DAVID DUKE Trezirea la realitate - Der Stürmer

Cel dintâi prim-ministru al Israelului, David Ben-Gurion, care nici el nu ocolea
supremația evreiască, a fost citat ca descriindu-l pe Begin cu aceste cuvinte:
Begin aparține incontestabil tipului hitlerist. E un rasist, gata să-i distrugă pe toți arabii
în visul lui de unificare a Israelului, pregătit să recurgă la orice mijloace pentru realizarea
acestui țel sfânt.389
Instigatorul măcelului în masă, Menahem Begin, a devenit mai târziu prim-ministru al
Israelului, primind ulterior chiar şi Premiul Nobel pentru Pace. O asemenea distincție
simbolizează incredibila putere a mass-media evreieşti la nivel mondial, căci Begin se făcuse
vinovat de crime deloc diferite de cele ale naziştilor pe care evreii continuă să-i vâneze şi să-i
condamne chiar şi în zilele noastre. Şi totuşi, în loc de a fi judecat şi pedepsit pentru crime
contra umanității, Menahem Begin a primit premiul pe care mulți îl consideră cea mai înaltă
onoare din lume.
Masacrul de la Deir Yassin nu a fost singurul comis de forțele israeliene. În numărul din 6
mai 1992, cotidianul ebraic „Ha’ir“ a publicat un articol de Guy Erlich intitulat „Nu numai
Deir Yassin“, care contura un sistem complet de teroare şi crime. Erlich îl citează pe istoricul
israelian Aryeh Yitzhaki cu următoarele cuvinte:
„A venit vremea“, spune el, „căci a trecut o generație, iar acum e posibil să facem față
oceanului de minciuni în care am fost crescuți. În aproape toate satele cucerite în Războiul de
Independență s-au comis acte care sunt definite drept crime de război, cum ar fi uciderile
fără discriminare, masacrele şi violurile. Cred că asemenea lucruri sfârşesc prin a ieşi la
suprafață. Singura întrebare care se pune este cum să reacționăm în fața unor asemenea
dovezi.“390
Erlich şi Yitzhaki atrag atenția că autoritățile israeliene continuă să muşamalizeze
omoruri. Şi nici masacrele nu au încetat după instituirea statului evreiesc; au continuat atât
în perioade de pace, cât şi de război. Urmează numele câtorva dintre ele: Masacrul de la
Sharafat, Masacrul de la Kibya, Masacrul de la Kafr Qasem, Masacrul de la Al-Sammou’,
Masacrul de la Sabra şi Shatila, Masacrul de la Oyon Qara, Masacrul de la Moscheea Al-Aqsa,
Masacrul de la Moscheea Ibrahimi, Masacrul de la Jabalia.
Pe măsură ce statul evreu se extindea, au avut loc alte ucideri şi expulzări ale arabilor. În
războaiele şi incursiunile militare ulterioare, Israelul a alungat alte sute de mii de palestinieni
în taberele de reamplasare. Bântuite de foame şi boli, acestea semănau remarcabil de mult cu
lagărele de concentrare din timpul războiului. Libanul a căzut şi el victimă agresiunii
israeliene, în anii optzeci şi nouăzeci, când a fost bombardat şi invadat. Numărul estimativ al
victimelor din rândurile civililor libanezi depăşeşte patruzeci de mii. De asemenea, statul
sionist a ajutat pe furiş la crearea şi sprijinirea facțiunilor rivale în războiul civil din Liban.
Extraordinarele jurnale personale ale lui Moshe Sharett, care a împărțit într-o perioadă atribuțiile
de prim-ministru al Israelului cu David Ben-Gurion, dezvăluie maşinațiile israeliene în războiul civil
din Liban. Sharett fusese demis din guvern pentru că nu accepta acțiunile lui Ben-Gurion,
considerându-le clandestine şi imorale. După moartea lui Sharett, fiul său a publicat însemnările, în
pofida unei îndelungate lupte de intimidare şi a manevrelor legislative întreprinse de sionişti.
Scriitoarea evreică Livia Rokach citează jurnalele lui Sharett în cartea ei Terorismul sacru al
Israelului. Însemnările zilnice ale lui Sharett arată cum a provocat anume Israelul „războiul civil“
din Liban, pentru a-şi realiza ambițiile imperialiste.391
În pasajele din luna mai a anului 1955, jurnalul personal al lui Sharett descrie planurile
Israelului de a destabiliza guvernul libanez, planuri care au sfârşit prin a provoca, în 1978,
războiul civil din Liban. Sharett îl citează pe Moshe Dayan, ministrul Apărării în guvernul lui
Ben-Gurion, planificând în cadrul unei şedințe secrete de cabinet din data de 16 mai să
organizeze războiul civil din Liban pentru ca sub pretextul acestuia Israelul să invadeze țara
şi să anexeze teritoriile cu drepturile de apă la râul Litani.392, 393
În timpul primei invazii a Libanului din anul 1982, au murit treizeci de mii de civili, iar
jumătate de milion de oameni au fost alungați din casele lor. Pe parcursul luptelor, forțele
israeliene au devastat oraşul Beirut, care înainte de război fusese denumit „perla Orientului
Mijlociu“. În timpul invaziei israeliene, nava U.S.S. „New Jersey“, ancorată în apropierea
coastelor, a tras cu obuze în unele oraşe libaneze. Implicarea Statelor Unite în războiul
israelian din 1982 a distrus bruma de credibilitate care-i mai rămăsese Americii în Orientul
Mijlociu şi i-a costat pe contribuabilii noştri miliarde de dolari; de asemenea, a costat viața a
trei sute de soldați din Infanteria Marină a S.U.A. Mai mult decât atât, peste o mie de femei,
copii şi bătrâni au fost măcelăriți în taberele de refugiați Sabra şi Shatila, sub ochii atenți ai
invadatorilor israelieni. Generalul israelian Ariel Sharon, care a fost răspunzător în mod