MARI POEME INDIENE

la uşă.
O tu, cea de pe urmă împlinire a vieţii, Moarte, moartea mea, vino, şopteşte-mi!
Zi de zi pânditu-te-am; pentru tine zămislit-am bucuriile şi chinurile vieţii.
Tot ce sunt, ce am, ce sper, toată iubirea-mi s-au reversat mereu spre tine în adîncă taină. O ultimă
privire din ochii tăi şi viaţa-mi va fi pe totdeauna a ta.
Florile s-au împletit şi ghirlanda e gata pentru mire. După nuntă mireasa şi-o lăsa casa şi-şi va
întâlni domnul singură în solitudinea nopţii.
Ştiu că ziua va veni când voi pierde vederea acestui pământ, iar viaţa îşi va lua tihna în tăcere,
lăsând ultima cortină peste ochii-mi.
Ci încă stele vor veghea noaptea, va răsări dimineaţa ca mai nainte, orele or sălta precum valurile
mării revărsând plăceri şi dureri.
Când mă gândesc la finele clipelor mele, bariera clipelor se frânge şi zăresc prin lumina morţii
lumea Ta cu trezorerii fără grijă. Rar locul cel mai de jos, rară cea mai netrebnică viaţă.
Lucruri în van tânjite, lucruri agonisite – treacă de la mine. Fie în adevăr să posed lucrurile cărora
mereu le-am dat cu piciorul, le-am trecut cu vederea.
Mi-am luat vacanţa. Uraţi-mi drum bun, fraţi ai mei! Mă plec la voi toţi şi mă petrec.
Aici înapoiez cheile uşii mele – şi cedez pretenţiile asupra casei. Cer doar blânde cuvinte de pe
urmă de la voi.
Fost-am vecini multă vreme, ci am primit mai mult decât pot da. Acum s-a crăpat de ziuă şi stinsă-i
lampa ce-mi lumină colţul întunecat. Mi-a venit o citaţie şi sunt gata de călătorie.
La vremea despărţirii, uraţi-mi noroc, prieteni ai mei! Cerul Tău e îmbujorat de zori şi poteca mi se
aşterne frumos.
Nu mă-ntreba ce am aici de luat acolo. Plec în călătorie cu mâinile goale şi inima aşteptând.
Îmi voi pune ghirlanda de nuntă. N-am haine roşii-negre de călător şi chiar dacă sunt primejdii pe
cale mintea nu mi-e speriată.
Luceafărul de seară va răsări când mântuit fi-mi-va drumul ci plânsul notelor din melodii d'amurg
răsună din poarta Regelui.
Nu mi-am dat seama când am trecut pragul acestei vieţi.
Ce putere mă va fi îndemnat a mă deschide în acest vast mister precum un mugur în pădure la miez
de noapte!
Când dimineaţa am privit lumina am simţit o clipă că nu eram străin în lumea aceasta, de
nepătrunsul fără nume şi chip m-a luat în braţe în forma propriei mele mame.
Şi aşa, în moarte acelaşi necunosut mi-o apărea ca mereu cunoscut mie. Şi pentru că iubesc această
viaţă, ştiu că la fel voi iubi moartea.
Copilul ţipă când mama îi ia ţâţa dreaptă din gură, aflând în clipă consolare de la cea stângă.
71