MARI POEME INDIENE

ani de separare de Tine.
Dacă voia Ta este şi aceasta Ţi-e joaca, atunci ia-mi plutitoarea nimicnicie, picteaz-o în culori,
glazureaz-o cu aur, floteaz-o pe vântul turbat şi risipeşte-o în variate minuni.
Ci când voia Îţi va fi a fini această joacă noptea, mă voi topi şi voi pieri în întuneric, ori fie în
surâsul albei dimineţi, în răcoarea purităţii străveziu.
Atâtea zile vane m-am îndurerat asupra timpului pierdut. Ci nu e pierdut nicicând, Domn al meu. Tu
ai luat în chiar mâinile Tale fiece clipă a vieţii mele.
Ascuns în inima lucrurilor Tu creşti seminţele în lăstari, mugurii în înflorie, florile rumene în rodire.
Obosit moţăiam în patu-mi de nimic închipuindu-mi că lucrul încetase. În zori m-am sculat aflândumi
grădina plină cu minuni în floare.
Fără sfârşit e timpul în ale tale mâini, Domn al meu. Nu-i nimeni clipele a-Ţi număra.
Zile şi nopţi se duc şi veacuri înfloresc şi se ofilesc precum florile. Tu cunoşti cum să aştepţi.
Secolele Tale se urmează unul după altul perfectând o floricică sălbatică.
Noi nu avem timp de pierdut şi neavând timp trebuie să ne facem norocul. Suntem prea săraci ca să
întârziem.
Şi aşa se face că timpul se duce pe când eu mi-l dau oricărui certăreţ cerându-l, iar altarul Tău e gol
de toate ofrandele până la ultima.
La finele zilei dau buzna cu spaimă cumva poarta-Ţi a fi închisă; ci aflu că încă mai e timp.
Mamă, pentru gâtul tău voi împleti un şirag de perle cu lacrimile suferinţei mele.
Stelele ţi-au lucrat brăţări de lumină a-ţi împodobi picioarele, ci ale mele s-or anina de sânu-ţi.
Avuţie şi faimă de la Tine vin şi Ţie Ţi se dau a le ţine. Dar propria mea suferinţă este absolut numai
a mea, iar când ţi-o aduc jertfă, Tu mă răsplăteşti cu graţia Ta.
În chinul acesta al separării străbătând prin lume şi născând chipuri fără număr în infinitul cer.
În această suferinţă a separării ce scrutează în linişte nopţile stea după stea şi se face lirică prin
foşnetul frunzelor în întunecimea ploioasă de iulie.
Este această durere cuprinzătoare adâncindu-se în iubiri şi doruri, în suferinţe şi bucurie prin casele
omeneşti; şi de aceea mereu se topeşte şi curge în cântece prin inima mea de poet.
Când au plecat întâi războinicii din hala căpitanului lor, unde şi-au ascuns puterea? Unde le erau
armura şi armele?
Arătau săraci şi neajutoraţi şi săgeţile plouau asupra lor în ziua când au ieşit din hala căpitanului lor.
Când războinicii au mărşăluit iar înapoi în hala căpitanului lor unde şi-au ascuns puterea?
Moartea, al tău servitor, este la uşă. A străbătut necunoscuta mare şi mi-a adus chemarea ta acasă.
Noaptea e neagră, inima mi-e înspăimântată – ci voi lua lampa, deschid porţile şi mă plec în salut.
Vestitorul Tău este cel ce stă la uşa-mi.
69