DAVID DUKE Trezirea la realitate - Der Stürmer

Capitolul unsprezece
Strategia evoluționistă evreiască şi pretențiile superiorității evreieşti
La începutul anilor şaptezeci, într-o perioadă a egalitarismului dezlănțuit, am citit cartea
Geografia intelectului 532, scrisă de partizanii evrei Nathaniel Weyl şi Stephan Possony,
precum şi o carte foarte populară, intitulată Mistica evreiască 533, de Ernest Van Den Haag.
Ambele cărți declarau pe față că evreii ar fi superiori din punct de vedere genetic, cultural şi
moral. Afirmau în mod sfruntat ceea ce principalele istorii evreieşti nu făcuseră decât să
insinueze. În 1969, popularul om de ştiință britanic devenit romancier, C. P. Snow, a ținut o
cuvântare la Colegiul Uniunii Ebraice în care susținea că, datorită „consangvinizării“, evreii
erau „superiori tuturor celorlalte popoare în viață“.534
Atunci, ca şi acum, pentru a explica succesul evreilor, unii autori evrei sugerează că
structura iudaismului a avut un efect genetic pozitiv asupra inteligenței. Aserțiunile
privitoare la superioritatea genetică evreiască se bucură de o caldă primire din partea
aceloraşi mijloace de informare care condamnă caustic ca imorală şi malefică aşa-numita
„teorie a superiorității genetice caucaziene“.
Weyl argumenta convingător că tradițiile evreieşti aveau un efect eugenic, citând faptul că
învățații evrei de cel mai mare succes şi, prin urmare, cei mai inteligenți reprezentanți ai
comunității evreieşti, rabinii, erau susținuți de confrații lor evrei spre a avea cele mai
numeroase familii. Autorul compara rata înaltă a natalității în familiile rabinice cu celibatul
clerului catolic, despre care considera că avea un efect disgenic printre goyimi.
Puteam înțelege, cu siguranță, în ce fel au putut fi benefice pentru inteligența evreiască
asemenea sisteme de reproducere şi, fără îndoială, eram dispus să recunosc faptul că evrei
sunt inteligenți. Ceea ce m-a frapat atunci a fost teza lui Weyl conform căreia sistemele şi
practicile sociale ale evreilor le puteau afecta inteligența. Crezusem mult timp că atât
inteligența cât şi tendințele comportamentale au o componentă genetică importantă, dar abia
atunci am început pentru prima oară să mă gândesc serios la deosebirile de fond dintre evrei
şi goyimi. Aveau acestea oare o origine cultural-religioasă, sau genetică? Pentru a ajunge la
baza problemei, am cercetat aplicațiile biologiei evoluționiste asupra dezvoltării poporului
evreu.
Monumentala operă The Origin of Species 535 a lui Charles Darwin se ocupă de efectele
selecției naturale asupra individului dar şi, la un nivel mult mai important, asupra proceselor
de selecție care implică speciile şi subspeciile (rasele). Darwin a studiat originea grupurilor de
indivizi înrudiți genetic şi le-a cercetat capacitățile de supraviețuire în mediile lor ambiante
respective. Subtitlul capodoperei lui sună astfel: „Conservarea raselor favorizate în lupta
pentru viață“.
Puțini oameni au înțeles mecanismul selecției de grup în privința evoluției omeneşti.
Poate că cel mai reprezentativ exponent al acestei teorii a fost Sir Arthur Keith, în dinamica
sa carte din 1948 O nouă teorie a evoluției umane.536 Keith a explicat că, la fel cum indivizii
sunt supuşi presiunilor evolutive, acelaşi lucru se întâmplă şi cu grupurile aflate în
concurență. La începutul anilor şaizeci, cercetătorul W. D. Hamilton şi alții au început
investigarea modernă asupra bazelor genetice ale comportamentului social, cunoscută astăzi
sub denumirea de socio-biologie.537
Principiile socio-biologiei, înaintate pentru prima oară de către G. C. Williams în anii
şaizeci, au fost încorporate ştiințific în principiile geneticii comportamentale şi în opera de
răscruce a doctorului Edward Wilson, influenta sa Socio-biologia: O nouă sinteză.538 Am
citit cartea lui Wilson la doar câteva luni după apariție şi am găsit-o magnifică. Deşi Wilson
ocolea abil aplicarea teoriilor sale asupra raselor omeneşti, el oferea probe concludente care
arată că, de la cele mai elementare ființe, cum ar fi furnicile, până la complexitățile omenirii
însăşi, comportamentul are o bază biologică determinată de impulsul conservării genotipului.
Înrudirea genetică s-a dovedit a fi un factor puternic în evoluție şi comportament. Într-un
asemenea context, loialitatea de grup şi altruismul au devenit de înțeles din perspectivă
evoluționistă, în sensul că individul îşi poate sacrifica viața şi reproducerea individuală
pentru a asigura supraviețuirea celor care sunt similari cu el din punct de vedere genetic.
În următoarele două decenii, Richard Alexander, J. Phillippe Rushton, D. S. Wilson,
Kevin MacDonald, Edward Wilson, Edward Miller şi mulți alții au dus teoria mai departe. Ei
au arătat că grupurile omeneşti de configurație genetică diferită cunosc presiuni sociale
similare cu cele suferite de speciile sau subspeciile animale aflate în concurență. Noua
disciplină ştiințifică, numită genetică a comportamentului, continuă să înregistreze alte şi