DAVID DUKE Trezirea la realitate - Der Stürmer

primii ani ai secolului XX, ele făceau declarații publice în sensul că diversitatea şi
multiculturalismul ar fi fost benefice pentru statele unite, disimulându-şi cu abilitate
adevăratele motivații strategice.
După promulgarea statutelor emigrării deschise din 1965, unii autori evrei, ca Naomi W.
Cohen, au simțit că se aflau într-o poziție mult mai sigură pentru a dezvălui unele dintre
motivele reale ale evreilor de a promova o asemenea politică. Naomi Cohen a scris că,
începând cu persecuțiile din Rusia anilor 1880 şi continuând pe tot parcursul ocupației
naziste a Europei, până la tribulațiile Războiului Rece din Europa de Est, emigrarea deschisă
în țările occidentale a slujit intereselor evreieşti pentru că „imperativele supraviețuirii dictau
adeseori ca evreii să se refugieze pe alte meleaguri“.519 De asemenea, Cohen a mai scris că
politica externă internaționalistă a Statelor Unite serveşte interesele evreilor pentru că „o
mentalitate americană mai internațională are şanse să fie mai sensibilă la problemele
comunitar evreieşti de peste hotare“520. Poate că cea mai importantă este sugestia lui Cohen
că, după părerea evreilor, politica de emigrare deschisă fisura omogenitatea şi unitatea
Americii, creând o societate pluralistă în care evreii aveau să prospere.
În monumentala lui carte Istoria evreilor din America, Howard Sachar consemnează că
pluralismul sprijină „legitimarea conservării unei culturi minoritare în mijlocul unei
societăți-gazdă majoritare“.521 Astfel, fracturând integritatea şi coeziunea Americii, evreii
puteau efectiv să-şi accentueze propria lor integritate şi coeziune. În continuare, Sachar arată
explicit cum intensifică pluralismul solidaritatea evreiască:
Dar influența lui Kallen s-a extins cu adevărat asupra tuturor evreilor instruiți: prin
legitimarea conservării unei culturi minoritare în mijlocul unei societăți-gazdă majoritare,
pluralismul a funcționat ca un punct de ancorare intelectual pentru a doua generație a unei
evreimi educate, i-a susținut unitatea şi cele mai tenace acțiuni comune în timpul
dificultăților Crizei şi al revigorării antisemitismului, pe parcursul perioadei de şoc a
nazismului şi a Holocaustului, până când apariția sionismului, în anii de după Al Doilea
Război Mondial, a răspândit în evreimea americană o apoteotică fervoare de reabilitare
proprie.522
Psihologul social Kevin MacDonald a subliniat în Un popor care va rămâne aparte că
principalele mişcări antisemite se găsesc de obicei în națiunile omogene etnic şi că
„pluralismul etnic şi religios slujeşte interesele externe ale evreilor pentru că astfel evreii
devin doar un grup etnic printre multe altele (...) şi e mai dificil sau chiar imposibil să se
formeze grupuri unificate şi omogene de goyimi, solidare în opoziția față de iudaism.“523,
524
În cartea sa din 1985 Un anumit popor: Evreii americani şi viața lor în zilele noastre,
Charles Silberman scrie că
(...) evreii americani sunt angajați pe calea toleranței culturale datorită convingerii lor, cu
rădăcini adânci în istorie, că evreii nu sunt în siguranță decât într-o societate care acceptă o
gamă largă de atitudini şi credințe, precum şi o diversitate de grupuri religioase şi etnice.
Această convingere, de exemplu, şi nu aprobarea homosexualității, este aceea care determină
o majoritate covârşitoare de evrei americani să susțină „drepturile gayilor“ şi să adopte o
poziție liberală în privința multora dintre celelalte aşa-numite „probleme sociale“.525
John Higham, în cartea sa Pe aceştia trimiteți-i la mine: Emigranții în America urbană,
declară în termeni lipsiți de echivoc că schimbărilre sponsorizate de evrei în legea emigrării
au reprezentat o înfrângere a reprezentării politice şi culturale a „oamenilor de rând din Sud
şi Vest“.526
În deceniile care au dus la deschiderea din 1965 a granițelor, grupurile evreieşti
declaraseră cu cucernicie că nu trebuie să se facă discriminări împotriva nici unor grupuri de
emigranți şi că acestea nu puteau fi decât benefice pentru America. Dar Richard Arens,
directorul colectivului de conducere al subcomisiei senatoriale care a produs Legea Walter-
McCarran, a evidențiat faptul că aceleaşi forțe evreieşti care susținuseră cu cea mai mare
îndârjire emigrația deschisă se opuneau în mod ipocrit emigrației etnice pe care o considerau
nefavorabilă față de propriile lor interese.
Una dintre curiozitățile privitoare la cei care susțin cel mai zgomotos că legea din 1952 ar
fi „discriminatoare“ şi că nu lasă loc pentru un număr suficient de pretinşi refugiați este aceea
că se opun primirii unuia singur dintre cei aproximativ un milion de refugiați arabi din
lagărele unde trăiesc în condiții jalnice, după ce au fost alungați din Israel.527
Evreimea organizată nu numai că doreşte să-i împiedice pe refugiații arabi să se întoarcă
la casele lor din Israel, ci se opune şi venirii lor în Statele Unite. Îi consideră cumva pe