DAVID DUKE Trezirea la realitate - Der Stürmer

Capitolul nouă
Un studiu al Holocaustului
După ce am devenit conştient de etnocentrismul care îmbiba iudaismul şi sionismul şi
despre omniprezența evreilor în mass-media, am citit unele cărți şi articole care insinuau că
relatările despre atrocitățile comise de germani în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial
erau exagerate şi denaturate. Unii sugerau că suprasaturarea persistentă a mijloacelor de
informare cu ceea ce se numeşte acum Holocaust, la zeci de ani după război, era motivată de
interesele strategice ale Israelului. La început, am respins ideea că s-ar putea ca unele dintre
afirmațiile contra germanilor să fie false, căci văzusem oribilele fotografii şi filme care păreau
să dovedească fără putință de tăgadă atrocitățile germane. În continuare urmează o relatare
despre modul cum am ajuns să pun la îndoială unele aspecte ale acestui episod întunecat din
istoria Europei.
La Louisiana State University, am scris un eseu pentru cursul de engleză despre
liberalizarea moravurilor sexuale americane. Am relatat că nu văzusem niciodată imaginea
unei femei complet nude, fotografiată frontal, până în primul an de liceu. O asemenea
amintire le poate părea ciudată tinerilor din ziua de azi, însă chiar şi revista „Playboy“ a omis
cea mai intimă zonă sexuală până la jumătatea anilor şaizeci. După ce am scris eseul, un
prieten cu vederi de dreapta, care l-a citit, mi-a spus că greşeam spunând că în copilărie nu
văzusem niciodată nuditate totală.
„Ai văzut femei complet goale“, a spus el, „imagini clare cu femei şi bărbați goi, adesea
emaciați, în nişte ipostaze oribile ale morții. Ai văzut multe fotografii şi filme ale evreilor care
au căzut victime atrocităților naziste.“
Stând să mă gândesc mai bine, a trebuit să recunosc că avea dreptate. Televiziunea şi
presa tipărită de la sfârşitul anilor cincizeci şi începutul anilor şaizeci erau mult mai pudice
decât în zilele noastre, dar în perioada copilăriei mele mass-media arătau adesea fotografii şi
imagini filmate înfiorătoare, repezentând scene detaliate cu evrei goi, emaciați şi mutilați,
victime ale celui de-Al Doilea Război Mondial. Acopereau pagini întregi în reviste ca „Look“ şi
„Life“; nu lipseau niciodată din documentarele de televiziune despre război şi erau reproduse
chiar şi în cotidiane inclusiv în ziarul oraşului meu natal, „Times-Picayune“, aflat în
proprietate evreiască.
La o vârstă a inocenței, când prietenii mei şi cu mine nu văzuserăm niciodată fotografia
unei femei complet dezbrăcate, mass-media ne arătau cadavre, adeseori ale unor femei, sau
trupuri mici de copii, îngrămădite ca tot atâtea lemne de foc şi împinse cu buldozerele de
trupele Aliate în gropile comune. Acele fotografii erau impresionante, căci asemenea imagini
au rămas vii chiar şi acum, întipărite adânc în memorie de emoțiile pe care le provocau.
Prietenul meu a sugerat că exista un motiv politic pentru care presa îmi arătase în
repetate rânduri evreii căzuți victime în Al Doilea Război Mondial. „Oare să fi fost
întâmplător?“ a întrebat el, retoric. „Dacă o făceau numai pentru senzaționalul goliciunii şi al
morții, de ce nu se arată practic decât evrei?“
În 1974, când a fost lansat în rețeaua cinematografelor din America filmul „Fețele
morții“446, milioane de oameni au stat la cozi ca să vadă imaginile reale ale unor oameni
suferind cu adevărat chinurile morții. Imaginea unei ființe omeneşti în poziția grotescă a
morții este, poate, cea mai şocantă scenă la care poate asista cineva. Părinții îşi feresc copiii
de asemenea privelişti, iar emisiunile de actualități de la televiziune rareori arată cele mai
naturaliste momente ale unei omucideri. În pofida folosirii frecvente de către mass-media a
senzaționalismului pentru a ridica ratele de audiență, chiar şi după prăbuşirea unui avion de
pasageri nu se arată de obicei decât planuri generale de la locul catastrofei, nu şi capete
retezate şi trupuri sfârtecate.
În anii nouăzeci, multe persoane şi-au exprimat îngrijorarea că programele de televiziune
şi filmele de cinema sunt prea violente şi sângeroase pentru copiii mici şi totuşi, scenele
oribile ale Holocaustului au devenit materiale obligatorii de vizionare pentru unii elevi de
şcoală, conform legii de stat. Grupurile evreieşti au făcut campanii pentru emiterea unor legi
care să ceară „studiul Holocaustului“ în şcolile publice şi mii de sisteme locale de învățământ,
la îndemnurile evreilor, le-au aprobat fără să stea pe gânduri. Violența sângeroasă a celor mai
sordide filme de ficțiune sau emisiuni de televiziune nu putea fi mai şocantă decât imaginile
sinistre ale Holocaustului. Oare aceleaşi şcoli le-ar arăta micilor lor elevi şi reportaje despre
victimele mutilate ale catastrofelor aviatice? Le-ar arăta masacrările femeilor şi copiilor