DAVID DUKE Trezirea la realitate - Der Stürmer

Dacă locuiți într-un mare oraş, cotidianul pe care-l citiți este, mai mult decât probabil, în
proprietatea evreilor sau redactat de aceştia. La fel se întâmplă şi cu revista națională de ştiri
pe care o cumpărați de la taraba din colț. Mai mult decât probabil, rețeaua de televiziune
națională, prin cablu sau antenă, ale cărei emisiuni le urmăriți este evreiască, iar în caz
contrar, evreii predomină oricum în departamentele de conducere şi luare a deciziilor. Filmul
pe care-l vedeți la cinematograf sau la televizor are toate şansele să fi fost produs, scris şi
regizat de evrei adeseori, toate trei. Editorii cărților pe care le citiți, în ediții de buzunar sau
cartonate, până şi companiile muzicale care produc discurile cumpărate de dumneavoastră,
sunt probabil în proprietatea evreiască sau, dacă nu, au aproape sigur evrei în funcțiile-cheie
de conducere. Librăriile şi bibliotecile îşi aleg adesea noile cărți pentru achiziție pe baza
recenziilor scrise de evrei şi a unor publicații ca „The New York Times Book Review“, un
supliment al ziarului „The New York Times“ condus de evrei.
Cu siguranță, este adevărat că mulți oameni din mass-media nu sunt evrei. Nu susțin nici
că fiecare evreu din mass-media face parte din cine ştie ce conspirație fantasmagorică şi
complicată, sau că fiecare evreu ar fi un sionist fanatic. Dar proporția covârşitoare din
dominația şi direcția presei americane este evreiască şi nici un grup nu e mai etnocentric şi
mai bine organizat pentru a-şi realiza interesele declarate decât evreii. Ținând seama de toate
aceste fapte, poate orice persoană rezonabilă să creadă că evreii prezintă ştiri şi programe de
divertisment fără nici o părtinire în scopurile lor proprii, prin ceea ce Gabler numeşte „Un
imperiu al lor propriu“?
Am crescut citind ziarul „Times-Picayune“ din New Orleans, pe care, începând din clasa a
treia, îl citeam în fiecare dimineață, împreună cu tatăl meu. La vremea când micul dejun lua
sfârşit, tata îl decorase cu firimituri de pâine prăjită şi pete de cafea, iar eu îl garnisisem cu
păsat de ovăz şi lapte. Tatăl meu citea mai întâi rubrica de ştiri, iar eu citeam paginile
sportive şi cu benzi desenate, după care îmi venea mie rândul să citesc actualitățile, în timp ce
el trecea la celelalte secțiuni ale ziarului. Până spre sfârşitul anilor cincizeci, „Times-
Picayune“ a fost cu adevărat un ziar sudist. Reflecta valorile, standardele, punctele de vedere
politice şi moştenirea Sudului. Consideram ziarul sângele nostru vital care conținea
informații despre faptele diverse din oraş şi evenimentele importante din lumea largă. Era
ziarul nostru şi nu numai fiindcă era tipărit în oraşul nostru; reprezenta ceva din gândirea
noastră, din cultura noastră şi din valorile noastre.
Când a început integrarea şcolilor, „Times-Picayune“ a protestat împotriva amestecului
federal în modul nostru de viață. Multe articole vorbeau despre relațiile amicale dintre negrii
şi albii din New Orleans, despre excelenta calitate a vieții pentru albi şi negri şi despre felul
cum oraşul includea una dintre cele mai mari clase de întreprinzători negri din America.
Scria despre modul cum progresase nivelul de trai şi educație al negrilor, sub îndrumarea
albilor, în ultimele câteva decenii. Autorii editorialelor din „Times-Picayune“ preziceau
sumbru că integrarea forțată şi ațâțarea negrilor de către yankei şi agitatorii politici liberali
aveau să ruineze unul dintre cele mai frumoase, fermecătoare şi bogate cultural oraşe ale
lumii. Integrarea, susțineau ei, avea să încetinească progresul comunității de culoare şi să
amenințe standardele comunității albe.
După ce „Times-Picayune“ a fost cumpărat de S.I. Newhouse, ziarul a început treptat să
cârmească spre stânga. În cele din urmă, integrarea a ajuns să fie descrisă drept un fenomen
„progresist“, care avea să accentueze „iubirea“ şi „frăția“. Editorialele îi condamna pe cei ce se
opuneau integrării, acuzându-i de bigotism, miopie politică şi instigare la ură. Integrarea,
susținea ziarul, avea să promoveze bunăvoința rasială şi să reducă sărăcia şi criminalitatea
(care aveau pe-atunci proporții modice). Cu ce strică, moraliza ziarul, „dacă două fetițe
negrese învață la o şcoală a albilor?“
Pe măsură ce şcolile şi serviciile guvernamentale din oraş începeau să se dezintegreze sub
efectul integrării, iar ziarul „Times-Picayune“ devenea tot mai liberal, tatăl meu care era un
conservator moderat a ajuns să-l dezagreeze. Mie ziarul continua să-mi placă şi, crescând, am
constatat că eram de acord cu punctele lui de vedere rasiale. Nu ştiam că „Times-Picayune“
nu mai era un ziar sudist, şi că proprietarul, un evreu refugiat din Rusia țaristă, locuia în
regiunea oraşului New York.
Când a murit, Newhouse le-a lăsat celor doi fii ai lui, Samuel şi Donald, un colos de presă
în valoare de circa zece miliarde de dolari. Printre ziarele aflate în proprietatea lor se
numărau şi „Times-Picayune“, „Post-Standard“-ul de dimineață şi „Herald-Journal“-ul de
după-amiază din Syracuse, New York, „Morning Register“ şi „Afternoon Press“ din Mobile,
Alabama, „News“-ul de dimineață şi „Times“-ul de după-amiază din Huntsville, Alabama,