DAVID DUKE Trezirea la realitate - Der Stürmer

Toată lumea ştie că Declarația Balfour a fost o întreprindere unilaterală a guvernului
britanic. Scopul ei imediat era acela de a câştiga sprijinul evreilor şi al altor grupări din țările
beligerante şi neutre, ca Statele Unite, pentru cauza Aliaților din Primul Război Mondial.398
(Encarta Encyclopedia)
Citiți ce a scris David Lloyd George, primul ministru al Marii Britanii în timpul
războiului, despre Declarația Balfour. Observați precizarea lui că evreii din Rusia fuseseră
„principalii agenți ai trădării efortului rus de război“, precum şi în ceea ce priveşte „acea
dezintegrare generală a societății ruse recunoscută mai târziu ca revoluție“.
Evreii ruşi activaseră în secret, de partea Puterilor Centrale, încă de la început. (...) până
în 1917, făcuseră multe pregătiri pentru acea dezintegrare generală a societății ruse
recunoscută mai târziu ca revoluție. Se credea că dacă Marea Britanie se pronunța pentru
împlinirea aspirațiilor sioniste în Palestina sub propria ei protecție, unul dintre efecte ar fi
fost acela de a atrage evreimea din Rusia spre cauza Antantei.
De asemenea, se mai credea că o astfel de declarație urma să aibă o puternică influență
asupra evreimii din afara Rusiei, obținând pentru Antantă ajutorul intereselor financiare
evreieşti. În America, ajutorul lor în acest sens ar fi avut o valoare specială, în situația în care
Aliații epuizaseră aproape complet aurul şi titlurile negociabile expuse achizițiilor americane.
Acestea au fost principalele considerațiuni care, în 1917, au determinat guvernul britanic să
încheie un contract cu evreimea.399
Samuel Landman, în cartea sa Marea Britanie, evreii şi Palestina, confirmă rolul evreilor
în atragerea Statelor Unite în război. Landman, un sionist de frunte şi secretar al Organizației
Sioniste din 1917 până în 1922, confirmă din perspectivă evreiască exact ceea ce a spus Lloyd
George:
(...) singura cale (după cum avea să se dovedească a fi) de a-l convinge pe Preşedintele
Statelor Unite să intre în război era aceea de a obține cooperarea evreilor sionişti,
promițându-le Palestina, astfel înrolând şi mobilizând forțele până atunci nebănuit de
puternice ale evreilor sionişti din America şi din alte țări în favoarea Aliaților, pe baza unui
contract de tip quid pro quo (...).400
Unii dintre principalii sfătuitori ai Preşedintelui Woodrow Wilson în acea perioadă erau
judecătorul evreu Louis Brandeis de la Curtea Supremă, Rabbi Stephen Wise şi puternicul
bancher şi financiar internațional din New York City, Bernard Baruch. Deşi Wilson candidase
la preşedinție sub sloganul „Ne-a ferit de război“, după ce a fost propusă Declarația Balfour,
influența evreiască l-a împins rapid pe calea intervenționistă. În luna mai a anului 1917, când
Balfour a venit în Statele Unite cu speranța de a atrage America în război, a ignorat
Departamentul de Stat al S.U.A. (atitudine care a provocat mari resentimente) şi s-a întâlnit
cu Brandeis, care nu avea nici o autoritate să discute problemele de relații externe.401
Protagoniştii evrei ai războiului au fost ajutați în jongleriile lor şi de un număr de magnați
americani care considerau că participarea Statelor Unite în conflictul european echivala cu
un cec în alb completat pentru complexul militaro-industrial. Presa aflată în proprietate sau
sub influență evreiască făcea o agitație neruşinată pentru război, publicând poveşti sinistre
despre aşa-zisele atrocități germane şi lansând zvonuri cum că Germania ar fi planificat să
invadeze Statele Unite prin Mexic cu toate că, în patru ani de război, nu fusese capabilă să
cucerească nici măcar Parisul.
În scurt timp, germanii, deşi prin nimic diferiți pe plan rasial şi moral de britanici şi
americani, au ajuns să fie etichetați ca „huni“ şi „ucigaşi-de-copii“. Despre Aliați, în pofida
imperiilor străine nedemocratice ale Marii Britanii şi Franței, se spunea că luptau pentru
„democrație“. Deşi avea instituții electorale similare cu cele ale Aliaților, Germania era
declarată „tiranică“.
Cele două sloganuri de răsunet ale celui mai mare şi mai sângeros război din toate
timpurile de până atunci erau: „Un război care să asigure lumea pentru democrație“ şi, în
mod incredibil, „Războiul ce va pune capăt tuturor războaielor!“ Dacă acestea erau cu
adevărat obiectivele Aliaților în Primul Război Mondial, roadele victoriei lor sunt uşor de
observat. În timp ce secolul XX se apropie de sfârşit, democrația din întreaga lume pare să fie
în continuare mai mult absentă, iar din 1918 încoace războiul a rămas una dintre cele mai
prospere afaceri.
Majoritatea istoricilor sunt acum de acord că Primul Război Mondial nu a fost rezultatul
agresiunii, al dictaturii sau al vreunei forțe sinistre diferite de perturbarea alianțelor
structurate pentru a menține balanța puterii. În esență, războiul nu a fost stimulat de altceva
decât de temeri şi teribilisme naționale. În cea mai mare parte a acestui conflict intestin,