DAVID DUKE Trezirea la realitate - Der Stürmer

germanilor împotriva evreilor în Al Doilea Război Mondial cu ceva mai acceptabile dacă ei sar
fi considerat în război cu evreii?
Am citit o carte de David Irving intitulată Distrugerea Dresdei.447 Descria criminalul
bombardament de la Dresda din ultimele zile ale celui de-Al Doilea Război Mondial.
Majoritatea americanilor au auzit multe despre bombardamentele de la Hiroshima şi
Nagasaki, dar puțini ştiu că la Dresda au murit mai mulți oameni decât în oricare dintre
aceste două oraşe nimicite cu bombe atomice. La Dresda a avut loc un „experiment“ al
Aliaților. Voiau să descopere dacă puteau provoca o „furtună de foc“ aruncând tone întregi de
bombe incendiare în centrul oraşului. Dresda era un oraş plin cu comori artistice şi culturale
neprețuite, care până în acel moment scăpase neatins de război. Bombardamentul a dat foc
întregului centru al oraşului, iscând vânturi puternice ca nişte uragane care au alimentat
flăcările. Asfaltul clocotea şi se scurgea pe străzi ca lava vulcanică.
La sfârşitul atacului aerian, muriseră cam o sută de mii de oameni. Pentru a evita
răspândirea bolilor, autoritățile au ars rămăşițele pământeşti ale câtorva zeci de mii de
oameni pe nişte ruguri funerare sinistre. Dresda nu avea nici o semnificație militară şi, când a
fost bombardată, războiul era practic câştigat. Dacă bombardamentul a avut vreun efect, n-a
fost altul decât de a înverşuna şi mai mult rezistența germanilor, astfel costând şi mai multe
vieți din rândurile aliaților. Mă întrebam sincer: bombardarea Dresdei n-o fost o crimă de
război? N-a fost o crimă contra umanității? Copiii care au suferit cea mai crudă moarte dintre
toate, fiind arşi de vii, au fost mai puțin nedreptățiți decât, să zicem, Anna Frank, care a fost
internată într-un lagăr de concentrare şi, în cele din urmă, a sucombat din cauza bolilor?
În zilele noastre, guvernul britanic recunoaşte că Ministerul Aviației, începând din luna
februarie a anului 1942, s-a angajat într-o strategie de vizare a civililor germani pentru
bombardamente. După cum arată „Barnes Review“ a lui Willis Carto, peste şase sute de mii
de bărbați, femei şi copii au murit în bombardamentele calculate să ucidă cât mai mulți civili
posibil.448
Națiunile Unite definesc în prezent bombardarea deliberată a civililor drept crimă contra
umanității. Dublul standard care părea să acționeze în toate situațiile care aveau legătură cu
Al Doilea Război Mondial îmi sâcâia simțul fair play-ului. Un exemplu al moralității de
conveniență a mass-media este modul cum a fost tratat sabotajul din Oklahoma City în
comparație cu cutremurătoarele bombardamente asupra civililor din Al Doilea Război
Mondial. Îmi mai amintesc şi acum refrenul de după carnagiul de la Oklahoma City şi
neîncrederea care se făcea auzită la procesul lui Timothy McVeigh. În esență, leit-motivul era:
„Ce fel de monstru ar fi în stare să arunce în aer şi să ardă de vii copiii?“
Arderea de vii a zeci de mii de copii nevinovați, prin bombardarea intenționată a civililor,
din avioane, este mai puțin imorală decât asasinarea a două duzini de copii de către Timothy
McVeigh? Guvernele îi dau unui ucigaş de copii medalii, iar altuia, pedeapsa cu moartea.
Totuşi, vina finală le revine guvernelor care instituie asemenea strategii, nu militarilor care le
execută ordinele. Consider uciderea în masă a femeilor şi a copiilor, de oricine, în numele
oricărei cauze şi la ordinul oricărui guvern, o crimă fără nici o posibilă justificare.
Chiar şi după sfârşitul războiului, timp de luni de zile, Aliații au alocat o rație oficială de
calorii pentru fiecare civil german, insuficientă pentru a putea rămâne în viață. „Barnes
Review“ menționează că sute de mii de civili au murit în acele luni de foamete, boli şi lipsă a
adăposturilor. Sovieticii au alungat milioane de germani din casele lor din Est.449 Încălcând
Convenția de la Geneva şi regulile de lungă durată ale războiului, milioane de soldați germani
au fost ținuți prizonieri mult timp după sfârşitul războiului, mii şi mii murind de foame, de
boli şi de epuizare, în lagărele de prizonieri administrate de Aliați. Aceste decese au avut loc
după ce furia războiului încetase, când în apropiere se găseau rezerve masive de hrană şi
medicamente, înmagazinate în antrepozitele Aliaților.450
Am găsit un exemplu concludent al dublului standard moral de tipul „noi şi ei“ într-o
carte despre care aflasem în colegiu, intitulată Germania trebuie să piară! 451, de un evreu
american, Theodore N. Kaufman. Publicată în 1941, înainte de intrarea Americii în război şi
de afirmarea oricărui program german de exterminare a evreilor, prefața acestei cărți declară:
Acest volum dinamic conturează un plan cuprinzător pentru exterminarea națiunii
germane şi eradicarea completă de pe Pământ a tuturor germanilor. De asemenea, volumul
conține o hartă care ilustrează posibila disecție teritorială a Germaniei şi împărțirea zonelor
ei.