CURS MATEMATICA SEMESTRUL 1.pdf
CURS MATEMATICA SEMESTRUL 1.pdf
CURS MATEMATICA SEMESTRUL 1.pdf
Create successful ePaper yourself
Turn your PDF publications into a flip-book with our unique Google optimized e-Paper software.
ILEA MIHAIL-OVIDIU<br />
NOTE DE <strong>CURS</strong><br />
Matematica<br />
Semestrul 1
1.SPAŢII VECTORIALE<br />
Noţiunea de spaţiu vectorial constituie obiectul de studiu al algebrei liniare şi<br />
reprezintă una dintre cele mai importante structuri algebrice utilizată în diferite ramuri ale<br />
matematicii precum şi în disciplinele aplicate.<br />
Definiţie. O mulţime nevidă V se numeşte spaţiu vectorial (liniar)<br />
peste câmpul K (pe scurt K-spaţiu vectorial) dacă sunt<br />
indeplinite următoarele condiţii:<br />
I. (V, +) formează o structură de grup abelian (de tip aditiv), adică<br />
a) (x+y)+z = x+(y+z) , x, y, z V<br />
b) 0 V astfel încât x V , x + 0 = 0 + x<br />
c) x V , x V , x + (-x) = (-x) + x = 0<br />
d) x, y V , x<br />
y y x<br />
II. Legea de compoziţie externă : K V, ( , x) = x, satisface axiomele:<br />
a) (x + y) = x + y<br />
b) ( + ) x = x + x<br />
c) ( x) = ( ) x<br />
d) 1 x = x, , K, x, y V.<br />
Condiţiile I şi II reprezintă axiomele spaţiului vectorial peste câmpul K.<br />
Elementele mulţimii V se numesc vectori, elementele câmpului K se numesc scalari,<br />
iar legea de compoziţie externă se numeşte înmulţirea cu scalari.
Dacă corpul comutativ K este corpul numerelor reale R sau complexe C, vom vorbi<br />
atunci despre un spaţiu vectorial real, respectiv spaţiu vectorial complex.<br />
În majoritatea cazurilor vom întâlni spaţii vectoriale peste corpul numerelor reale şi<br />
le vom numi simplu "spaţii vectoriale", iar în celelalte cazuri vom indica câmpul scalarilor.<br />
Dacă notăm cu 0V vectorul nul al grupului aditiv V şi cu 0K scalarul nul, atunci din<br />
axiomele care definesc spaţiul vectorial V peste câmpul K avem următoarele proprietăţi:<br />
Corolar Dacă V este un spaţiu vectorial peste câmpul K, atunci<br />
pentru, x V, K au loc proprietăţile:<br />
Exemple<br />
1) 0K x = 0V<br />
2) 0V = 0V<br />
3) (-1) x= -x .<br />
1° Fie K un corp comutativ. Ţinând cont de structura aditivă abeliană a câmpului K,<br />
atunci mulţimea K reprezintă un K-spaţiu vectorial. Mai mult dacă K' K este un subcorp,<br />
atunci K este un K'-spaţiu vectorial. Mulţimea numerelor complexe C poate fi privită ca un Cspaţiu<br />
vectorial sau R-spaţiu vectorial respectiv Q-spaţiu vectorial.<br />
2° Mulţimea K n = K K … K, unde K este un corp comutativ, este un K-spaţiu<br />
vectorial, numit spaţiul aritmetic (standard),în raport cu operaţiile : x,y V , K , x=<br />
(x1, x2,..,xn), y = (y1, y2,..,yn)<br />
x<br />
y<br />
x<br />
: ( x y1,<br />
x2<br />
y2,...,<br />
xn<br />
1 n<br />
: ( , 2,...,<br />
x x<br />
x<br />
1 n<br />
)<br />
y<br />
)<br />
3° Mulţimea matricelor Mm n(K), este un K-spaţiu vectorial în raport cu operaţiile:<br />
A<br />
B<br />
: ( ij ij)<br />
b a<br />
A ( a ) , A = (aij), B = (bij) Mm n(K), K.<br />
: ij<br />
4° Mulţimea K[X] a polinoamelor cu coeficienţi din câmpul K este un K-spaţiu<br />
vectorial în raport cu operaţiile:<br />
f g ( a b , a b ,...) , f ( a , a ,...) ,<br />
: 0 0 1 1<br />
: 0 1<br />
f = (a0, a1,..), g = (b1, b2,..) K[X], K.<br />
5° Mulţimea soluţiilor unui sistem de ecuaţii liniare şi omogene formează un spaţiu<br />
vectorial peste câmpul K al coeficienţilor acestui sistem. Soluţiile unui sistem de m ecuaţii cu<br />
n necunoscute, privite ca elemente din K n (n-uple), pot fi însumate şi înmulţite cu un scalar
espectând adunarea şi produsul cu scalari definite pe K n .<br />
6° Mulţimea vectorilor liberi V3 din spaţiul punctual al geometriei elementare este un<br />
R-spaţiu vectorial<br />
În concluzie,cele două operaţii definite pe V3 , satisfăcând axiomele grupei I şi II,<br />
înzestrează mulţimea vectorilor liberi cu o structură de spaţiu vectorial real.<br />
2. Subspaţii vectoriale<br />
Fie V un spaţiu vectorial peste câmpul K.<br />
Definiţie. O submulţime nevidă U V se numeşte subspaţiu<br />
vectorial al lui V dacă operaţiile algebrice de pe V induc<br />
pe U o structură de K-spaţiu vectorial.<br />
Teoremă. Dacă U este o submulţime a K-spaţiului vectorial V,<br />
atunci următoarele afirmaţii sunt echivalente:<br />
Exemple<br />
1° U este subspaţiu vectorial în V<br />
2° x, y U, K avem<br />
a) x + y U<br />
b) x U<br />
3° x, y U , , U x + y U.<br />
1° Mulţimea {0} V este subspaţiu în V, numit subspaţiul nul al lui V. Orice<br />
subspaţiu diferit de spaţiul vectorial V şi de subspaţiul nul {0} se numeşte subspaţiu propriu.<br />
2° Mulţimea matricelor simetrice (antisimetrice) de ordinul n este un subspaţiu al<br />
mulţimii matricelor pătratice de ordinul n.
3° Mulţimea polinoamelor cu coeficienţi reali de grad n, R[X] = {f<br />
R[X]/grad f n} reprezintă un subspaţiu vectorial al spaţiului vectorial al polinoamelor cu<br />
coeficienţi reali.<br />
4° Submulţimile Rx = {(x, 0)/x R} R 2 Ry = {(0, y)/x R} R 2 .sunt subspaţii<br />
vectoriale ale spaţiului aritmetic R 2 . Mai general, mulţimea punctelor de pe orice dreaptă ce<br />
trece prin originea spaţiului R 2 , determină un subspaţiu vectorial. Aceste subspaţii vectoriale<br />
reprezintă mulţimea soluţiilor unor ecuaţii liniare şi omogene în două necunoscute.<br />
Propoziţie. Fie V1 şi V2 două subspaţii în K-spaţiul vectorial V.<br />
Submulţimile V1 V2 V şi V1 + V2 = =<br />
{ v V / v v1<br />
v2,<br />
v1<br />
V1,<br />
v2<br />
V2}<br />
V sunt subspaţii<br />
vectoriale.<br />
Observaţie. Submulţimea V1 V2 V nu este un subspaţiu vectorial.<br />
Exemplu. Subspaţiile vectoriale Rx şi Ry definite în exemplul 4°, verifică relaţiile:<br />
Rx Ry = {0} şi Rx + Ry = R 2 .<br />
În adevăr, dacă (x, y) Rx Ry (x, y) Rx şi (x, y) Ry y = 0 şi x = 0, ceea ce<br />
dovedeşte că subspaţiul Rx Ry este format numai din vectorul nul.<br />
Pentru (x, y) R 2 , (x, 0) Rx , (0, y) Ry , astfel încât (x, y) = (x, 0) + (0,<br />
y) ceea ce demonstrează că R 2 Rx + Ry. Incluziunea inversă este evidentă.<br />
Observaţie. Noţiunile de sumă şi sumă directă pot fi extinse la un număr finit de termeni.<br />
Consecinţă. Dacă V1 şi V2 sunt două subspaţii vectoriale ale<br />
spaţiului vectorial V atunci L(V1 V2)=V1 + V2.<br />
Definiţie. O submulţime S V se numeşte sistem de generatori<br />
pentru spaţiul vectorial V dacă subspaţiul generat de<br />
submulţimea S coincide cu V, L (S)=V.<br />
astfel încât<br />
Dacă submulţimea S este finită, şi pentru orice vector v V, i K, i 1,<br />
n<br />
v<br />
n<br />
i 1<br />
i i x<br />
, atunci spunem că spaţiul vectorial V este finit generat.
3.Vectori liniari independenti. Vectori liniari dependenti.<br />
Fie V un K-spaţiu vectorial şi submulţimea S = {x1,x2,…,xp} V.<br />
Definiţie. Submulţimea de vectori S = {x1, x2, …, xp} V se<br />
numeşte liniar independentă ( liberă sau vectorii<br />
x1, x2, …, xn sunt liniar independenţ) dacă<br />
egalitatea 1 1 2x<br />
2 ... p x p 0 ,<br />
x i K, i 1,<br />
p ,<br />
are loc numai dacă ... 0 .<br />
1 2<br />
p<br />
O mulţime (finită sau nu) de vectori dintr-un spaţiu vectorial este liniar independentă<br />
dacă orice sistem finit de vectori este un sistem de vectori liniar independenţi.<br />
Definiţie. Submulţimea de vectori S = {x1, x2, …, xp} V se<br />
numeşte liniar dependentă (legată sau vectorii x1, x2,.., xn<br />
sunt liniar dependenţi), dacă ( ) 1, 2, …, p K<br />
nu toţi nuli pentru care x<br />
x ... 0 .<br />
1 1 2 2<br />
p x p<br />
Remarcă: Dacă anularea unei combinaţii liniare finite, formată cu vectorii x1, x2, …, xn V,<br />
permite exprimarea unui vector în funcţie de ceilalţi (adică existenţa măcar a unui coeficient<br />
nenul) atunci vectorii x1, x2, …, xp sunt liniar dependenţi, în caz contrar aceştia sunt liniar<br />
independenţi.<br />
Teoremă. Dacă S = {x1, x2, …, xp} V este o mulţime liniar<br />
independentă şi L(S) acoperirea liniară a lui S, atunci<br />
orice mulţime de p + 1 elemente din L(S) este liniar<br />
dependentă.
Fie V un K-spaţiu vectorial<br />
4. Bază şi dimensiune<br />
Definiţie. O submulţime B (finită sau nu) de vectori din V se<br />
numeşte bază a spaţiului vectorial V dacă:<br />
1) B este liniar independentă<br />
2) B reprezintă un sistem de generatori pentru V.<br />
Spaţiul vectorial V se zice că este finit generat sau finit dimensional dacă există un<br />
sistem finit de generatori.<br />
Teoremă. (de existenţă a bazelor) Dacă V {0} este un spaţiu<br />
vectorial finit generat şi S este un sistem de generatori<br />
pentru V, atunci există o bază B S a spaţiului vectorial<br />
V. (Din orice sistem finit de generatori al unui spaţiu<br />
vectorial se poate extrage o bază).<br />
Consecinţă. Dacă V {0} şi S V un sistem finit de generatori şi<br />
L1 S un sistem liniar independent, atunci există o<br />
bază B a spaţiului vectorial V, aşa încât L1 B S.<br />
Un spaţiu vectorial V este finit dimensional dacă are o bază finită sau dacă V = {0},<br />
în caz contrar se numeşte infinit dimensional.<br />
Exemple<br />
1°În spaţiul aritmetic K n submulţimea vectorilor B={e1,e2,…, en}, unde e1={1, 0, …,<br />
0}, e2={0, 1, …, 0},…, en={0, 0, …, 0, 1}, reprezintă o bază a spaţiului vectorial K n , numită<br />
baza canonică.<br />
2° În spaţiul vectorial al polinoamelor cu coeficienţi reali R[X] submulţimea B = {1,<br />
x, x 2 ,..,x n ,..}, constituie o a bază. R[X] este un spaţiu infinit dimensional.
Propoziţie. Într-un K-spaţiu vectorial V finit generat, orice două<br />
baze au acelaşi număr de elemente.<br />
Propoziţia precedentă permite introducerea noţiunii de dimensiune a unui spaţiu<br />
vectorial.<br />
Definiţie. Se numeşte dimensiune a unui spaţiu vectorial finit<br />
generat, numărul de vectori dintr-o bază a sa, notat cu<br />
dimV. Spaţiul nul {0} are dimensiunea 0.<br />
Observaţie Dacă V este un spaţiu vectorial cu dimV = n atunci:<br />
a) un sistem de n vectori este bază este liber independent.<br />
b) un sistem de n vectori este bază este sistem de generatori.<br />
c) Orice sistem de m > n vectori este liniar dependent.<br />
Vom nota un K-spaţiu vectorial n-dimensional cu Vn, dimVn = n.<br />
Propoziţie. Dacă B ={e1, e2,…, en} este o bază a K-spaţiului<br />
vectorial Vn atunci orice vector x Vn admite o<br />
f: V n<br />
exprimare unică x λ e , λ .<br />
Scalarii 1, 2,…, n se numesc coordonatele vectorului x în baza B, iar bijecţiile<br />
K , <br />
(λ , λ ,..., λ ) se numeşte sistem de coordonate pe V.<br />
x 1 2 n<br />
Teoremă. (Grassmann - teorema dimensiunii). Dacă V1 şi V2 sunt<br />
două subspaţii vectoriale ale K-spaţiului vectorial Vn<br />
atunci<br />
din (V1 + V2) = dimV1 + dimV2 – dim(V1 V2)<br />
n<br />
i 1<br />
i i i K<br />
5. Matricea de trecere de la o baza la alta<br />
Să considerăm un K-spaţiu vectorial Vn şi B = {e1, e2,…, en} respectiv B = {e 1, e 2,…, e n}<br />
două baze în Vn. Orice vector din B poate fi exprimat în funcţie de elementele celeilalte baze.<br />
Aşadar avem relaţiile:
e'<br />
e'<br />
e'<br />
1<br />
2<br />
n<br />
a<br />
a<br />
a<br />
12<br />
e<br />
11 1<br />
e<br />
e<br />
1<br />
a<br />
a<br />
a<br />
e<br />
...<br />
...<br />
a<br />
n1<br />
n2<br />
.......... .......... .......... .......... ..<br />
1n<br />
1<br />
21<br />
22<br />
e<br />
e<br />
2<br />
2<br />
2n<br />
2<br />
...<br />
a<br />
a<br />
e<br />
n<br />
e<br />
e<br />
n<br />
nn n<br />
sau<br />
e'<br />
j<br />
n<br />
i 1<br />
a e ,<br />
Notând cu B = t [e1, e2,…, en], B = t [e 1, e 2,…, e n] şi cu<br />
ij<br />
i<br />
j<br />
1 ,n<br />
A<br />
a<br />
a<br />
a<br />
11<br />
21<br />
n1<br />
, a<br />
, a<br />
, a<br />
12<br />
22<br />
n2<br />
,...,a<br />
,..., a<br />
,..., a<br />
1n<br />
2n<br />
.......... .......... ..<br />
nn<br />
matricea de<br />
tip n n, care are drept coloane coordonatele vectorilor e j, j 1 ,n , relaţiile (4.2) pot fi<br />
scrise sub forma<br />
B = t AB<br />
Fie acum un vector x Vn, exprimat în cele două baze ale spaţiului vectorial Vn prin relaţiile:<br />
x<br />
n<br />
i 1<br />
i i e x<br />
şi respectiv<br />
x<br />
n<br />
j 1<br />
Ţinând seama de relaţiile obţinem<br />
x<br />
n<br />
j 1<br />
j<br />
j<br />
n<br />
j 1<br />
j<br />
n<br />
i 1<br />
ij<br />
i<br />
x'<br />
j j e'<br />
x'<br />
e'<br />
x' a e<br />
a x' e .<br />
Cum B este bază, egalitatea<br />
x<br />
i<br />
n<br />
j 1<br />
a<br />
ij<br />
x'<br />
j<br />
n<br />
n<br />
i 1 j 1<br />
, i 1 ,n<br />
a<br />
ij<br />
n<br />
n<br />
i 1 j 1<br />
x'<br />
j<br />
e<br />
i<br />
ij<br />
n<br />
i 1<br />
j<br />
x e<br />
i<br />
i<br />
i<br />
este echivalentă cu<br />
relaţii ce caracterizează transformarea de coordonate ale unui vector la o schimbare a bazei<br />
spaţiului vectorial Vn .<br />
Dacă notăm cu X = t [x1, x2,…,xn] matricea coloană a coordonatelor vectorului x Vn<br />
în baza B şi respectiv cu X = t [x 1, x 2,…,x n], matricea coordonatelor aceluiaşi vector x Vn<br />
în baza B , putem scrie
X = AX<br />
Matricea A = (aij) se numeşte matricea de trecere de la baza B la baza B . În<br />
concluzie,într-un spaţiu vectorial finit dimensional avem teorema de schimbare a bazei :<br />
Teoremă. Dacă în spaţiul vectorial Vn, schimbarea bazei B cu<br />
baza B este dată de relaţia B = t AB, atunci relaţia<br />
între coordonatele unui vector x Vn, în cele două<br />
baze ,este dată de X = AX .<br />
Fie Vn un spaţiu vectorial şi B = {e1, e2,…,en} o bază a sa. Dacă vectorii v1,<br />
v2,…, vp Vn, p n sunt exprimaţi prin relaţiile vj =<br />
n<br />
i 1<br />
a ijei , atunci matricea A =<br />
(aij), având drept coloane coordonatele vectorilor v1, v2,…,vp, va fi numită matricea de<br />
trecere de la vectorii e1, e2,...,en la vectorii v1, v2,…, vp .<br />
Consecinţă. Dacă B = {e1, e2,…, en} este o bază în Vn , atunci<br />
mulţimea B = {e 1, e 2,…, e n},<br />
e'<br />
j<br />
n<br />
i 1<br />
a e ,<br />
ij<br />
i<br />
j<br />
1,n<br />
este bază a lui Vn dacă şi numai dacă matricea de<br />
trecere A = (aij) este nesingulară.<br />
Fie V un spaţiu vectorial real.<br />
6.. Spaţii vectoriale euclidiene<br />
Definiţie. O aplicaţie g: V V R, g( ( x, y)<br />
) x,y cu<br />
proprietăţile:<br />
a) x,y z y,x x,z , x, y, z V<br />
b) < x, y> = <br />
, x, y V, R<br />
c) = , x, y V
d) 0, = 0 x = 0 , x V<br />
se numeşte produs scalar pe spaţiul vectorial V.<br />
Corolar Dacă V este un spaţiu vectorial euclidian atunci au loc<br />
relaţiile:<br />
1) = + <br />
2) = , x, y, z V, R<br />
Definiţie. Un spaţiu vectorial V pe care s-a definit un produs<br />
scalar se numeşte spaţiu vectorial euclidian (sau V<br />
posedă o structură euclidiană).<br />
Teoremă. Dacă spaţiul vectorial V este un spaţiu vectorial<br />
euclidian atunci avem inegalitatea Cauchy-Schwarz:<br />
Exemple<br />
2 <br />
egalitatea având loc dacă şi numai dacă vectorii x şi y sunt liniar<br />
dependenţi.<br />
1° În spaţiul aritmetic R n pentru orice două elemente x=(x1,x2,...,xn) şi y = (y1, y2,...,<br />
yn), operaţia<br />
=: x1y1 + x2y2 +...+ xnyn<br />
defineşte un produs scalar. Produsul scalar astfel definit, numit produsul scalr uzual<br />
,înzestrează spaţiul aritmetic R n cu o strcutură euclidiană.<br />
2° Mulţimea C([a, b]) a funcţiilor continue pe intervalul [a, b] este un spaţiu<br />
vectorial în raport cu produsul scalar definit de
f, g<br />
b<br />
a<br />
f(x)<br />
g(x) dx<br />
Teoremă. Într-un spaţiu vectorial euclidian V funcţia || ||: V R+<br />
definită prin<br />
|| x ||<br />
x,x<br />
este o normă pe V, adică satisface axiomele:<br />
a) || x || > 0, x 0 şi || x || = 0 x = 0<br />
b) || || = | | || x ||, x V, R<br />
,<br />
c) ||x+ y|| ||x|| + ||y|| (inegalitatea triunghiului).<br />
Un spaţiu pe care s-a definit o funcţie “normă” se numeşte spaţiu normat.<br />
Norma definită de un produs scalar se numeşte normă euclidiană.<br />
Exemplu: În spaţiul aritmetic R n norma unui vector x = (x1, x2,…xn) este dată de<br />
|| x ||<br />
x<br />
x<br />
...<br />
x<br />
x<br />
2 2<br />
2<br />
1 2<br />
n<br />
Un vector e V se numeşte versor dacă ||e|| = 1. Noţiunea de versor permite ca x<br />
V să fie scris sub forma x ||x|| e , ||e|| 1,<br />
unde direcţia lui e este aceeaşi cu direcţia<br />
lui x.<br />
Inegalitatea Cauchy-Schwarz, || ||x|| ||y|| ne permite să definim unghiul<br />
dintre doi vectori, ca fiind unghiul [0, ], dat de<br />
cos θ<br />
x,y<br />
|| x || || y ||<br />
Produsul scalar definit pe un spaţiu vectorial V permite introducerea noţiunii de<br />
ortogonalitate.<br />
V
Definiţie. In spaţiul vectorial V vectorii x, y V se numesc<br />
ortogonali dacă < x, y > = 0 .<br />
O mulţime S V se spune că este ortogonală dacă vectorii săi sunt ortogonali doi<br />
câte doi.O mulţime ortogonală se numeşte ortonormată dacă fiecare element al său are norma<br />
egală cu unitatea.<br />
Propoziţie. Într-un spaţiu vectorial euclidian V orice mulţime<br />
ortogonală, formată din elemente nenule, este liniar<br />
independentă.<br />
Consecinţă. Într-un spaţiu vectorial euclidian n-dimensional Vn,<br />
orice mulţime ortogonală formată din n vectori este o<br />
bază în Vn.<br />
Dacă în spaţiul vectorial euclidian Vn considerăm bază ortogonală B = {e1, e2,…, en},<br />
atunci orice vector x Vn poate fi scris în mod unic sub forma<br />
x<br />
n<br />
i 1<br />
i i e<br />
, unde<br />
În adevăr, înmulţiind vectorul<br />
n<br />
i 1<br />
λ<br />
i<br />
e ,e<br />
i<br />
k<br />
λ<br />
k<br />
e<br />
k<br />
,e<br />
k<br />
λ<br />
i<br />
x, e<br />
i<br />
i<br />
e , e<br />
x<br />
din care rezultă<br />
Dacă B este ortonormată avem<br />
i<br />
n<br />
i 1<br />
i i x<br />
ei,e j i j<br />
fi numite coordonatele euclidiene ale vectorului x.<br />
cu ek, obţinem =<br />
x, e<br />
k<br />
λ k<br />
, k , n<br />
ek<br />
, ek<br />
1<br />
0<br />
, i<br />
, i<br />
1 .<br />
7. Procesul de ortonormare Gramm-Schimdt<br />
Fie Vn un spaţiu vectorial euclidian finit dimensional.<br />
Teoremă. (Gram - Schmidt) Dacă {v1, v2, ..., vn} este o bază în<br />
spaţiul vectorial euclidian Vn atunci există o bază<br />
ortonormată {e1, e2, ..., en} V astfel încât sistemele<br />
j<br />
, iar i = şi vor<br />
j
de vectori {v1, v2, ..., vp} şi {e1, e2, ..., ep} generează<br />
acelaşi subspaţiu Up V, pentru p 1 , n .<br />
8. Vectori si valori proprii. Teorema Cayley-Hamilton<br />
Definiţie. Matricea nenulă X Mn(K) se numeşte vector propriu<br />
al matricei A dacă K astfel încât AX = X.<br />
Scalarul K se numeşte valoare proprie a matricei A.<br />
Ecuaţia matriceală AX = X poate fi scrisă sub forma (A - I )X = 0 şi este echivalentă<br />
cu sistemul de ecuaţii liniare şi omogene:<br />
( a<br />
a<br />
21<br />
11<br />
) x<br />
( a<br />
) x<br />
.......... .......... .......... .......... .........<br />
a<br />
n1<br />
x<br />
x<br />
2<br />
1<br />
a<br />
1<br />
12<br />
n1<br />
x<br />
2<br />
a<br />
12<br />
...<br />
x<br />
2<br />
2<br />
( a<br />
...<br />
...<br />
nn<br />
care admite soluţii diferite de soluţia banală dacă şi numai dacă<br />
a<br />
a<br />
1n<br />
a<br />
2n<br />
x<br />
x<br />
n<br />
) x<br />
a21<br />
a22-<br />
... a2n<br />
P( ) = det(A - I ) = 0<br />
.......... .......... ..........<br />
a<br />
11<br />
n1<br />
a<br />
n2<br />
n<br />
n<br />
a<br />
12<br />
...<br />
Definiţie. Polinomul P( ) = det(A - I ) se numeşte polinomul<br />
caracteristic al matricei A iar ecuaţia P( ) = 0<br />
se numeşte ecuaţia caracteristică a matricei A .<br />
Se poate demonstra că polinomul caracteristic are forma<br />
P( ) = (-1) n [ n - 1 n-1 + ... + (-1) n n ] ,<br />
unde i reprezintă suma minorilor principali de ordinul i ai matricei A.<br />
Observaţii<br />
0<br />
0<br />
0<br />
...<br />
a<br />
nn<br />
a<br />
1n
1° Soluţiile ecuaţiei caracteristice det(A - I ) = 0 sunt valorile proprii ale matricei A.<br />
2° Dacă câmpul K este un câmp închis atunci toate rădăcinile ecuaţiei caracteristice<br />
sunt în corpul K şi deci vectorii proprii corespunzători se vor găsi în K-spaţiul vectorial<br />
Mn 1(K).<br />
În cazul în care K nu este închis, de exemplu K = R, ecuaţia caracteristică poate avea şi<br />
rădăcini complexe iar vectorii proprii corespunzători se vor găsi în complexificatul spaţiului<br />
vectorial real.<br />
3 o Pentru o matrice reală şi simetrică se poate demonstra că valorile proprii sunt reale.<br />
4° Două matrice asemenea au acelaşi polinom caracteristic.<br />
În adevăr, dacă A şi A sunt asemenea, A = C -1 AC cu C nesingulară, atunci<br />
P ( ) = det(A - I ) = det(C -1 AC - I ) = det[C -1 (A - I)C] =<br />
= det(C -1 ) det(A - I) detC= det(A - I) = P( )<br />
Dacă A Mn(K) şi P(x) = a0x n + a1x n-1 + ... + an K[X] atunci polinomul P(A) = a0A n<br />
+ a1A n-1 + ... + anI se numeşte polinom de matrice.<br />
Teoremă. (Hamilton – Cayley)<br />
Dacă P( ) este polinomul caractersitic al matricei A,<br />
atunci P(A) = 0.<br />
Consecinţă. Orice polinom în A Mn(K) de grad n poate fi<br />
exprimat printr-un polinom de grad n – 1.<br />
Consecinţă. Inversa matricei A poate fi exprimată prin puteri ale<br />
matricei A, inferioare ordinului acesteia.<br />
Să considerăm acum un K-spaţiu vectorial n-dimesional Vn , o bază B şi să notăm cu A<br />
Mn(K), matricea asociată endomorfismului T în această bază. Ecuaţia T x = x este<br />
echivalentă cu ecuaţia (A - I )X = 0.<br />
9. Diagonalizare
Vn.<br />
Fie endomorfismul T : Vn Vn definit pe K-spaţiul vectorial, n-dimensional<br />
Definiţie. Endomorfismul T: Vn Vn se numeşte diagonalizabil<br />
dacă există o bază B = {e1, e2, ..., en} în spaţiul vectorial<br />
Vn astfel încât matricea corespunzătoare lui T în această<br />
bază să aibă forma diagonală.<br />
Teoremă. Un endomorfism T: Vn Vn este diagonalizabil dacă şi<br />
numai dacă există o bază a spaţiului vectorial Vn formată<br />
numai din vectori proprii corespunzători endomorfismului T.<br />
În condiţiile teoremei precedente, matricele din clasa de asemănare ce corespund<br />
endomorfismului diagonalizabil T , pentru diferite baze la care raportăm spaţiul vectorial Vn ,<br />
se numesc diagonalizabile.<br />
Consecinţă. Dacă endomorfismul T are n valori propri distincte,<br />
atunci vectorii proprii corespunzători determină o bază<br />
în Vn şi matricea asociată lui T în această bază este o<br />
matrice diagonală având pe diagonala principală<br />
valorile proprii ale lui T .<br />
Consecinţă. Dacă A Mn(K) este diagonalizabilă atunci<br />
detA = 1 2 ... n.<br />
O valoare proprie K , ca rădăcină a ecuaţiei caracteristice P( ) = 0, are un<br />
ordin de multiplicitate pe care îl vom numi multiplicitate algebrică, iar dimensiunea<br />
subspaţiului propriu corespunzător dimS va fi numită multiplicitate geometrică a<br />
valorii proprii .<br />
Teoremă. Dimensiunea unui subspaţiu propriu al endomorfismului<br />
T este cel mult egală cu ordinul de multiplicitate al<br />
valorii proprii corespunzătoare (multiplicitatea<br />
geometrică este cel mult egală cu multiplicitatea<br />
algebrică).<br />
Teoremă. Un endomorfism T : Vn Vn este diagonalizabil dacă şi<br />
numai dacă polinomul caracteristic are toate rădăcinile
în câmpul K şi dimensiunea fiecărui subspaţiu propriu<br />
este egală cu ordinul de multiplicitate al valorii proprii<br />
corespunzătoare.<br />
Etapele diagonalizarii<br />
1° Scriem matricea A , asociată endomorfismului T în raport cu o bază dată în<br />
spaţiul vectorial Vn.<br />
2° Se rezolvă ecuaţia caracteristică det(A - I ) = 0, determinând valorile proprii 1, 2,<br />
..., p cu multiplicităţile lor m1, m2, ..., mp.<br />
3° Se aplică rezultatul teoremei şi avem cazurile:<br />
I) Dacă i K, i = 1 , p se determină dimensiunile subspaţiilor proprii S . i<br />
Dimensiunea subspaţiului propriu S , adică dimensiunea spaţiului vectorial al<br />
i<br />
soluţiilor sistemului omogen (A - iI )X = 0, este dată de dim S = n - rang(A - iI ).<br />
i<br />
Dimensiunea subspaţiului S se poate afla prin determinarea efectivă a subspaţiului<br />
i<br />
S . i<br />
a) dacă dim S = mi , i = 1 , n , atunci T este diagonalizabil. Matricea asociată<br />
i<br />
lui T , în raport cu baza formată din vectori propri, este o matrice diagonală având pe<br />
diagonala principală valorile proprii scrise în ordine de atâtea ori cât le este ordinul de<br />
multiplicitate.<br />
Putem verifica acest rezultat construind matricea T = { t v1, t v2, ..., t vn}, având<br />
drept coloane coordonatele vectorilor proprii (matricea diagonalizatoare) şi reprezintă<br />
matricea de trecere de la baza considerată iniţial la baza formată din vectori propri, bază în<br />
raport cu care T are ca matrice asociată matricea diagonală D, dată de<br />
D = T -1 AT =<br />
1<br />
0<br />
.<br />
.<br />
b) dacă i K astfel încât dim S < mi , atunci<br />
i<br />
T nu este diagonalizabil. În paragraful următor vom analiza acest caz.<br />
Dacă A Mn(K) este matricea asociată endomorfismului T în raport cu o bază în Vn ,<br />
atunci A poate fi diagonalizată dacă sunt indeplinite condiţiile teoremei 3.13.<br />
0<br />
p<br />
.
În cazul în care valorile proprii corespunzătoare endomorfismului T sunt din<br />
câmpul K, i K , iar multiplicitatea geometrică este diferită de multiplicitatea algebrică dim<br />
S < mi ,măcar pentru o valoare proprie i K , endomorfismul T nu este diagonalizabil, în<br />
i<br />
schimb se poate determina o bază în spaţiul vectorial Vn în raport cu care endomorfismul T<br />
să aibă o formă canonică mai generală, numită forma Jordan.<br />
Pentru K, matricele de forma :<br />
( ),<br />
0<br />
1<br />
,<br />
1<br />
0<br />
0<br />
1<br />
0<br />
0<br />
1<br />
, ... ,<br />
se numesc celule Jordan ataşate scalarului , de ordinul 1, 2, 3, ...,n .<br />
Fie V un spaţiu vectorial peste câmpul K .<br />
0<br />
.<br />
.<br />
0<br />
1<br />
.<br />
.<br />
0<br />
0<br />
1<br />
.<br />
.<br />
.<br />
...<br />
...<br />
...<br />
...<br />
...<br />
10. Forme Biliniare<br />
Definiţie Se numeşte formă biliniară pe spaţiul vectorial V o<br />
aplicaţie g:V V K, care satisface condiţiile:<br />
1) g(αx + βy,z) = α g(x,z) + β g(y,z)<br />
2) g(x,αy + βz) = α g(x,y) + β g(x,z)<br />
x , y,<br />
z V şi α, β K .<br />
Cu alte cuvinte, o formă biliniară este o aplicaţie g : V V K, liniară în ambele<br />
argumente.<br />
Exemplu 1. Produsul scalar canonic pe spaţiu vectorial R n<br />
< , > : R n<br />
R n<br />
R n ,având în baza canonică B = { e1,e2,…,en} ,expresia analitică < x,y ><br />
= x1y1 + x2y2 + … xnyn, este o formă biliniară.<br />
Mulţimea formelor biliniare definite pe spaiul vectorial V formează un spaţiu vectorial<br />
peste K , în raport cu operatiile de adunare şi înmulţire a funcţiilor .<br />
0<br />
0<br />
.<br />
1
Definiţie O formă bilibiară g: V V K se numeşte<br />
a) simetrică dacă g(x,y) = g(y,x) , x ,y V<br />
b) antisimetrică dacă g(x,y) = - g(y,x). x ,y V.<br />
Fie Vn un spaţiu vectorial n-dimensional , B ={e1,e2,…,en} o bază<br />
n<br />
în spaţiul vectorial Vn şi doi vectori oarecare x = i i e x şi yj = n<br />
Expresia formei biliniare g , pentru vectorii x şi y,va fi dată de<br />
g(x,y)=g( i i e x<br />
n<br />
i 1<br />
n<br />
, j j<br />
j<br />
e y<br />
1<br />
n<br />
n<br />
i 1<br />
) = x i y j g ei<br />
, e j<br />
i 1 j 1<br />
Notând cu aij = g(ei,ej), i,j = 1,2,…,n , se scrie sub forma<br />
g(x,y) = aijx<br />
i y j<br />
n<br />
i,<br />
j 1<br />
,<br />
.<br />
j<br />
j j e y<br />
1<br />
numită expresia analitică a formei biliniare g ,iar matricea A = (aij) se numeşte matricea<br />
formei biliniare g , în raport cu baza B .<br />
t<br />
Dacă notăm cu X = x , x2<br />
,..., xn<br />
t<br />
1 şi cu Y = y 1,<br />
y2<br />
,..., yn<br />
expresia se scrie matriceal sub forma g(x,y) = t XAY<br />
atunci<br />
Corespondenţa prin care fiecărei forme biliniare g i se asociază o matrice pătratică A, este<br />
un izomorfism de spaţii vectoriale.In plus ,unei forme biliniare simetrice (antisimetrice),întro<br />
bază dată în spaţiul vectorial Vn , i se asociază o matrice simetrică (antisimetrică).<br />
Teoremă Dacă Ω Mn ( K ) este matricea de trecere de la bazaB<br />
la bazaB' , in spaţiul vectorial Vn , iar A şi A' sunt<br />
matricele associate formei biliniare g în raport cu cele<br />
două baze ,atunci A' = t ΩAΩ<br />
Rangul matricei A defineşte rangul formei biliniare g. Acesta este un invariant la<br />
schimbarea de bază . In aceste conditii, se justifică notiunea de formă biliniară nedegenerată<br />
(degenerată), ca fiind acea formă biliniară g:V V K a cărei matrice A, în raport cu o<br />
bază B a spaţiului vectorial V, este nedegenerată (degenerată) .<br />
.
11. Forme Patratice<br />
Definiţie Se numeşte formă pătratică pe K- spaţiul vectorial<br />
V o aplicaţie h: V K cu proprietatea că există o<br />
formă biliniară simetrică g :V V K aşa încât<br />
h(x) = g(x,x) , x V .<br />
Forma biliniară simetrică g ce defineşte în mod unic forma pătratică h se numeşte<br />
forma polară sau forma dedublată asociată lui h .<br />
Dacă se cunoaşte forma pătratică h atunci forma polară asociată este dată de expresia<br />
1<br />
g(x,y) = [ h(x + y) – h(x) – h(y)]<br />
2<br />
Exemplu. Produsul scalar canonic definit pe spaţiul aritmetic R n defineşte în mod unic<br />
forma pătratică<br />
h(x) =< x,x > = ║x║ 2 , x R n ,<br />
care reprezintă pătratul normei euclidiene .<br />
Să considerăm acum un spaţiu vectorial finit dimensional Vn ,<br />
B ={e1,e2,…,en} o bază a sa şi x =<br />
n<br />
i 1<br />
x<br />
i ei un vector oarecare din Vn .<br />
Expresia analitică a formei pătratice h este dată de<br />
h(x) = g(x,x) =<br />
n<br />
n<br />
i 1 j 1<br />
a ijxixj = t XAX,<br />
unde A = (aij) , i,j = 1,2, …,n este matricea asociată formei biliniare simetrice g .<br />
Matricea şi rangul formei biliniare simetrice g definesc matricea, respectiv rangul<br />
formei pătratice h .<br />
Definiţie Vectorii x,y V se numesc ortogonali în raport cu<br />
forma biliniară simetrică g (sau cu forma pătratică h )<br />
dacă g(x,y) = 0 .
O mulţime U V se zice ortogonală în raport cu forma biliniară simetrică g dacă<br />
orice doi vectori ai săi sunt ortogonali, adică g(x,y) = 0 x,y U, x y .<br />
Dacă submulţimea B ={e1,e2,…,en} Vn este o bază ortogonală a spaţiului vectorial<br />
Vn , în raport cu g , atunci matricea formei biliniare g este o matrice diagonală .In adevăr,<br />
aij = g(ei,ej) = 0 , i j .<br />
In acest caz, expresia analitică a formei biliniare simetrice g este<br />
g(x,y) = n<br />
i 1<br />
aii xi yi<br />
iar expresia analitică a formei pătratice h este dată de<br />
h(x) =<br />
n<br />
i 1<br />
aii xi 2<br />
Expresiile sunt numite forme canonice .<br />
12. Aducerea unei forme patratice la forma canonica<br />
Fie Vn un K-spaţiu vectorial , h : Vn K o formă pătratică pe Vn şi A matricea simetrică<br />
ce reprezintă forma pătratică h în raport cu baza B Vn. Expresia analitică a formei<br />
pătratice h în această bază este :h(x)= aijxixj<br />
n<br />
i , j 1<br />
sau matriceal h(x) = t XAX<br />
La o schimbare de bază în spaţiul vectorial Vn ,forma pătratică h este caracterizată de<br />
matricea A ' = t A , unde este matricea de trecere de la baza B la baza B ' . Se pune în<br />
mod natural problema găsirii unei baze în raport cu care forma pătratică h are expresia cea<br />
mai simplă. Dacă corpul K este de caracteristică diferită de doi atunci matricea simetrică A<br />
admite formă diagonală,adică h admite formă canonică.<br />
Teoremă<br />
(Gauss)<br />
Fie h(x) =<br />
n<br />
i 1 j 1<br />
Expresia oricărei forme pătratice pe un spaţiu vectorial<br />
Vn poate fi redusă ,printr-o schimbare de bază ,la forma<br />
canonică .<br />
n<br />
a ijxixj , expresia analitică a formei pătratice nenule h . Pentru început<br />
considerăm cazul aii = 0 , i = 1 , n . Cum h nu este identic nulă, există măcar un element<br />
aij 0 , i j.
Efectuând transformarea de coordonate :<br />
xi<br />
x<br />
xj<br />
k<br />
x<br />
x<br />
'<br />
i<br />
xi<br />
'<br />
'<br />
k , k<br />
xj<br />
xj<br />
'<br />
'<br />
i,<br />
j<br />
Expresia formei pătratice devine<br />
h(x) =<br />
n<br />
i, j 1<br />
a ’ ijx ’ i x ’ j<br />
în care cel puţin unul din elementele a ’ ii este nenul .Deci orice formă pătratică printr-o<br />
transformare de coordonate, adică o schimbare de bază în spaţiul vectorial Vn ,dacă este cazul<br />
, poate fi exprimată analitic printr-o expresie , în care cel puţin un element de pe diagonala<br />
principală a matricei A, să fie nenul .<br />
In cele ce urmează vom demonstra prin inducţie după n că o formă pătratică , cu cel<br />
puţin un element nenul de pe diagonala principală, poate fi redusă la formă canonică, prin<br />
schimbări succesive de bază în spaţiul vectorial Vn .<br />
Fără a restrănge generalitatea,presupunem că a ’ 11 0 , caz în care expresia analitică a<br />
lui h o scriem sub forma<br />
h(x) =a ’ 11 x ’ 1 2 + 2<br />
n<br />
k 2<br />
a’1k x ’ 1 x’k +<br />
n<br />
i, j 2<br />
a’ij x’i x ’ j<br />
Adăugăm în expresia analitică precedentă termenii necesari pentru formarea pătratului<br />
expresiei a ’ 11 x ’ 1 + a ’ 12 x ’ 2 + …+ a ’ 1nx ’ n şi obţinem<br />
h(x) =<br />
1<br />
a '11<br />
( a’ 11 x ’ 1 + a ’ 12 x ’ 2 + …+ a ’ 1nx ’ n ) 2 n<br />
+ a"<br />
ijx' ix'<br />
j<br />
ij 2<br />
Efectuând schimbarea de coordonate<br />
x’’1 = a ’ 11 x ’ 1 + a ’ 12 x ’ 2 + …+ a ’ 1nx ’ n<br />
x’’j = x’j , j= 2 , n ,<br />
echivalentă cu o schimbare de bază în spaţiul vectorial Vn ,expresia formei pătratice în această<br />
bază se scrie sub forma<br />
h(x ) =<br />
1<br />
a'11 x’1 2 +<br />
n<br />
i, j 2<br />
a”ij xi ’ xj ’ .<br />
.
Expresia h (x) =<br />
n<br />
i, j 2<br />
a”ij xi ’ xj ’ este o formă pătratică în n – 1 variabile. Repetănd<br />
procedeul de mai sus ,după cel mult n-1 paşi vom obţine o bază B * ,în raport cu care forma<br />
pătratică h se scrie ca o sumă de r = rang h n pătrate . Această expresie reprezintă forma<br />
canonică a formei pătratice h . c.c.t.d.<br />
Teoremă<br />
(Jacobi)<br />
Fie h este o formă pătratică pe Vn şi A=( aij)<br />
matricea asociată într-o bază B Vn .<br />
Dacă toţi determinanţii principali<br />
1 = a11 , 2 =<br />
a11<br />
a 21<br />
a12<br />
,…,<br />
a 22<br />
n=det.A<br />
sunt nenuli, atunci există o bază B în Vn în raport cu<br />
care forma pătratică h admite expresia canonică<br />
n<br />
h( x) = ( i)<br />
i 1<br />
n<br />
n<br />
1<br />
x 2 ,<br />
în care 0=1 iar x i , i= 1 , n , sunt coordonatele<br />
vectorului x în baza B .<br />
Fie o formă pătratică h : Vn R n şi forma ei canonică<br />
h(x) = a1X1 2 + a2X2 2 + . . . +arXr 2 , r = rang h,<br />
obţinută prin una din metodele prezentate mai sus.<br />
Dacă notăm cu p, numărul coeficienţilor strict pozitivi din expresia canonică (3.6), numit<br />
indice pozitiv de inerţie al lui h, cu q = r - p numărul coeficienţilor strict negativi din (3.6),<br />
numit indice negativ de inerţie , atunci numărul întreg s = p – q va fi numit signatura<br />
formei pătratice h .<br />
Teoremă<br />
(Sylvester)<br />
(legea de inerţie ) Signatura unei forme pătratice h este<br />
aceeaşi în orice expresie canonică a sa (signatura nu<br />
depinde de metoda prin care se obţine expresia<br />
canonică).<br />
Definiţii O formă pătratică h se numeşte :<br />
a) pozitiv definită dacă h(x) 0 , x V<br />
b)negativ definită dacă h(x) 0 , x V
Observaţie:<br />
c)semidefinită pozitiv dacă h(x) 0, x V<br />
negativ dacă h(x) 0, x V<br />
şi y V aşa încât h(y) = 0<br />
d)nedefinită dacă x, y V aşa încât h(x) 0 şi h(y) 0 .<br />
Din definiţia precedentă, obţinem că o formă pătratică este pozitiv (negativ) definită<br />
dacă şi numai dacă p = n ( q = n ) .<br />
Teoremă<br />
(Criteriul<br />
lui Sylvester )<br />
Dacă sunt îndeplinite condiţiile teoremei lui Jacobi,<br />
atunci o formă pătratică h este:<br />
pozitiv definită i 0 , i = 1 , n<br />
negativ definită (-1) k<br />
k 0 , k = 1 , n .<br />
13. Planul în spaţiu<br />
În spaţiul geometriei euclidiene E3, un plan este în mod unic determinat de<br />
următoarele condiţii:<br />
1) trei puncte necoliniare<br />
2) un punct şi două drepte neparalele<br />
3) un punct şi o dreaptă perpendiculară pe plan.<br />
1. Planul prin trei puncte<br />
Fie M0, M1, M2 E3 trei puncte necoliniare (afin independente). Subspaţiul afin<br />
E3 generat de punctele M0, M1, M2 are ca spaţiu vectorial director un subspaţiu de<br />
dimensiune doi în spaţiul vectorial V3,<br />
dat de<br />
V2 = { M M V | , R<br />
, astfel încât M 0 0M<br />
M 0M1<br />
M 0M<br />
2 }
Un punct M dacă şi numai dacă M 0 M V2.<br />
Dacă notăm cu r = OM , ri = OM i , i = 0, 1, 2 vectori de poziţie ai punctelor M şi respectiv<br />
M0, M1, M2 în reperul cartezian R (O; i , j , k ), (Oxyz) atunci mulţimea punctelor planului<br />
va fi caracterizat de relaţia vectorială<br />
r r r r ) ( r r ) , , R<br />
0<br />
( 1 0 2 1<br />
numită ecuaţia vectorială a planului prin trei puncte.<br />
Dacă (x, y, z), (xi, yi, zi) R 3 , i = 0, 1, 2 sunt coordonatele punctelor M şi respectiv<br />
Mi, i = 0, 1, 2 atunci ecuaţia vectorială (1.1) scrisă în reperul cartezian Oxyz este echivalentă<br />
cu ecuaţiile<br />
x<br />
y<br />
z<br />
x<br />
y<br />
z<br />
0<br />
0<br />
0<br />
( x<br />
1<br />
( y<br />
1<br />
( z<br />
1<br />
x<br />
y<br />
z<br />
0<br />
0<br />
0<br />
)<br />
)<br />
)<br />
( x<br />
( y<br />
( z<br />
2<br />
2<br />
2<br />
x<br />
z<br />
0<br />
0<br />
0<br />
)<br />
y ) ,<br />
numite ecuaţiile carteziene parametrice ale planului prin trei puncte.<br />
Relaţia M<br />
M 0 = 0 1 M<br />
)<br />
,<br />
R<br />
M + 0 2 M M reprezintă condiţia de coplanaritate a vectorilor<br />
M 0 M , M 0M1<br />
, M 0M 2 echivalentă cu anularea produsului mixt, adică<br />
M 0 , 1<br />
( M<br />
O<br />
M0<br />
r0 <br />
r2 <br />
M2 M<br />
M 0M , M 0M 2 ) = 0 sau ( 0 r r , r 1 r0<br />
, r 2 r0<br />
)<br />
În coordonate carteziene ecuaţia (1.3) se scrie sub forma<br />
r2 <br />
r <br />
M1
x<br />
x<br />
x<br />
1<br />
2<br />
x<br />
x<br />
0<br />
x<br />
0<br />
0<br />
y<br />
y<br />
y<br />
1<br />
2<br />
y<br />
y<br />
0<br />
y<br />
0<br />
0<br />
z<br />
z<br />
z<br />
1<br />
2<br />
z<br />
z<br />
0<br />
z<br />
0<br />
0<br />
0<br />
1<br />
x0<br />
y0<br />
z0<br />
1<br />
sau 0<br />
x y z 1<br />
numită ecuaţie carteziană a planului prin trei puncte.<br />
x<br />
x<br />
1<br />
2<br />
În particular, punctele A (a, 0, 0), B (0, b, 0), C (0, 0, c) situate pe axele de coordonate<br />
ale reperului Oxyz determină un plan , iar coordonatele punctelor sale satisfac ecuaţia<br />
x<br />
x<br />
a<br />
a<br />
a<br />
a<br />
y<br />
b<br />
y<br />
b<br />
0<br />
z<br />
c<br />
z<br />
0<br />
c<br />
1<br />
0<br />
0<br />
, sau după dezvoltare<br />
numită ecuaţia prin tăieturi a planului .<br />
Remarcă. Condiţia necesară şi suficientă pentru ca patru puncte Mi(xi,yi, zi), i 1,<br />
4 să fie<br />
situate într-un plan este<br />
x<br />
x<br />
x<br />
x<br />
1<br />
2<br />
3<br />
4<br />
y<br />
y<br />
y<br />
y<br />
1<br />
2<br />
3<br />
4<br />
z<br />
z<br />
z<br />
z<br />
1<br />
2<br />
3<br />
4<br />
1<br />
1<br />
1<br />
1<br />
0<br />
2. Planul printr-un punct, paralel cu două direcţii date<br />
Fie punctul M0 E3 şi dreptele distincte d1, d2 E3. Considerăm în punctul M0<br />
reprezentanţii vectorilor v 1(l1,<br />
m1, n1) , v 2 (l2, m2, n2) paraleli dreptelor d1 respectiv d2 (fig.2)<br />
Vectorii v 1 şi v 2 , liniar independenţi generează subspaţiul vectorial<br />
v V , astfel încât v v1<br />
v2<br />
}.<br />
V2 = { | , R<br />
y<br />
y<br />
1<br />
2<br />
z<br />
z<br />
1<br />
2<br />
1
Punctul M0 E3 şi subspaţiul vectorial V2 determină subspaţiul afin bidimensional<br />
E3. Un punct M dacă şi numai dacă M 0 M V2, adică vectorii M 0 M , v 1 şi v 2 sunt<br />
coplanari.<br />
Utilizând vectorii de poziţie r şi 0 r corespunzători punctelor M şi respectiv M0,<br />
relaţia de coplanaritate M 0M<br />
v1<br />
v2<br />
se scrie sub forma<br />
r<br />
r<br />
0<br />
v<br />
1<br />
v<br />
2<br />
numită ecuaţia vectorială a planului printr-un punct, paralel cu două direcţii.<br />
Proiectând ecuaţia pe axele sistemului cartezian de coordonate Oxyz obţinem:<br />
x<br />
y<br />
z<br />
x<br />
y<br />
z<br />
0<br />
0<br />
0<br />
l<br />
1<br />
m<br />
n<br />
1<br />
1<br />
l<br />
2<br />
m<br />
n<br />
2<br />
2<br />
, , R<br />
numite ecuaţiile carteziene sub formă parametrică ale planului printr-un punct, paralel cu<br />
două direcţii.<br />
Relaţia de coplanaritate a vectorilor M 0 M<br />
, v 1 şi v 2 este caracterizată de anularea<br />
produsului mixt al celor trei vectori, adică ( 0 r r , v 1,<br />
v 2 ) = 0. Obţinem astfel ecuaţia<br />
x<br />
l<br />
l<br />
1<br />
2<br />
x<br />
0<br />
y<br />
m<br />
m<br />
1<br />
2<br />
y<br />
0<br />
O<br />
z<br />
r0<br />
n<br />
n<br />
d2<br />
M0<br />
1<br />
2<br />
z<br />
0<br />
0<br />
numită ecuaţia carteziană a planului printr-un punct, paralel cu două direcţii.<br />
v 2<br />
Remarcă. În particular, ecuaţia (1.9) poate fi adaptată şi pentru alte situaţii cunoscute din<br />
geometria elementară, în care un plan este perfect determinat. Anume: planul determinat de o<br />
dreaptă şi un punct nesituat pe dreaptă, planul determinat de două drepte concurente şi<br />
respectiv planul determinat de două drepte paralele.<br />
d1<br />
r<br />
v1<br />
M
3. Planul printr-un punct, perpendicular pe o dreaptă<br />
Primele două cazuri de determinare a unui plan sunt specifice unui spaţiu afin, planul<br />
fiind gândit ca mulţimea suport a unui subspaţiu afin de dimensiunea doi al spaţiului afin E3.<br />
Punând în valoare proprietăţile oferite de structura euclidiană a spaţiului vectorial V3, putem<br />
caracteriza algebric punctele unui plan printr-un punct şi care să fie perpendicular pe o<br />
direcţie dată.<br />
Se ştie din geometria elementară că există un singur plan şi numai unul care trece<br />
printr-un punct şi este perpendicular pe o dreaptă dată. Din punct de vedere algebric acest fapt<br />
se exprimă în felul următor: dacă V2 este un subspaţiu vectorial de dimensiune doi în spaţiul<br />
vectorial euclidian al vectorilor liberi V3 atunci există un unic complement ortogonal V1,<br />
subspaţiu de dimensiune unu, care permite scrierea în sumă directă a spaţiului vectorial al<br />
vectorilor liberi, sub forma V3 = V2 V1.<br />
Deci, determinarea planului afin printr-un punct având ca spaţiu vectorial director<br />
pe V2 este echivalentă cu determinarea planului printr-un punct având direcţia normalei<br />
paralelă cu subspaţiul V1 ortogonal subspaţiului V2.<br />
Un vector cu direcţie perpendiculară pe un plan va fi numit vectorul normal al<br />
planului sau pe scurt normala planului.<br />
Fie un punct M0 (xo, y0, z0) E3 şi vectorul nenul N (A, B, C) V3 în spaţiul<br />
punctual euclidian E3 dotat cu reperul cartezian ortonormat R (O; i , j , k ), (fig.3).<br />
Un punct M(x, y, z) este situat în planul , planul prin punctul M0 perpendicular pe<br />
dreapta d || N , dacă şi numai dacă vectorul M 0 M este ortogonal pe vectorul N , adică<br />
M 0 M N = 0. Folosind expresia analitică a produsului scalar obţinem:<br />
A(x - x0) + B(y - y0) + C(z - z0) = 0<br />
d<br />
M0<br />
N<br />
M
numită ecuaţia planului printr-un punct şi de normală dată.<br />
Prelucrând membrul stâng al ecuaţiei şi notând cu D = - (Ax0 + By0 + Cz0)<br />
obţinem:<br />
Ax + By + Cz + D = 0<br />
numită ecuaţia carteziană generală a unui plan.<br />
Observaţii<br />
1. Orice plan E3 este caracterizat într-un reper cartezian Oxyz de o ecuaţie<br />
polinomială de gradul I în nedeterminatele x, y, z şi reciproc.<br />
2. În ecuaţia (1.11) coeficienţii nedeterminatelor reprezintă coordonatele vectorului<br />
normal la plan. În consecinţă, două plane ale căror ecuaţii diferă prin termenul liber sunt plane<br />
paralele, deci ecuaţia<br />
Ax + By + Cz = , R<br />
reprezintă familia planelor paralele din spaţiu de normală dată N (A, B, C). Pentru = 0<br />
ecuaţia reprezintă ecuaţia unui plan prin origine.<br />
3. Ecuaţiile planelor de coordonate. Aceste plane conţin originea, deci = 0 şi au ca<br />
normale vectorii reperului R (O; i , j , k ), i = (1,0,0), j = (0,1,0), k = (0,0,1). Obţinem:<br />
z = 0 – ecuaţia planului xOy<br />
y = 0 – ecuaţia planului xOz<br />
x = 0 – ecuaţia planului yOz<br />
4. Ecuaţia normală a unui plan. Să considerăm planul E3 şi punctul M0 proiecţia<br />
originii reperului R (O; i , j , k ) pe planul . Dacă notăm cu p distanţa de la origine la planul<br />
, cu , , unghiurile pe care le face vectorul OM 0 cu axele de coordonate atunci putem<br />
scrie:<br />
OM 0 = || OM 0 || e = p (cos i + cos j + cos k ),
|| e || = 1 cos 2 + cos 2 + cos 2 = 1<br />
Un punct M (x, y, z) este situat în planul dacă şi numai dacă vectorii OM 0 = p<br />
cos i + p cos j + p cos k şi M 0 M = OM - OM 0 = = (x - p cos ) i + (y – p cos ) j + (z<br />
– p cos ) k sunt ortogonali, adică OM 0 M 0 M = 0. În coordonate condiţia de ortogonalitate este<br />
echivalentă cu:<br />
x cos + y cos + z cos - p = 0<br />
numită ecuaţia normală a planului sau ecuaţia planului sub forma lui Hess.<br />
În ecuaţia p R+ reprezintă distanţa originii la planul , iar cantităţiile cos , cos ,<br />
cos cu proprietatea cos 2 + cos 2 + cos 2 = 1 reprezintă coordonatele versorului e al<br />
direcţiei normale la planul şi vor fi numite cosinusurile directoare ale direcţiei e .<br />
Dacă considerăm planul dat prin ecuaţia generală Ax + By + Cz +D =<br />
2 2 2<br />
0, având normala N = (A, B, C) şi împărţim ecuaţia prin||<br />
N || A B C obţinem:<br />
Ax<br />
A<br />
By<br />
2<br />
B<br />
Cz<br />
2<br />
C<br />
D<br />
2<br />
0<br />
numită ecuaţia normalizată a planului . Alegem semnul + sau - după cum D este<br />
negativ sau pozitiv, întrucât comparând ecuaţia (1.14) cu ecuaţia (1.13) avem<br />
A<br />
B<br />
C<br />
cos , cos , cos , şi termenul<br />
2 2 2<br />
2 2 2<br />
2 2 2<br />
A B C<br />
A B C<br />
A B C<br />
D<br />
liber p , în care p > 0, reprezintă o distanţă.<br />
2 2 2<br />
A B C<br />
4. Poziţia relativă a două plane<br />
Studiul poziţiilor geometrice a două plane 1, 2 E3:<br />
plane ce se interesectează după o dreaptă<br />
plane paralele (strict)<br />
plane confundate,<br />
se reduce la studiul mulţimii soluţiilor sistemului format cu ecuaţiile celor două plane.<br />
Să considerăm în reperul cartezian ortonormat R (O; i , j , k ) planele ( 1): A1x +<br />
B1y + C1z + D1 = 0 şi ( 2): A2x + B2y + C2z + D2 = 0.
A1<br />
B1<br />
C1<br />
Dacă notăm cu M matricea sistemului<br />
A B C<br />
( S<br />
)<br />
A x<br />
2<br />
1<br />
A x<br />
avem următoarele cazuri:<br />
B y<br />
B<br />
1<br />
2<br />
y<br />
2<br />
C z<br />
C<br />
1<br />
2<br />
z<br />
2<br />
D<br />
D<br />
- rang M = 2 sistemul (S ) este compatibil simplu nedeterminat.<br />
1<br />
2<br />
2<br />
0<br />
0<br />
Mulţimea soluţiilor sistemului caracterizează locul geometric al punctelor comune<br />
celor două plane, adică dreapta de intersecţie a celor două plane d = 1 2 .<br />
,<br />
rang M = 1 şi c = 0 – sistemul (S ) este compatibil dublu nedeterminat,<br />
adică cele două plane coincid, 1 2.<br />
rang M = 1 şi c 0 – sistemul (S ) este incompatibil. Cele două plane nu au<br />
nici un punct comun, 1 || 2.<br />
5. Poziţia relativă a trei plane<br />
În spaţiul punctual euclidian 3 dotat cu reperul cartezian<br />
R (O; i , j , k ) considerăm planele:<br />
( 1): A1x + B1y + C1z + D1 = 0<br />
(S ) ( 2): A2x + B2y + C2z + D2 = 0<br />
Notăm cu<br />
( 3): A3x + B3y + C3z + D3 = 0<br />
A<br />
A<br />
1<br />
2<br />
3<br />
B<br />
M A B C ,<br />
B<br />
1<br />
2<br />
3<br />
matricea sistemului format cu ecuaţiile celor trei planuri.<br />
Avem următoarele cazuri:<br />
C<br />
C<br />
1<br />
2<br />
3
ang M = 3 sistemul (S ) este compatibil determinat. Soluţia sistemului<br />
reprezintă coordonatele punctului comun celor trei plane. Vom spune că cele<br />
trei plane sunt concurente (snop de plane).<br />
rang M = 2 şi c = 0 sistemul (S ) este compatibil simplu nedeterminat.<br />
Mulţimea soluţiilor reprezintă coordonatele punctelor situate pe o dreaptă<br />
comună celor trei plane. Spunem că cele trei plane formează un fascicul de<br />
plane.<br />
Condiţiile rang M = 2 şi c = 0 sunt echivalente cu faptul că o ecuaţie a sistemului (S<br />
) este o combinaţie liniară a celorlalte. Dacă planele ( 1) şi ( 2) determină o dreaptă (d)<br />
atunci orice plan prin dreapta de intersecţie este reprezentat analitic ca o combinaţie a<br />
ecuaţiilor celor două plane. Ecuaţia fasciculului de plane prin dreapta de intersecţie a planelor<br />
1 şi 2, numită axa fasciculului, este dată de<br />
(A1x + B1y + C1z + D1) + (A2x + B2y + C2z + D2) = 0<br />
, R, 2 + 2 0<br />
Ecuaţia A1x + B1y + C1z + D1 + (A2x + B2y + C2z + D2) = 0, R<br />
reprezintă ecuaţia fasciculului prin dreapta (d) din care lipseşte planul 2.<br />
În particular, axa Ox gândită ca intersecţia planelor xOy şi xOz, determină fasciculul<br />
planelor prin Oz caracterizat de<br />
y + z = 0<br />
rang M = 2 şi c 0 sistemul (S ) este incompatibil. Două plane se<br />
intersectează după o dreaptă, al treilea plan fiind paralel cu dreapta de<br />
intersecţie a primelor două plane ( planele formează o prismă)<br />
rang M = 1 şi 1 c = 2 c = 0 sistemul (S ) este compatibil dublu<br />
nedeterminat. Cele trei plane sunt confundate.<br />
rang M = 1 şi i c 0 sistemul (S ) este incompatibil. Planele sunt<br />
paralele (strict sau două pot fi confundate).
14. Dreapta în spaţiu<br />
Fie R (O; i , j , k ), un reper cartezian ortonormat în spaţiul punctual euclidian E3 =<br />
(E3, V3, ). Oricărui punct M E3 îi putem asocia vectorul de poziţie r OM xi<br />
yj<br />
zk<br />
,<br />
unde terna (x, y, z) R 3 , coordonatele vectorului OM în baza { i , j,<br />
k } vor fi numite<br />
coordonatele punctului M.<br />
În spaţiul geometric E3, o dreaptă este unic determinată de următoarele condiţii:<br />
- un punct şi de o direcţie dată<br />
- două puncte distincte<br />
- intersecţia a două plane<br />
1. Dreapta determinată de un punct şi o direcţie<br />
Fie un punct M0 E3 şi vectorul nenul v V3. Vectorul nenul v generează<br />
subspaţiul vectorial unidimensional V1 = {u V3 /u = v , R}.<br />
d<br />
În aceste condiţii subspaţiul afin ce conţine punctul M0 şi care admite pe V 1 ca<br />
spaţiu director ,va avea drept mulţime suport dreapta (d) ale cărei puncte sunt date de<br />
{ M E3<br />
M 0M<br />
1<br />
V }<br />
O<br />
M0<br />
v <br />
M<br />
Condiţia M 0 M V 1 are loc dacă şi numai dacă R aşa încât M 0 M = v .<br />
Scriind M 0 M = 0 r r<br />
<br />
obţinem<br />
d
0<br />
v , R<br />
numită ecuaţia vectorială a dreptei (d) prin punctul M0 având direcţia dată de vectorul v .<br />
Dacă proiectăm relaţia pe axele reperului cartezian R(O, i , j , k ) obţinem:<br />
x<br />
y<br />
z<br />
x<br />
y<br />
z<br />
0<br />
0<br />
0<br />
l<br />
m<br />
n<br />
,<br />
R<br />
numite ecuaţiile parametrice ale dreptei d prin punctul M0(x0, y0, z0) având direcţia dată de<br />
vectorul v li<br />
mj<br />
nk<br />
.<br />
Vectorul v = (l, m, n) V3 va fi numit vectorul director al dreptei (d) iar coordonatele l,<br />
m, n R vor fi numite parametrii directori ai dreptei (d).<br />
Dacă vectorul director este versorul e , care formează unghiurile<br />
, , cu axele de coordonate Ox, Oy, Oz, atunci parametrii directori:<br />
cos , cos , cos , coordonatele versorului e , se vor numi cosinusurile directoare ale dreptei<br />
(d).<br />
Cosinusurile directoare ale unei direcţii în spaţiu satisfac relaţia<br />
cos 2 + cos 2 + cos 2 = 1<br />
Observaţie: ecuaţiile sau forma echivalentă ) guvernează mişcarea rectilinie şi uniformă a<br />
unui punct material.<br />
Eliminând parametrul din ecuaţiile (2.2) se obţin ecuaţiile:<br />
x x0<br />
y y0<br />
z z0<br />
,<br />
l m n<br />
numite ecuaţiile carteziene canonice (sub formă de rapoarte) ale dreptei d prin punctul M0(x0,<br />
y0, z0) şi cu direcţia dată de vectorul v = (l, m, n)<br />
Observaţie. Ecuaţiile canonice se scriu şi când unul sau doi parametri directori sunt nuli,<br />
convenind în acest caz că numărătorul corespunzător este nul şi că ecuaţiile sunt date efectiv<br />
de egalarea produsului mezilor cu produsul extremilor în proporţiile formate.
2. Dreapta determinată de două puncte distincte<br />
Fie M1, M2 E3 două puncte distincte. Subspaţiul afin generat de aceste puncte va<br />
avea ca spaţiu vectorial director subspaţiul unidimensional V1 V3 dat de<br />
V1 = { M1 M V3 | R astfel încât M<br />
M 1M }<br />
M 1 = 2<br />
Cu alte cuvinte un punct M E3 aparţine mulţimii suport a subspaţiului afin generat<br />
de punctele M1 şi M2, adică M este situat pe dreapta prin cele două puncte, dacă şi numai dacă<br />
vectorii M<br />
M1 şi 1 2 M<br />
caracterizată de relaţia vectorială<br />
sau<br />
M sunt coliniari. Astfel, mulţimea punctelor dreptei prin M1 şi M2 va fi<br />
r ( 1 ) r r , R<br />
( r r1<br />
) ( r2<br />
r1<br />
)<br />
1<br />
2<br />
numită ecuaţia vectorială a dreptei prin două puncte.<br />
0<br />
În reperul cartezian R (O; i , j , k ) , considerând M(x, y, z) , M1(x1, y1, z1) şi<br />
M2(x2, y2, z2), vom obţine:<br />
x<br />
y<br />
z<br />
( 1<br />
( 1<br />
( 1<br />
) x<br />
) y<br />
) z<br />
1<br />
1<br />
1<br />
O<br />
x<br />
z<br />
y<br />
2<br />
2<br />
2<br />
numite ecuaţiile parametrice ale dreptei prin două puncte.<br />
,<br />
M1<br />
M2<br />
R<br />
M<br />
Observaţie: Pentru (0, 1) ecuaţiile ne procură mulţimea punctelor de pe dreapta (d)<br />
cuprinse între punctele M1 şi M2, iar pentru R \ [0, 1] obţinem punctele dreptei (d), puncte<br />
1<br />
exterioare segmentului M1M2. Pentru obţinem coordonatele mijloacelor segmentului<br />
2<br />
M1M2.
Eliminarea parametrului R în ecuaţiile sau impunând proporţionalitatea<br />
coordonatelor a doi vectori coliniari, obţinem<br />
x<br />
x<br />
2<br />
x1<br />
x<br />
1<br />
y<br />
y<br />
2<br />
y1<br />
y<br />
1<br />
z<br />
z<br />
2<br />
z1<br />
z<br />
1<br />
numite ecuaţiile carteziene sub formă canonică ale unei drepte prin două puncte.<br />
3. Dreapta ca intersecţie a două plane<br />
Se ştie din geometria elementară că două plane neparalele se intersectează după o<br />
dreaptă (d). În paragraful precedent această situaţie geometrică este caracterizată analitic de<br />
un sistem de ecuaţii liniare compatibil nedeterminat, format cu ecuaţiile celor două plane.<br />
Astfel, ecuaţiile sistemului<br />
A x<br />
2<br />
1<br />
A x<br />
B y<br />
B<br />
1<br />
2<br />
y<br />
C z<br />
C<br />
1<br />
2<br />
z<br />
D<br />
1<br />
D<br />
2<br />
vor fi numite ecuaţiile dreptei (d) dată de intersecţia a două plane.<br />
0<br />
0<br />
O soluţie (x0, y0, z0) a sistemului (2.7) va caracteriza un punct al dreptei (d) iar<br />
vectorul v N1<br />
N2<br />
, unde N 1 ( A1,<br />
B1,<br />
C1)<br />
şi N 2 ( A2<br />
, B2,<br />
C2)<br />
sunt normalele celor două<br />
plane ce determină dreapta (d).<br />
4. Poziţia relativă a două drepte<br />
Fie dreptele (d1) şi (d2) date de ecuaţiile<br />
x x<br />
(d1)<br />
l<br />
1<br />
x<br />
x<br />
(d2)<br />
l<br />
2<br />
1<br />
2<br />
y y<br />
m<br />
1<br />
2<br />
1<br />
y y<br />
m<br />
2<br />
z z<br />
n<br />
1<br />
2<br />
1<br />
z z<br />
n<br />
2
Considerăm vectorii v 1 = (l1, m1, n1), v 2 = (l2, m2, n2) – vectori directori ai dreptelor<br />
(d1) respectiv (d2) şi vectorul M 1M 2 , unde M1(x1, y1, z1) d1 respectiv M2(x2, y2, z2)<br />
d2.<br />
Avem cazurile:<br />
a) dacă ( v 1,<br />
2 v , 1 2 M M ) 0 – dreptele (d1) şi (d2) sunt necoplanare sau drepte<br />
oarecare în spaţiu (strâmb aşezate în spaţiu)<br />
În acest caz există o direcţie comună normală unică pe cele două drepte, dată de v =<br />
v 1×<br />
v 2 şi deci o unică dreaptă care se sprijină pe cele două drepte având direcţia v , numită<br />
perpendiculara comună a dreptelor (d1) şi (d2).<br />
Perpendiculara comună (d) este dată de intersecţia planelor 1 şi 2; 1 - planul prin<br />
dreapta (d1) paralel cu v şi 2 - planul prin (d2) paralel cu v . Ecuaţiile perpendicularei<br />
comune sunt:<br />
x<br />
x<br />
l<br />
1<br />
l<br />
2<br />
l<br />
x<br />
1<br />
2<br />
y<br />
m<br />
m<br />
1<br />
m<br />
2<br />
m<br />
unde (l, m, n) = v = v 1×<br />
v 2<br />
l<br />
x<br />
y<br />
y<br />
y<br />
1<br />
2<br />
z<br />
z<br />
n<br />
n<br />
1<br />
n<br />
2<br />
n<br />
z<br />
z<br />
1<br />
2<br />
0<br />
0<br />
b) dacă ( v 1,<br />
v 2 , 1 2 M M ) = 0 – dreptele (d1) şi (d2) sunt coplanare<br />
b1) v 2 v 1 - drepte concurente<br />
b2) v 2 = v 1 - drepte paralele (strict)<br />
b3) v 2 = v 1 şi 1 2 M M = v 1 - drepte confundate
15. Unghiuri şi distanţe<br />
Fie (d) o dreaptă în spaţiul punctual euclidian E3. Pe dreapta (d) se pot stabili două<br />
sensuri de parcurs. O dreaptă (d) împreună cu o alegere a unui sens de parcurs se numeşte<br />
dreaptă orientată.<br />
Dacă v este vectorul director al dreptei (d), atunci vom alege sensul de parcurs pe<br />
dreaptă sensul lui v (sens pozitiv).<br />
Fie planul E3 având vectorul normal N . Planul are două feţe iar alegerea unui<br />
sens pe dreapta normală este echivalentă cu alegerea unei feţe a planului. Un plan împreună<br />
cu o alegere a sensului pe normală se numeşte plan orientat. Vom alege sensul pe normală sensul<br />
dat de vectorul N .<br />
1. Unghiul a două drepte în spaţiu<br />
(l2, m2, n2).<br />
Fie dreptele (d1) şi (d2) orientate de vectori directori v 1 = (l1, m1, n1) şi respectiv v 2 =<br />
Prin unghiul dreptelor (d1) şi (d2) vom înţelege unghiul [0, ], unghiul dintre<br />
vectorii v 1 şi v 2 , dat de<br />
cos =<br />
2<br />
1<br />
l<br />
l l<br />
m<br />
1 2<br />
2<br />
1<br />
În particular avem:<br />
m m<br />
n<br />
2<br />
1<br />
1<br />
2<br />
2<br />
2<br />
l<br />
n n<br />
1<br />
2<br />
m<br />
2<br />
2<br />
n<br />
2<br />
2<br />
d1 d2 v1 2 v = 0 l1l2+m1m2+n1n2 = 0<br />
d<br />
1<br />
d<br />
2<br />
v 1 × v 2 = 0<br />
l1<br />
l<br />
2<br />
m<br />
m<br />
1<br />
2<br />
n<br />
n<br />
1<br />
2
2. Unghiul a două plane<br />
Fie planele neparalele 1 şi 2, date de<br />
( 1) A1x + B1y + C1z + D1 = 0<br />
( 2) A2x + B2y + C2z + D2 = 0<br />
În geometria elementară unghiul a două plane neparalele este definit ca fiind unghiul<br />
diedru al celor două plane. Acest unghi este congruent sau suplementar cu unghiul vectorilor<br />
N A , B , C ) şi A , B , C )<br />
1<br />
( 1 1 1<br />
N 2 ( 2 2 2 , vectorii normali planelor 1 respectiv 2.<br />
Acceptăm ca unghiul diedru determinat de planele orientate 1 şi 2 să fie măsurat<br />
prin unghiul dintre N 1 şi N 2 . Acest unghi este dat de<br />
cos =<br />
A<br />
2<br />
1<br />
A A<br />
B<br />
1<br />
2<br />
1<br />
2<br />
C<br />
B B<br />
2<br />
1<br />
1<br />
2<br />
A<br />
2<br />
2<br />
C C<br />
1<br />
2<br />
B<br />
2<br />
2<br />
C<br />
2<br />
2<br />
În particular 1 2 A1A2+B1B2+C1C2 = 0<br />
3. Unghiul dintre o dreaptă şi un plan<br />
Unghiul dintre o dreaptă şi un plan este definit în geometria elementară ca fiind<br />
unghiul dintre dreaptă şi proiecţia ortogonală a acesteia pe plan.<br />
Fie dreapta (d) orientată de vectorul director v = (l, m, n) şi palnul orientat de<br />
normala N ( A,<br />
B,<br />
C)<br />
(fig. 5)<br />
N<br />
d<br />
d
Unghiul [0, 2 ] dintre dreapta (d) şi planul este legat de unghiul , unghiul<br />
vectorilor v şi N , prin relaţiile = ,deci sin cos .Astfel obţinem :<br />
2<br />
sin<br />
În particular:<br />
| vN<br />
|<br />
=<br />
|| v || || N ||<br />
l<br />
2<br />
m<br />
| lA<br />
2<br />
n<br />
mB<br />
d || v N = 0 lA + mB + nC = 0,<br />
d v N = 0<br />
m<br />
B<br />
4 Distanţa de la un punct la o dreaptă<br />
l<br />
a<br />
2<br />
n<br />
C<br />
.<br />
A<br />
nC |<br />
Reamintim că distanţa dintre două submulţimi S1 şi S2 într-un spaţiu metric este dată<br />
de ( S1, S2) = inf { ( M1, M2) | M1 S1, M2 S2}.<br />
În spaţiul punctual euclidian E3 dotat cu metrică euclidiană distanţa dintre două<br />
submulţimi se reduce la distanţa dintre două puncte. Astfel, distanţa de la un punct la o<br />
dreaptă este dată de distanţa dintre punct şi proiecţia ortogonală a acestuia pe dreaptă (fig. 6)<br />
M0<br />
Fie dreapta (d) prin punctul M0, orientată prin vectorul director v , punctul A exterior<br />
dreptei şi A proiecţia acestuia pe dreapta (d). Determinând punctul A , ca intersecţia dreptei<br />
(d) cu planul prin A ortogonal dreptei, obţinem (A, d) = (A, A ). Altfel, construind<br />
paralelogramul determinat de vectorii M0 A şi v , obţinem<br />
(A, d) = (A, A ) =<br />
A<br />
A<br />
|| 0<br />
v<br />
v M A ||<br />
|| v ||<br />
d<br />
2<br />
B<br />
2<br />
C<br />
2
5. Distanţa de la un punct la un plan<br />
Distanţa de la un punct M0 la un plan ( ) Ax + By + Cz + D = 0 este dată de distanţa<br />
dintre punctul M0(x0, y0, z0) şi punctul M (x , y , z ), proiecţia ortogonală a acestuiape planul<br />
.Determinăm coordonatele (x , y , z ) ale punctului M , rezolvând sistemul format de ecuaţia<br />
planului şi ecuaţiile dreptei prin punctul M0 ortogonală pe plan, adică:<br />
Ax<br />
By<br />
x<br />
y<br />
z<br />
x<br />
y<br />
z<br />
0<br />
Cz<br />
0<br />
0<br />
A<br />
B<br />
C<br />
D<br />
0<br />
Parametrul pe dreaptă corespunzător punctului M , notat cu , este dat de<br />
Ax0<br />
By 0 Cz0<br />
= - 2 2 2<br />
A B C<br />
(M0,M ) =<br />
=<br />
D<br />
şi obţinem<br />
( z<br />
2<br />
2<br />
2<br />
x x0<br />
) ( y y0)<br />
( z 0)<br />
=<br />
2 2 2 2 2 2<br />
A B C =<br />
iar distanţa de la punctul M0 la planul este dată de<br />
(M0, ) =<br />
Ax<br />
0<br />
A<br />
By<br />
2<br />
0<br />
B<br />
2<br />
Cz<br />
0<br />
C<br />
2<br />
D<br />
Observaţie: Distanţa de la un punct M0 la un plan se obţine luând modulul expresiei<br />
obţinute prin înlocuirea coordonatelor punctului dat în membrul stâng al ecuaţiei normalizate<br />
a planului.<br />
6. Distanţa dintre două drepte oarecare în spaţiu<br />
Fie dreptele oarecare în spaţiu<br />
x<br />
x<br />
(d1)<br />
l<br />
1<br />
1<br />
y y<br />
m<br />
1<br />
1<br />
z z<br />
n<br />
1<br />
1<br />
A<br />
2<br />
B<br />
2<br />
C<br />
2
x x<br />
(d2)<br />
l<br />
2<br />
2<br />
y y<br />
m<br />
2<br />
2<br />
z z<br />
n<br />
2<br />
2<br />
Fie (d) perpendiculara comună a dreptelor (d1) şi (d2) iar P1 respectiv P2 punctele de<br />
contact ale acesteia cu (d1) respectiv (d2).<br />
Construim paralelipipedul determinat de vectorii 1 2 M M = = (x2-x1, y2-y1, z2-<br />
z1), v 1 = (l1, m1, n1) şi v 2 = (l2, m2, n2).<br />
N<br />
P2<br />
P1<br />
d<br />
M1<br />
M2<br />
v 1<br />
Distanţa dintre dreptele (d1) şi (d2) este dată de distanţa dintre punctele de contact ale<br />
perpendicularei comune cu cele două drepte, distanţa ce reprezintă înălţimea paralelipipedului<br />
construit. Astfel, obţinem<br />
| ( v1,<br />
v2,<br />
M1M<br />
2)<br />
|<br />
(d1, d2) = (P1, P2) =<br />
|| v v ||<br />
1<br />
v<br />
2<br />
2<br />
16. Vectori liberi<br />
Mulţimea vectorilor liberi V3 din spaţiul punctual al geometriei elementare este un Rspaţiu<br />
vectorial<br />
Pentru a construi această mulţime să considerăm spaţiul geometric E3 şi mulţimea M =<br />
E3 E3 = {(A, B)/ A, B E3}. Elementele mulţimii M sunt numite bipuncte sau segmente<br />
orientate şi vor fi notate prin AB . Punctul A va fi numit originea iar B va fi numit<br />
extremitatea segmentului AB . În cazul în care originea şi extremitatea coincid se obţine<br />
segmentul nul (A, A). Dreapta determinată de punctele A şi B se numeşte dreapta suport a<br />
d1<br />
d2
segmentului AB . Două segmente orientate au aceeaşi direcţie dacă dreptele suport sunt<br />
paralele sau coincid.<br />
Două segmente orientate nenule AB şi CD cu aceeaşi direcţie, au acelaşi sens dacă<br />
extremităţile lor se află în acelaşi semiplan determinat de dreapta ce uneşte originile celor<br />
două segmente,<br />
Lungimea (modulul sau norma) unui segment orientat AB se defineşte ca fiind lungimea<br />
geometrică a segmentului neorientat [AB], adică distanţa de la punctul A la punctul B şi va fi<br />
notată cu | AB | (|| AB ||). Segmentul nul are lungimea zero .<br />
Pe mulţimea M introducem relaţia de echipolenţă "~".<br />
Două segmente orientate AB şi CD se zic echipolente dacă acestea au aceeaşi direcţie<br />
,acelaşi sens şi aceeaşi lungime, (fig.2) :<br />
A<br />
C<br />
Se verifică uşor că relaţia de echipolenţă este o relaţie de echivalenţă pe<br />
mulţimea M ( este reflexivă, simetrică şi tranzitivă).<br />
Mulţimea claselor de echivalenţă, în raport cu această relaţie:<br />
M/~ = {( A, B ) | A,B E3 } = V3<br />
defineşte mulţimea vectorilor liberi ai spaţiului geometric E3. Clasa de echivalenţă a<br />
segmentului orientat AB va fi notată cu AB v şi va fi numită vector liber iar segmentul<br />
orientat AB AB va fi numit reprezentantul vectorului liber v în punctul A. Direcţia,<br />
sensul şi lungimea care sunt comune tuturor elementelor unei clase de echivalenţă definesc<br />
direcţia, sensul şi lungimea vectorului liber. Pentru lungimea unui vector liber vom folosi<br />
notaţiile | v | sau || v ||. Vectorul liber de lungimea zero se numeşte vectorul nul şi se notează cu<br />
0 . Un vector liber de lungime unu se numeşte vector unitate sau versor.<br />
Doi vectori liber u şi v sunt egali u v dacă reprezentanţii lor sunt două segmente<br />
orientate echipolente.<br />
A<br />
C<br />
B<br />
B D<br />
Doi vectori liberi care au aceeaşi direcţie se numesc vectori coliniari. Doi vectori<br />
coliniari cu aceeaşi lungime şi de sensuri opuse se numesc vectori opuşi.<br />
D
Trei vectori liberi se numesc coplanari dacă segmentele orientate corespunzătoare<br />
sunt paralele cu un plan.<br />
Mulţimea V3 poate fi organizată ca un grup aditiv abelian.<br />
Dacă vectorii liberi u şi v sunt reprezentaţi de segmentele orientate AB şi respectiv<br />
AC , atunci vectorul reprezentat de segmentul orientat AD defineşte suma vectorilor u şi v<br />
şi se notează cu w u v (fig. 3)<br />
Regula ce defineşte suma a doi vectori liberi u şi v este numită regula<br />
paralelogramelor (sau regula triunghiului).<br />
Suma a doi vectori liberi “+”: V3 V3<br />
V3, ( u, v)<br />
u v este o lege de<br />
compoziţie internă bine definită (nu depinde de alegerea reprezentanţilor). Axiomele de grup<br />
aditiv abelian sunt uşor de verificat.<br />
Legea de compoziţie externă<br />
: K V3<br />
A<br />
B D<br />
u w <br />
V3, ( , v) v<br />
unde vectorul v este caracterizat de aceeaşi direcţie cu v , acelaşi sens dacă 0 , sens<br />
opus dacă<br />
vectorial.<br />
0 şi || v || = | | || v ||, satisface axiomele grupei a II-a din definiţia unui spaţiu<br />
În concluzie,cele două operaţii definite pe V3 , satisfăcând axiomele grupei I şi II,<br />
înzestrează mulţimea vectorilor liberi cu o structură de spaţiu vectorial real.<br />
17. Produs Scalar<br />
Fie V3 spaţiul vectorial real al vectorilor liberi<br />
Teoremă. Funcţia :V3 V3 R, definită prin<br />
v <br />
C
u<br />
v<br />
u<br />
v<br />
cos<br />
u , v<br />
u , v<br />
0 pentru a 0sau<br />
/ si b<br />
,<br />
V3\<br />
{ 0}<br />
defineşte un produs scalar pe spaţiul vectorial al vectorilor liberi.<br />
Pentru cazul în care cel puţin un factor al produsului scalar este vectorul nul proprietăţile<br />
rezultă imediat.<br />
Consecinţă. Spaţiul vectorial al vectorilor liberi V3 înzestrat cu<br />
produsul scalar (2.1) este un spaţiu vectorial euclidian<br />
real.<br />
Consecinţă. Spaţiul afin A3 = ( E3, V3, ) având ca spaţiu vectorial<br />
asociat spaţiul euclidian V3 , devine un spaţiu punctual<br />
euclidian pe care-l vom nota cu 3.<br />
Observaţii.<br />
1° În paragraful precedent au fost evidenţiate bijecţiile naturale dintre spaţiile E3, V3 şi R 3 .<br />
Astfel, având fixat un reper cartezian R (O; e 1 , e2,<br />
e3<br />
) în spaţiul afin A3, funcţia de<br />
coordonate f: V3 R 3 , definită prin f (u ) = ( x1, x2, x3) R 3 , u V3 , realizează o<br />
bijecţie între cele două spaţii vectoriale. Această bijecţie reprezintă un izomorfism de spaţii<br />
vectoriale care permite transportul structurii euclidiene canonice definită pe R 3 pe spaţiul<br />
vectorial al vectorilor liberi V3.<br />
Se verifică uşor că aplicaţia :<br />
< ,> :V3 V3 R, (u , v ) < u , v > =: R<br />
este un produs scalar pe V3, unde < , >R este produsul scalar definit pe R 3 .<br />
Cu ajutorul acestui produs scalar se defineşte în mod natural norma || u || = u, v<br />
= u),<br />
f( v)<br />
f( R<br />
Dacă considerăm două puncte arbitrare A, B E3 şi vectorii de poziţie OA şi OB<br />
caracterizaţi de ternele ( x1, x2, x3) R 3 , şi respectiv ( y1, y2, y3) R 3 , atunci vectorul<br />
AB OB OA va fi caracterizat de terna (y1 – x1, y2 – x2, y3 – x3) şi va avea norma dată de<br />
|| AB || = AB, AB = f ( AB),<br />
f ( AB)<br />
R =<br />
=<br />
( x<br />
2<br />
2<br />
2<br />
y 1 x1)<br />
( y2<br />
x2<br />
) ( y3<br />
3)<br />
= ( , B)<br />
0<br />
A = | AB |.
Acest rezultat arată că norma || AB || definită de produsul scalar (2.2) coincide cu<br />
lungimea geometrică | AB | , a vectorului AB .<br />
Unghiul a doi vectori nenuli OA şi OB V3 definit de produsul scalar < , > coincide<br />
cu unghiul (geometric) definit de direcţiile semidreptelor |OA şi |OB . În adevăr,<br />
cos<br />
OA,<br />
OB<br />
|| OA ||<br />
|| OB ||<br />
=<br />
pr OAOB<br />
|| OB ||<br />
=<br />
pr OAOB<br />
| OB |<br />
= cos( OA , OB)<br />
.<br />
În consecienţă, produsul scalar , indus de bijecţia f, pe spaţiul vectorial V3 al<br />
vectorilor liberi, coincide cu produsul scalar .<br />
2° Cunoaşterea produsului scalar pe spaţiul vectorial al vectorilor liberi permite<br />
calculul lungimii vectorilor şi a unghiului dintre doi vectori:<br />
|| a || = a a ,<br />
cos<br />
a b<br />
, ( a, b )<br />
|| a || || b |<br />
3° Doi vectori nenuli sunt ortogonali produsul lor scalar este nul.<br />
Fie B = { e 1 , e2,<br />
e3<br />
} o bază în spaţiul vectorial V3.<br />
Dacă a a1e1<br />
a2e2<br />
a3e3<br />
şi b b1e1<br />
b2e2<br />
b3e3<br />
, atunci obţinem:<br />
ab<br />
a b e e<br />
1 1 1 1<br />
a b<br />
2<br />
2<br />
e e<br />
2<br />
( a b<br />
2<br />
1<br />
2<br />
( a b<br />
2<br />
a b ) e e<br />
3<br />
2<br />
1<br />
3<br />
1<br />
2<br />
2<br />
a b ) e e<br />
2<br />
( a b<br />
3<br />
1<br />
3<br />
a b<br />
3<br />
a b ) e e<br />
Deci, produsul scalar a doi vectori este perfect determinat dacă se cunoaşte înmulţirea<br />
scalară a vectorilor bazei B.<br />
O bază în V3 formată din vectori ortogonali doi câte doi este numită bază<br />
ortonormată iar coordonatele unui vector într-o bază ortonormată se numesc coordonate<br />
euclidiene.<br />
În geometria euclidiană se demonstrează că printr-un punct există trei drepte<br />
perpendiculare două câte două de unde rezultă existenţa unui reper cartezian ortonormat în<br />
spaţiul punctual euclidian 3.<br />
3<br />
3<br />
Dacă B = { i , j , k } este o bază ortonormată în V3 atunci i j j kk<br />
1<br />
i j ik<br />
jk<br />
0 , adică produsul scalar al vectorilor bazei B este dat de tabelul<br />
1<br />
3<br />
1<br />
e e<br />
3<br />
i j k<br />
i 1 0 0<br />
3<br />
i ,
j 0 1 0<br />
k 0 0 1<br />
Produsul scalar a doi vectori oarecare a<br />
expresia canonică<br />
a1<br />
i a2<br />
j a3k<br />
şi b b1<br />
i b2<br />
j b3k<br />
va avea<br />
a b<br />
a b<br />
1<br />
1<br />
a b<br />
2<br />
2<br />
a b<br />
3<br />
3<br />
Proiecţia ortogonală a vectorului a pe direcţia vectorului i este dată de<br />
pr i a<br />
ai<br />
i<br />
ii<br />
( ai<br />
) i a1i<br />
, analog pr ja a2<br />
j şi pr k a a3<br />
k .<br />
Astfel coordonatele euclidiene ale vectorului a reprezintă mărimile proiecţiilor ortogonale<br />
ale lui a pe cele trei axe ale reperului cartezian ortonormat . Expresiile analitice ale<br />
normei unui vector şi respectiv unghiului a doi vectori vor fi date de<br />
|| a || =<br />
a<br />
2<br />
1<br />
cos( a , b ) =<br />
a<br />
2<br />
2<br />
a<br />
2<br />
1<br />
a<br />
2<br />
3<br />
a b<br />
a<br />
1<br />
2<br />
2<br />
1<br />
a<br />
a<br />
2<br />
3<br />
2<br />
b<br />
2<br />
b<br />
a b<br />
2<br />
1<br />
3<br />
3<br />
b<br />
2<br />
2<br />
b<br />
2<br />
3<br />
, [0, ]<br />
În particular vectorii a şi b sunt ortogonali dacă şi numai dacă<br />
a1b1 + a2b2 + a3b3 = 0<br />
18. Produs vectorial<br />
Fie vectorii a şi b V3. Pentru a 0 şi b 0 notăm cu [0, ] unghiul dintre<br />
a şi b .<br />
Definiţie. Se numeşte produs vectorial, operaţia binară internă<br />
“ ”:V3 V3 V3 , care asociază perechii ordonate (<br />
a , b ) vectorul c notat cu a b , caracterizat de<br />
1° || a b || = || a || || b || sin<br />
2° c = a b este ortogonal pe a şi b<br />
3° Sensul vectorului c = a b este dat de regula mâinii drepte când<br />
a<br />
b<br />
b <br />
a
otim pe a peste b sub un unghi ascuţit (regula burghiului drept) (fig. 4)<br />
Dacă notăm cu e versorul direcţiei ortogonale pe a şi b atunci<br />
a b = || a || || b || sin e .<br />
Propoziţie. Produsul vectorial are următoarele proprietăţi:<br />
1. a b = - b a<br />
2. a ( b + c ) = a b + a c<br />
(anticomutativitatea)<br />
(distributivitatea)<br />
3. ( a ) b = a ( b ) = a b (omogenitatea)<br />
4. pentru a ,b 0 , a b 0 b a<br />
5. pentru b a , norma || a b || reprezintă aria paralelogramului<br />
construit pe reprezentanţii într-un punct ai vectorilor a şi b .<br />
Dacă B ( i , j , k ) este o bază ortonormată în V 3 atunci folosind definiţia produsului<br />
vectorial şi proprietăţile acestuia, obţinem tabelul<br />
i j k<br />
i 0 k - j<br />
j - k 0 i<br />
k j - i 0<br />
Astfel, produsul vectorial a doi vectori a şi b , a a1<br />
i a2<br />
j a3k<br />
şi<br />
b b1<br />
i b2<br />
j b3k<br />
, va avea expresia canonică<br />
a b ( a2<br />
b3<br />
a3b2<br />
) i ( a3b1<br />
a1b3<br />
) j ( a1b2<br />
a2b1<br />
) k ,<br />
Expresia canonică se poate obţine dezvoltând după prima linie determinantul formal
a<br />
b<br />
i<br />
a<br />
b<br />
1<br />
1<br />
a<br />
b<br />
j<br />
2<br />
2<br />
k<br />
a<br />
b<br />
3<br />
3<br />
Doi vectori sunt coliniari ( a b = 0 ) dacă şi numai dacă<br />
a<br />
b<br />
1<br />
1<br />
a<br />
b<br />
2<br />
2<br />
a<br />
b<br />
3<br />
3<br />
Propoziţie. Pentru doi vectori oarecare a şi b este satisfăcută<br />
identitatea lui Lagrange:<br />
( a b ) 2 + ( a b ) 2 = || a || 2 || b || 2<br />
19. Produs mixt.<br />
Definiţie. Fie vectorii a , b , c V3. Se numeşte produsul mixt<br />
al vectorilor a , b şi c numărul real ( a , b , c ) dat de<br />
( a , b , c ) = : a ( b c )<br />
Teorema. Produsul mixt are următoarele proprietăţi:<br />
1) ( a 1 a2,<br />
b,<br />
c ) = ( a 1,<br />
b , c ) + ( a 2 , b , c )<br />
2) ( a , b , c ) = ( a , b , c )<br />
3) ( a 1,<br />
2 a , 3 a ) = ( a , a , a ) , S3, = 1.<br />
( 1)<br />
( 2)<br />
( 3)<br />
4) ( a , b , c ) = 0 a , b , c sunt liniar dependenţi (coplanari)<br />
5) |( a , b , c )| = Vol a,<br />
b , c<br />
. , pentru a , b , c V 3 \ {0}<br />
Proprietăţile 1) şi 2) , aditivitatea şi respectiv omogenitatea, rezultă din definiţia<br />
produsului mixt şi se extinde pentru orice factor.<br />
Proprietatea 3) se poate exprima echivalent prin proprietăţile:
3) ( a , b , c ) = ( b , a , c ) = ( c , a , b )<br />
ce exprimă invarianţa produsului mixt la permutări circulare, adică = + 1 ( S3 -<br />
permutare pară) şi<br />
3) ( a , b , c ) = - ( b , a , c ) ,<br />
şi celelalte relaţii corespunzătoare permutărilor impare care exprimă proprietatea de<br />
anticomutativitate pentru orice doi factori alăturaţi.<br />
Echivalenţa 4) rezultă imediat pentru cel puţin un factor egal cu vectorul nul, iar<br />
pentru a , b , c V 3\ {0}, anularea produsului mixt este echivalentă cu ortogonalitatea<br />
vectorilor a şi b c , adică coplanaritatea vectorilor a , b şi c .<br />
Dacă notăm cu Vol . volumul paralelipipedului format de reprezentanţii vectorilor<br />
a,<br />
b , c<br />
a , b , c într-un punct O E3 (fig.7 ) şi notând cu = < ( b , c ) , cu = < ( a , b c ),<br />
obţinem<br />
( a,<br />
b,<br />
c)<br />
|| a || || b c || cos<br />
h<br />
A<br />
( b , c )<br />
Vol.<br />
a,<br />
b , c<br />
(|| a || cos<br />
) || b c ||<br />
Dacă B = ( i , j , k ) este o bază ortonormată în spaţiul vectorial al vectorilor liberi V 3, iar a<br />
= a1 i + a2 j + a3 k , b b1<br />
i b2<br />
j b3k<br />
şi c c1<br />
i c2<br />
j c3k<br />
sunt expresiile analitice ale<br />
vectorilor a , b şi respectiv c , atunci produsul mixt are expresia canonică dată de<br />
( a , b , c<br />
)<br />
b<br />
a<br />
b<br />
c<br />
1<br />
1<br />
1<br />
c<br />
O<br />
a<br />
b<br />
c<br />
2<br />
2<br />
2<br />
A<br />
a<br />
h<br />
c<br />
a<br />
b<br />
c<br />
3<br />
3<br />
3<br />
C<br />
b<br />
B<br />
Ţinând seama de proprietăţile determinanţilor şi de expresia analitică canonică a produsului<br />
mixt pot fi uşor de verificat proprietăţile 1-5.
Spunem că o bază B = { a , b , c } V 3 este pozitiv (negativ) orientată dacă produsul mixt (<br />
a , b , c ) este pozitiv (negativ).<br />
20. Sfera<br />
<br />
).<br />
Fie în spaţiul punctual euclidian E3 reperul ortonormat R (O; i , j , k<br />
Reamintim că distanţa dintre două puncte în spaţiu , M(x1,y1,z1) şi respectiv<br />
N(x2,y2,z2), este dată de<br />
(M,N) =<br />
( x<br />
Sfera. Fie C E3 un punct dat .<br />
2<br />
2<br />
2<br />
2 x1<br />
) ( y2<br />
y1<br />
) ( z2<br />
z1<br />
)<br />
Definiţie. Se numeşte sferă de centru C şi rază r R mulţimea<br />
punctelor M E3 cu proprietatea ( M,C ) = r .<br />
Mulţimea punctelor M(x,y,z) E3 care aparţin sferei (S) de centru C(a,b,c) şi rază r<br />
satisfac relaţia :<br />
(x – a) 2 + (y – b) 2 + (z – c) 2 = r 2<br />
numită ecuaţia carteziană implicită a sferei (sub formă de pătrate restrânse).<br />
Dezvoltând ecuaţia obţinem<br />
x 2 + y 2 + z 2 –2ax –2by – 2cz + a 2 + b 2 +c 2 – r 2 = 0,<br />
care ne sugerează studiul ecuaţiei<br />
A(x 2 + y 2 +z 2 ) + Bx + Cy + Dz + E = 0,<br />
ce reprezintă ecuaţia unei sfere, numită ecuaţia carteziană generală a unei sfere. Ecuaţia<br />
poate fi pusă sub forma<br />
x 2 + y 2 +z 2 + 2m x + 2ny + 2pz + q = 0 ,<br />
numită ecuaţia carteziană generală a sferei sub formă normală, în care
coordonatele centrului C sunt date de : a = -m, b = -n, c = -p şi raza<br />
2 2 2<br />
r = m n p q .<br />
Să considerăm în sistemul de coordonate carteziene Oxyz punctul M(x,y,z) , vectorul<br />
<br />
de poziţie corespunzător OM<br />
r , r r<br />
<br />
, proiecţia Mo(x,y,0) a punctului M pe planul<br />
xOy, u [0,2 ) –unghiul dintre OMo şi direcţia pozitivă a axei Ox, respectiv v [0, ] –<br />
unghiul dintre OM şi direcţia pozitivă a axei Oz (fig.1) . Obţinem<br />
OMo = r cos(90 o - v ) = r sin v , de unde rezultă<br />
Ecuaţiile parametrice ale sferei cu centrul în punctul C(a,b,c) şi rază r pot fi scrise sub forma<br />
x<br />
y<br />
z<br />
a<br />
b<br />
c<br />
r cos u<br />
r sin u sin v<br />
r cos v<br />
sin v<br />
Fie o dreaptă oarecare prin punctul M0(xo,yo,zo) : x = xo+ l t ,<br />
y = yo+m t , z = zo + n t şi sfera dată de ecuaţia . Intersecţia dintre sferă şi dreaptă se reduce<br />
la studiul sistemului format din ecuaţiile acestora.<br />
Obţinem ecuaţia de gradul al doilea în t<br />
(l 2 +m 2 +n 2 ) t 2 + 2[l(xo-a)+m(yo-b)+n(zo-c)] t + (xo-a) 2 +(yo-b) 2 +(zo-c) 2 -r 2 =0,<br />
care ne permite să concluzionăm că o dreaptă intersectează o sferă în cel mult două puncte.<br />
Dacă notăm t1, t2 rădăcinile reale ale ecuaţiei de mai sus, valori corespunzătoare punctelor<br />
de intersecţie M1, M2, ale sferei cu dreapa ,printr-un calcul direct obţinem că produsul<br />
distanţelor punctului Mo la punctele de intersecţie M1 respectiv M2 este constant , adică<br />
Numărul real<br />
MoM1 MoM2 = t1t2 (l 2 + m 2 + n 2 ) = (xo-a) 2 +(yo-b) 2 +(zo-c) 2 - r 2<br />
= (xo-a) 2 +(yo-b) 2 +(zo-c) 2 - r 2 = d 2 – r 2<br />
d desemnând distanţa punctului Mo la centrul sferei, este numit puterea punctului Mo faţă<br />
de sferă .<br />
Fie sferele<br />
(S1) x 2 + y 2 +z 2 + 2m1 x + 2n1 y + 2p1 z + q 1 = 0<br />
(S2) x 2 + y 2 +z 2 + 2m2 x + 2n2 y + 2p2 z + q 2 = 0
Locul geometric al punctelor din spaţiu cu aceeaşi putere faţă de sferele (S1) şi (S2) este un<br />
plan perpendicular pe linia centrelor celor două sfere,numit planul radical. Ecuaţia planului<br />
radical a două sfere se obţine scăzând ecuaţiile acestora,adică<br />
2(m1-m2)x + 2(n1-n2)y + 2(p1-p2)z +q1-q2 = 0<br />
21.Elipsoidul.<br />
Definiţie. Se numeşte elipsoid suprafaţa (E) caracterizată de<br />
ecuaţia<br />
2 2 2<br />
x y z<br />
(E) 1 0<br />
2 2 2<br />
a b c<br />
Forma elipsoidului o putem determina studiind intersecţiile acestuia cu plane paralele<br />
cu planele de coordonate.Astfel , intersecţiile cu plane paralele cu planele de coordonate sunt<br />
elipsele:<br />
x<br />
a<br />
z<br />
2<br />
2<br />
y<br />
b<br />
2<br />
2<br />
c<br />
2<br />
1<br />
0<br />
,<br />
x<br />
a<br />
y<br />
2<br />
2<br />
z<br />
c<br />
2<br />
2<br />
reale pentru c , b , respectiv a sau mulţimea vidă pentru c ,<br />
b, respectiv a .<br />
b<br />
2<br />
1<br />
0<br />
,<br />
Planele de coordonate (plane principale)sunt plane de simetrie ale elipsoidului, axele<br />
de coordonate sunt axe de simetrie,iar segmentele pe axele de coordonate de lungime egale cu<br />
a,b,respectiv c , sunt numite semiaxe. Intersecţiile elupsoidului cu axele de simetrie vor fi<br />
y<br />
b<br />
x<br />
2<br />
2<br />
z<br />
c<br />
2<br />
2<br />
a<br />
2<br />
1<br />
0<br />
,
numite vârfuri.Dacă două semiaxe sunt egale ,vom obţine un elipsoid de rotaţie, iar pentru a<br />
= b = c se obţine sfera.<br />
Originea reperului este centru de simetrie pentru mulţimea punctelor<br />
elipsoidului,numit centrul elipsoidului.<br />
Ecuaţiile parametrice ale elipsoidului sunt<br />
x<br />
y<br />
z<br />
a cos u sin v<br />
b sin u sin v<br />
c cos v<br />
, u [0, 2 ) , v [0, ]<br />
22.Hiperboloizi<br />
Definiţie. Se numeşte hiperboloid cu o pânză suprafaţa (H1)<br />
caracterizată de ecuaţia<br />
2 2 2<br />
x y z<br />
(H1) 1 0<br />
2 2 2<br />
a b c<br />
Intersecţiile hiperboloidului (H1) cu plane paralele cu planele de coordonate sunt<br />
curbele date de ecuaţiile:<br />
2 2 2<br />
x y<br />
1 0<br />
2 2 2<br />
a b c , - elipse<br />
z<br />
x<br />
a<br />
y<br />
2<br />
2<br />
z<br />
c<br />
2<br />
2<br />
b<br />
2<br />
2<br />
1<br />
0<br />
, - hiperbole<br />
2 2 2<br />
y z<br />
1 0<br />
2 2 2<br />
b c a , - hiperbole<br />
x<br />
Hiperboloidul cu o pânză are aceleaşi simetrii ca şi elipsoidul.Elipsa obţinută prin<br />
intersecţia hiperboloidului cu planul z = 0 este numită colierul hiperboloidului cu o pânză.<br />
Hiperboloidul cu o pânză este caracterizat parametric de ecuaţiile :<br />
x<br />
y<br />
z<br />
a chu<br />
bchu<br />
c sh u<br />
cos v<br />
sin v , u R, v [0,2 )
Dacă scriem ecuaţia hiperboloidului cu o pânză sub forma<br />
x<br />
a<br />
z<br />
c<br />
x<br />
a<br />
z<br />
c<br />
y y<br />
1 1 şi<br />
b b<br />
considerăm următoarele familiile de drepte<br />
unde<br />
d d si d d ,<br />
d :<br />
x<br />
a<br />
z<br />
c<br />
x<br />
a<br />
z<br />
c<br />
y<br />
1<br />
b<br />
y<br />
1<br />
b<br />
d<br />
x<br />
:<br />
a<br />
z<br />
c<br />
1<br />
y<br />
b<br />
0<br />
d<br />
x<br />
a<br />
z<br />
c<br />
x z<br />
a c<br />
1<br />
: d :<br />
1<br />
y<br />
b<br />
y<br />
b<br />
, R , obţinem următorul rezultat :<br />
Teoremă Orice punct al hiperboloidului (H1) este situat pe o<br />
dreaptă din familia ,respectiv şi reciproc.<br />
x<br />
a<br />
z<br />
c<br />
In adevăr, dacă punctul Mo(xo,yo,zo) este situat pe (H1) , atunci coordonatele sale verifică<br />
ecuaţia de unde rezultă satisfacerea relaţiilor şi reciproc .<br />
Dreptele fiecăreia din familiile , respectiv sunt conţinute în întregime de<br />
hiperboloid. Mai mult, hiperboloidul cu o pânză poate fi gândit ca reuniunea tuturor<br />
dreptelor uneia dintre cele două familii şi că prin orice punct al hiperboloidului cu o pânză<br />
trece câte o dreaptă din fiecare familie.<br />
Definiţie. Se numeşte suprafaţă riglată , o suprafaţă E3<br />
generată de o dreaptă care se sprijină pe o curbă dată.<br />
Dreapta care generează suprafaaţa se numeşte generatoare rectilinie, iar curba pe<br />
care se sprijină se numeşte curbă directoare .<br />
1<br />
y<br />
b<br />
0
Dacă prin orice punct al unei suprafeţe riglate trec două drepte distincte conţinute în<br />
suprafaţă ,spunem că suprafaţa este dublu riglată. Pentru o suprafaţă dublu riglată<br />
,generatoarele care trec printr-un punct determină planul tangent la suprafaţă în acest punct.<br />
In concluzie, hiperboloidul cu o pânză este o suprafaţă dublu riglată.<br />
Definiţie. Se numeşte hiperboloid cu două pânze suprafaţa (H2)<br />
caracterizată de ecuaţia<br />
2 2 2<br />
x y z<br />
(H2) 1 0<br />
2 2 2<br />
a b c<br />
Intersecţiile hiperboloidului cu două pânze, fig.4, cu plane paralele cu planele de<br />
coordonate sunt date de :<br />
x<br />
a<br />
z<br />
x<br />
a<br />
y<br />
y<br />
b<br />
x<br />
2<br />
2<br />
2<br />
2<br />
2<br />
2<br />
y<br />
b<br />
z<br />
c<br />
z<br />
c<br />
2<br />
2<br />
2<br />
2<br />
2<br />
2<br />
c<br />
b<br />
a<br />
2<br />
2<br />
2<br />
2<br />
2<br />
2<br />
1<br />
1<br />
1<br />
0<br />
0<br />
0<br />
,<br />
,<br />
elipse ,<br />
punctele<br />
multimea<br />
hiperbole<br />
hiperbole<br />
pentru<br />
c<br />
A(<br />
0,<br />
0,<br />
c)<br />
, B(<br />
0,<br />
0,<br />
<br />
vid a , pentru<br />
c)<br />
,<br />
pentru<br />
c<br />
Axele şi planele sistemului de coordonate sunt axe, respectiv, plane de simetrie.<br />
Punctele A(o,o,c) şi B(0,0,-c) vor fi numite vârfurile hiperbo-loidului cu două pânze .<br />
z<br />
c
Hiperboloidul cu două pânze este caracterizat parametric de ecuaţiile :<br />
x<br />
y<br />
z<br />
a sh u<br />
b sh u<br />
c chu<br />
cos v<br />
sin v<br />
u R , v [0,2 )<br />
23.Paraboloizi<br />
Definiţie. Se numeşte paraboloid eliptic suprafaţa (Pe) caracterizată<br />
de ecuaţia<br />
2 2<br />
x y<br />
(Pe) z<br />
2 2<br />
a b<br />
Intersecţia paraboloidului eliptic cu plane paralele cu axa Oz sunt parabole,iar<br />
intersecţia cu plane paralele cu planul xOy sunt elipse pentru<br />
z > 0,originea (vârful paraboloidului) pentru z = 0,respectiv , mulţimea vidă pentru z<br />
< 0.<br />
Paraboloidul eliptic este caracterizat parametric de ecuaţiile :
x<br />
y<br />
z<br />
a u cos v<br />
bu<br />
sin v<br />
u<br />
2<br />
u R , v [0,2 )<br />
Definiţie. Se numeşte paraboloid hiperbolic ( şa ) suprafaţa (Ph),<br />
caracterizată de ecuaţia<br />
2 2<br />
x y<br />
(Ph) z<br />
2 2<br />
a b<br />
Paraboloidul hiperbolic are aceleaşi axe şi plane de simetrie ca şi paraboloidul eliptic.<br />
Intersecţiile paraboloidului hiperbolic cu plane paralele cu planele de coordonate<br />
sunt date de curbele :<br />
x<br />
a<br />
z<br />
2<br />
2<br />
x<br />
a<br />
y<br />
2<br />
2<br />
y<br />
b<br />
b<br />
2<br />
2<br />
2<br />
2<br />
z<br />
hiperbole, pentru 0<br />
drepte concurente<br />
parabole<br />
2<br />
2<br />
a<br />
x<br />
2<br />
y<br />
2<br />
b<br />
z<br />
parabole<br />
Paraboloidul hiperbolic este caracterizat de ecuaţiile parametrice<br />
x a u chv<br />
y<br />
z<br />
bu<br />
shv<br />
2<br />
u<br />
- u,v R
24.Conul, cilindrul, perechi de plane<br />
Definiţie. Se numeşte con suprafaţa (C), caracterizată de ecuaţia<br />
2 2 2<br />
x y z<br />
(C) 0<br />
2 2 2<br />
a b c<br />
Intersecţiile conului, cu plane paralele cu planul xOy sunt elipse şi<br />
intersecţiile conului cu plane paralele cu axa Oz sunt hiperbole.<br />
Ecuaţiile parametrice ale conului sunt date de<br />
x a u sin v<br />
y<br />
z<br />
bu<br />
cos v<br />
u<br />
u R , v [0,2 )<br />
Definiţie. Se numeşte suprafaţă cilindrică suprafaţa ( )<br />
caracterizată, în spaţiul E3, de o ecuaţie în două<br />
nedeterminate<br />
( ) F(x,y) =0 ( F(y,z) =0 sau F(x,z) =0 )<br />
In particular , avem :<br />
2 2<br />
x y<br />
1 0 - cilindrul eliptic , iar pentru b = a obţinem<br />
2 2<br />
a b<br />
x 2 + y 2 = a 2 - cilindrul circular<br />
2 2<br />
x y<br />
1 0 - cilindrul hiperbolic<br />
2 2<br />
a b<br />
y 2 = 2px - cilindrul parabolic<br />
Aceste suprafeţe cilindrice au generatoarele paralele cu axa Oz .<br />
Alte suprafeţe algebrice de ordinul al doilea sunt:
x<br />
a<br />
2<br />
2<br />
y<br />
b<br />
2<br />
2<br />
0<br />
- plane secante<br />
x 2 – a 2 = 0 - plane paralele (confundate, pentru a = 0)<br />
x<br />
a<br />
x<br />
a<br />
2<br />
2<br />
2<br />
2<br />
y<br />
b<br />
y<br />
b<br />
2<br />
2<br />
2<br />
2<br />
0<br />
z<br />
c<br />
2<br />
2<br />
- dreaptă dublă<br />
0<br />
- punct dublu<br />
a 2 x 2 +b 2 y 2 +c 2 z 2 +1 = 0 - mulţimea vidă .<br />
25. Integrale improprii<br />
Integrala Riemann s-a definit pe intervale compacte din R şi orice funcţie integrabilă<br />
în mod necesar este mărginită. O extensiune a integralei Riemann se obţine înlăturând un<br />
dintre aceste două condiţii: interval de integrare compact (închis şi mărginit), funcţia de<br />
integrat mărginită. Vom defini un alt concept de integrală considerând funcţii de integrat<br />
arbitrare (adică mărginite sau nemărginite în vecinătatea unui punct) şi intervale de integrat<br />
arbitrare (mărginite, nemărginite sau închise, neînchise). Sensul geometric al noului concept<br />
de integrală este determinat de calculul ariilor unor mulţimi din plan mărginite de graficul<br />
unei funcţii, asimptote orizontale, asimptote verticale, drepte paralele cu Oy şi axa Ox. Acest<br />
nou concept de integrală se va numi integrală improprie sau integrală generalizată sau<br />
integrală pe interval necompact.<br />
Să calculăm aria mulţimilor din plan mărginite de graficul unei funcţii continue,<br />
pozitivă şi o asimptotă orizontală, avem cazurile:<br />
x = a<br />
lim A u lim f x dx R .<br />
u 0 u 0 a<br />
y<br />
f : ( , b] R continuă, f > 0<br />
u<br />
y =<br />
[<br />
]<br />
A(a,0) 0 M(u,0) x<br />
f : [a, ) R continuă, f > 0<br />
şi y = asimptotă orizontală<br />
a<br />
u<br />
A u f x dx şi cercetăm<br />
dacă există:
şi y = asimptotă orizontală<br />
v<br />
b<br />
A v f x dx şi cercetăm<br />
dacă există: lim<br />
v<br />
b<br />
Av<br />
lim f x dx R<br />
v v<br />
cercetăm dacă există<br />
u<br />
lim f x dx lim A v, u R .<br />
u v<br />
u<br />
v v<br />
f : R R, f continuă, f > 0 şi y = asimptotă<br />
orizontală<br />
u<br />
A v, u f x dx şi<br />
Fie f : I {c} R şi punctul x = c I este punct singular al lui f<br />
dacă există V V (c) a. î. f este nemărginită pe V I; în acest caz graficul lui f admite<br />
asimptotă verticală x = c. Vom considera intervale necompacte din R de forma: [a, c) cu c<br />
+ , (c, b] cu c şi (a, b) cu a , b + .<br />
Să calculăm aria mulţimilor din plan mărginite de graficul unei funcţii continue, pozitivă, axa<br />
Ox şi o asimptotă verticală; avem cazurile:<br />
[ A(a,0)<br />
[<br />
N(v,0)<br />
0<br />
y<br />
y<br />
]<br />
0 M(u,0)<br />
]<br />
M(u,0)<br />
y =<br />
x<br />
x = c<br />
x<br />
v<br />
f : [a, c) R, x = c punct singular şi dreapta x =<br />
c asimptotă verticală<br />
A<br />
y<br />
N(v,0) 0 B(b,0) x<br />
u<br />
v, u f x dx<br />
şi cercetăm dacă există<br />
v<br />
y =
x = a<br />
x = a<br />
b<br />
lim f x dx lim A v R<br />
v c c<br />
v c<br />
v c b v c<br />
( [<br />
[<br />
N(v,0)<br />
N(v,0)<br />
Observaţii<br />
1. Prin schimbarea de variabilă x t , t<br />
lim A u lim f x dx R<br />
u c u c a<br />
u c a u c<br />
u<br />
f : (c, b] R, x = c punct singular şi dreapta x = c<br />
asimptotă verticală<br />
v<br />
b<br />
A v f x dx şi cercetăm dacă există<br />
f : (a, b) R, x1 = a, x2 = b puncte singulare şi<br />
dreptele x1 = a şi x2 = b asimptote verticale<br />
u<br />
A u, v f x dx şi cercetăm dacă<br />
există<br />
v<br />
lim A v, u lim f x dx R<br />
v a v a v<br />
u b u b<br />
a v u b a v u b<br />
t c a<br />
c t<br />
1<br />
: a, c a, şi C a, c se aplică intervalul necompact şi mărginit [a, c) pe<br />
intervalul închis şi nemărginit [a, ).<br />
2. Din acest motiv vom studia un singur tip de integrală improprie pentru f : [a, ) R cu<br />
interval de integrare nemărginit (tip I); cazul<br />
f : [a, c) R cu x = c punct singular (tip II) se va reduce prin<br />
x t la primul caz.<br />
0<br />
y<br />
y<br />
0<br />
]<br />
M(u,0)<br />
B(b,0)<br />
3. După discuţia precedentă şi exemplele rezolvate se constată cerinţa<br />
]<br />
)<br />
x<br />
x = b<br />
x<br />
obligatorie pentru f de a fi local integrabilă (integrabilă pe orice compact din mulţimea sa de<br />
definiţie) pe mulţimea sa de definiţie.<br />
cu<br />
u
4. Dacă f : [a, ) R este local integrabilă pentru u > a asociem lui f integrala parţială:<br />
1<br />
u<br />
a<br />
f<br />
not<br />
x dx F u , u a<br />
care este o integrală Riemann. La fel pentru f : ( , b] R, avem:<br />
1' G v<br />
b<br />
v<br />
f x dx, v b şi cazul f : R R,<br />
u<br />
1'' H u, v f x dx pentru u, v R cu v u .<br />
Definiţie<br />
v<br />
1] Fie f : [a, ) R local integrabilă şi u > a. Dacă există limita finită<br />
u<br />
2 lim f x dx lim F u I R<br />
u a<br />
u<br />
prin definiţie, integrala improprie din f pe [a, ), notată,<br />
1<br />
a<br />
f x dx<br />
este convergentă sau are sens în R şi valoarea ei este I1 f x dx . Dacă limita (2) nu<br />
există sau este infinită integrala improprie<br />
a<br />
a<br />
f x dx este divergentă sau nu are sens.<br />
2] Fie f : ( , b] local integrabilă şi v < b variabil. Dacă există limita finită:<br />
b<br />
3 lim f x dx lim G V I R<br />
v V<br />
v<br />
prin definiţie, integrala improprie din f pe ( , b], notată<br />
are sens în R şi valoarea ei este<br />
2<br />
b<br />
2<br />
b<br />
f x dx este convergentă sau<br />
I f x dx . Dacă limita (3) nu există sau este infinită integrala improprie<br />
b<br />
f x dx este divergentă sau nu are sens.<br />
3] Fie f : R R local integrabilă şi u, v R variabili cu v < u. Dacă există limita finită
u<br />
4 lim f x dx lim H u, v I R ,<br />
v v<br />
v<br />
u u<br />
3<br />
prin definiţie, integrala improprie din f pe R = ( , ), notată, f x dx este<br />
convergentă sau are sens în R şi valoarea ei este f x dx I 3 .<br />
Definiţie<br />
1 o ] Fie f : [a, c) R cu x = c punct singular, f local integrabilă şi u variabil cu<br />
a < u < c. Dacă există limita finită:<br />
u<br />
5 lim f x dx lim F u J R<br />
u c a<br />
u c<br />
u c u c<br />
prin definiţie, integrala improprie din f pe [a, c), notată,<br />
1<br />
a<br />
c<br />
f x dx<br />
este convergentă sau are sens în R şi valoarea ei este f x dx J 1.<br />
Dacă limita (5) nu<br />
există sau este infinită, integrala improprie<br />
a<br />
c<br />
a<br />
c<br />
f x dx este divergentă sau nu are sens.<br />
2 o ] Fie f : [a, c) R cu x = a, punct singular, f local integrabilă şi v variabil cu a < v < c.<br />
Dacă există limita finită:<br />
c<br />
6 lim f x dx limG v J R<br />
v a v<br />
v a<br />
v a v a<br />
prin definiţie, integrala inproprie din f pe (a, c], notată,<br />
2<br />
c<br />
a<br />
c<br />
f x dx este convergentă sau<br />
are sens în R şi valoarea ei este f x dx J 2 . Dacă limita (6) nu există sau este<br />
infinită, integrala improprie<br />
a<br />
c<br />
a<br />
f x dx este divergentă sau nu are sens.<br />
3o ] Fie f : (a, c) R cu x1 = a, x2 = c puncte singulare, f local integrabilă şi u, v (a, c)<br />
variabili cu a < v < u < c. Dacă există limita finită:
u<br />
7 lim f x dx lim H u, v J R<br />
v<br />
u<br />
a<br />
c<br />
v<br />
v<br />
u<br />
a<br />
c<br />
a v u c<br />
prin definiţie, integrala inproprie din f pe (a, c), notată,<br />
c<br />
3<br />
a<br />
c<br />
f x dx este convergentă sau<br />
are sens în R şi valoarea ei este f x dx J 2 . Dacă limita (7) nu există sau este<br />
infinită, integrala improprie<br />
Observaţii.<br />
a<br />
c<br />
a<br />
f x dx este divergentă sau nu are sens.<br />
1. Integralele improprii sau pe interval necompact cu f : [a, c) R, c + sunt de două<br />
tipuri:<br />
I pentru c = , avem<br />
a<br />
f x dx de tip I sau integrală pe interval nemărginit<br />
II pentru c R finit şi x = c punct singular al lui f, avem<br />
integrală improprie din funcţie nemărginită (în x = c limita superioară).<br />
a<br />
c<br />
f x dx de tip II sau<br />
2. Prin schimbarea de variabilă x t , t<br />
t c<br />
c<br />
a<br />
t<br />
cu<br />
[a, c) este aplicat pe [a, ) şi la fel t<br />
1<br />
x<br />
x<br />
cx<br />
c<br />
aplică [a,<br />
a<br />
) pe [a, c). Se va<br />
studia numai teoria integralelor improprii cu interval nemărginit (de tip I).<br />
b<br />
1<br />
C a, c intervalul<br />
3. Pentru I2 f x dx convergentă prin schimbarea de variabilă x = t se obţine<br />
b<br />
f t dt I care este de forma<br />
4. Prin teorema de reducere:<br />
1<br />
a<br />
f x dx .
Teorema (Teorema de reducere)<br />
Fie f : R R o funcţie local integrabilă pe R.<br />
(i) Dacă I3 f x dx este convergentă, atunci pentru a R sunt convergente<br />
I f x dx şi I f x dx şi are loc formula de reducere:<br />
integralele: 1 2<br />
a<br />
8<br />
a<br />
f x dx f x dx f x dx I I I<br />
a<br />
a<br />
3 2 1<br />
(ii) Dacă există a R a.î. integralele improprii I2 f x dx şi<br />
I f x dx sunt convergente atunci f x dx I 3 este convergentă şi are loc<br />
1<br />
a<br />
formula de reducere (8).<br />
5. Dintre integralele improprii cu interval nemărginit se vor studia numai cele de tipul<br />
a<br />
notat<br />
f x dx I .<br />
1<br />
6. Integralele improprii mixte, cu intervalul de integrare nemărginit şi integrandul are cel<br />
puţin un punct singular se vor descompune în integrale improprii de tip I şi de tip II, izolând<br />
punctul singular.<br />
Definiţie<br />
Fie f : [a, ) R funcţie local integrabilă.<br />
1] Integrala improprie<br />
a<br />
f x dx este prin definiţie absolut<br />
convergentă dacă şi numai dacă, integrala improprie a<br />
a<br />
f x dx este convergentă.
2] Integrala improprie<br />
semiconvergentă, dacă şi numai dacă,<br />
convergentă (<br />
a<br />
a<br />
f x dx este divergentă).<br />
f x dx este prin definiţie simplu convergentă sau<br />
a<br />
f x dx este convergentă şi nu este absolut<br />
Teorema (Criteriul general al lui Cauchy sau teorema lui Cauchy)<br />
Fie f : [a, ) R funcţie local integrabilă. Integrala improprie<br />
a<br />
9<br />
f x dx este convergentă<br />
0<br />
0, u oricât de mare dorim a.î. u ', u '' [ a,<br />
) cu<br />
0<br />
u''<br />
u u ' u '' f x dx<br />
Consecinţa<br />
u'<br />
Fie f : [a, ) R funcţie local integrabilă şi care are limita la (+ ).<br />
Dacă<br />
a<br />
f x dx este convergentă, atunci (în mod necesar) lim f x 0 .<br />
x<br />
Consecinţa<br />
Fie f : [a, ) R funcţie local integrabilă. Dacă integrala improprie<br />
absolut convergentă, atunci ea este convergentă.<br />
a<br />
f x dx este<br />
Demonstraţie. Aplicând teorema lui Cauchy şi folosind o proprietate a integralei definite,<br />
avem: u', u'' > a cu u' < u'', avem<br />
Observaţii<br />
u''u'' f x dx f x dx .◄<br />
u' u'<br />
1. Dacă f : [a, ) R funcţie local integrabilă şi există lim f x l 0 , atunci<br />
x<br />
a<br />
f x dx este divergentă (condiţie suficientă).<br />
2. În cazul [a, b] R interval compact are loc situaţia: f integrabilă pe [a, b] | f | integrabilă<br />
pe [a, b].
În cazul [a, ) R interval compact are loc situaţia:<br />
a<br />
a<br />
f x dx convergentă<br />
f x dx convergentă; reciproca nu este în general adevărată, conform definiţiei 5.4 o<br />
integrală simplu convergentă nu este şi absolut convergentă.<br />
Teorema<br />
Dacă integrala<br />
a<br />
f x dx este convergentă, atunci pentru orice şir<br />
crescător şi cu lim n<br />
0 1<br />
n<br />
convergentă şi are loc egalitatea:<br />
10<br />
b a b b seria numerică<br />
n 1<br />
f x dx f x dx .<br />
a b<br />
n 0<br />
Observaţii<br />
b<br />
n<br />
n<br />
n b<br />
0<br />
b<br />
b [ a , )<br />
n 1<br />
n<br />
n n 1<br />
f x dx este<br />
1. Teorema pune în evidenţă legătura dintre Teoria integralelor improprii şi Teoria seriilor<br />
numerice.<br />
2. Din acest motiv se va pune în evidenţă o analogie între criteriile de convergenţă pentru<br />
integrale improprii şi criteriile de convergenţă pentru serii numerice.<br />
3. Studiul integralelor improprii cuprinde două probleme:<br />
I natura integralei improprii: fie convergentă, fie divergentă<br />
II valoarea numerică a unei integrale improprii convergentă.
26.Criterii de convergenţă pentru integrale improprii<br />
Vom prezenta criterii de convergenţă pentru integrale improprii cu integrantul de semn<br />
constant (pozitiv) şi cu integrantul de semn oarecare pe intervalul de integrare. Fie f 0, x<br />
a şi f local integrabilă pe [a, ); atunci f = |f | şi convergenţa a<br />
fdx coincide cu convergenţa<br />
u<br />
absolută. În acest caz pentru u > a variabil, integrala parţială F(u) = f ( x) dx şi u10) şi g( x) dx divergentă f ( x) dx divergentă;<br />
a<br />
a<br />
a
3 ) pentru 0 < l < + , integralele f ( x) dx şi g( x) dx au aceeaşi natură.<br />
a<br />
a<br />
Teorema (Criteriul în )<br />
Fie f : [a, ) R pozitivă şi local integrabilă.<br />
(i) Dacă există > 1 a. î. (3 ) lim x f ( x) l atunci: f ( x) dx convergentă;<br />
x<br />
a<br />
(ii) Dacă există 1 a. î. (4 ) lim x f ( x) l 0 atunci: f ( x) dx divergentă.<br />
x<br />
a<br />
Teorema (Criteriul în )<br />
Fie f : [a, c) R cu x = c punct singular şi f pozitivă şi local integrabilă pe [a, c).<br />
(i) Dacă există
2 ) g este monoton descrescătoare şi lim g( x) l R , atunci f ( x) g( x) dx este<br />
x<br />
convergentă.<br />
Consecinţa<br />
Fie f , g: [a, ) R local integrabile. Dacă sunt îndeplinite condiţiile:<br />
1 ) f ( x) dx are integralele parţiale mărginite;<br />
a<br />
2 ) g este monoton descrescătoare şi lim gx ( ) 0,<br />
atunci f ( x) g( x) dx este convergentă.<br />
x<br />
a<br />
a
REFERINTE BIBLIOGRAFICE<br />
1.Goian, I., Marin, V., Spatii vectoriale si operatori liniari, Ed. Lumina, Chisinau, 1993<br />
2. Kostrikin, A., Introduction ŕ l'algébre, Ed. Mir, 1981<br />
3. V. Brinzanescu, O. Stanasila, Matematici Speciale –teorie, exemple,aplicatii-,Ed. ALL<br />
1994.<br />
4. H. Anton, Elementary Linear Algebra, John Wiley & Sons, Inc., New York, 1984.<br />
5. M. Steecher, Linear Algebra, Hearper & Row, Publishers, New Yprk, 1988.<br />
6. V. Pop, Algebra liniara, Ed. Mediamira, 2005<br />
7. Udriste C. , Probleme de algebra,geometrie , ecuatii diferentiale, Bucuresti, 1994<br />
8. R.Bronson, LinearAlgebra, Acad. Press,1995<br />
9. Gh.Ivan, Bazele algebrei liniare,.Ed.Mirton,Timisoara,1996.<br />
10. Ilea M. , M.Turnea „ Elemente de algebră liniară şi geometrie analitică” ,<br />
Ed. Venus,2002, ISBN:973-8174-57-0 .