parte şi cel adoptat ori descendenţii acestuia,
de alta;
b) între copiii celui ce adoptă, pe de o parte şi cel adoptat sau copiii acestuia, de alta;
c) între cei adoptaţi de aceeaşi persoană.
Pentru motive temeinice, căsătoria între persoanele prevăzute la lit. b şi c poate fi
încuviinţată cu dispensă. În prezent, conform art. 50 alin. 4 din L 273/2004 privind regimul
juridic al adopţiei, impedimentul rezultând din adopţie este asimilat cu cel rezultat din rudenie şi
în ceea ce priveşte pe adoptat şi descendenţii acestuia, pe de o parte şi persoanele cu care a
devenit rudă prin efectul adopţiei, pe de altă parte. Condiţiile la încheierea căsătoriei fiind de

ordine publică au aplicaţie imediată, aplicându-se legea specială, respectiv L 273/2004 şi nu
dispoziţiile generale prevăzute de C. fam.
4.Impedimentul rezultând din art. 9 C.fam. (alienaţia sau debilitatea mintală. Situaţia celui
lipsit vremelnic de discernământul faptelor sale). Potrivit art. 9 C. fam. este oprit să se
căsătorească alienatul mintal, debilul mintal precum şi cel care este lipsit vremelnic de facultăţile
mintale, cât timp nu are discernământul faptelor sale. În ceea ce priveşte alienaţia şi debilitatea
mintală, impedimentul este rar întâlnit în sistemele de drept europene. Fundamentul acestuia, şi
anume pericolul de a procrea descendenţi cu tare genetice (fr. tare – defect moral sau fizic
congenital) şi faptul că această stare este incompatibilă cu finalitatea căsătoriei este discutabil.
5. Impedimentul rezultând din tutelă – conform art. 8 din C. fam. este oprită căsătoria între
tutore şi persoana minoră aflată sub tutela sa, căci bărbatul minor nu are vârsta legală pentru
căsătorie. Impedimentul se întemeiază pe consideraţii de ordin moral; tutorele are datoria de a
ocroti pe minor, de a se îngriji de creşterea lui, înlocuind astfel atribuţiile părinteşti. Aceste
drepturi nu trebuie influenţate defavorabil de posibilitatea existenţei unor relaţii conjugale între
tutore şi persoana aflată sub tutela sa.
6.Impedimentul rezultând din lipsa aprobării ministrului apărării naţionale. Căsătoria unui
cadru militar în activitate cu o persoană apatridă este condiţionată de obţinerea aprobării
prealabile a ministrului apărării naţionale. Deoarece C. fam. nu sancţionează cu nulitatea
neîndeplinirea acestei condiţii de fond la încheierea căsătoriei, impedimentul este numai
prohibitiv. (S-a exprimat opinia că aceste dispoziţii sunt neconstituţionale şi neconvenţionale).
Dovada impedimentelor la căsătorie – sunt împrejurări ce nu trebuie să existe pentru a se
încheia valabil căsătoria, iar viitorii soţi au obligaţia ca în temeiul dispoziţiilor art. 13 C. fam. să
precizeze în declaraţia de căsătorie că nu există nici o piedică pentru încheierea ei. Terţele
persoane sau ofiţerul de stare civilă, din oficiu, pot face dovada existenţei unor asemenea
împrejurări; dacă în urma verificărilor pe care ofiţerul de stare civilă este obligat să le facă
constată existenţa unuia dintre impedimentele anterior reţinute, cererea de încheierea a căsătoriei
va fi respinsă.

CONDIŢII DE FORMĂ LA ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI
Aceatea urmăresc asigurarea respectării condiţiilor de fond şi verificarea inexistenţei
impedimentelor la căsătorie. În doctrină se apreciază că impunerea unor anumite condiţii de
formă are ca scop recunoaşterea publică a căsătoriei şi asigurarea unui mijloc de dovadă a
acesteia.
Formalităţi premergătoare încheierii căsătoriei
1.Declaraţia de căsătorie. Conform art. 12 C. fam, cei ce vor să se căsătorească trebuie să facă,
la serviciul de stare civilă, o declaraţie de căsătorie. Prin aceasta se exprimă voinţa din partea
amândurora, de a încheia căsătoria. Ea se face în scris şi numai personal (nu şi prin reprezentant).
Ea cuprinde:
- manifestarea de voinţă a declaranţilor că vor să se căsătorească;
- identificarea fiecăruia prin datele personale;
- declaraţia viitorilor soţi, în sensul că nu există nici o piedică la căsătorie dintre cele prevăzute
de dispoziţiile art. 4-10 C. fam.;
-declaraţia acestora privind numele pe care doresc să-l poarte în timpul căsătoriei (art. 27 C.
fam.). Această declaraţie poate fi făcută şi ulterior, până la încheierea căsătoriei, în scris, urmând
a fi anexată declaraţiei de căsătorie;
-declaraţia viitorilor soţi că au luat cunoştinţă de starea sănătăţii lor în mod reciproc;
-indicarea locului unde se va încheia căsătoria în situaţia în care declaraţiile au fost făcute în
localităţi diferite. De regulă, declaraţia de căsătorie se întocmeşte la serviciul de stare civilă unde
urmează a se încheia căsătoria; acesta poate fi la alegere, cel al domiciliului sau al reşedinţei
oricăruia dintre viitorii soţi. Potrivit Legii nr. 119/1996 privind actele de stare civilă căsătoria se
poate încheia şi în afara sediului autorităţii administraţiei locale dacă, din motive temeinice, unul
dintre soţi se află în imposibilitatea de a se putea căsători, fiind necesară aprobarea primarului.
Dacă unul dintre soţi nu se află în localitatea unde urmează a se încheia căsătoria, acesta va putea
face declaraţia de căsătorie la serviciul de stare civilă din localitatea în care se află, urmând ca
aceasta să fie trimisă serviciului de stare civilă al locului unde se va încheia căsătoria.
2.Publicitatea prealabilă a căsătoriei. Art. 13 1 din C. fam. prevede că „[î]n aceeaşi zi cu
primirea declaraţiei de căsătorie, ofiţerul de stare civilă va dispune publicarea acesteia prin
afişarea în extras într-un loc special amenajat, la sediul primăriei unde urmează să se încheie

căsătoria. Extrasul din declaraţia de căsătorie va cuprinde: data afişării, datele de stare civilă ale
viitorilor soţi precum şi înştiinţarea că orice persoană poate face opunere la căsătorie, în termen
de 10 zile de la data afişării.” (Originea acestei necesităţi de a publica proiectul de căsătorie este
bisericească; în vechiul drept românesc, prescripţiile bisericeşti cereau ca preotul domiciliului
viitorilor soţi să facă trei strigări la biserică, în trei duminici consecutive).
3. Opoziţiile la căsătorie. Prin opoziţie se înţelege aducerea la cunoştinţa ofiţerului de stare
civilă a unei piedici la încheierea căsătoriei. În baza art. 14 C. fam. orice persoană poate face
opoziţie la căsătorie, fără să fie nevoită să dovedească vreun interes, dat fiind interesul general al
societăţii în încheierea unor căsătorii neafectate de vicii. Pentru a fi valabilă, opoziţia la căsătorie
trebuie să îndeplinească anumite condiţii: - să fie făcută în scris şi semnată de cel care o face; - să
precizeze dovezile pe care se întemeiază. De asemenea, ofiţerul de stare civilă trebuie să facă
verificările necesare şi o va respinge dacă este neîntemeiată, procedând la încheierea căsătoriei.
Dacă ofiţerul de stare civilă constată că există o piedică la încheierea căsătoriei va refuza
încheierea ei şi la cererea părţii va înainta actele instanţei competente pentru a hotărî de urgenţă
asupra refuzului de încheiere a căsătoriei. Ofiţerul de stare civilă poate refuza încheierea
căsătoriei chiar dacă nu există nici o opoziţie la căsătorie dar constată din oficiu, existenţa
vreunui impediment de natură a se opune la încheierea acesteia.
3. Procedura încheierii căsătoriei. a) Locul încheierii căsătoriei. Căsătoria se face în faţa
ofiţerului de stare civilă, la sediul autorităţii administraţiei publice locale a municipiului
Bucureşti, oraşului sau comunei în a cărei rază administrativ-teritorială îşi are domiciliul sau
reşedinţa unul dintre viitorii soţi.
b) Celebrarea căsătoriei – potrivt art 16 din Codul familiei, căsătoria se încheie prin
consimţământul viitorilor soţi. Aceştia sunt obligaţi să fie prezenţi, împreună, în faţa ofiţerului de
stare civilă pentru a-şi da consimţământul personal în mod public.
4. Atribuţiile ofiţerului de stare civilă. Potrivit art. 3 C. fam. numai căsătoria încheiată în faţa
ofiţerului de stare civilă produce efecte juridice, iar ofiţerul de stare civilă competent este acela al
consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului dintr-un municipiu în raza
căruia domiciliază sau îşi au reşedinţa unul sau ambii soţi.
În cazul în care căsătoria se încheie în România, dacă ambii soţi sunt cetăţeni români, ei se pot
căsători numai în faţa ofiţerului de stare civilă. Cetăţeanul străin se poate căsători în faţa

ofiţerului român de stare civilă; potrivit regulilor dreptului consular, el se poate căsători şi în faţa
agentului diplomatic sau consular al statului său de cetăţenie.
Cetăţeanul român se poate căsători în străinătate, în faţa autorităţii locale de stat competente ori
în faţa agentului diplomatic sau funcţionarului consular fie al României, fie al statului celuilalt
viitor soţ. Actele de stare civilă ale cetăţenilor români, întocmite la autorităţile străine, au putere
doveditoare în ţară numai dacă sunt transcrise în registrele de stare civilă române.
5.Momentul încheierii căsătoriei. Potrivit art. 16 C. fam. căsătoria se încheie prin
consimţământul viitorilor soţi. Potrivit art. 17 din C. fam. ofiţerul de tare civilă ia
consimţământul soţilor şi întocmeşte de îndată, în registrul actelor de stare civilă, actul de
căsătorie. Acesta se semnează de către soţi, de cei doi martori şi de ofiţerul de stare civilă.
Căsătoria se încheie în formă solemnă, deoarece nu reprezintă numai un act privat, ci şi o
instituţie care interesează întreaga societate. Codul civil a secularizat încheierea căsătoriei, care,
în trecut, se celebra în formă religioaă. Principalul motiv al acestei reforme a fost acela de a
asigura publicitatea căsătoriei şi prin mijloacele oferite de sistemul actelor de stare civilă
întocmite şi păstrate de funcţionari ai autorităţii publice. Legea română nu interzice căsătoria
religioasă, ci arată că aceasta poate fi celebrată numai după căsătoria civilă (art. 48 alin. 2 din
Constituţia României.). Preotul va încheia căsătoria religioasă numai dacă i se prezintă
certificatul de căsătorie.
6.Proba căsătoriei. „Căsătoria nu poate fi dovedită decât prin certificatul de căsătorie, eliberat
pe baza actului întocmit în registrul actelor de stare civilă” – conform art. 18 C. fam. De
asemenea, prevederile art. 22 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi
juridice prevede că „starea civilă se dovedeşte cu actele întocmite sau cu cele înscrise, potrivit
legii, în registrele de stare civilă.” Certificatele eliberate în temeiul registrelor de stare civilă au
aceeaşi putere doveditoare ca şi actele întocmite sau înscrise în registre. (Reconstituirea actului
de căsătorie – pentru cazurile de pierdere, distrugere etc. – nu se poate face decât dacă registrele
de stare civilă au fost distruse sau pierdute sau actul a fost întocmit în străinătate şi nu poate fi
procurat, iar întocmirea ulterioară a actului de căsătorie nu se poate cere numai în situaţiile în
care nu au existat registre de acte de stare civilă sau întocmirea actului a fost omisă, din vina
ofiţerului de stare civilă.)
În concluzie, proba căsătoriei, când se pretind efecte de stare civilă, se face, în exclusivitate prin
certificatul de căsătorie, însă, atunci când dovada căsătoriei este necesară în alte scopuri,

căsătoria este considerată un simplu fapt juridic şi se vor putea utiliza orice mujloace de probă;
(aşa fiind, în materie de moştenire, fostul Tribunal Suprem a stabilit că, în principiu, statutul civil
al unei persoane nu se poate dovedi decât cu certificatele de stare civilă, „instanţa putând
încuviinţa şi alte probe pentru stabilirea raportului de rudenie, dacă partea trebuie să dovedească
naşteri sau căsătorii vechi sau întâmplate în localităţi necunoscute ori îndepărtate sau când,
pentru obţinerea lor, ar întâmpina alte piedici, găsite întemeiate cu condiţia ca aceste probe să nu
fie contrare certificatelor de căsătorie prezentate” – Trib. Suprem, Colegiul civil, Decizia nr.
2013/1953, c.d. 1954, vol. I, p. 31). „Nu mai puţin este adevărat că o asemenea interpretare
trebuie aplicată cu multă prudenţă, pentru a nu se admite cu uşurinţă dovada căsătoriei” 5 .
ÎNCETAREA ŞI DESFACEREA CĂSĂTORIEI
Codul familiei reglementează distinct desfiinţarea, desfacerea căsătoriei şi încetarea acesteia.
Potrivit art. 37 alin. 1 C. fam., „[c]ăsătoria încetează prin moartea unuia dintre soţi sau prin
declararea judecătorească a morţii unuia dintre ei. (În cazul declarării morţii prin hotărâre
judecătorească, dacă hotărârea de declarare a morţii este anulată, iar între timp soţul celui
declarat mort s-a recăsătorit, prima căsătorie este considerată desfăcută la data încheierii noii
căsătorii.) (Dacă soţul care s-a căsătorit a fost de rea-credinţă, cunoscând că cel declarat mort
trăieşte, noua căsătorie se va considera încheiată prin fraudă şi va fi lovită de nulitate absolută.)
Efectele încetării căsătoriei. (Încetarea căsătoriei se produce de drept şi are efecte doar pentru
viitor – lat. ex nunc).
1.Soţul supravieţuitor care, în timpul căsătoriei a purtat numele soţului decedat, poate să poarte
acel nume şi după încetarea căsătoriei (Trib. Suprem, Secţia civilă, Decizia nr. 1396/1963); s-a
decis în jurisprudenţă că soţul supravieţuitor poate să poarte acel nume şi după recăsătorirea sa şi
chiar împreună cu noul său soţ (Trib. Suprem, 1969).
2. Dacă soţul supravieţuitor nu împlinise 18 ani la momentul încheierii căsătoriei, îşi menţine
capacitatea de exerciţiu dobândită prin căsătorie (a se face distincţie între capacitatea civilă cu
efecte restrânse pe care orice fiinţă umană o dobândeşte la naştere, denumită şi capacitate civilă
5 Eliescu, M., Transmisiunea şi împărţeala moştenirii în dreptul R.S.R. , Ed. Academiei, Bucureşti, 1966, p. 194.

de folosinţă şi capacitatea civilă cu efecte depline, dobândită la împlinirea vârstei de 18 ani –
majoratul – denumită şi capacitate civilă de exerciţiu, incluzând-o, implicit şi pe cea dintâi).
3. Comunitatea de bunuri încetează. Partea din bunurile comune care se cuvenea soţului decedat
formează masa succesorală împreună cu celelalte bunuri ce i-au aparţinut şi se va deferi (acorda)
moştenitorilor. Soţul supravieţuitor are chemare la moştenire conform prevederilor Legii
319/1944 privind drepturile soţului supravieţuitor.
4. Ocrotirea părintească se exercită numai de către părintele rămas în viaţă, conform art. 98 alin.
2 C. fam.
DESFACEREA CĂSĂTORIEI
Consideraţii. „Înainte, în legislaţia românească nu se făcea distincţie între încetarea căsătoriei şi
desfacerea ei prin divorţ, precizându-se că desfacerea căsătoriei are loc prin moartea unuia dintre
soţi, declararea judecătorească a morţii sau prin divorţ.” În prezent, încetarea căsătoriei este caz
diferit de desfacerea ei care se poate realiza prin divorţ.
Divorţul reprezintă, aşa cum prevede art. 38 * C. fam. modificat prin Legea 202/2010 privind
unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor (începând cu 30 de zile de la data
publicării în M.Of., P. I – din 26.10.2010 – modifică art. 38 adăugând art. 38^1 şi 38^4).
Potrivit art. 38 * alin. 1 C. fam. „Instanţa judecătorească poate desface căsătoria prin divorţ atunci
când, datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea
căsătoriei nu mai este posibilă.”.
Conform art. 38 „Divorţul prin acordul soţilor poate fi pronunţat de către instanţa jdecătorească
indiferent de durata căsătoriei şi indiferent dacă există sau nu copii minori rezultaţi din căsătorie.
Divorţul prin acordul soţilor nu poate fi admis dacă unul dintre soţi este pus sub interdicţie.”
Instanţa este obligată să verifice existenţa consimţământului liber şi neviciat al fiecărui soţ. La
soluţionarea cererilor accesorii divorţului, referitoare la încredinţarea copiilor minori, obligaţia
de întreţinere şi folosirea locuinţei, instanţa va ţine seama şi de interesele minorilor.”
Art. 38^1 prevede că dacă soţii sunt de acord cu divorţul şi nu au copii minori, născuţi din
căsătorie sau adoptaţi, ofiţerul de stare civilă ori notarul public de la locul căsătoriei sau al

ultimei locuinţe comune a soţilor poate constata desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor,
eliberându-le un certificat de divorţ, potrivit legii. Cererea de divorţ se depune de soţi împreună;
ofiţerul de stare civilă sau notarul public înregistrează cererea şi le acordă un termen de 30 de
zile pentru eventuala retragere a cererii de divorţ. La expirarea acestui termen, ofiţerul de stare
civilă sau, după caz, notarul public verifică dacă soţii stăruie să divorţeze, şi dacă în acest sens,
consimţământul lor este liber şi neviciat. Dacă soţii stăruie în divorţ, ofiţerul de stare civilă sau,
după caz, notarul public eliberează certificatul de divorţ fără să facă vreo menţiune cu privire la
culpa soţilor. La desfacerea căsătoriei prin divorţ, soţii se pot învoi ca soţul care a purtat în
timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt soţ să poarte acest nume şi după desfacerea
căsătoriei. Dacă soţii nu se înţeleg asupra numelui de familie pe care să îl poarte după divorţ,
ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul public emite o dispoziţie de respingere a cererii de
divorţ şi îndrumă soţii să se adreseze instanţei de judecată.
De asemenea, soluţionarea cererilor privind alte efecte ale divorţului asupra cărora soţii nu se
înţeleg este de competenţa instanţei judecătoreşti.
Dacă cererea de divorţ este depusă la primăria unde s-a încheiat căsătoria, ofiţerul de stare civilă,
după emiterea certificatului de divorţ, face cuvenita menţiune în actul de căsătorie. În cazul
depunerii cererii la primăria în a cărei rază teritorială soţii au avut ultima locuinţă comună,
ofiţerul de stare civilă emite certificatul de divorţ şi înaintează, de îndată, o copie certificată de
pe acesta la primăria locului unde s-a încheiat căsătoria, spre a face menţiune în actul de
căsătorie.
În cazul constatării divorţului de către notarul public, acesta emite certificatul de divorţ şi
înaintează, de îndată, o copie certificată de pe acesta la primăria locului unde s-a încheiat
căsătoria, spre a face menţiune în actul de căsătorie.
Dacă unul din soţi/soţii nu sunt de acord cu divorţul, au copii minori, născuţi din căsătorie sau
adoptaţi, ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul public respinge cererea de divorţ.
Împotriva refuzului ofiţerului de stare civilă sau notarului public nu există cale de atac, dar soţii
se pot adresa cu cererea de divorţ instanţei de judecată, pentru a dispune desfacerea căsătoriei
prin acordul lor sau în baza unui alt temei prevăzut de lege.