DAVID DUKE Trezirea la realitate - Der Stürmer

Capitolul doi
Spiritul supremației evreieşti
Puternic şi enigmatic, inteligent şi creator, idealist pe de o parte şi materialist pe de altă
parte, poporul evreu m-a fascinat dintotdeauna. Puțini tineri care au cunoscut vârsta
adolescenței la jumătatea anilor şaizeci, ca mine, au putut evita formarea unei imagini
pozitive despre Israel şi poporul evreu. Datorită anilor mei de şcoală duminicală, am avut
despre evrei o concepție mai idealizată decât ale multor altora. La vârsta de unsprezece ani,
am văzut filmul clasic „Exodus“ 47. Mi-a lăsat o impresie atât de durabilă, încât pentru luni
de zile frumosul său leit-motiv muzical a devenit melodia mea favorită, pe care o cântam sau
o fredonam adesea.
Îmi amintesc un episod jenant când sora mea, împreună cu prietenele ei adolescente, mau
surprins cântând cu voce tare emoționantele cuvinte: „Aceasta este țara mea, Dumnezeu
mi-a dăruit-o“. Eroicul neam al lui Israel mă inspira. Era ca şi cum israeliții din Biblie s-ar fi
transpus în epoca modernă, pentru a-şi retrăi aventurile din Vechiul Testament. Imaginea
mea despre Israel mi-a întărit cu putere acceptarea ideii că indolența goyimilor fusese cauza
tuturor conflictelor istorice cu evreii.
După ce am descoperit extinsa implicare evreiască în apariția comunismului, despre care
sperasem că era doar o pată accidentală pe trecutul evreilor, am început să pun întrebări pe
care nimeni nu îndrăznea să le formuleze într-o societate bine-crescută, despre acest
interesant popor şi religia lui. Citisem despre numeroasele persecuții la adresa evreilor de-a
lungul istoriei, inclusiv marile lor suferințe înscrise acum sub denumirea de Holocaust (la
jumătatea anilor şaizeci, acest termen încă nu fusese însuşit de evrei, cu aplicare exclusivă la
calvarul lor din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Holocaust însemnând pe-atunci,
ca întotdeauna, ucidere pe scară largă, mai ales prin foc).
Mark Twain a scris: „Toate națiunile se urăsc între ele, dar toate la un loc îi urăsc pe
evrei“. Cumva, mi-am găsit impertinența de a întreba de ce. În context istoric, aproape fiecare
națiune importantă a Europei i-a expulzat, uneori în repetate rânduri, după valuri reînnoite
de emigrație evreiască. Ce anume avea poporul evreu, mă întrebam, încât inspira o asemenea
ură ?
În mod normal, când studiem conflictele istorice dintre națiuni sau popoare, o facem fără
patimă. De exemplu, la examinarea oricărui război de demult, enumerăm cât se poate de
obiectiv suferințele şi justificările ambelor tabere adverse. Când studiază Războiul pentru
Independența Sudului, orice elev de şcoală american învață care au fost argumentele
Sudiştilor pentru secesiune şi argumentele Nordiştilor în sprijinul uniunii forțate.
Dimpotrivă, când se studiază disputele istorice dintre poporul evreu şi altele, nu este
acceptabil decât punctul de vedere evreiesc.
La începutul anului 1995, congresmanul Newt Gingrich, Purtător de Cuvânt al Camerei
Reprezentanților, a concediat-o pe bibliotecara sa parlamentară recent angajată, Christina
Jeffrey48 pentru că nu făcuse altceva decât să sugereze ca studenților la istorie, când învață
despre Holocaust, să li se expună şi punctul de vedere al germanilor. Doamna Jeffrey a fost
concediată în pofida solidului ei prestigiu profesional şi trecând peste relațiile ei strânse, de
durată, cu puternica A.D.L. evreiască (Liga Anti-Defăimare a B’nai B’rith). Simpla sugestie că
orice problemă care-i afectează pe evrei ar putea fi privită din mai multe puncte de vedere
este condamnată ca fiind „antisemită“. Atât în mijloacele de informare, cât şi în cele de
divertisment, singura opinie permisibilă este aceea că evreii sunt întotdeauna victimele
nevinovate persecutate de creştinii intoleranți şi alți „antisemiți“. Poate că au fost
întotdeauna nevinovați, şi toate celelalte popoare ale lumii au fost întotdeauna nedrepte, miam
spus eu. Dar în revoluția rusă n-au fost la fel de nevinovați. Mi-am dat seama că nu
puteam evalua corect această problemă până nu cunoşteam ambele ei laturi.
Căutând răspunsurile, am revenit la sursa de unde deprinsesem pentru prima dată
respectul față de evrei: Sfânta Biblie. Am revenit asupra Vechiului Testament, citind din nou,
cu cea mai mare atenție, fragmentele privitoare la relațiile dintre evrei şi non-evrei. În
contrast cu spiritul universalist al Noului Testament, Vechiul Testament este extrem de
etnocentric. Numeroşii săi autori fac mari eforturi să-i identifice pe israeliți ca pe un „popor
deosebit“ sau un „Neam Ales“, urmărind cu meticulozitate descendența genealogică a
Copiilor lui Israel. Multe pasaje incitante interzic căsătoria mixtă între evrei şi alte triburi. În
cartea Exodului, Moise le răspunde israeliților care avuseseră relații sexuale cu femeile
moabite ordonând executarea moabiților. În Ezra, Dumnezeu le porunceşte celor care s-au