DAVID DUKE Trezirea la realitate - Der Stürmer

Reacția discretă față de atrocitățile sovietice mi se părea inexplicabilă, având în vedere
faptul că, în acea perioadă, America se afla în plin „război rece“ cu comunismul. Ce armă
psihologică ar fi putut să fie folosită cu mai mult succes împotriva comuniştilor, în acel război
rece ideologic, pe scară mondială, decât demascarea adevărului istoric despre masacrarea de
către aceştia a zeci de milioane de ființe omeneşti?
Presa occidentală păstra în cea mai mare parte tăcerea asupra omorurilor în masă comise
de sovietici, chiar şi în timp ce milioane de oameni continuau să sufere în lagărele de
concentrare comuniste. Alte milioane de oameni au murit în China Roşie în timpul
„revoluției culturale“, în multe națiuni din Africa, în închisorile din Cuba, pe câmpiile morții
din Cambodgia şi în „lagărele de reeducare“ din Vietnam. Şi totuşi, într-o perioadă când
marxiştii lichidau milioane de oameni, noi nu vedeam altceva decât interminabila paradă a
relatărilor despre suferințele evreilor din urmă cu zeci de ani.
În acelaşi moment în care autoritățile evreieşti țipau „Să nu se mai repete!“ în legătură cu
atrocitățile comise de un regim solitar, mort şi îngropat de decenii întregi, milioane de
oameni nevinovați se confruntau cu tortura şi moartea în zeci de tiranii comuniste din
întreaga lume. În timp ce crimele continuau, noi auzeam numai câteva şoapte despre ele, dar
publicitatea împinsă până la suprasaturare despre suferințele evreilor în război continuă
chiar şi în momentul de față. La sfârşitul anilor şaizeci şi începutul anilor şaptezeci am
participat la diverse întruniri ale anticomuniştilor cubanezi şi de diverse naționalități din
Europa de Est, care suferiseră crunt de mâna comuniştilor. Letoni, estoni, lituanieni,
ucraineni, ruşi albi, români, unguri, cehi, polonezi, croați, sârbi şi mulți alți refugiați
povesteau despre opresiuni, torturi şi omoruri care beneficiau doar de o fracțiune din spațiul
mediatic acordat Holocaustului şi totuşi, relatările lor se refereau la suferințele unui număr
de oameni incomparabil mai mare.
În timp ce mass-media trâmbițau căutarea, capturarea şi judecarea criminalilor de război
germani, criminalii de război comunişti ai zilelor noastre continuau să încarcereze, să
tortureze şi să asasineze milioane de oameni în lagărele de concentrare din întreaga lume.
Mass-media dominate de evrei nu făceau nici un efort hotărât de a împiedica nimicirea
vieților care ar fi putut să fie salvate, nici nu chemau cu îndreptățire la traducerea în instanță
a criminalilor de război comunişti din trecut sau prezent.
După ce am aflat despre marile masacre organizate de evreii bolşevici în Uniunea
Sovietică, m-am întrebat de ce le rezervasem o asemenea ranchiună autorilor nazişti ai
crimelor de război. De ce, mă întrebam eu, am rezervat o duşmănie specială unor masacre în
masă, în comparație cu altele? Indiferent dacă este vorba de un comisar care-i asasinează pe
Țar şi copiii lui, de un comandant SS din Europa de Est răvăşită de război lichidând nişte
evrei, de un chinez maoist din Garda Roşie ucigând mii de oameni în aşa-zisa „revoluție
culturală“, de un membru al Bandei Stern evreieşti masacrând palestinieni la Deir Yassin sau
de un terorist arab aruncând în aer o piață comercială din Tel Aviv, nu sunt toate crimele în
masă la fel de depravate? Şi totuşi, în mod incontestabil, pentru victimele de neam evreu
aveam cea mai mare empatie, iar persecutorii lor antisemiți îmi inspirau cea mai mare silă şi
furie. Mă întrebam: din ce cauză?
În acel moment, am început să înțeleg cum fusesem manipulat. Dată fiind influența
evreilor în mijloacele de informare şi divertisment, ceea ce vedeam la televizor şi la
cinematograf era varianta lor; suferința lor o cunoşteam din cărți, trupurile lor maltratate le
vedeam în fotografii şi filme, despre oroarea lor învățam de la profesori şi predicatori. Cât de
puternic este asupra unui copil de nouă-zece ani impactul primei imagini de nuditate pe care
o vede în mass-media, mai ales dacă e însoțită şi de scenele cumplite ale morții?
Am început să-mi pun şi alte întrebări incorecte politic despre Holocaust. Chiar dacă tot
ceea ce se spune în mass-media despre Holocaust este adevărat, de ce ne ocupă el atenția
într-o proporție de o mie de ori mai mare decât masacrarea mult mai multor oameni de către
sovietici? Acum, după căderea comunismului, de ce nimeni nu cere zgomotos nişte procese
de tip Nürnberg pentru ucigaşii în masă comunişti?
Începeau să mă hărțuiască şi alte întrebări. Dacă introducerea unui civil evreu nevinovat
într-o cameră de gazare era o cvintesență a răului, nu era la fel de imorală bombardarea şi
incendierea a milioane de civili germani şi japonezi? Există o deosebire etică între a omorî
nişte oameni nevinovați prin asfixierea cu gaze toxice şi a-i ucide arzându-i de vii? Este mai
acceptabil moralmente faptul că America a aruncat bombe incendiare peste femei şi copii
pentru că eram în război cu germanii şi cu japonezii? Urmând aceeaşi logică, ar fi atrocitățile