MARI POEME INDIENE

O să mă închin lui aşezându-i la picioare comoara inimii mele.
El se va întoarce cu solia împlinită, lăsând o umbră neagră pe dimineaţa mea, iar în pustia-mi casă
îmi va rămâne doar sufletul părăsit drept ultimă ofrandă Ţie.
Cu deznădăjduită sperare merg a o căuta în toate colţurile cămării mele; n-o aflu.
Casa-mi e mică şi ce-a plecat odată din ea nu poate fi redobândit.
Dar infinit e conacul Tău, Domn al meu, şi căutând-o pe ea am a veni la uşa Ta.
Stau sub auriul baldachin al cerului Tău seral şi-mi ridic ochii lacomi spre faţa Ta.
Am venit la poarta veşniciei de une nimic nu poate apune – nu sperare, nu fericire, nu icoana unei
feţe văzută printre lacrimi.
Oh, sufundă-mi viaţa golită în acel ocean, aruncă-mă în cea mai adâncă plinătate. Lasă-mă să simt
pentru odată dulcea pierdută mângâiere din întregimea universului.
Zeitate a templuli în ruină! Ruptele strune ale Vina nu-ţi mai cântă laudă. Clopotele seara nu mai
proclamă timpul închinării Tale. Aerul e nemişcat şi tăcut despre Tine.
În locaşul Tău părăsit bate rătăcitoare adierea primăverii. Aduce noutăţile florilor – florile ce nu mai
sunt jertfite închinării tale.
Închinătorul Tău de odinioară rătăceşte mereu cu dorul încă refuzatei favori. În înserare, când
focurile şi umbrele se împletesc cu norul prafului, el se întoarce sfârşit la templul în ruină cu foame
în inima lui.
Atâtea zile de festival te ajung în linişte, zeitate a templului în ruină. Atâtea nopţi de închinare se
duc cu lampa neaprinsă.
Multe chipuri noi sunt zidite de meşteri cu artă vicleană şi duse către sfântul val al uitării când
vremea le vine.
Numai zeitatea templului în ruină rămâne neînchinată în părăsire de moarte.
Gata gălăgia vorbelor mari de la mine – aşa e voia Domnului meu. De-acum vorbesc în şoapte.
Cuvântul inimii mi l-oi zbura în murmure de cântec.
Oamenii grăbesc spre a Regelui piaţă. Toţi vânzătorii şi cumpărătorii-s acolo. Ci am ultimă tihnă la
miezul zilei, în toiul trudei.
Atunci să răsară flori în grădina-mi, fie că nu le e vremea; iar albinele prânzului să-şi înalţe leneşul
bâzâit.
Atât de multe ore petrecut-am în sfada dintre bine şi rău, ci acum este plăcerea tovarăşului meu de
joacă în zile pustii să-mi îndrept inima către el; ci nu cunosc la ce neaşteptata chemare spre fără de
folos nestatornicie!
În ziua când moartea îţi va bate la uşă ce-i vei dărui?
Oh, i-oi pune dinaintea musafirei vasul plin al vieţii mele – n-oi lăsa-o niciodată să plece cu mâinile
goale.
Tot dulcele cules al tuturor zilelelor mele de toamnă şi nopţilor de vară, toate agoniselile şi
secerăturile harnicei mele vieţi le voi pune în faţa ei la finele zilelor mele când moartea îmi va bate
70