DAVID DUKE Trezirea la realitate - Der Stürmer

originală de o oră au urmat-o imediat cu o emisiune specială care îmi ataca afirmațiile şi
persoana, fără a-mi da posibilitatea să răspund.
Un exemplu de suprimare discretă, dintre foarte multe pe care le-aş putea cita, a fost
experiența pe care am avut-o cu Tom Snyder, la „Tomorrow Show“, în 1974. „Tomorrow
Show“ era un talk-show nocturn care aborda subiecte serioase, nu lăudăroşenii inepte ale
celebrităților. Eu nu corespundeam portretului stereotip al rasistului la care se aşteptase
moderatorul Tom Snyder şi, în timpul discuției, acesta mi-a făcut surpriza de a mă declara, în
emisie, „inteligent, cultivat şi fermecător“. Snyder a râs din toată inima de glumele mele şi a
declarat de mai multe ori în direct că aveam să revin curând în emisiune. Ultimele lui cuvinte
din seara aceea au fost: „David Duke va reveni la noi“.
Peste trei zile, asistenții lui Snyder mi-au telefonat pentru a pregăti următoarea ediție a
emisiunii. Au spus că aveam să apar împreună cu un lider al mişcării pentru drepturile civile
ale negrilor, un rabin, un catolic liberal şi un cleric protestant. S-au făcut rezervările necesare
pentru avion şi hotel şi am primit o scrisoare de confirmare de la redacție. Cu numai trei zile
înainte de înregistrarea emisiunii, o asistentă mi-a dat telefon pentru a-mi spune că regreta,
dar redacția fusese silită să-mi anuleze participarea. Am întrebat-o de ce şi mi-a mărturisit că
directorii evrei de la N.B.C. informaseră cu severitate redacția că „David Duke nu va mai
apărea niciodată în ‘Tomorrow Show’.“
Emisiunea s-a desfăşurat conform programării, dar singurii invitați au fost detractorii
mei. Aceştia m-au denigrat o oră încheiată, cu insulte ieftine. Rabinul, vizibil versat în
psihologia freudiană, a pus convingerile mele rasiale pe seama „frustrării sexuale“ şi aşa mai
departe. Stăpânii mass-media scoseseră la înaintare patru înalți preoți ai egalitarismului,
reducând opoziția la tăcere.
Aceiaşi stăpâni ai mass-media se pricep şi la denaturarea necinstită a operelor clasice.
Filmul clasic „Pe aripile vântului“, produs de Louis B. Mayer şi David O. Selznick, oferă un
excelent exemplu de manipulare a povestirii. Citisem romanul lui Margaret Mitchell pe
vremea când eram în gimnaziu. Când, însă, am văzut pentru prima oară ecranizarea, în liceu,
am observat deosebiri importante. În roman, un negru o atacă pe eroină, Scarlett O’Hara,
provocând reacția justițiară a Ku Klux Klan-ului pe care Mitchell îl portretizează într-o
lumină eroică. În varianta cinematografică a lui Mayer şi Selznick, un alb încearcă s-o violeze
pe Scarlett şi un negru îi ia apărarea! Nu mai apare nici o cavalcadă eroică a Ku Klux Klanului.
De fapt, Klanul dispare complet din scenariu. Mai târziu, am citit cum producătorii
operaseră intenționat schimbarea, din motive politice.
Adevăratele sentimente ale lui Margaret Mitchell la adresa Ku Klux Klan-ului sunt
manifestate explicit în „Pe aripile vântului“:
Dar aceste infamii şi primejdii nu însemnau nimic în comparație cu pericolul prin care
treceau femeile albe (...). Numărul mare de ultragii la adresa femeilor şi omniprezenta teamă
pentru siguranța soțiilor şi a fiicelor lor îi împinseseră pe bărbații sudişti până la acel tremur
rece de furie, făcând Ku Klux Klan-ul să apară peste noapte. Şi împotriva acestei organizații
nocturne strigau cel mai gălăgios ziarele din Nord, fără a înțelege un moment tragica
necesitate care îi dăduse ființă. (...)
Se desfăşura uluitorul spectacol al unei jumătăți de națiune încercând, prin forța
baionetelor, să impună celeilalte jumătăți stăpânirea negrilor, dintre care mulți veniseră doar
de o generație din junglele africane (...).228
Un film care m-a revoltat foarte tare a fost „Ghici cine vine la cină“229 de Stanley
Kramer. Frumoasa fiică a unor părinți bogați, interpretați de Spencer Tracy şi Katharine
Hepburn, doreşte să se mărite cu un medic negru de succes, jucat de Sidney Poitier. Filmul
spune clar că o asemenea căsătorie creează unele probleme, dar e justificată pe plan moral.
Desigur, domnul Kramer nu a realizat nici un film care să promoveze căsătoriile mixte între
evrei şi goyim. Peste ani de zile, revista „Newsweek“ a declarat că „Ghici cine vine la cină“ era
„un film educativ pentru americanii albi care, văzându-şi eroii ecranului cum îşi ofereau fiica
unui bărbat negru, se codeau mai puțin să facă acelaşi lucru“.230
A cataloga pleiada de filme anti-albi produse de instituția hollywoodiană ar fi o sarcină
monumentală, dar pot să ofer câteva exemple pertinente. David Wolper, un înfocat susținător
al Israelului, a realizat multe producții anti-albi, inclusiv serialul de televiziune
„Rădăcini“.231 Regia mult-trâmbițatei drame de istorie romanțată a fost semnată de Marvin
Chomsky, John Erman, David Greene şi Gilbert Moses. „Rădăcini“ a fost, poate, cel mai
promovat şi vizionat serial transmis vreodată la televiziune, cu o singură excepție serialul
„Holocaust“ 232, deținătorul unei audiențe şi mai mari, datorită incredibilei sale campanii de