DAVID DUKE Trezirea la realitate - Der Stürmer

promovare în mass-media. „Rădăcini“ şi-a găsit propriile rădăcini în romanul cu acelaşi titlu
al lui Alex Haley. Cartea este eronată istoric, asemenea filmului care a provocat o ură larg
răspândită a negrilor contra albilor şi sentimente de vinovăție şi auto-ură printre mulți
albi.233
Este interesant de remarcat că scriitorul evreu Harold Courlander l-a dat în judecată pe
Alex Haley pentru plagiat. Scriind o carte presupusă a fi corectă istoriceşte despre originile
africane ale negrilor din America, Haley furase fragmente întregi din romanul de ficțiune al
lui Courlander intitulat Africanul 234 Haley şi-a recunoscut plagiatul, acceptând să-l
despăgubească neoficial pe Courlander cu cinci sute de mii de dolari. La apogeul popularității
Rădăcinilor, majoritatea americanilor n-au aflat niciodată că Haley îşi bazase părți întinse
din carte pe un roman de ficțiune, ba mai mult, plagiind cu neruşinare.
„Drumul libertății“ a fost o altă fantezie servită unui public încrezător ca portretizare
fidelă a Reconstrucției Sudului.235 De exemplu, „All-Movie Guidebook“ îl enunță ca „film
istoric“. Când a apărut, în 1979, multe şcoli publice l-au preluat ca temă de studiu la domiciliu
pentru cursurile de istorie şi educație civică. În film, Muhammad Ali juca rolul lui Gideon
Jackson, un fost sclav care intră în politică şi formează o improbabilă coaliție sudistă între
negrii eliberați şi albii săraci. Apoi, Jackson este ales în Senatul Statelor Unite din partea
statului South Carolina şi, în cele din urmă, îşi conduce discipolii săraci albi şi negri într-o
luptă contra asupritorilor albi, până când moare într-un schimb de focuri cu Ku Klux Klan-ul.
Istoria nu consemnează nicăieri existența unui senator negru din South Carolina. În
timpul Reconstrucției au servit numai doi senatori negri, amândoi din Mississippi şi amândoi
decedați din cauze naturale. „Drumul libertății“ dobândeşte o perspectivă suplimentară când
aflăm că producătorul acestei fantezii istorice a fost Zev Braun, iar regizorul, J’an K’adir.
Romanul original de ficțiune a fost scris de Howard Fast, un adept al mitului „Poporului
Ales“. Întâmplător, Fast mai era şi membru de lungă durată al partidului comunist american,
iar autobiografia lui se intitulează „A fi roşu“.236 Profesorii, probabil neştiind despre
comunismul arzător al lui Fast, au ordonat ca milioane de elevi din şcolile publice să vadă
această aşa-zisă „dramă istorică“ şi să scrie compuneri despre ea. Mai e de mirare că atât de
mulți albi americani au opinii aşa de deformate despre propria lor istorie şi problema rasială?
Ne-am putea aştepta la mai puțin, ştiind că li se serveşte o interpretare comunistă a istoriei
americane?
În mod deloc surprinzător, cea mai deşănțată campanie de promovare a tuturor
timpurilor i s-a făcut celui mai important film pentru evrei: „Holocaust“. Filmul era o
producție sută la sută evreiască. A fost realizat de regizorul „Rădăcinilor“, Marvin Chomsky.
Gerald Green a scris scenariul. Morton Gould a compus muzica. Producători au fost Robert
Berger şi Herbert Brodkin. Revista „T.V. Guide“ comenta că, în timpul filmărilor din Europa,
tatăl scenaristului a murit. În loc de a se întoarce acasă pentru funeralii, Green a considerat
că îşi onora şi mai mult tatăl, un pro-sionist turbat, rămânând în Europa ca să lucreze la
„Holocaust“. Pe parcursul a douăsprezece ore, serialul, un film impregnat cu cea mai extremă
ură etnică, îi portretizează pe germani şi alți est-europeni ca fiind sau însetați de sânge, sau
fără şira spinării câtă vreme, desigur, fiecare evreu e un monument de virtute, iubire şi
bunătate. Nici o altă producție de televiziune nu a beneficiat vreodată de mai multă
publicitate în avanpremieră sau laude mai elogioase decât „Holocaust“. Teoreticienii şi
publicațiile evreieşti se comportau de parcă ar fi fost cea mai importantă operă din istoria
cinematografului.
300 DE ANI DE URĂ EXPLODEAZĂ AZI!
„ADIO, UNCHIULE TOM!“
De acelaşi autor cu „Mondo Cane“
Scenariul şi regia:
Gualtiero Jacopetti şi Franco Prosperi