DAVID DUKE Trezirea la realitate - Der Stürmer

direct de acest infern (se cuvine să precizăm că mii de israelieni onorabili au defilat pe străzi
într-un marş de protest împotriva lui), a fost eliberat din funcție, deşi ulterior a fost răsplătit
cu un fotoliu de cabinet.
Un masacru mai recent a avut loc la Qana, un orăşel din sudul Libanului. Iată câteva
extrase din relatarea de martor ocular a unui ziarist britanic despre această acțiune, astfel
încât cititorul să poată înțelege pe deplin că dincolo de statisticile reci se află oameni
adevărați, oameni care s-au confruntat cu o oroare cu nimic mai prejos decât a victimelor
asasinate în sabotajul cu bombă din Oklahoma City.
Qana, sudul Libanului. A fost un masacru. Niciodată, de la Sabra şi Shatila încoace, n-am
mai văzut o asemenea măcelărire a oamenilor nevinovați. Refugiații libanezi, femei, copii şi
bărbați, zăceau în grămezi, cu mâinile, brațele sau picioarele lipsă, decapitați sau eviscerați.
Erau cu mult peste o sută. Un copil nu mai avea cap. Obuzele israeliene îi seceraseră în timp
ce stăteau în adăpostul Națiunilor Unite, crezând că erau în siguranță, sub protecția lumii
întregi. La fel ca musulmanii din Srebrenica, musulmanii din Qana s-au înşelat.
În fața unei clădiri care ardea, din cartierul general al batalionului O.N.U. Fijian, o fată
ținea în brațe un cadavru, trupul unui bărbat cărunt ai cărui ochi o priveau fix, în timp ce îl
legăna înainte şi-napoi, tânguindu-se, plângând şi strigând aceleaşi cuvinte, la nesfârşit:
„Tatăl meu, tatăl meu“. Un soldat din batalionul O.N.U. Fijian stătea în mijlocul mării de
cadavre şi, fără să scoată o vorbă, ținea ridicat trupul unui copil fără cap.
(...) Când am pornit spre ei, am alunecat pe o mână omenească...
Măcelărirea civililor de către israelieni în această cumplită ofensivă de zece zile, două sute
şase până noaptea trecută, a fost atât de necruțătoare, atât de feroce, încât nici un libanez nu
va uita vreodată acest masacru. A fost atacul ambulanței de sâmbătă, surorile asasinate la
Yohmor în ajun, fetița de doi ani decapitată de un proiectil israelian cu patru zile în urmă. Iar
ieri, mai devreme, israelienii masacraseră o familie de doisprezece persoane, cel mai mic
fiind un copil în vârstă de numai patru zile când piloții israelieni de elicopter au tras cu
rachete în casa lor.
Nu peste mult timp, trei turboreactoare israeliene au aruncat bombe la doar două sute
cincizeci de metri distanță de un convoi al O.N.U. din care făceam parte şi eu, aruncând în aer
o casă, până la o înălțime de zece metri, în fața ochilor mei. Noaptea trecută, în timp ce mă
întorceam la Beirut spre a-mi scrie raportul despre masacrul din Qana pentru ziarul
„Independent“, am găsit două torpiloare israeliene care trăgeau în maşinile civile de pe podul
peste râu, la nord de Sidon (...).
Un soldat francez din trupele O.N.U. bombănea înjurături de unul singur, în timp ce
deschidea un sac ca să-l umple cu picioare, degete, bucăți de brațe omeneşti (...).
Dintr-o dată, nu mai eram trupe O.N.U. şi gazetari, ci deveniserăm occidentali, aliații
Israelului, obiect al urii şi al veninului. Un bărbat cu barbă şi ochi aprinşi ne privea fix, cu
chipul întunecat de furie. „Sunteți americani!“ a răcnit el la noi. „Americanii sunt nişte câini.
Voi ați făcut asta. Americanii sunt nişte câini!“
Preşedintele Bill Clinton s-a aliat cu Israelul în acest război contra „terorismului“, iar
libanezii, în durerea lor, n-au uitat acest lucru. Exprimarea oficială a regretelor de către Israel
n-a făcut decât să pună sare pe rănile lor. „Aş vrea să mă echipez ca bombă umană şi să sar în
aer între israelieni“, a spus un bătrân (...).394
Spre deosebire de cazurile scenelor sângeroase din urma atentatelor cu bombe săvârşite
de palestinieni sinucigaşi, americanii şi europenii n-au văzut niciodată măceluri ca acela
descris de Fisk. Mass-media nu ne atrag decât foarte rar atenția asupra suferințelor cauzate
de evrei, ele preocupându-se mai mult de suferințele provocate evreilor. Cei care poartă
steaua cu şase colțuri şi bombardează adăposturile O.N.U., ambulanțele, taberele de refugiați
civili şi autovehiculele civile nu sunt descrişi niciodată ca terorişti. Ei sunt numiți numai
„luptători de comando“ sau, mai simplu, „forțe militare“. Prin contrast, luptătorii palestinieni
din afara granițelor Israelului sunt, desigur, declarați cu regularitate terorişti.
Remarcile bătrânului necunoscut de la Qana, care spunea „aş vrea să mă echipez ca
bombă umană şi să sar în aer între israelieni“ s-a dovedit profetică în sens tragic, căci după
numai un an şi jumătate de atunci un număr de palestinieni, dorind cu disperare să se
răzbune, şi-au sacrificat viețile pentru a face tocmai acest lucru, într-o piață din Ierusalim.
Nimeni nu poate apăra faptele de orice fel care se soldează cu mutilarea sau schilodirea unor
nevinovați, dar este important să se înțeleagă oroarea care i-a determinat pe sute de
palestinieni să-şi jertfească propriile vieți pentru a le da aceste lovituri slabe oamenilor care iau
ucis pe cei dragi lor şi le-au furat patria. În durerea şi furia lor, şi ei comit acte violente