DAVID DUKE Trezirea la realitate - Der Stürmer

Pe vremea când încă mai eram la colegiu, am văzut un aşa-numit film de exploatare-anegrilor
intitulat „Adio, Unchiule Tom!“237. Citisem despre el înainte de a fi difuzat la New
Orleans, unde a fost proiectat într-un cinematograf cu public aproape exclusiv negru din
centrul oraşului. Aşteptându-mă la o situație dificilă, am mers cu maşina de la Baton Rouge,
însoțit de doi dintre cei mai curajoşi şi mai fideli prieteni ai mei din L.S.U. Timp de nouăzeci
de minute, la un spectacol de matineu plin cu negri, prietenii mei şi cu mine am urmărit un
curs elocvent şi visceral despre impactul hidos al filmelor anti-albi produse la Hollywood.
Situat în Sudul antebelic, filmul portretizează viața sclavilor ca pe o orgie de mutilări,
înfometare, asasinare şi siluire a negrilor şi negreselor de către albi. Izbucneşte o revoltă a
negrilor, iar ecranul erupe de negri răzbunători care ciopârțesc în bucăți bărbați, femei şi
copii albi. La fiecare violență sângeroasă, publicul urla aprobator. „Şo pe ei!“ zbierau unii.
„Trage-i-o la curvă!... Omoară-i!“ răcneau alții. Mulțimea de culoare râdea şi chiuia în timpul
celor mai naturaliste secvențe de mutilare, viol şi asasinat.
Pentru a se asigura că ideea filmului era clară pentru clientela acestuia, în final intervenea
un salt până în zilele noastre, arătând nişte negri cu îmbrăcăminte afro, scurte de piele şi
ochelari de soare care se strecoară în dormitorul unui cuplu alb. Camera surprinde groaza
celor doi în momentul când atacatorii se reped la ei cu securile. În imagini derulate cu
încetinitorul, securea cade de mai multe ori, împroşcând toată încăperea cu sânge şi creieri.
Chiar şi după douăzeci de ani, îmi amintesc perfect filmul şi ura viscerală pe care o provocase
în rândurile spectatorilor negri.
La vederea omorurilor, publicul era cuprins de frenezie. Imediat ce a început genericul
final, prietenii mei şi cu mine, care stăteam pe ultimul rând din sală, ne-am luat pardesiele şi
am ieşit grăbiți. În drum spre L.S.U. am păstrat tăcerea, gravi, ştiind că „Adio, Unchiule
Tom!“ era destinat să-i incite pe negrii de pe tot cuprinsul Statelor Unite la asasinarea şi
violarea albilor.
Făcând cercetări despre film, am descoperit că fusese produs de Cannon Releasing
Corporation, al cărei preşedinte era Dennis Friedland. Printre asociații lui se numărau
Marvin Friedlander, Thomas Israel, James Rubin şi Arthur Lipper. Ulterior am aflat, dintr-o
cronică a filmului, că majoritatea evreilor care participaseră la această producție incitatoare
la ură contra albilor ceruseră ca numele lor să nu apară pe generic.
Timpul petrecut în întunericul acelei săli de cinema m-a afectat emoțional atât de
puternic încât am jurat, în fața mea însumi şi a lui Dumnezeu, că voi face orice sacrificii ar fi
necesare pentru a opri cândva atacurile brutale asupra cărnii şi sângelui nostru, aşa cum sunt
simbolizate în acel film plin de ură. De asemenea, m-am hotărât să iau poziție contra
cineaştilor care creează un climat de ură împotriva albilor.
În timpul sutelor de interviuri pe care le-am dat de-a lungul anilor, ori de câte ori
menționam dominația evreiască asupra mass-media, intervievatorii mei începeau prin a nega
preponderența puterii evreieşti. Apoi, când această ripostă ceda sub torentul faptelor
concrete, se arătau şocați că cineva ar putea măcar să sugereze că evreii şi-ar folosi puterea
mediatică în propriul lor avantaj.
Dominația evreilor asupra mijloacelor de informare şi divertisment din Statele Unite este
atât de evidentă, încât unele mass-media evreieşti au început s-o recunoască, dar sugerând că
dominația evreiască nu are nici un impact real asupra conținutului. Coperta numărului din
august 1996 al revistei „Moment“ este înzorzonată cu titlul: „Evreii conduc Hollywoodul / Ei,
şi?“. Articolul, scris de cunoscutul critic evreu de film Michael Medved, include următoarele
comentarii: „Nu are absolut nici un sens să încercăm a nega realitatea puterii evreieşti şi
proeminența ei în cultura populară. Orice listă a celor mai influenți directori de producție din
fiecare studio cinematografic major va scoate la iveală o mare majoritate de nume evreieşti
uşor de recunoscut.“ Medved descrie felul cum studiourile Walt Disney angajează ca
producători numai „moguli evrei foarte bine plătiți“, ca Jeffrey Katzenberg, Michael Ovitz şi
Joe Roth. În continuare, autorul declară:
Celebra organizație Disney, care a fost fondată de Walt Disney, un neevreu din Midwest
acuzat de antisemitism pentru că se pronunța împotriva pernicioaselor influențe marxistevreieşti
de la Hollywood, conține acum angajați evrei în aproape toate funcțiile de maximă
putere.238
Este interesant că, în ciuda încercărilor de a întina numele lui Walt Disney cu anatema de
antisemit, filmele lui au fost cele mai influente moral şi spiritual şi educative totodată din