DAVID DUKE Trezirea la realitate - Der Stürmer

„Post Herald“-ul de dimineață şi „News“-ul de după-amiază din Birmingham, Alabama, şi
„Union“-ul de dimineață, „News“-ul de după-amiază şi „Republican“-ul de duminică din
Springfield, Massachusetts.
În prezent, imperiul Newhouse posedă douăsprezece posturi de televiziune, optzeci şi
şapte de sisteme de televiziune prin cablu, două duzini de reviste naționale, douăzeci şi şase
de cotidiane şi suplimentul duminical „Parade“, care are năucitorul tiraj de peste douăzeci şi
două de milioane de exemplare.
Când a cumpărat „Times-Picayune“, Newhouse a comentat, după cum relata revista
„Time“: „Tocmai am cumpărat oraşul New Orleans.“219 În unele sensuri, declarația lui este
exactă. Newhouse şi angajații lui puteau spune orice voiau despre orice persoană sau
problemă, fără teamă că ar fi fost contrazişi. Asigurat în monopolul lui Newhouse era liber să
forțeze orice agendă socială şi politică dorea.
Chiar şi în zilele noastre, la mai mult de douăzeci şi cinci de ani după ce Newhouse a
cumpărat „Times-Picayune“, mulți locuitori din New Orleans nu ştiu că ziarul este
proprietatea unei familii de evrei din New York. Pe pagina editorială figurează o adresă locală
şi scrie că editorul este Ashton Phelps, un descendent al familiei foştilor proprietari ai
ziarului.
În adolescență, când abia începeam să învăț despre controlul evreiesc asupra massmedia,
am observat că multe dintre firmele cărora li se făcea reclamă în „Times-Picayune“
erau evreieşti, inclusiv Goldrings, Levitts, Mintz, Godchauxs (un nume evreiesc adaptat la
limba franceză), Kirshmans, Rosenberg’s, Rubinstein Bros., Gus Mayer’s, Adler’s şi Maison
Blanche. Una dintre cele mai mari companii din New Orleans era Sears & Robuck, iar Edith
Stern, o activistă a cauzelor evreieşti şi liberale din New Orleans, era principala acționară a
firmei Sears. Am aflat curând că multe dintre cele mai mari agenții de publicitate, atât locale
cât şi naționale, se aflau sub proprietate şi conducere evreiască. Aceste agenții puteau orienta
publicitatea spre orice ziar sau organ de presă doreau.
Puterea publicitară evreiască nu numai că a mărit monopolizarea şi consolidarea
evreiască a ziarelor americane, ci a afectat enorm şi publicațiile cu directori sau proprietari
goyim. Toate publicațiile importante depind de câştigurile obținute din publicitatea
evreiască, astfel încât politicile lor editoriale, de ştiri şi conținut trebuie să se acorde cu grijă
conform atitudinilor şi intereselor evreieşti. În ultimă instanță, presa liberă nu este deloc
liberă. Ea funcționează cu bani. Vechea zicală: „Cine lăutarul plăteşte, cântecul îl porunceşte“
se aplică fără îndoială în mass-media.
La începutul secolului XX, majoritatea marilor oraşe aveau câte două sau trei cotidiane,
iar numeroase dintre ele aveau chiar mai multe. Mai târziu, a început să se manifeste o
alarmantă tendință spre monopolizarea ziarelor cotidiene. Actualmente, în America mai
există doar vreo cincizeci de oraşe cu mai mult de un singur cotidian şi multe dintre acestea
aparțin aceleiaşi companii. „Times-Picayune“, aflat în proprietatea lui Newhouse, şi „States-
Item“-ul de după-amiază ilustrează perfect această tendință; ele s-au contopit în edițiile de
dimineață şi de după-amiază ale aceluiaşi „Times-Picayune“.
Ca rezultat, dintre cele o mie şase sute de cotidiane din Statele Unite, numai douăzeci şi
cinci la sută sunt în proprietate independentă, fără să facă parte dintr-un trust de presă. Şi
numai un mic număr de ziare sunt destul de mari pentru a avea un colectiv de corespondenți
de presă situați în afara propriilor lor comunități. Celelalte depind, pentru a-şi obține
actualitățile naționale şi internaționale, de conglomeratele de ştiri ca „The New York Times“,
„The Washington Post“ şi trustul Newhouse.
Dominația evreiască a mass-media americane are un trecut îndelungat. Încă din anii
douăzeci, evreii aveau o influență extrem de disproporționată față de procentajul lor
demografic. Şi cu toate că operațiunile mediatice îşi schimbă adesea proprietarii şi directorii,
redactorii şefi, administratorii şi editorialiştii, dominația evreiască este mai puternică decât
oricând, iar brokerii puterii continuă să-şi amplifice şi să-şi consolideze forțele.
Trei ziare puternice
„The New York Times“, „The Wall Street Journal“ şi „The Washington Post“ sunt
poziționate în inima culturii, afacerilor şi guvernării americane. Influența lor acționează pe
tot întinsul națiunii. Ele lansează ştiri, se concentrează asupra subiectelor pe placul lor, înalță
personalitățile publice pe care le aprobă şi le denigrează pe cele care le displac. Ne spun ce
filme să vedem, ce cărți şi reviste să citim, ce discuri să cumpărăm şi ce opere de artă să
admirăm. Ne influențează modul de gândire despre mii de subiecte diferite şi, de fapt, aleg