DAVID DUKE Trezirea la realitate - Der Stürmer

americani în luptă. Supraviețuitorii de pe U.S.S. „Liberty“ au declarat clar că dacă avioanele
nu erau chemate înapoi atacul torpiloarelor ar fi putut să fie oprit, salvând multe vieți
americane.
Căpitanul William McGonagle, comandantul U.S.S. „Liberty“, deşi grav rănit, a dat
dovadă de un eroism excepțional, care în cele din urmă a făcut să fie decorat cu Medalia de
Onoare a Congresului. De obicei, preşedintele decernează cele mai înalte onoruri ale națiunii
în cadrul unei ceremonii la Casa Albă, împreună cu citarea prin ordin de zi a detaliilor faptei
de eroism. Preşedintele Johnson i-a întrebat pe israelieni dacă aveau vreo obiecție față de
decernarea medaliei, apoi s-a hotărât să nu participe la ceremonie, ba mai mult, nici măcar să
nu permită oficierea acesteia la Casa Albă. Până la urmă, decorația a fost decernată de
Secretarul Marinei, la Şantierul Naval din Washington, iar ordinul de zi nici măcar nu cita
Israelul ca atacant. Ziarul „The Washington Post“ nu a publicat nici un articol despre
primirea medaliei de către Căpitanul McGonagle. Marina S.U.A. a efectuat o anchetă
superficială (cu durata de numai patru zile), fără să cheme pe nimeni din Israel pentru a
depune mărturie. Prin contrast, atacul asupra navei U.S.S. „Stark“ a beneficiat de o anchetă
lungă de nouă luni.
Locotenentul James Ennes, unul dintre ofițerii de pe U.S.S. „Liberty“, a scris o carte
detaliată despre incident, cu titlul Atac asupra Libertății, publicată în 1979.445 Cartea expune
dovezile covârşitoare care arată că atacul a fost o încercare deliberată şi calculată pentru a
scufunda o navă despre care israelienii ştiau că era americană ucigându-i pe toți
supraviețuitorii, pentru a nu rămâne nici un martor american. Ambasadorul Statelor Unite în
Liban în acea perioadă se prezentase şi el, declarând că în timp ce era la datorie în Orientul
Mijlociu auzise comunicațiile israelienilor cu avioanele de vânătoare, interceptate de
americani, prin care se recunoştea că nava era americană. Mulți lideri de prestigiu ai Marinei
S.U.A. au luat poziție oficială, cu mult curaj, cerând să se întreprindă o anchetă reală a
cazului „Liberty“, iar comandantul Operațiunilor Marinei a spus că dovezile indicau clar un
atac planificat. Secretarul de Stat Dean Rusk, Amiralul Thomas Moorer şi membrii rămaşi în
viață ai echipajului de pe U.S.S. „Liberty“ susțin cu toții că atacul a fost în mod clar deliberat.
Poate că am înțelege un asemenea act trădător din partea inamicilor țării noastre, dar nu
şi dintr-a unui presupus aliat. Faptul că Israelul a atacat forțele națiunii care îl sprijinise mai
mult decât oricare alta cu bani, eforturi diplomatice, bunăvoință şi chiar mijloace militare
(inclusiv arme care au fost întoarse împotriva oamenilor noştri) nu poate fi decât unul dintre
cele mai scandaloase acte de trădare militară din istoria tuturor națiunilor.
M-am întrebat cum putuseră fi israelienii atât de nechibzuiți încât să atace o navă
americană. Răspunsul cel mai evident este că ştiau că operațiunea lor împotriva U.S.S.
„Liberty“ presupunea foarte puține riscuri, căci dacă atacul reuşea şi nava era distrusă cu tot
echipajul, Israelul ar fi primit tot ce dorea în acel război. Dacă misiunea de a scufunda vasul
„Liberty“ şi a da vina pe egipteni eşua, israelienii ştiau că se puteau ascunde sub scuza unei
confuzii. De asemenea, mai ştiau şi că influența lor masivă în guvern şi presă avea să-i ajute
să muşamalizeze incidentul. După ce ascunseseră sub covor, timp de o jumătate de secol,
semănarea terorii şi deposedarea unui milion şi jumătate de palestinieni, povestea cu U.S.S.
„Liberty“ era o joacă de copii.
Nobilul nostru aliat, Israelul, nu s-a rezumat numai la a ataca forțele americane, ci a şi
infiltrat spioni în cele mai înalte poziții ale guvernului nostru, zeci de ani în şir. Un exemplu
este Afacerea Pollard, în care un evreu cu funcție importantă din serviciile de informații
americane a predat guvernului israelian cantități enorme de materiale top-secret. Când
Pollard a fost judecat, condamnat şi închis, potrivit faptelor sale, guvernul Israelului a
înființat un fond pentru a ajuta să-i obțină eliberarea şi l-a răsplătit pentru serviciile lui. De la
Afacerea Pollard încoace, sioniştii nu au mai avut nevoie de spioni la nivel inferior, căci acum
au plasat agenți totalmente devotați care domină cele mai înalte sfere ale acțiunilor
informative din Statele Unite în Consiliul Național de Securitate al Preşedintelui.
Când am aflat adevărul complet despre trădarea din cazul U.S.S. „Liberty“, la ani de zile
după consumarea atacului, mi-am amintit cât de indignat fusesem la vârsta de şaptesprezece
ani, când auzisem la aparatul meu de radio cu tranzistori cum atacaseră egiptenii, chipurile, o
navă americană. Acele momente de revoltă trecuseră de mult când am citit cartea lui Ennes.
Totuşi, în timp ce citeam impresionantele relatări ale locotenentului Ennes despre răniții şi
morții de la bordul vasului „Liberty“, furia mi s-a trezit din nou, numai pentru ca imediat să
facă loc unei profunde tristeți pentru țara mea. Ca american tânăr şi mândru, nu puteam
înțelege cum era posibil ca preşedintele nostru să interzică în mod trădător apărarea unor