DAVID DUKE Trezirea la realitate - Der Stürmer

împotriva nevinovaților. Liderii sionişti ştiu şi ei perfect de bine că pierderile evreieşti de
acest gen, propagate de mass-media care transmit imagini sângeroase în întreaga lume, nu
fac decât să accentueze solidaritatea evreiască şi să sporească simpatia neevreilor la adresa
poporului evreu cel veşnic năpăstuit.
Când Saddam Hussein a încercat să ia înapoi Kuweitul, care cu doar câteva zeci de ani în
urmă făcuse parte din Irak, lumea occidentală a pornit la război încurajată în acest sens mai
ales de Israel. Erau oare acțiunile Irakului mai imperialiste cu ceva decât cele ale Israelului
împotriva palestinienilor sau a libanezilor?
Excepție făcând proporțiile conflictului, cu ce se deosebeşte războiul continuu de cucerire
al Israelului de căutarea Lebensraum-ului de către Germania nazistă, la începutul anilor
patruzeci? Germania nu s-a purtat cu nici o națiune mai rău decât tratează Israelul Palestina,
cu terorizarea şi alungarea a trei sferturi din locuitorii ei. Nici o populație a unei națiuni
europene, cu excepția celor din sectoarele de ocupație sovietice ale Germaniei n-a fost
dislocată în proporții atât de masive. Este interesant de remarcat că evreii au dirijat şi
teroarea împotriva germanilor, dar în acel război purtau uniforma comisarilor sovietici, în
locul celei a organizațiilor teroriste Stern Gang sau Haganah.
Între granițele Israelului şi pe teritoriile ocupate, sub cizma unei ocupații militare dure,
Israelul continuă să exproprieze pământuri de la palestinieni, aşezare cu aşezare. Evident,
palestinienii se opun unor asemenea confiscări. Cea mai mare revoltă din ultimii ani a fost
Intifada. Statisticile victimelor palestiniene sunt amenințătoare. Iată cifrele compilate de
importantul ziar francez „Le Monde“:
1.116 palestinieni au fost omorâți de la începutul Intifadei (revolta cu aruncări de pietre),
la data de 9 decembrie 1987, împuşcați de militari, polițişti sau colonişti. Cifrele se împart
după cum urmează: 626 de morți în 1988 şi 1989, 134 în 1990, 93 în 1991, 108 în 1992 şi 155
de la 1 ianuarie până la 11 septembrie 1993. Printre victime s-au numărat 233 de copii sub
şaptesprezece ani, conform unui studiu efectuat de Betselem, asociația israeliană pentru
drepturile omului.
Sursele militare înaintează o cifră de aproape 20.000 cu privire la numărul de
palestinieni răniți de gloanțe, iar agenția de Ajutorare şi Angajare a Națiunilor Unite, (În orig.
– U.N. Relief and Works Agency)(U.N.R.W.A.) pentru refugiații palestinieni dă o cifră de
90.000.
(...) Această organizație umanitară indică şi faptul că cel puțin douăzeci de deținuți sunt
torturați în fiecare an în timpul interogatoriilor din centrele militare de detenție.395
Nici o țară, în timp de pace, nici chiar Uniunea Sovietică sau China Roşie, în perioada de
glorie a Gulagurilor lor, nu a deținut atât de mulți prizonieri pe cap de locuitor ca națiunea
israeliană. Este una dintre puținele națiuni care nu vrea să renunțe oficial la folosirea torturii.
Israelul figurează de mult timp în fruntea listei compilate de asociația Amnesty International.
„London Times Magazine“ a realizat un expozeu extins despre torturile israeliene în anii
şaptezeci şi optzeci. Rămâne inevitabil faptul că Israelul s-a născut şi a fost construit prin
invazii, ucideri şi furturi. O asemenea nedreptate are nevoie de folosirea forței şi a terorii
pentru a-şi menține puterea.
Între timp, americanii şi europenii prosperă unii cu faptele celorlalți şi cu lozinca sacră că
Israelul este „singura democrație din Orientul Mijlociu“. Dar nu se întreabă niciodată presa
noastră de dominație evreiască ce fel de democrație e aceea care expulzează fără să stea pe
gânduri trei sferturi din cetățenii care pot vota în sens nedorit? Terorizarea, deposedarea,
încarcerarea, uciderea şi expulzarea le-au răpit palestinienilor mult mai mult decât voturile,
pentru că exilații şi-au pierdut propria țară.
Rădăcinile istorice ale Israelului
Israelul s-a născut din Holocaust, dar a fost procreat cu mii de ani mai înainte. Timp de
cel puțin două mii de ani, evreii s-au rugat: „La anul, în Ierusalim“. Şi, până la jumătatea
secolului XX, această rugăciune nu a fost decât o metaforă religioasă. Apoi, în 1948,
posibilitatea unei întâlniri „la anul în Ierusalim“ a devenit în mod dramatic reală pentru toți
evreii din lume. Maşinațiile politice ale Statului Sionist depun mărturie despre omniprezența
şi unitatea puterii evreieşti în Occident. Prin operațiunile sale, Israelul trăieşte ca o dovadă
vie a însăşi naturii expansioniste a iudaismului şi a fiului său parțialmente laic, sionismul.
Tradiția mesianică evreiască datează de când există istoria lor consemnată în scris. Chiar
şi pe vremea când evreii erau unul dintre cele mai mici triburi din Orientul Mijlociu, îşi
formulaseră o credință care îi desemna ca pe un popor deosebit, un popor ales, un popor
căruia i se promisese că avea să stăpânească lumea. Aceste intenții mesianice nu sunt