DAVID DUKE Trezirea la realitate - Der Stürmer

palestinieni măcelăriți în taberele de refugiați de la Sabra şi Shatila din Libanul ocupat de
israelieni, sau victimele masacrate de comunişti în Cambodgia, unor copii de nouă ani? În ce
scop, mă întrebam, trebuie să le arate unor copii mici acele scene oribile cu evreii care au
căzut victime acum o jumătate de secol?
Preopinenții „studiilor despre Holocaust“ pentru elevii de şcoală susțin că această traumă
e necesară ca să-i învețe despre pericolele rasismului şi ale antisemitismului. Şi totuşi, nu le
arată victime cu creierii împrăştiați pe pereți pentru a-i învăța pe copii despre ororile
omuciderilor criminale, nici scene cu milioanele de cadavre ale oamenilor omorâți prin
înfometare sau măcelărire de ucigaşii în masă sovietici, ca să-i învețe pe copii despre
pericolele comunismului. Nici un colegiu nu are o „catedră de studii despre Gulag“ şi nici un
liceu public nu cere studii despre Gulaguri la absolvire.
Unul dintre argumentele folosite de cei care promovează Studiile despre Holocaust
pentru copiii noştri este acela că Holocaustul dezvăluie efectele nefaste ale rasismului.
Holocaustul arată, susțin ei, că uciderile în masă sunt consecințele ultime ale conştiinței
rasiale. Omit să menționeze că mult mai multe ființe omeneşti au fost masacrate în numele
egalității decât în numele rasismului. Din zilele exceselor sângeroase ale Revoluției Franceze
şi până la milioanele de oameni exterminați de sovietici în lagărele lor, la ucigaşele Gărzi
Roşii din China şi la câmpiile morții din Cambodgia, nici o doctrină nu a ucis mai mulți
oameni decât comunismul în centrul căruia se află devotamentul fanatic față de egalitarism.
Groaznicele scene ale suferinței şi morții evreilor m-au mişcat adânc în tinerețe şi încă
mai au acelaşi efect. Mi-au stârnit repulsia față de neomenia care a provocat asemenea orori.
Mai mult, tuturor ne trezeşte furia la adresa celor răspunzători de acel carnagiu. Cu toate
acestea, pe măsură ce deveneam tot mai conştient de dominația evreiască timpurie a mişcării
comuniste internaționale, am început să mă întreb de ce atenția mass-media se concentra
aproape exclusiv asupra suferinței evreilor, neluând în seamă aproape deloc alte victime ale
omorurilor în masă.
Singurele victime de care eram cu adevărat conştient rămâneau evreii. Ei erau victimele
despre care citeam, victimele pe care le vedeam în filmele de televiziune, victimele care
apăreau în fotografiile şi documentarele şocante.
Nu există nici o crimă omenească mai mare decât măcelărirea celor inocenți. Istoricul
englez David Irving o denumeşte „inocenticid“. Şi totuşi, până la urmă am aflat despre
inocenticiduri mult mai extinse chiar şi decât cumplitele crime ale naziştilor. Această
cunoaştere nu se mai datora documentarelor de televiziune, ficțiunilor de inspirație istorică
sau emisiunilor despre procesele de largă publicitate ale criminalilor de război ori despre
căutarea acestora, ci paginilor tăcute ale unor cărți şi documente foarte puțin discutate în
mass-media populare.
Comuniştii din Rusia, Europa de Est şi China au omorât de cel puțin zece ori mai mulți
oameni nevinovați decât se susține că ar fi ucis naziştii. În adolescență, nu eram conştient de
existența acestor victime ale comunismului. Auzisem comentarii despre atrocitățile săvârşite
de comunişti, dar nu văzusem nici o fotografie sau imagine de film documentar despre
victimele comunismului. Nu-mi pot aminti nici măcar una. N-am văzut nici un reportaj, n-am
citit nici un jurnal al vreunei fete (sau al altcuiva) care suferise din vina comuniştilor. Prin
urmare, nu aveam nici o legătură emoțională cu victimele creştine ale comuniştilor, însă
eram unit prin legături emoționale strânse de evreii victime ale celui de-Al Doilea Război
Mondial.
Animat de convingerile mele anticomuniste, am citit despre cel mai mare masacru
omenesc din istoria lumii: exterminarea a zeci de milioane de creştini în Rusia comunistă.
Am citit fascinat despre oribila asasinare a Țarului Nicolae şi a familiei lui de către bolşevicii
evrei şi despre omorurile în masă începute de Lenin, pentru a atinge punctul culminant în
măcelul fără egal comis de Stalin. Clasica declarație a lui Lenin în legătură cu asasinatele în
masă săvârşite de statul sovietic ilustrează perfect sângele rece cu care s-au comis aceste
crime. Lenin a spus: „Nu poți face omletă fără să spargi ouă.“ La începutul anilor şaizeci,
unele informații date publicității chiar de la Kremlin recunoşteau că liderii timpurii ai
comunismului organizaseră lichidarea, după propriile estimări ale partidului comunist, a
douăzeci şi cinci până la patruzeci de milioane de oameni. În această perioadă, mass-media
au continuat să se concentreze asupra suferințelor evreilor, arătând prea puțină compasiune
sau atenție celorlalte victime ale totalitarismului. Mi se părea uluitor că presa învrednicea cu
atât de multă atenție atrocitățile contra evreilor, în timp ce se arăta indiferentă față de
uciderea în masă a milioane de creştini de către comisarii evrei din statul sovietic.