View - Lauder Reut

2
Redactori: elevii claselor IX-XI
CUPRINS
Editorial
Sunt norocoasă
Era Liniște
O noapte în Paris
O zi în București
Un suflet încărcat
Interviu cu Irina Roth
Ce s-a mai întâmplat la școală
Proiectul: Clasa mea va salva
un copac
Profesori coordonatori: Reka VADASZ, Florina JAMBORE
Editor: Marius GELLER
Așteptăm articolele și sugestiile voastre la adresa
revistalauder@yahoo.com
3-4
5-7
8
9-11
12-13
14-16
17-18
19-22
23

Editorial
Dedicaţie… sorţii
Cathy Bonder - clasa a XI-a
Se poate întâmpla să te
ardă pielea chiar dacă ești
înconjurat de frig. Pare
imposibil. Dar se poate. Se
poate ca un om pe care îl
cunoști puțin să te iubească
foarte mult și un om pe care îl
cunoști foarte bine să te
iubească puțin.
Pare imposibil... dar se
poate.
Se poate ca un om să se
amăgească că trăiește, din
comoditate, și să aleagă să nu
trăiască cu adevărat o viață
întreagă. Pare imposibil....dar
se poate.
Se poate să râzi cu
lacrimi și să plângi cu zâmbete, să faci dragoste cu propriile speranțe, să
înveninezi dușmani și să dușmănești veninul, să îți dai sufletul pentru un vis și
să visezi la alt suflet, se poate să îți sacrifice alții liniștea și să vrei să le-o
sacrifici și tu pe a lor, să faci dragoste din dragoste sau să faci ură din plăcere, să
fii pedepsit de cel pe care l-ai ajutat, să primești durere după ce tu ai vindecat, să
ți se dorească amar, chiar dacă tu ai dăruit dulce,... Totul este posibil în viață.
Mai puțin să scapi de Soartă.
Să credem într-un Destin deja scris și consumat dinaintea vieții noastre sau
să credem că ni-l scriem și ni-l consumăm noi așa cum decidem? Avem oare
nevoie de dovezi, ca atunci când dorim să argumentăm un fenomen științific? Ce
să credem: că ceea ce ni se întâmplă sunt consecințe ale alegerilor noastre sau
pur și simplu „un scenariu” prestabilit care se derulează ca o avalanșă, fără a ne
lăsa drept la replică?
Din zel și un egocentrism tipic omenesc poate, mult timp suntem tentați să
credem că noi ne controlăm destinul, că alegerile pe care le facem sunt singurele
care ne pot ghida și influența viața în orice moment și în orice direcție.
Însă... nu trebuie decât să trăiești un pic mai mult și un pic mai multe ca să
ți se ciopârțească în mod violent acest aplomb al convingerii că ești stăpânul
3

4
vieții tale... Nu trebuie decât să îți dea soarta câteva „flash-uri” și să îți arate că
nu alegerile sunt cele care ne schimbă viața... ci ceea ce ne determină să facem
acele alegeri: sentimente, dorințe, vise, idei, planuri, pasiune.
Iată... și de unde le avem pe acestea? Ce le controlează? Ce le implantează
și le transformă în conștiința, inima, creierul, în sufletul nostru? Soarta. Poate că
aceasta nu ne controlează direct viața, dar ne controlează impulsurile, pasiunile,
iubirile, visele, și deci, indirect, alegerile.
Rar să se găsească un om care să facă o alegere împotriva pasiunii sale, sau
împotriva visului său, chiar dacă în unele cazuri este conștient că îi face rău.
De propriul destin niciun om nu scapă... Viața noastră e un amestec între
niște evenimente prestabilite și ceea ce mai putem noi schimba, vag, prin ceea ce
trăim.
E cel mai dureros să realizezi că ești prizonierul unui sentiment/ vis/ spirit
mai puternic decât tine. Este frustrant pentru Om care este stăpân pe această
planetă. Însă, este un adevăr. „Totul trece”, spun unii. Poate. Trece
evenimentul,... dar cicatricile acestuia rămân în toate colțurile identității noastre
și ne schimbă criteriile, preferințele, toleranța și, deci, posibilele noastre
alternative de viitor.
Constat tot mai mult că suntem foarte naivi, destul de presați de „norme” și
prea puțin conștienți că rămânem doar cu ce trăim, că ceea ce contează e ultimul
gând pe care îl ai înainte să te culci, ultima impresie pe i-o lași unui om și cum
relaționezi cu ceea ce ți-a „alocat” Soarta.
Și dacă îți este dată și provocarea sadică de a fi un om sufletist, care nu
înțelege prin „a trăi”, a funcționa ca un robot ce trebuie doar să adune, să
consume energie și să fie „în rândul lumii”, atunci chiar vei avea o viață
ocupată.
Și să zicem că plecăm de la ideea de a accepta existența Sorții... ar trebui
acum doar să ne rezumăm la a consuma oxigen și a aștepta să „ni se împlinească
destinul”?
Există și acest gen de oameni: „Let's wait and see”. Însă mai există și
genul: „Let's see and I'll wait after!” Poate ne zbatem degeaba, poate căutăm în
zadar ceea ce ni se par cele mai bune alegeri pentru noi când de fapt acestea
poate sunt niște variante-capcană lăsate ca momeală, care să ne conducă
invariabil la același punct.
Deci... până la urmă „destinația” nu depinde de noi... Consolarea rămâne,
însă, amintirile de pe „drum” ni le selectăm și creăm singuri. Și... în funcție de
ce „amintiri” ne sunt oferite de alți oameni, astfel ar trebui să îi ținem aproape pe
unii și departe pe alții. Sună un pic exploatant?
Fiecare dintre noi ne exploatăm și suntem exploatați unii de ceilalți. Și cu
toții, de către Soartă.

Sunt norocoasă
Cathy Bonder – clasa a XI-a
S
-ar putea să vă surprindă ce o să găsiți în articolul acesta. Vă zic încă de la
început că nu este vreo listă a tuturor lucrurilor pe care le am și pentru
care mă simt „norocoasă”. Nu am astfel de necesități de a-mi lăuda
posesiile mai mult sau mai puțin materiale. Mi le știu eu, așa cum îmi cunosc și
lipsurile, mai mult sau mai puțin tangibile. Și e de ajuns.
Ești un om cu adevărat norocos atunci când ești liber și poți avea grijă
singur de propria integritate psihică, emoțională și socială. Ce înseamnă „liber”?
Nesupus. În toate conotațiile, liber înseamnă, în accepțiunea mea, nesupus...
unui regim, unei persoane, unei datorii , unei / unor pasiuni. Asta consider eu că
este poate cea mai mare „bogăție” a mea. Este și cel mai greu de realizat pentru
că se plătesc prețuri foarte ridicate.
În Viață, „economia de piață” a sentimentelor e întotdeauna „pe profit”,
pentru că oamenii vor face întotdeauna alegeri care să îi adâncească și mai mult
în această „economie”. Nu există „lipsa cererii” în economia Vieții și
întotdeauna există un surplus de oferte. Din cauza acestui surplus e greu să fii
liber și să alegi numai acele „produse” care nu îți afectează libertatea.
Sigur... să ne înțelegem. Nu pretind că aș fi 100% liberă... din păcate, e o
utopie realizabilă doar în condițiile în care aș fi optat pentru o viață în totalitate
boemă sau hippie. (Bine... nu e niciodată prea târziu) Libertatea la care fac apel
acum, însă, este cea a opțiunii, a gândului, a sentimentului, a relației. De ce să
nu recunoaștem, măcar o dată am făcut o alegere și am sacrificat o altă opțiune,
convinși că este „opțiunea noastră personală”... când, în realitate, ne mințeam
pentru a ascunde o obligație indirectă către o tendință a unui grup sau o datorie.
Mă satisface să știu că, din cauza alegerilor mele, sunt liberă să gândesc și
să simt orice din cauza MEA și nu a altor factori externi. Nu am datorii sau
„credite” la nimeni, astfel încât să trebuiască să mă cenzurez.
Dacă mă cenzurez, este pentru că eu consider că asta îmi face bine într-o
ipostază sau alta.
În ultima vreme, am observat că ești într-adevăr un om norocos dacă te afli
în această situație.
Poate liber nu înseamnă fericit. De fapt... vă spun că a fi „liber” nu aduce
deloc fericire într-o lume unde, să nu ne amăgim, totul se întâmplă din cauza
unui interes. Dacă alegi să fii liber într-un context, unde restul lumii e aservit
câte unui centru de atenție, nu ești tocmai cel mai bine privit. Dar a fi bine privit
nu trebuie să fie neapărat un scop.
5

6
Dacă vreodată alegeți să deschideți mai tare ochii, (chiar dacă poate vă va
deranja „lumina”) veți observa că sunt foarte multe persoane încadrate la
categoria „peste 20 de probleme, Adulți” care, în ciuda vârstei biologice ridicate,
nu își pot purta singuri de grijă. Nu mă refer la a merge pe trecerea de pietoni
sau a circula pe jos după ce se întunecă. Mă refer la a-și asuma cine sunt.
Mă refer la a-ți asuma pasiunile, preferințele , afinitățile, greșelile și a
încerca, singur, să faci alegerile care îți vor aduce mai mult bine și nu neapărat
mai mult confort. O viață lipsită de efort nu înseamnă automat o viață plină de
fericire sau împlinire. Puțini oameni au curajul să greșească; și mai puțini
oameni au curajul de a recunoaște că au greșit o dată, o săptămână sau poate
chiar ani de zile. E cea mai mare capcană a vieții și, în același timp, a doua
șansă pe care Viața ne-o dă: ne oferă un context în care să observăm ce am greșit
și ne pune, indirect, să alegem dacă vom continua să facem acea greșeală sau
dacă vom avea curajul de a RECUNOAȘTE social că nu a fost alegerea corectă
și ne vom reinventa.
Desigur, în credința generală românească, la 25-30 de ani deja ar trebui să
începi tratamentul pentru osteoporoză, să îți faci control să nu cumva să ai
Alzheimer și să te abonezi la un fond de pensii private, (eventual să îți pui și
proteza dentară preventiv); normal că nu îți mai vine să îți schimbi viața.
Oare chiar trebuie să îl mâniem pe Dumnezeu și să ne limităm noi mai mult
decât a decis EL să ne limiteze?
Cine ești „tu” să-mi spui mie că sunt bătrân/ prea tânăr/ prea sufletist/ prea
sensibil? Hai să judecam noi înșine aceste lucruri, nu să acceptăm judecata
altora ca fiind adevărul despre noi.
Mă consider un om norocos pentru că greșesc, dar recunosc și de aceasta
am ajuns să mă cunosc din ce în ce mai mult. Nu-mi place să mă mint, deși
altora le place să mă mintă.
Mă consider un om norocos pentru că am libertatea și deschiderea să pot
decide pentru mine și să încerc să delimitez „pasiunea pozitivă” de „pasiunea
negativă” (conform credinței unui filozof mai „spinos” – unul din Oamenii mei
preferați: Baruch Spinoza).
Nu am ipocrita pretenție că sunt în stare să le delimitez și să gestionez
perfect aceste două tipuri de pasiuni. Dar măcar am învățat să le recunosc și să
nu-mi fie frică să greșesc în încercarea de a conviețui cu pasiunile mele pozitive
și negative.
Însă, ce faci când observi că Inima e pasiunea negativă și Gândirea e
pasiunea pozitivă? Mai empiric: ce faci când observi că alegerile, acțiunile și
sacrificiile dictate de suflet nu îți aduc aceeași apreciere cu alegerile dictate de
minte... ba mai mult, se contrazic?
Ce faci...? ...Mai trăiești un pic în acest „parteneriat” ingrat între minte și
suflet. Până când te saturi și alegi un partener majoritar care să te facă să te simți
mai satisfăcut... poate nu mai fericit, dar măcar mai apreciat.

Era Liniște...
Ioana Popescu - clasa a-IX-a
- Domnișoară, mașina vă așteaptă.
- Vin acum…
Spusele ei nu sunau a afirmaţii, ci a regret. Printre frunzișul din faţa
ferestrei deschise se strecurară și câteva raze de soare, răsfrângându-se asupra
pletelor ei arămii. O ușoară adiere de vânt îi mângâie faţa. Ochii îi căzură asupra
copacului din faţa ferestrei „Ce mare este!..” D-abia acum își dădea seama.
Era liniște… Trecu prin cameră și cu mâna tremurândă apucă, totuși,
clanţa. Mai privi odată camera ei, camera ce îi spunea atât de multe și totuși
nimic. Deschise ușa și ieși. Intră pe coridorul bătut de atâtea ori și mergând,
văzu ușa de la salon deschisă.
Era liniște… Chiar și pianul stătea tăcut, doar în pereţi mai rămase cântecul
lui de odinioară. Acum era și el tăcut ca toate celelalte. Închise ochii și merse
mai departe pe coridorul mare și rece. Nici razele sorelui care străpungeau
întunericul coridorului nu-l făceau mai cald. Ea își purta cu capul plecat, cu
ochii în jos. Două șuviţe mari, din părul ei, îi alunecau pe piept.
Era liniște… Într-un sfârșit, ieși afară pe ușa masivă din lemn sculptat. Poc!
Se închise, și odată cu ea și amintirile trăite acolo. Cobora în fugă scările și intră
în mașină. În mașină, după câteva minute de mers Ea întoarse capul și privi
înapoi. O lacrimă i se desprinse printre genele lungi, rostogolindu-se pe obraz.
Privi înapoi spre locul care fusese cândva acasă.
Acolo, „acasă” se auzea doar ecoul pașilor ei. Ecou ce va străbate mereu
liniștea ce se va așterne.
7

8
O noapte în Paris… sau
„Am rămas sedus de muză”
Vlad Preda – clasa a XI-a
Am ajuns în Paris, pe aeroportul Charles de Gaulle, după un zbor plin de
peripeţii... A fost unul din momentele acelea când m am simţit mai aproape de...
mine însumi. Am luat taxiul de la aeroport și am mers spre Montmartre... spre
hotel. Aveam o stare ciudată... un sentiment de deja vu pe care nu-l puteam
înţelege și care nu-mi dădea pace... un glas familiar îmi răsuna înăuntru ca
acordurile unei șansonete a lui Jacques Brel. Am ajuns la hotel, am intrat în
cameră, mi-am dat jos paltonul și l-am aruncat odată cu valiza pe patul cu
baldachin de lângă fereastră. Sentimentul atât de familiar al apei care curgea
șiroaie pe mine mă liniștea după zborul acela atât de turbulent. Am ieșit din duș
cu prosopul înfășurat în jurul taliei și am deschis ușile către balcon... De acolo
puteam vedea Sacre Coeur cu aerul său fantomatic și misterios care o
înconjoară. Am stat puţin pe gânduri, m-am îmbrăcat și am părăsit hotelul,
mergând tot înainte spre Sacre Coeur, trecând pe străduţele întortocheate ca și
când mai fusesem acolo de multe ori înainte... și poate, cine știe... chiar am mai
fost. După ce am trecut de galeria Dali, am intrat în primul bistro care mi-a atras
privirea, un loc cu aerul acela boem specific secolelor trecute. M-am așezat la o
masă, în faţa geamului, ca să nu pierd din ochi nici măcar pentru o clipă
catedrala care mă fascina și mă obseda. Am mâncat în liniște, pierdut printre
gânduri care mai de care mai fantasmagorice și mai ireale, împletiri de emoţii și
de vise fără nicio finalitate, dar încărcate de însăși esenţa vieţii și a iubirii... Iar
ea m-a adus brusc cu picioarele pe pământ, cu privirea ei sfredelitoare care mă
ţintuia de minute bune, dar pe care abia atunci am observat-o. Mi-a zâmbit și ma
întrebat cu o voce calmă, ușoară... ca o șoaptă: est ce que je te peux
accompagner? I-am răspuns că da, uimit de înfăţișarea ei atât de... neobișnuită
pentru o prostituată... sau cum spun parizienii femme d'amour... înaltă, subţire...
cu niște ochi verzi, strălucitori și în semiobscuritatea bistroului aceluia îngust și
cu o urmă de zâmbet ușor nostalgic, acel zâmbet în spatele căruia se pot ascunde
atâtea... .conversaţia venea parcă de la sine, nu mai știam ce spun sau ce sunt
întrebat, fermecat fiind de naturaleţea și de nobleţea pe care le exprima prin
fiecare por al pielii ei albe strălucitoare. Femeia din faţa mea se numea Caresse
du Belleville, avea 27 de ani și viaţa nu mai avea ce să-i ofere... Era plictisită,
deși înăuntrul său tânjea să se rupă de existenţa ei banală și să fie ea, dar se
resemnase cu gândul de a fi ceea ce soarta îi hărăzise, ultimei descendente a
marchizei du Belleville, celebra curtezană din Parisul secolului al XVIII-lea...
felul în care mă privea când și-a ondulat gâtul ei lung și subţire pentru a lua o
sorbitură de vin din pahar mi-a rămas întipărit în amintire, acolo unde sunt toate

micile sentimente și trăiri pe care le voi păstra cu mine până la trecerea Stixului.
De ce a simţit nevoia să discute cu mine și... tocmai cu mine? Asta mă
măcina, dar n-am întrebat-o de teama că totul s-ar putea topi ca un cristal de
gheaţă, ca un vis în zorii zilei... și am vorbit și am tot vorbit, iar timpul... ei bine,
timpul nu trecea repede, încât orele mi se păreau secunde... timpul încremenise
și el în micul cabaret parizian pentru a face o reverenţă în faţa femeii blonde, cu
părul buclat care îi atingea umerii rotunzi și albi... atât de albi fiind pe lângă
rochia neagră de satin care îi acoperea parcă pentru a nu lăsa la vedere asemenea
rotunjimi perfecte pe care până și Sanzio ar fi fost gelos... Caresse s-a oprit
brusc din vorbit, și-a dat părul pe spate și mi-a atins obrazul cu mâna ei albă și
rece ca marmura... „Du-te și fii fericit, trăiește-ţi viaţa și bucură-te de fiecare zi
ca fiind ultima... Iar când te vei simţi nefericit, amintește-ţi de Parisul unei nopţi
senine și reci de decembrie... Totdeauna el va oferi adăpost oricărui suflet și
oricărei inimi”... S-a ridicat, mi-a adus paltonul și pălăria din cuier, mi le-a
aranjat cu grijă pe spătarul scaunului m-a sărutat o singură dată pe buze, a
deschis ușa și a ieșit în noaptea care parcă s-a întunecat și mai mult în spatele ei
și a părului care îi flutura în urmă ca un stindard al iubirii... .
P.S.: Ţin să menţionez că ideea titlului aparţine bunei mele prietene M.G.
9

O zi în București
Amalia Guliman – clasa a IX-a
Era o zi obișnuită de sâmbătă pe care în mod normal mi-aș fi petrecut-o în
casă, însă de această dată am hotărât să ies la plimbare. Am coborât pe Calea
Victoriei și am stat pe loc să privesc lumea foarte agitată, deși era sâmbătă. Mam
enervat pentru o secundă de faptul că lumea este mereu stresată, dar mi-am
revenit rapid, gândindu-mă că ar fi trist să-mi stric tocmai azi buna dispoziţie.
Așadar, am hotărât să pornesc la drum și am luat-o în jos pe Calea Victoriei,
admirând clădirile vechi și lipsite de orice urmă de modernitate. Apoi am luat-o
ușor pe Lipscani, gândindu-mă la faptul că Lipscaniul este singura stradă din
București la ora actuală pe care trebuie să mergi pe niște scânduri.
În timp ce mergeam pe lângă clădirile vechi de un secol și mă ţineam bine
de bare, mă uitam în șanţurile de pe mijlocul străzii unde puteam observa că au
fost niște case vechi, apoi grosimea pereţilor și negreala lor dată de un vechi
incendiu. Strada mi se părea fascinantă! Magazine vechi pline cu lucruri de artă,
magazine de pălării cum se purtau pe vremuri, buticuri cu tot felul de nimicuri
erau prezente pe stradă de parcă nu ar fi plecat niciodată. Am văzut că multă
11

12
lume intra în curtea unei case, așa că am intrat și eu și am descoperit o mulţime
de buticuri așezate unele lângă altele, toate având materiale necesare pentru
pictori, sculptori și oameni de artă, în general. Pe mijlocul străzii cu buticuri
erau așezate niște băncuţe făcute din lemn, de pe la 1800, pe care stăteau și
discutau doi oameni despre picturile lor. Am plecat de pe acea străduţă plăcut
impresionată de pacea și liniștea pe care nu le întâlneam pe Calea Victoriei, cu
zece minute înainte.
La ieșirea de pe strada Lipscani pe Magheru am observat o mică
plăcintărie, care, deși mică, răspândea un miros de prăjituri la zece metri.
Nemaiputând de poftă am intrat și am cerut câte o bucată din fiecare. Atmosfera
de pe stradă era parcă din alt oraș, Sibiu poate, unde lumea este mult mai calmă.
Nu îţi venea să crezi că ești încă în București.
Ajunsă acasă am gustat din prăjiturile cumpărate și cu grijă făcute. Aveau
un gust special, deosebit, era parcă o reţetă veche. Mi-am dat seama că a fost o
sâmbătă reușită!

Un suflet încărcat de suflete…
Vlad Preda – clasa a XI-a
Abia opri lângă bordură luxosul automobil, când portiera se deschise brusc și
bărbatul palid, dinăuntru păși grăbit în holul luxosului Hotel de Crillon din Rue de
Rivoli, Paris. Recepţionerul îi înmână plicul și cheia camerei, zâmbindu-i, cu acea
complicitate care se stabilește între cei ce împărtășesc un secret comun, între cei pe
care-i leagă prea multe pentru a mai fi nevoie de cuvinte. Omul abia sosit, luă plicul
fără a schiţa nici cea mai mică emoţie, duse mâna ușor la borul pălăriei și se îndreptă
hotărât spre liftul hotelului.
Odată ajuns în cameră, după ce se asigura că totul era „curat” și că nimic nu-i
poate periclita siguranţa sau și mai grav, identitatea, își descheie cu mișcări leneșe
trenciul negru pe care îl așeza cu grijă pe spătarul scaunului de lângă birou, acolo unde
avea să își așeze și sacoul gri, cât și cămașa din mătase albă. După ce se dezbrăca, intră
ușor în baie, unde se afunda liniștit în cada plină cu spumă, lucru care îl calma de
fiecare dată când emoţiile îl năpădeau… „Ce ciudat” gândi el, „de mult nu am mai
simţit așa ceva… să fie oare prea mult…?” Dar nu… el nu putea avea momente de
slăbiciune, așa că luă plicul de pe marginea căzii, acolo unde zăbovea alături de
paharul de șampanie și îl deschise. Persoana din fotografie, excentricul filantrop
Jacques du Remy, reprezenta pentru el doar o altă urmă de penel în tabloul final… o
pată roșie pe lângă atâtea altele… un cer alb, acoperit de stele roșii… iar ea era doar un
punct printre atâtea…
Când ieși din cadă, deja totul era planificat și îndosariat în mintea sa, și știa cum
va proceda a doua zi, când serviciile îi vor fi solicitate din nou…,așa că ieși din baie și
alese din valiză o cămașă albastră cu dungi albe și un costum bleumarin și părăsi
hotelul cu paltonul fluturându-i în urmă, mergând calm în noaptea înstelată și rece,
neavând o ţintă precisă, lăsându-se în voia pașilor… Ce sentiment plăcut! Pentru o
clipă uită unde se afla și de ce… De mult nu mai simţise acest sentiment de libertate,
această plăcere divină. Vântul adie ușor și odată cu această adiere, se duse și scurtul
său moment de uitare. Avea nevoie de ceva care să îl relaxeze, să îl facă să își scoată
din minte măcar pentru câteva ore ceea ce avea de făcut. Așa că opri un taxi și ceru să
îl ducă spre Champs-Elysées. Șoferul încercă să lege o conversaţie cu necunoscutul
acesta cu aer misterios, dar în zadar. Acesta era absorbit în propriile sale gânduri, iar
vocea sa fermă și tăioasă i-a dat de înţeles șoferului că nu era dornic de conversaţie.
Când ajunseră în faţa Arcului de Triumf, străinul îi spuse să oprească. Coborî din taxi
fără să se grăbească, își puse din nou pe cap pălăria cu boruri moi și pleca la pas pe
faimosul bulevard fără o ţintă anume și trecu agale pe lângă toate acele magazine
sclipitoare și extravagante fără ca măcar să le observe… nici magazinele, nici oamenii
de lângă el. Ceva îi atrase atenţia. O bătrână așezată pe un scăunel vindea trandafiri
albi. De mult nu mai văzuse trandafiri așa de albi. Își alese unul, îl prinse la reverul
sacoului și merse așa până când ajunse în faţa restaurantului L’Avenue unde intră,
atras de căldură și de nobleţea care învăluiau acel celebru restaurant al Parisului
13

14
secolului trecut. Se îndreptă cu pași siguri spre masa liberă din faţa șemineului imens,
sculptat în marmură când un chelner veni și îi ceru paltonul și pălăria pentru a i le duce
la garderoba. Se așeză fără grabă la masa din stejar lustruit, bucurându-se de atmosfera
calmă și distinsă a acelei încăperi și începu să-i studieze cu atenţie pe ceilalţi clienţi ai
restaurantului. Privirea i se opri la o masă din stânga sa, unde o femeie tânără, înaltă,
roșcată, stătea cu spatele gol întors spre el și părea că râde delicat la replicile
partenerului ei, un ins nu foarte înalt, cu părul și mustaţa albe, trecut de a doua tinereţe.
Când îl văzu pe însoţitorul cu părul alb al tinerei femei, bărbatul acela înalt cu
privirea de gheaţă avu o tresărire pe care nu și-o putu frâna. Ce ironie a sorţii! Călăul
va fi de faţă la ultima masă a deţinutului. Colţurile gurii crude se ridicară într-un
zâmbet care semăna mai mult cu o grimasă, un zâmbet mustind de cinism. Își comandă
o sticlă de vin roșu și un file de somon cu sos de brânză și mâncă în tăcere, continuând
să privească la cuplul din stânga sa. Femeia roșcată își întoarse capul privind spre
focul vesel al șemineului când întâlni ochii îngheţaţi ai străinului care o priveau
insistent. Îi întoarse privirea și el. Îi putu observa un zâmbet discret în colţul buzelor.
Își întoarse brusc privirea și pentru o clipă rămase nedumerit. Nu, nu se putea. Pentru
el sentimentele nu aveau nici o valoare, singurul sentiment pe care îl cunoștea era
emoţia aceea care dura doar pentru o fracţiune de secundă, exact atât cât îi trebuia
glonţului pornit din arma sa să își întâlnească victima. Își scutură ușor capul, luă o
înghiţitură de vin și privi din nou spre masa din stânga sa și întâlni iar privirea aceea
pătrunzătoare a ochilor verzi care îl fixau. Se uită drept în ochii ei, îi aruncă un zâmbet
chinuit, se ridică brusc, lăsând pe masă câteva bancnote, își luă paltonul și pălăria din
mâna chelnerului uimit și înainte de a ieși în strada aproape pustie, îl întrebă încet cine
era femeia roșcată, cu ochii verzi. Își scoase trandafirul de la rever și i-l dădu
chelnerului dimpreună cu o bancnotă de 50 de euro, pentru ca acesta să-i ducă femeii
de la masa din spate trandafirul alb. Abia când ajunse în stradă, își dădu seama că
Patrice du Remy, era de fapt nepoata celui, pe care fusese trimis să-l ucidă.
Drumul de la restaurant la hotel îl făcu rapid, nici el nu știa exact cum și odată
ajuns în cameră încercă să-și recapete calmul și liniștea. Își dezbrăca rapid cămașa și
sacoul, le aruncă neglijent pe podea și scoase din frigider o sticluţă de whisky pe care
o turna dimpreună cu două cuburi de gheaţă în paharul de cristal de pe noptieră și ieși
așa cum era pe balconul camerei, cu minţile zburându-i aiurea la ochii aceia verzi,
sclipitori în lumina caldă a candelabrelor de cristal. Își termină repede băutura, se
așeză pe marginea patului, luă din valiză un tub de medicamente și băgă două pastile
sub limbă. Abia se întinse în pat când căzu într-un somn adânc și fără vise.
Zgomotul metalic al ceasului de pe noptieră îl trezi brusc. Aruncă plapuma de
pe el, intră în baie și făcu un duș rece pentru a se trezi definitiv din somnul artificial al
pastilelor. Ieși din baie cu prosopul înfășurat încă în jurul taliei, puse mâna pe telefon
și comandă prin room-service micul dejun. Așeză cu grijă telefonul înapoi în furcă, se
îmbrăca încet. Alegându-și cu grijă cămașa și costumul pe care avea să le poarte.
Întotdeauna se îmbrăca elegant, dar înaintea unei misiuni își alegea cu o desăvârșită
atenţie hainele ce avea să le poarte înaintea morţii. El era un artist. Unii îl numeau
criminal, dar ei nu înţelegeau arta prin care planificându-și fiecare mișcare, atât înainte
cât și după o misiune, reușea să dispară de fiecare dată, dispărând apoi brusc ca o
adiere, ca îngerul nevăzut al morţii care ia ceea ce i se cuvine cu o simplă fâlfâire din
aripi.

În timp ce mânca un majordom stilat ciocăni discret la ușă și îi înmână cu un
zâmbet politicos pachetul lung și subţire care tocmai sosise. El mulţumi, adresându-i
chelnerului un zâmbet forţat, și se așeză pe pat desfăcând cu atenţie pachetul pe care
tocmai îl primise și verifică tacticos atât luneta, cât și pușca ce urma să le folosească în
ziua respectivă.
Când ajunse în faţa hotelului, atât elegantul Rolls-Royce argintiu cât și șoferul
acestuia, un negru înalt, în uniformă albă, îl așteptau deja, pregătiţi să-l conducă acolo
unde va dori. Pe Rue de Birague, bărbatul înveșmântat aproape în întregime în negru,
îi spuse șoferului să oprească. Cobora aproape din mers, își luă valiza din portbagajul
mașinii, făcu șoferului semn să plece și intră în holul baroc al clădirii din partea
dreaptă a bulevardului. Acolo, îl așteptă tăcut un alt bărbat care, întocmai ca și el avea
în mână o valiză lunguiaţă. Noul sosit era Rezerva lui, numărul 2, cel care se asigură
că misiunea va fi întocmai îndeplinită, indiferent de apariţia vreunui obstacol
neprevăzut. Urcară amândoi, fără a-și arunca vreo privire unul celuilalt, către
mansarda clădirii, care oferea o vizibilitate perfectă asupra scuarului din Place Des
Vosges, acolo unde Jacques de Remy, urma să ţină un discurs, referitor la donaţia sa
de 12 tablouri impresioniste către Muzeul Naţional de Artă și, odată ajunși, își montară
în tăcere puștile Remington, rămânând numai zece minute până când de Remy urma să
își înceapă discursul. În primul rând, în faţa scenei, văzu din nou profilul roșcat al
femeii pe care o observase la restaurant, cu o seară înainte. Bătrânul filantrop urcă
sprinten scările scenei și Numărul 2 îl atenţiona că se apropia momentul. Mâna
începuse să-i tremure pe patul armei și când Numărul 2 îl avertiza pentru a doua oară
se hotărî brusc. Scoase dintr-o singură mișcare lungă pistolul cu amortizor de sub
braţul stâng și trase de trei ori, fără să clipească spre fruntea nădușită a celui aflat la
mai puţin de trei metri de el.
O explozie puternică atrase atenţia mulţimii adunate în Place des Vosges și toţi
putură vedea acoperișul în flăcări al blocului de vis-à-vis. În îmbulzeala generală,
Patrice nici nu observă, când în buzunarul paltonului îi fusese strecurat un trandafir
alb… de un alb imaculat, la fel ca și cămașa bărbatului cu palton negru și pălărie, care
se îndepărta rapid de piaţetă fără a-și întoarce capul în urmă…
15

16
cu Irina Roth
,,Dacă aș fi în locul lor (al adolescenţilor),
viaţa și tentaţiile ar fi aceleași pentru mine.”
Noemi: Nu mulţi știu că ai urmat Facultatea de Limbi și Literaturi Străine. De ce ai ales
tocmai facultatea asta?
Irina Roth: Da, am urmat Facultatea de Limbi și Literaturi Străine. Am crezut că această
facultate mi se potrivește.
N: Te gândeai să devii în viitorul apropiat profesoară?
I.R.: Niciodată!
N: Faci parte din generaţia profesorilor tineri. Crezi că acest lucru este un avantaj la liceu?
I.R.: Cu siguranţă. Fiind destul de apropiată de vârsta elevilor, cred că reușesc să mă apropii
de ei mai mult.
N: Cum vezi tu relaţia dintre profesor și elev?
I.R.: O relaţie apropiată, în care profesorul consiliază, susţine și îndrumă elevul.
N: Am pus această întrebare pentru ca ești „renumită”
în școală ca fiind o profesoară foarte dură…
Crezi că asta este cea mai buna metodă pentru a
preda?
I.R.: Nu este o metodă de a preda. Este o metodă de a
creea o atmosferă de învăţare propice. Nu se
poate învăţa o limbă străină fără a te prezenta la
școală cu materialele necesare.
N: Predai limba franceză de mulţi ani la Liceul Lauder.
Sincer, ce părere crezi că au elevii despre
această limbă?
I.R.: Cred că le place limba franceză, deși numărul de
ore este redus.
N: Ai fost vreodată în situaţia când pur și simplu te
scotea din minţi un elev, când îţi dădea numai
bătăi de cap? (te rog să mă excluzi pe mine )
I.R.: Chiar zilele trecute, la clasa…

N: Dar ţi s-a întâmplat vreodată ca unul din elevii tăi să fie îndrăgostit de tine, să aibă o
pasiune pentru tine?
I.R.: Nu cred, sau nu am observat eu…
N: Poţi să-mi spui pe scurt cum era viaţa ta în timpul liceului?
I.R.: Liniștită, prima dragoste, primele absenţe nemotivate…
N: Erai un elev de nota 10 sau unul … mai rebel?
I.R. …
N: Cum ţi se par elevii și în general, adolescenţii din ziua de azi? Îi privești cu alţi ochi
pentru că ești profesoară sau n-are nicio importanţă?
I.R.: Pentru că sunt dirigintele clasei a 9-a, încerc să mă apropii de ei. Înţeleg toate tendinţele
și tentaţiile și încerc să îi îndrum mai mult decât să le interzic să facă ceva. Dacă aș fi în
locul lor, viaţa și tentaţiile ar fi aceleași pentru mine.
N: Și pentru că am ajuns la capitolul adolescenţi, ce i-ai sfătui pe elevii liceului Lauder? (aici
mă refer la orice sfat)
I.R.: Să gândească de două ori înainte să spună ceva…
Interviu realizat de Noemi GUTTMAN
17

18
Ce s-a mai întâmplat la școală?
Pe 16 decembrie 2008 a avut loc GALA PRIETENIEI, la care s-au aprins
simultan lumânările de Hanuka și ale bradului de Crăciun.
Liceenii au participat la licitarea unor tablouri, realizate de elevi, în scopul
strângerii de fonduri pentru școală.

HANUKA - LAUDERVISION
Deja o tradiţie.......
19

20
BALUL BOBOCILOR
Clubul Level - 30 noiembrie 2008
Câștigătorii Concursul Miss și Mister:
Denit Rozner și Eyal Bleher
Felicitări prezentatorului Tudor Stănescu!

EXCURSIA LA TUȘNAD
Noiembrie 2008
21

22
Proiectul „Clasa mea va salva un copac”
Gândurile elevilor din clasa a IX-a
„Programul ecologic Clasa mea va salva un copac este un proiect, care în
primul rând atenţionează generaţia tânără cu privire la pericolul iminent care
ameninţă viaţa pe Terra: lipsa de copaci.”
Eyal Bleher
„Natura trebuie protejată cât mai bine, deoarece noi trăim cu ajutorul ei.”
Laura Barbu
„Dacă fiecare școală ar participa la acest program, Bucureștiul ar fi un loc
mai frumos și sănătos”
Matei Chebeleu

„Proiectul este un succes. S-au adunat peste 3 tone de hârtie în 2-3 luni.
Felicitări celor implicaţi!”
Marcel Laufer
23