MARI POEME INDIENE

Când plec de aici fie-mi aceasta vorba de despărţire, ce văzut-am e de neîntrecut.
Am gustat mierea ascunsă a acestui lotus ce se întinde peste oceanul luminii, ci astfel sunt
binecuvântat – fie-mi aceasta vorba de despărţire.
În teatrul formelor infinite mi-am jucat piesa zărindu-L pe Cel fără formă.
Tot corpul, mădularele mi s-au înfiorat la atingerea de dincolo de atingere; iar dacă finele aici vine,
să vină – fie-mi aceasta vorba de despărţire.
Când piesa îmi era cu tine nu te-am întrebat vreodată cine vei fi fost. N-am cunoscut ruşine or
spaimă, viaţa mi-a fost furtunoasă.
Dimineaţa devreme m-ai fi chemat din somn precum propriul meu camarad şi m-ai fi purtat
alergând din luminiş în luminiş.
În zilele acelea nu mă îngrijeam niciodată a cunoaşte înţelesul cîntărilor ce Tu mi le cântai. Numai
vocea mea a prins tonurile, iar inima mi-a dansat în cadenţa lor.
Acum, când vremea jocului trecut-a, ce-o fi neaşteptat suspinul ce mă cuprinde? Lumea cu ochii
plecaţi la picioarele Tale se smereşte cu toate stelele-i tăcute.
Te voi împodobi cu trofee, ghirlande ale înfrângerii mele. Nu e în puterea mea a scăpa neînvins.
Negrşit cunosc trufia-mi va fi la zid, viaţa-mi îşi va rupe lanţurile în durere de neîndurat, iar inimami
pustiită suspină în muzica precum o trestie goală, iar piatra se va topi în lacrimi.
Negreşit cunosc cele o sută de petale ale lotusului nu vor rămâne pe veci închise şi tainica scobitură
a mierii lui va fi stârpită.
Din albastrul cer un ochi mă va privi somându-mă în linişte. Nimic nu va rămâne pentru mine,
nimic nimic, o moarte deplină voi primi la picioarele Tale.
Când cârma o las cunosc a venit timpul Tu a lua-o. Ce e de făcut se face pe loc. Vană e bătălia.
Apoi îndepărtează mâinile şi în tăcere sari peste înfrângere, inima mea, şi meditează-ţi buna soartă
de a rămâne perfect liniştit pe locul unde te afli.
Candelele mele se sting la orice pală de vânt, iar cercând să le aprind uit de orice altceva iar şi iar.
Ci fi-voi înţelept de această dată aşteptând în beznă, aşternându-mi rogojima pe podea; şi oricând
Ţi-e placul, Domn al meu, vino tăcut şi ia-Ţi locul Tău aici.
Mă scufund în adâncul oceanului de forme, bâjbâind să prind perfecta perlă a fără-formei.
Nemaiplutind din port în port cu luntrea mea bătută de vânt. De mult trecute zilele când petrecere
mi-era a fi săltat pe valuri.
Iar acum sunt însetat să mor în fără moarte.
În auditorium lângă prăpastia fără fund unde se umflă muzica strunelor fără ton îmi voi aduce harpa
vieţii mele.
O voi acorda la notele Lui pe totdeauna, iar când îşi va fi suspinat ultimul răsunet, voi pune jos a
mea tăcută harpă la picioarele Tăcutului.
72