DAVID DUKE Trezirea la realitate - Der Stürmer

America a avut atâta minte încât să nu se amestece în nebunia războiului, dar în cele din
urmă puterea evreiască, pe care n-o interesa, ca de obicei, decât propriile sale interese, a
înclinat balanța războiului. La urma urmei, ce însemnau viețile câtorva sute de mii de tineri
americani în comparație cu interesele celor Aleşi?
Mass-media i-au orbit pe americani față de influența evreiască asupra participării noastre
în Primul Război Mondial, la fel cum camuflaseră şi decisiva implicare a evreilor în revoluția
rusă. Lumea n-a aflat decât în 1999 că Lordul Balfour era de fapt, fără ştirea celorlalți, un
evreu care în timp ce pe față susținea interesele britanicilor acționa în secret spre folosul
organizațiilor sioniste mondiale. Chiar şi în zilele noastre, puțini americani sunt conştienți de
influența evreiască precumpănitoare pentru implicarea Statelor Unite în Primul Război
Mondial.
Declarația Balfour suna destul de inofensiv şi făcea eforturi să declare
(...) că nu se va face nimic care să poată prejudicia drepturile civile şi religioase ale
comunităților non-evreieşti existente în Palestina, sau statutul şi drepturile politice de care se
bucură evreii din orice altă țară.402
Sioniştii, însă, nu doreau o patrie care să conțină o comunitate non-evreiască de proporții
semnificative. Încă de la bun început, au fost hotărâți să nu înființeze o democrație
multiculturală şi pluralistă, pe care erau atât de ocupați s-o planifice pentru America şi restul
lumii europene. Voiau un stat pur evreiesc, etno-religios şi şovin, dar nu puteau dezvălui
acest lucru până nu ajungeau la putere. Între ei, însă, îşi declarau limpede intențiile de a crea
un stat etnic uluitor de similar cu națiunea pe care o urau cel mai mult: Germania nazistă.
Sionism/nazism: născute unul după chipul şi asemănarea celuilalt
În Procesele pentru Crime de Război de la Nürnberg, Julius Streicher, notoriul editor al
textului de un brutal antisemitism „Der Stürmer“, fiind întrebat dacă ajutase la elaborarea
legilor rasiste din Germania, a depus următoarea mărturie:
Acuzatul (Streicher): Da, (...) am scris că tot acel amestec de sânge german şi evreiesc
trebuia să fie împiedicat în viitor. Am scris articole în acest sens şi am repetat mereu că
trebuie să luăm rasa evreiască, sau poporul evreu, ca model. Am repetat întotdeauna în
articolele mele că evreii trebuia să fie considerați un model pentru celelalte rase, căci şi-au
creat o lege rasială, legea lui Moise, care spune: „Dacă vă duceți pe meleaguri străine, nu
trebuie să vă luați neveste străine.“ Iar aceasta, domnilor, are o mare importanță pentru a
judeca legile de la Nürnberg. Aceste legi evreieşti erau cele care au fost luate ca model. Când,
peste sute de ani, legislatorul evreu Ezra a văzut că, în ciuda lor, mulți evrei se căsătoriseră cu
soții neevreice, aceste legături au fost rupte. Aceasta a fost originea evreimii care, grație
legilor ei rasiale, a supraviețuit secole de-a rândul, câtă vreme toate celelalte rase şi civilizații
au fost distruse.403
Deşteptarea rasială a Europei din secolele al XIX-lea şi al XX-lea s-a datorat în mare
parte prezenței poporului evreu. În Europa nu existau negri sau orientali, în schimb nu se
ducea lipsă de evrei. Observatorii ştiințifici şi sociali au remarcat că înfățişarea şi caracterul
acestora erau diferite de cele ale raselor indigene din Europa.
Una dintre primele mari personalități care au recunoscut dinamica putere a rasei şi a
scris pe larg despre aceasta a fost primul ministru britanic Benjamin Disraeli, care el însuşi
era de origine evreiască. Disraeli a declarat: „Chestiunea rasială este cheia istoriei lumii (...)
rasa e totul, alt adevăr nu există.“ Savanții care au recunoscut rolul rasei în istorie ştiau că
puterea şi perseverența rasei evreieşti se bazau pe etnocentrismul ei şi interdicțiile privind
căsătoriile mixte, care i-au dat posibilitatea să supraviețuiască după mai mult de două mii de
ani de viață printre goyimi. După cum dovedeşte depoziția lui Streicher, cei care au formulat
ideologia rasială a Europei învățaseră multe din studiul instituțiilor şi al istoriei evreieşti.
Deşi sioniştii şi naziştii se considerau unii pe ceilalți duşmani de moarte, mulți dintre liderii
ambelor mişcări observau similitudinile de idei, iar unii au cooperat pentru atingerea multor
scopuri comune.
Național-Socialiştii doreau ca propria lor națiune să fie eliberată de influența evreiască,
iar sioniştii urmăreau non-asimilarea cu goyimii şi o națiune proprie. (Chiar şi în prezent,
majoritatea organizațiilor evreieşti din America şi Europa modernă se opun căsătoriilor
mixte.) La prima vedere, pare de necrezut ca sionismul şi nazismul să fi cooperat vreodată de
bunăvoie, dar documentele istorice dezvăluie probe fascinante.
Majoritatea evreilor din Europa şi din restul lumii se împotriveau cu virulență lui Hitler şi
Germaniei Național-Socialiste. Mai concret, în 1933, când Hitler a cucerit puterea, Congresul
Mondial Evreiesc, afirmând că vorbea în numele evreilor din lumea întreagă, a declarat