DAVID DUKE Trezirea la realitate - Der Stürmer

DAVID DUKE Trezirea la realitate - Der Stürmer DAVID DUKE Trezirea la realitate - Der Stürmer

der.stuermer.com
from der.stuermer.com More from this publisher
03.08.2013 Views

Toată lumea ştie că Declarația Balfour a fost o întreprindere unilaterală a guvernului britanic. Scopul ei imediat era acela de a câştiga sprijinul evreilor şi al altor grupări din țările beligerante şi neutre, ca Statele Unite, pentru cauza Aliaților din Primul Război Mondial.398 (Encarta Encyclopedia) Citiți ce a scris David Lloyd George, primul ministru al Marii Britanii în timpul războiului, despre Declarația Balfour. Observați precizarea lui că evreii din Rusia fuseseră „principalii agenți ai trădării efortului rus de război“, precum şi în ceea ce priveşte „acea dezintegrare generală a societății ruse recunoscută mai târziu ca revoluție“. Evreii ruşi activaseră în secret, de partea Puterilor Centrale, încă de la început. (...) până în 1917, făcuseră multe pregătiri pentru acea dezintegrare generală a societății ruse recunoscută mai târziu ca revoluție. Se credea că dacă Marea Britanie se pronunța pentru împlinirea aspirațiilor sioniste în Palestina sub propria ei protecție, unul dintre efecte ar fi fost acela de a atrage evreimea din Rusia spre cauza Antantei. De asemenea, se mai credea că o astfel de declarație urma să aibă o puternică influență asupra evreimii din afara Rusiei, obținând pentru Antantă ajutorul intereselor financiare evreieşti. În America, ajutorul lor în acest sens ar fi avut o valoare specială, în situația în care Aliații epuizaseră aproape complet aurul şi titlurile negociabile expuse achizițiilor americane. Acestea au fost principalele considerațiuni care, în 1917, au determinat guvernul britanic să încheie un contract cu evreimea.399 Samuel Landman, în cartea sa Marea Britanie, evreii şi Palestina, confirmă rolul evreilor în atragerea Statelor Unite în război. Landman, un sionist de frunte şi secretar al Organizației Sioniste din 1917 până în 1922, confirmă din perspectivă evreiască exact ceea ce a spus Lloyd George: (...) singura cale (după cum avea să se dovedească a fi) de a-l convinge pe Preşedintele Statelor Unite să intre în război era aceea de a obține cooperarea evreilor sionişti, promițându-le Palestina, astfel înrolând şi mobilizând forțele până atunci nebănuit de puternice ale evreilor sionişti din America şi din alte țări în favoarea Aliaților, pe baza unui contract de tip quid pro quo (...).400 Unii dintre principalii sfătuitori ai Preşedintelui Woodrow Wilson în acea perioadă erau judecătorul evreu Louis Brandeis de la Curtea Supremă, Rabbi Stephen Wise şi puternicul bancher şi financiar internațional din New York City, Bernard Baruch. Deşi Wilson candidase la preşedinție sub sloganul „Ne-a ferit de război“, după ce a fost propusă Declarația Balfour, influența evreiască l-a împins rapid pe calea intervenționistă. În luna mai a anului 1917, când Balfour a venit în Statele Unite cu speranța de a atrage America în război, a ignorat Departamentul de Stat al S.U.A. (atitudine care a provocat mari resentimente) şi s-a întâlnit cu Brandeis, care nu avea nici o autoritate să discute problemele de relații externe.401 Protagoniştii evrei ai războiului au fost ajutați în jongleriile lor şi de un număr de magnați americani care considerau că participarea Statelor Unite în conflictul european echivala cu un cec în alb completat pentru complexul militaro-industrial. Presa aflată în proprietate sau sub influență evreiască făcea o agitație neruşinată pentru război, publicând poveşti sinistre despre aşa-zisele atrocități germane şi lansând zvonuri cum că Germania ar fi planificat să invadeze Statele Unite prin Mexic cu toate că, în patru ani de război, nu fusese capabilă să cucerească nici măcar Parisul. În scurt timp, germanii, deşi prin nimic diferiți pe plan rasial şi moral de britanici şi americani, au ajuns să fie etichetați ca „huni“ şi „ucigaşi-de-copii“. Despre Aliați, în pofida imperiilor străine nedemocratice ale Marii Britanii şi Franței, se spunea că luptau pentru „democrație“. Deşi avea instituții electorale similare cu cele ale Aliaților, Germania era declarată „tiranică“. Cele două sloganuri de răsunet ale celui mai mare şi mai sângeros război din toate timpurile de până atunci erau: „Un război care să asigure lumea pentru democrație“ şi, în mod incredibil, „Războiul ce va pune capăt tuturor războaielor!“ Dacă acestea erau cu adevărat obiectivele Aliaților în Primul Război Mondial, roadele victoriei lor sunt uşor de observat. În timp ce secolul XX se apropie de sfârşit, democrația din întreaga lume pare să fie în continuare mai mult absentă, iar din 1918 încoace războiul a rămas una dintre cele mai prospere afaceri. Majoritatea istoricilor sunt acum de acord că Primul Război Mondial nu a fost rezultatul agresiunii, al dictaturii sau al vreunei forțe sinistre diferite de perturbarea alianțelor structurate pentru a menține balanța puterii. În esență, războiul nu a fost stimulat de altceva decât de temeri şi teribilisme naționale. În cea mai mare parte a acestui conflict intestin,

America a avut atâta minte încât să nu se amestece în nebunia războiului, dar în cele din urmă puterea evreiască, pe care n-o interesa, ca de obicei, decât propriile sale interese, a înclinat balanța războiului. La urma urmei, ce însemnau viețile câtorva sute de mii de tineri americani în comparație cu interesele celor Aleşi? Mass-media i-au orbit pe americani față de influența evreiască asupra participării noastre în Primul Război Mondial, la fel cum camuflaseră şi decisiva implicare a evreilor în revoluția rusă. Lumea n-a aflat decât în 1999 că Lordul Balfour era de fapt, fără ştirea celorlalți, un evreu care în timp ce pe față susținea interesele britanicilor acționa în secret spre folosul organizațiilor sioniste mondiale. Chiar şi în zilele noastre, puțini americani sunt conştienți de influența evreiască precumpănitoare pentru implicarea Statelor Unite în Primul Război Mondial. Declarația Balfour suna destul de inofensiv şi făcea eforturi să declare (...) că nu se va face nimic care să poată prejudicia drepturile civile şi religioase ale comunităților non-evreieşti existente în Palestina, sau statutul şi drepturile politice de care se bucură evreii din orice altă țară.402 Sioniştii, însă, nu doreau o patrie care să conțină o comunitate non-evreiască de proporții semnificative. Încă de la bun început, au fost hotărâți să nu înființeze o democrație multiculturală şi pluralistă, pe care erau atât de ocupați s-o planifice pentru America şi restul lumii europene. Voiau un stat pur evreiesc, etno-religios şi şovin, dar nu puteau dezvălui acest lucru până nu ajungeau la putere. Între ei, însă, îşi declarau limpede intențiile de a crea un stat etnic uluitor de similar cu națiunea pe care o urau cel mai mult: Germania nazistă. Sionism/nazism: născute unul după chipul şi asemănarea celuilalt În Procesele pentru Crime de Război de la Nürnberg, Julius Streicher, notoriul editor al textului de un brutal antisemitism „Der Stürmer“, fiind întrebat dacă ajutase la elaborarea legilor rasiste din Germania, a depus următoarea mărturie: Acuzatul (Streicher): Da, (...) am scris că tot acel amestec de sânge german şi evreiesc trebuia să fie împiedicat în viitor. Am scris articole în acest sens şi am repetat mereu că trebuie să luăm rasa evreiască, sau poporul evreu, ca model. Am repetat întotdeauna în articolele mele că evreii trebuia să fie considerați un model pentru celelalte rase, căci şi-au creat o lege rasială, legea lui Moise, care spune: „Dacă vă duceți pe meleaguri străine, nu trebuie să vă luați neveste străine.“ Iar aceasta, domnilor, are o mare importanță pentru a judeca legile de la Nürnberg. Aceste legi evreieşti erau cele care au fost luate ca model. Când, peste sute de ani, legislatorul evreu Ezra a văzut că, în ciuda lor, mulți evrei se căsătoriseră cu soții neevreice, aceste legături au fost rupte. Aceasta a fost originea evreimii care, grație legilor ei rasiale, a supraviețuit secole de-a rândul, câtă vreme toate celelalte rase şi civilizații au fost distruse.403 Deşteptarea rasială a Europei din secolele al XIX-lea şi al XX-lea s-a datorat în mare parte prezenței poporului evreu. În Europa nu existau negri sau orientali, în schimb nu se ducea lipsă de evrei. Observatorii ştiințifici şi sociali au remarcat că înfățişarea şi caracterul acestora erau diferite de cele ale raselor indigene din Europa. Una dintre primele mari personalități care au recunoscut dinamica putere a rasei şi a scris pe larg despre aceasta a fost primul ministru britanic Benjamin Disraeli, care el însuşi era de origine evreiască. Disraeli a declarat: „Chestiunea rasială este cheia istoriei lumii (...) rasa e totul, alt adevăr nu există.“ Savanții care au recunoscut rolul rasei în istorie ştiau că puterea şi perseverența rasei evreieşti se bazau pe etnocentrismul ei şi interdicțiile privind căsătoriile mixte, care i-au dat posibilitatea să supraviețuiască după mai mult de două mii de ani de viață printre goyimi. După cum dovedeşte depoziția lui Streicher, cei care au formulat ideologia rasială a Europei învățaseră multe din studiul instituțiilor şi al istoriei evreieşti. Deşi sioniştii şi naziştii se considerau unii pe ceilalți duşmani de moarte, mulți dintre liderii ambelor mişcări observau similitudinile de idei, iar unii au cooperat pentru atingerea multor scopuri comune. Național-Socialiştii doreau ca propria lor națiune să fie eliberată de influența evreiască, iar sioniştii urmăreau non-asimilarea cu goyimii şi o națiune proprie. (Chiar şi în prezent, majoritatea organizațiilor evreieşti din America şi Europa modernă se opun căsătoriilor mixte.) La prima vedere, pare de necrezut ca sionismul şi nazismul să fi cooperat vreodată de bunăvoie, dar documentele istorice dezvăluie probe fascinante. Majoritatea evreilor din Europa şi din restul lumii se împotriveau cu virulență lui Hitler şi Germaniei Național-Socialiste. Mai concret, în 1933, când Hitler a cucerit puterea, Congresul Mondial Evreiesc, afirmând că vorbea în numele evreilor din lumea întreagă, a declarat

America a avut atâta minte încât să nu se amestece în nebunia războiului, dar în cele din<br />

urmă puterea evreiască, pe care n-o interesa, ca de obicei, decât propriile sale interese, a<br />

înclinat ba<strong>la</strong>nța războiului. La urma urmei, ce însemnau viețile câtorva sute de mii de tineri<br />

americani în comparație cu interesele celor Aleşi?<br />

Mass-media i-au orbit pe americani față de influența evreiască asupra participării noastre<br />

în Primul Război Mondial, <strong>la</strong> fel cum camuf<strong>la</strong>seră şi decisiva implicare a evreilor în revoluția<br />

rusă. Lumea n-a af<strong>la</strong>t decât în 1999 că Lordul Balfour era de fapt, fără ştirea celor<strong>la</strong>lți, un<br />

evreu care în timp ce pe față susținea interesele britanicilor acționa în secret spre folosul<br />

organizațiilor sioniste mondiale. Chiar şi în zilele noastre, puțini americani sunt conştienți de<br />

influența evreiască precumpănitoare pentru implicarea Statelor Unite în Primul Război<br />

Mondial.<br />

Dec<strong>la</strong>rația Balfour suna destul de inofensiv şi făcea eforturi să dec<strong>la</strong>re<br />

(...) că nu se va face nimic care să poată prejudicia drepturile civile şi religioase ale<br />

comunităților non-evreieşti existente în Palestina, sau statutul şi drepturile politice de care se<br />

bucură evreii din orice altă țară.402<br />

Sioniştii, însă, nu doreau o patrie care să conțină o comunitate non-evreiască de proporții<br />

semnificative. Încă de <strong>la</strong> bun început, au fost hotărâți să nu înființeze o democrație<br />

multiculturală şi pluralistă, pe care erau atât de ocupați s-o p<strong>la</strong>nifice pentru America şi restul<br />

lumii europene. Voiau un stat pur evreiesc, etno-religios şi şovin, dar nu puteau dezvălui<br />

acest lucru până nu ajungeau <strong>la</strong> putere. Între ei, însă, îşi dec<strong>la</strong>rau limpede intențiile de a crea<br />

un stat etnic uluitor de simi<strong>la</strong>r cu națiunea pe care o urau cel mai mult: Germania nazistă.<br />

Sionism/nazism: născute unul după chipul şi asemănarea celui<strong>la</strong>lt<br />

În Procesele pentru Crime de Război de <strong>la</strong> Nürnberg, Julius Streicher, notoriul editor al<br />

textului de un brutal antisemitism „<strong>Der</strong> <strong>Stürmer</strong>“, fiind întrebat dacă ajutase <strong>la</strong> e<strong>la</strong>borarea<br />

legilor rasiste din Germania, a depus următoarea mărturie:<br />

Acuzatul (Streicher): Da, (...) am scris că tot acel amestec de sânge german şi evreiesc<br />

trebuia să fie împiedicat în viitor. Am scris articole în acest sens şi am repetat mereu că<br />

trebuie să luăm rasa evreiască, sau poporul evreu, ca model. Am repetat întotdeauna în<br />

articolele mele că evreii trebuia să fie considerați un model pentru cele<strong>la</strong>lte rase, căci şi-au<br />

creat o lege rasială, legea lui Moise, care spune: „Dacă vă duceți pe meleaguri străine, nu<br />

trebuie să vă luați neveste străine.“ Iar aceasta, domnilor, are o mare importanță pentru a<br />

judeca legile de <strong>la</strong> Nürnberg. Aceste legi evreieşti erau cele care au fost luate ca model. Când,<br />

peste sute de ani, legis<strong>la</strong>torul evreu Ezra a văzut că, în ciuda lor, mulți evrei se căsătoriseră cu<br />

soții neevreice, aceste legături au fost rupte. Aceasta a fost originea evreimii care, grație<br />

legilor ei rasiale, a supraviețuit secole de-a rândul, câtă vreme toate cele<strong>la</strong>lte rase şi civilizații<br />

au fost distruse.403<br />

Deşteptarea rasială a Europei din secolele al XIX-lea şi al XX-lea s-a datorat în mare<br />

parte prezenței poporului evreu. În Europa nu existau negri sau orientali, în schimb nu se<br />

ducea lipsă de evrei. Observatorii ştiințifici şi sociali au remarcat că înfățişarea şi caracterul<br />

acestora erau diferite de cele ale raselor indigene din Europa.<br />

Una dintre primele mari personalități care au recunoscut dinamica putere a rasei şi a<br />

scris pe <strong>la</strong>rg despre aceasta a fost primul ministru britanic Benjamin Disraeli, care el însuşi<br />

era de origine evreiască. Disraeli a dec<strong>la</strong>rat: „Chestiunea rasială este cheia istoriei lumii (...)<br />

rasa e totul, alt adevăr nu există.“ Savanții care au recunoscut rolul rasei în istorie ştiau că<br />

puterea şi perseverența rasei evreieşti se bazau pe etnocentrismul ei şi interdicțiile privind<br />

căsătoriile mixte, care i-au dat posibilitatea să supraviețuiască după mai mult de două mii de<br />

ani de viață printre goyimi. După cum dovedeşte depoziția lui Streicher, cei care au formu<strong>la</strong>t<br />

ideologia rasială a Europei învățaseră multe din studiul instituțiilor şi al istoriei evreieşti.<br />

Deşi sioniştii şi naziştii se considerau unii pe cei<strong>la</strong>lți duşmani de moarte, mulți dintre liderii<br />

ambelor mişcări observau similitudinile de idei, iar unii au cooperat pentru atingerea multor<br />

scopuri comune.<br />

Național-Socialiştii doreau ca propria lor națiune să fie eliberată de influența evreiască,<br />

iar sioniştii urmăreau non-asimi<strong>la</strong>rea cu goyimii şi o națiune proprie. (Chiar şi în prezent,<br />

majoritatea organizațiilor evreieşti din America şi Europa modernă se opun căsătoriilor<br />

mixte.) La prima vedere, pare de necrezut ca sionismul şi nazismul să fi cooperat vreodată de<br />

bunăvoie, dar documentele istorice dezvăluie probe fascinante.<br />

Majoritatea evreilor din Europa şi din restul lumii se împotriveau cu virulență lui Hitler şi<br />

Germaniei Național-Socialiste. Mai concret, în 1933, când Hitler a cucerit puterea, Congresul<br />

Mondial Evreiesc, afirmând că vorbea în numele evreilor din lumea întreagă, a dec<strong>la</strong>rat

Hooray! Your file is uploaded and ready to be published.

Saved successfully!

Ooh no, something went wrong!