DAVID DUKE Trezirea la realitate - Der Stürmer

Fanaticii sionişti au rezolvat finalmente „problema palestiniană“ prin expulzări în masă,
asasinate şi teroare bine planificată. Palestinienii care se născuseră pe acele meleaguri şi ai
căror strămoşi trăiseră acolo vreme de generații fără număr au fost adunați de trupele
israeliene de asalt şi împinşi cu forța peste graniță. Spunându-li-se că n-aveau să se mai
poată întoarce niciodată la casele lor, cei expulzați nu aveau aproape nimic altceva decât
hainele de pe ei. Mulți palestinieni care au refuzat să-şi părăsească locuințele au fost
masacrați de armata israeliană, iar sioniştii au făcut publicitate măcelurilor, provocând
intenționat panica larg răspândită şi fuga palestinienilor.
Săvârşirea de atrocități contra palestinienilor a devenit o parte integrantă din strategia
israeliană. Când teroriştii evrei violau şi masacrau populația satelor arabe, cei din satele
înconjurătoare, în mod firesc, îşi adunau copiii şi fugeau ca să-şi salveze viața. O dată ce
sioniştii şi-au instaurat statul şi au asigurat frontierele inițiale minus aproximativ şase sute
treizeci de mii de bărbați, femei şi copii palestinieni, guvernul binevoitor al Israelului le-a
interzis acestora să se mai întoarcă vreodată la casele, locurile de muncă, ogoarele şi turmele
lor. La vremea când „Războiul pentru Libertate“ al israelienilor a luat sfârşit, între hotarele
Israelului mai rămăseseră doar circa o sută şaptezeci de mii de palestinieni.
Evreii, desigur, aveau purtători de cuvânt prestigioşi şi respectabili, precum şi susținători
în întreaga lume, mai ales în mass-media, care vorbeau despre curajul şi îndreptățirea
„micului Israel“. Până în anii şaizeci, milioane de adulți şi copii din întreaga lume au ajuns să
fie fascinați de eroica poveste a Israelului, o poveste reluată în cheie romantică de filmul
laureat cu Oscar „Exodus“.384 În acea vreme, la fel ca majoritatea americanilor de azi, nu
ştiam aproape nimic despre nedreptățile flagrante săvârşite împotriva palestinienilor.
Cea mai bine cunoscută atrocitate din primul război israelian a fost masacrul de la Deir
Yassin. În ziua de 9 aprilie 1948, după încetarea luptelor în acel mic sat, banda teroristsionistă
Irgun, condusă de Menahem Begin, a asasinat două sute cincizeci şi patru de oameni,
în majoritate femei, copii şi bătrâni. Timp de două zile, aceşti terorişti sionişti omorâseră
bărbați, femei şi copii, violaseră fetele, striviseră pântecele femeilor însărcinate şi le furaseră
tuturor lucrurile. Un medic de la Crucea Roşie, Jacques de Reynier, principalul reprezentant
al Comitetului Crucii Roşii Internaționale în Ierusalim, a prezentat o descriere înfiorătoare a
masacrului, în raportul lui oficial.385
De Reynier a ajuns în sat în cea de-a doua zi şi a văzut „curățenia“, cum i-a spus unul
dintre terorişti. Măcelul fusese comis cu mitraliere, apoi grenade, iar acum era finalizat cu
cuțitele. Au decapitat unele victime şi au schilodit cincizeci şi doi de copii în fața mamelor lor.
Teroriştii au spintecat douăzeci şi cinci de femei însărcinate şi au măcelărit copiii nenăscuți
sub ochii acestora.
După ce s-a retras din armată, în 1972, Colonel Meir Pa’el, ofițer în armata Haganah
israeliană, a declarat următoarele despre Deir Yassin, în „Yediot Ahronot“, o importantă
publicație israeliană:
Oamenii din Irgun şi L.E.H.I. au ieşit din ascunzători şi au început să „curețe“ casele.
Împuşcau pe oricine le ieşea în cale, inclusiv femeile şi copiii, iar comandanții nu au încercat
să oprească masacrul. (...) au fost duşi la cariera dintre Deir Yassin şi Giv’at Shaul şi asasinați
cu sânge rece (...).386
Comandantul unității Haganah care a controlat satul Deir Yassin după masacru, Zvi
Ankori, a făcut următoarea declarație, în ziarul israelian „Davar“:
Am intrat în vreo şase-şapte case. Am văzut organe genitale tăiate şi femei cu pântecele
zdrobite. Conform urmelor de gloanțe de pe cadavre, victimele fuseseră omorâte de
aproape.387
Albert Einstein, împreună cu alți evrei îngrijorați, au trimis în 1948 o scrisoare la ziarul
„The New York Times“, acuzându-l pe Begin că „a predicat deschis doctrina Statului Fascist“.
În continuare, Einstein a descris masacrul de la Deir Yassin cu aceste cuvinte:
La data de 9 aprilie, bandele teroriste au atacat acest sat paşnic, care nu era un obiectiv
militar în cadrul luptelor, ucigându-i de aproape toți locuitorii – două sute patruzeci de
bărbați, femei şi copii iar pe câțiva dintre ei i-au lăsat în viață, pentru a-i purta pe străzile
Ierusalimului ca prizonieri. (...) teroriştii, departe de a se ruşina cu fapta lor, erau mândri de
acest măcel (...).
Menahem Begin se laudă cu importanța masacrului de la Deir Yassin în cartea sa Revolta:
Povestea Irgunului. Begin a scris că statul Israel n-ar fi existat, fără „victoria“ de la Deir
Yassin. „Haganah a desfăşurat atacuri victorioase pe alte fronturi (...). Cuprinşi de groază,
arabii fugeau, strigând ‘Deir Yassin?’.388