DAVID DUKE Trezirea la realitate - Der Stürmer

Smithsonian de pe lângă Mall, finanțat în mare proporție cu dolarii contribuabililor noştri. În
mod interesant, a fost construit cu mult timp înainte de a se fi făcut orice efort real pentru
înălțarea unui memorial al celui de-Al Doilea Război Mondial. Este o masivă versiune
modernă a „Camerei ororilor“ din „Muzeul statuilor de ceară al lui Madame Tussaud“.
Holocaustul nu este singurul traumatism al evreilor pe care trebuie să-l deplângem cu
toții, căci vedem multe relatări istorice dureroase şi producții dramatice hollywoodiene şi
despre alte persecuții istorice ale evreilor. Evreii sunt victimizați de teroriştii arabi din
Orientul Mijlociu, de fasciştii din Europa şi chiar şi de membrii Ku Klux Klan-ului din Statele
Unite. Există resurse virtualmente inepuizabile de cărți, articole, filme şi piese de teatru
despre evreii individuali care au avut de suferit din vina antisemiților.
În fiecare an, zeci de mii de scenarii despre evrei inteligenți, generoşi, altruişti, creatori,
morali şi curajoşi inundă ecranele de şaizeci de centimetri ale televizoarelor şi ecranele de
zece metri ale cinematografelor, ziarele, revistele şi cărțile noastre, teatrele, estradele şi
amvonurile, undele radio şi transmisiunile prin satelit. Există mii de portretizări ale evreilor
persecutați ca fiind nevinovați, nobili şi eroici, câtă vreme adversarii lor sunt reprezentați ca
nişte întruchipări ale răului. Nici un grup omenesc de pe Pământ nu are un sistem de public
relations mai eficient decât poporul evreu.
Indiferent dacă vedem armata Faraonului, cu săbiile scoase din teacă, fugărindu-i pe
israeliți, cazacii antisemiți ai Țarului, ofițerii SS ai lui Hitler îmbrăcați în negru, un terorist
palestinian fără nume încercând să răpească elevi israelieni sau povestea mai intimă a unui
evreu sensibil maltratat de un om de afaceri antisemit, cu toții am văzut stereotipul
antisemitului, am văzut trupurile scheletice şi am împărtăşit durerea evreiască. O ştiu din
proprie experiență, căci mi s-a întâmplat şi mie în tinerețe.
La vârsta de doisprezece ani, citind Jurnalul Annei Frank în biblioteca şcolii, am fost
oripilat de inumanitatea antisemitismului. Când am terminat cartea, aveam senzația că
pierdusem nişte membri ai propriei mele familii. Mi-am şters pe furiş, cu mâneca, lacrimile
care-mi umpluseră ochii.
Nu am discutat decât de câteva ori cu tatăl meu despre evrei, pentru care el avea numai
cuvinte de laudă. Vorbea despre unchiul meu, Nathan, un pastor metodist care se convertise
de la confesiunea mozaică şi se însurase cu sora bunicului meu, mătuşa mea Gussie. Tata îl
respecta enorm pe Nathan şi extindea aceste sentimente şi asupra celorlalți oameni pe care-i
numea „ebraici“, considerând că acest termen inspira mai multă demnitate decât cuvântul
„evrei“. În felurite momente, el i-a descris pe „ebraici“ ca fiind muncitori, inteligenți, economi
şi realizați. Atributul de „economi“ mi-a făcut o impresie deosebită, întrucât ştiam că tata
considera această calitate drept una dintre cele mai importante. Detesta risipa de orice fel.
Am învățat de o sută de ori această lecție, la masa de cină, unde trebuia să mănânc totul din
farfurie înainte de a mă putea ridica. Eu crezusem că acumularea era o trăsătură la fel de
scoțiană ca familia Duke, dar am fost impresionat să aud că era evreiască.
Relatările despre Holocaust şi povestirile biblice au conturat primele mele impresii
despre poporul evreu. Filmele clasice ale lui Cecil B. DeMille, cum ar fi „Cele zece porunci“,
m-au făcut să-i identific pe evreii contemporani cu „israeliții“ eroici din Vechiul Testament.
Mi-am format o profundă admirație față de „Neamul Ales“.
Şi-atunci, cum am ajuns ca, după primele mele opinii despre evrei, să fiu calificat în cele
din urmă ca un „antisemit“ periculos, de către puternica organizație de propagandă evreiască,
A.D.L. (Liga Anti-Defăimare a B’nai B’rith, cu denumirea ei ciudată)? Nici un evreu nu-mi
făcuse vreodată un rău, în mod direct; n-am fost influențat în spirit antisemit de părinți sau
prieteni, nici nu-i învinuiesc pe evrei pentru crucificarea lui Iisus Christos. Deşi resping
categoric calificativul de antisemit, consider cu fermitate că evreii, la fel ca oricare alt popor,
merită laude pentru realizările lor şi, totodată, nu trebuie să fie imuni la criticile față de
neajunsuri. Singura problemă este aceea că, în lumea de după Al Doilea Război Mondial,
orice critică la adresa evreilor ca grup este considerată un echivalent moral al justificării
omorurilor în masă.
Dacă cineva critică orice parte a istoriei sau conduitei evreieşti, ori aspectele intolerante
ale religiei mozaice, sau fie şi numai politica sionistă a Israelului, dobândeşte inevitabil
eticheta de „antisemit“, un termen care presupune mai multe prejudecăți şi daune decât
oricare altul. Dacă, însă, vorbeşte despre maltratarea curentă a indienilor pe parcursul
istoriei americane, nimeni nu-l acuză că ar fi „anti-american“. Cei care-şi exprimă oroarea
față de excesele Inchiziției spaniole nu sunt declarați nici „anti-creştini“ şi nici „antispanioli“.