DAVID DUKE Trezirea la realitate - Der Stürmer

Capitolul trei
Rasă, creştinism şi iudaism
Încă de la cea mai fragedă vârstă pe care mi-o pot aminti, am fost credincios creştin. Tatăl
meu este un creştin devotat, care m-a învățat despre mântuirea oferită de Iisus Christos şi
lecțiile Lui pentru viață. Tata nu a avut niciodată o credință dogmatică şi, de-a lungul anilor,
a îndrumat familia noastră spre diferite Biserici, fără a se preocupa de denumirea acestora. În
diverse perioade, am fost enoriaşi ai unor congregații prezbiteriene, metodiste sau ale
Bisericii lui Christos. Pentru tata, singurul considerent important era calitatea pastorului şi a
parohiei. Când învățam în şcoala primară, familia mea s-a alăturat Bisericii Metodiste a
Câmpiilor Elizee, unde tata preda la şcoala duminicală. Când călătoream, încerca aproape
întotdeauna să fie prezent la şcoala de duminică şi la biserică, indiferent în ce oraş se
întâmpla să ne găsim. Noile perspective pe care le-am obținut de la diferiții predicatori şi
profesori de şcoală duminicală erau ca nişte doze de adrenalină pentru credința noastră
creştină.
La treisprezece ani, m-am înscris la şcoala Clifton L. Ganus, a unei Biserici a lui Christos
foarte fundamentaliste, din New Orleans. În aceeaşi perioadă, familia mea şi cu mine am
început să participăm la slujbele Bisericii lui Christos de pe Carrollton Avenue, care avea
relații strânse cu şcoala. Deşi fusesem botezat încă de mic în biserica prezbiteriană, noii mei
profesori şi prieteni m-au convins că Biblia ne învață că înainte de botez este necesară luarea
unei decizii conştiente cu privire la mântuire. M-am rugat pentru asta şi m-am dăruit lui
Christos în timp ce eram cufundat în apa bazinului de botez din sanctuarul bisericii noastre.
La scurt timp după botez, în urma multor insistențe din partea mea, tata a intrat şi el în
bazinul de botez.
Această experiență de a deveni un creştin reînnoit a avut un impact profund nu numai
asupra convingerilor mele creştine, ci şi asupra celor laice, căci se părea că vedeam totul întro
lumină nouă. Când un om are încredere în propriile lui convingeri, el nu se teme să jongleze
cu opiniile contrare. Faptul de a fi „mântuit“ îmi dăruia un sentiment de securitate care mă
făcea să fiu mai receptiv la ideile diferite. Când cineva are îndoieli cu privire la valabilitatea
fundamentală a propriilor lui credințe, el se simte amenințat de orice provocare la adresa
acestora. Sentimentul de a fi „în regulă cu Dumnezeu şi lumea“ îmi dădea libertatea de a
explora ideile provocatoare. Trecuseră numai câteva luni de la botez, când am citit Race and
Reason 112.
La începutul anilor şaizeci, majoritatea Bisericilor din Sud erau încă segregate şi până şi
Biserica Catolică avea şcoli parohiale segregate şi locuri separate la slujbă, pentru albi şi
negri. Acceptarea diferențelor rasiale nu a creat nici o dilemă morală pentru creştinismul
organizat în primele sale două milenii, dar după numai cincizeci de ani ai presei de dominație
egalitaristă atitudinile rasiale din instituția creştină au început să se schimbe. Printr-o ironie
a destinului, sursa acestui nou punct de vedere „creştin“ a constat în primul rând în persoane
care erau, de fapt, anticreştine. La început, creştinilor li s-a spus că recunoaşterea segregării
şi a diferențelor rasiale este necuvenită. Când am absolvit colegiul, la jumătatea anilor
şaptezeci, un număr tot mai mare de biserici susțineau că rasismul era un „păcat“. Prin anii
optzeci, unele biserici care cu douăzeci de ani în urmă fuseseră complet segregate au început
chiar să consacre căsătorii mixte între albi şi negri.
Când am adus prima oară în discuție ideea egalității rasiale, nu mi-a trecut nici un
moment prin minte că înțelegerea diferențelor de rasă putea fi incompatibilă cu convingerile
mele creştine, căci aproape toate bisericile din Sud erau pe-atunci segregate. Biserica mea şi
şcoala ei particulară erau exclusiv pentru albi.
Mai târziu, am dedicat chestiunii unele cercetări de suflet serioase, căci creştinismul nu
era numai credința mea, ci şi suprema mea autoritate morală. Mă întrebam dacă nu cumva
convingerile mele în problema rasială erau întrucâtva necreştine. Am început să recitesc
Sfânta Biblie, acordând o mare atenție modului în care scria despre triburi, rase, popoare şi
națiuni şi meditând la ea în cadrul rugăciunilor. Am citit într-o revistă a şcolii metodiste de
duminică un articol care susținea că segregarea rasială e inacceptabilă pentru creştini.
Scriptura pe care o folosea pentru a-şi justifica poziția făcea parte din Faptele Sfinților
Apostoli, versetul 17:26:
El a făcut, dintr-un sânge, întregul neam al oamenilor, ca să locuiască peste toată fața
pământului (...).113