MARI POEME INDIENE

tuturor lumilor, aş sta dinainte-Ţi faţă la faţă.
Sub cerul mare în singurătate şi tăcere , cu inimă umilă aş sta dinainte-Ţi faţă la faţă.
În această laborioasă lume a Ta, tumultoasă în trudă şi luptă, printre gloate grăbite aş sta dinainte-Ţi
faţă la faţă.
Şi când munca îmi va fi gata în această lume, O Rege al regilor, singur şi mut aş sta dinainte-Ţi faţă
la faţă.
Te cunosc drept Dumnezeu al meu şi stau de-o parte – nu Te cunosc drept al meu propriu şi vin mai
aproape. Te cunosc drept Tatăl meu şi mă plec la picioarele Tale – nu-Ţi prind mâna ca pe a
prietenului.
Nu stau unde cobori Tu şi Te ai pe Tine Însuţi ca pe mine, acolo să Te îmbrăţişeze inima mea şi să
Te iau drept Camarad.
Tu eşti Fratele între fraţii mei, ci n-am grija lor, nu-mi împart agoniseala cu ei, astfel împărtăşind tot
al meu cu Tine.
În plăcere şi în durere nu stau de partea oamenilor, iar astfel stau lângă Tine. Mă micşorez a-mi da
viaţa, astfel să nu mă scufund în marile ape ale vieţii.
Când creaţia era nouă şi toate stelele se arătau în prima lor splendoare, zeii şi-au ţinut adunarea în
cer şi cântau 'Oh icoană a perfecţiunii! Bucurie neamestecată!'
Ci unul a stigat pe neaşteptate – 'Se pare că undeva e o ruptură în lanţul luminii şi una dintre stele sa
pierdut.'
Struna de aur a harpei lor a pleznit, cântul lor s-a oprit, şi au strigat cu spaimă – 'Da, acea stea
pierdută era cea mai bună, ea era gloria tuturor cerurilor!'
Din ziua aceea căutarea ei a fost neîncetată şi strigătul merge de la unul la altul că prin ea lumea şi-a
pierdut bucuria una!
Numai în liniştea cea mai adâncă a nopţii stelele surâd şi şoptesc între ele – 'Zadarnic este această
căutare! Perfecţiunea nefrântă este peste toate!'
Dacă nu e porţia mea a Te întâlni în viaţa aceasta atunci lasă-mă să simt mereu că am pierdut
privirea Ta – lasă-mă să nu uit nicio clipă, lasă-mă să port chinurile acestei suferinţe în vise şi în
orele-mi treze.
Cum zilele trec în târgul înglotat al acestei lumi şi mâinile mi se umplu cu profituri zilnice, lasă-mă
să cred mereu că nimic n-am agonisit - lasă-mă să nu uit nicio clipă, lasă-mă să port chinurile
acestei suferinţe în vise şi în orele-mi treze.
Când stau pe marginea drumului, obosit şi gâfâind, când îmi aştern patul jos în praf, lasă-mă mereu
să simt că încă mi-e înainte călătoria - lasă-mă să nu uit nicio clipă, lasă-mă să port chinurile acestei
suferinţe în vise şi în orele-mi treze.
Când încăperile mele au fost zugrăvite şi flautele răsună şi râsetul tună, lasă-mă mereu să simt că nu
Te-am invitat în casa mea - lasă-mă să nu uit nicio clipă, lasă-mă să port chinurile acestei suferinţe
în vise şi în orele-mi treze.
Sunt precum rămăşiţa unui nor de toamnă fără folos hoinărind prin cer, O, Soarele meu mereu
slăvit! Atingerea Ta nu mi-a topit încă aburul, făcându-mă una cu lumina ta, ci astfel număr luni şi
68