DAVID DUKE Trezirea la realitate - Der Stürmer

aceleaşi fapte, cel puțin în măsură egală. Revizioniştii atrag atenția asupra bombardării
incendiare intenționate de către Aliați a populațiilor civile, precum şi asupra violării,
expulzării şi asasinării în masă a mii de germani şi alți locuitori din Estul Europei, de către
sovietici (vezi „Barnes Review“ de Willis Carto).496 De asemenea, ei subliniază că multe
dintre decesele din ultimii ani ai războiului, în lagărele de concentrare, au fost cauzate de
bombardarea de către Aliați a căilor ferate care erau vitale pentru transportul alimentelor şi
al medicamentelor. Arată că vizarea şi distrugerea sistematică a fabricilor de produse
farmaceutice care asigurau aprovizionarea cu medicamente şi alte materiale medicale a mărit
rata mortalității printre civilii germani, militari şi, de asemenea, deținuții din lagăre.
Evident, contestarea concepției populare despre Holocaust nu echivalează cu scuzarea
uciderii în masă. Cei care resping viziunea generalizată a Holocaustului precizează clar că
privesc atrocitățile la adresa evreilor nevinovați sau a oricărui alt popor ca pe nişte crime față
de valorile morale ale civilizației occidentale. Revizioniştii nu fac altceva decât să afirme că
evreii nu au fost singurele victime ale celui mai oribil război din istorie. Mulți revizionişti
susțin de asemenea că motivația cutremurătorului mit al Holocaustului urmăreşte realizarea
obiectivelor economice şi politice ale Israelului şi ale organizațiilor evreieşti.
Când am început să descopăr multe dintre faptele tulburătoare care îmi contraziceau
fostele opinii despre Holocaust, m-am întrebat cum a început povestea Holocaustului şi de ce
continuă să fie atât de omniprezentă, la peste cincizeci de ani după încheierea celui de-Al
Doilea Război Mondial. De obicei, la sfârşitul oricărui război domneşte multă ură şi
înverşunare, dar cu timpul isteria slăbeşte şi începe să prevaleze luciditatea. Şi totuşi,
frenezia față de crimele de război ale germanilor pare să fie la fel de puternică astăzi ca în
perioada imediat ulterioară războiului. La doar câteva luni după ce războiul se terminase,
Robert Taft, liderul Senatului S.U.A., a condamnat Tribunalele Militare Internaționale ca pe
„o pată pe obrazul american pe care o vom regreta mult timp.“497 Judecătorul Principal de la
Curtea Supremă a Statelor Unite, Harlan Fiske Stone, a spus despre judecătorul Jackson,
care părăsise Curtea pentru a prezida Tribunalul:
Jackson a plecat să-şi vadă de linşajul lui în stil mare la Nürnberg. Nu mă deranjează ce le
face naziştilor, dar detest să văd prefăcătoria că ar prezida un tribunal şi nişte proceduri
conforme cu dreptul comun. O asemenea fraudă e puțin cam prea ipocrită ca să corespundă
cu ideile mele de modă veche.498
Cincizeci de ani mai târziu, greu mai găsim măcar un singur congressman american care
ar îndrăzni să condamne procesele pentru crimele de război. Chiar dacă nutreşte în secret
această opinie, omul ştie că pronunțarea ei ar atrage asupra lui o asemenea mânie turbată
încât cariera lui politică s-ar sfârşi pe loc.
Prin urmare, din ce motiv se străduiesc adepții Holocaustului să-şi mențină povestea atât
de adânc înfiptă în mințile şi inimile noastre?
Motivațiile poveştii Holocaustului
Asupra puterilor Aliate s-au exercitat presiuni pentru a înființa un refugiu permanent al
supraviețuitorilor evrei în Palestina. Instaurarea statului Israel, la trei ani după înfrângerea
Germaniei, a fost astfel un efect ulterior al Holocaustului.499 Articolul despre Holocaust din
„Encarta Encyclopedia“, de Raul Hilberg, istoric de frunte al Holocaustului evreilor.
În fiecare an are loc propagandă de război. În arta războiului modern, aceasta a devenit o
puternică armă psihologică. Chiar neavând neapărat legătură cu adevărul, propaganda poate
fi folosită asupra propriilor forțe ale unei națiuni, ca şi asupra celor inamice. În timpul
Primului Război Mondial, Oficiul de Război al Marii Britanii a trimis depeşe care spuneau că
soldații germani din Belgia se distrau ridicând bebeluşii în baionete şi, mai mult, că le ardeau
trupurile pentru a extrage fosfații folosiți la fabricarea munițiilor. După război, ministerul a
recunoscut că aceste poveşti fuseseră nişte invenții neruşinate.
În Al Doilea Război Mondial într-o epocă de dezvoltare a radioului, cinematografului,
ziarelor şi revistelor de largă circulație, propaganda a devenit şi mai rafinată şi puternică.
Evreii, care exercitau o putere considerabilă în mass-media americane şi britanice, au pus în
circulație zvonuri despre atrocitățile germane din anii treizeci, poveşti care se escaladau pe
măsură ce se apropia războiul. După cum indică publicația revizionistă „Barnes Review“ 500,
la fel cum în Primul Război Mondial fuseseră acuzați că fierbeau copii mici, germanii erau
acuzați acum că făceau săpun din trupurile victimelor asasinate de ei. Totuşi, de astă dată a
trebuit să treacă aproape o jumătate de secol pentru ca adevărul istoric să învingă minciuna
poveştii cu săpunul, iar această scorneală sfruntată încă mai continuă să fie repetată.