MARI POEME INDIENE

Aceea rămasă mereu în adâncul fiinţei mele, în amurgul licăririlor şi privirilor; aceea ce nicicând nu
şi-a desfăcut vălurile în lumina dimineţii, ea va fi ultimul meu dar către Tine, Doamne al meu,
înfăşurat în cântecu-mi de pe urmă.
Vorbele o peţiră ci n-au putut-o învinge; spre ea în van se întinseră mâinile dornice ale persuasiunii.
Am rătăcit din ţară în ţară păstrând-o în miezul inimii mele şi împrejuru-i au urcat şi-au căzut
creşterea şi putrezirea vieţii mele.
Peste gândurile şi faptele mele, adormirile şi visurile mele ea a domnit, ci locuit-a singură şi aparte;
atâţia bărbaţi au bătut la uşa mea cerând-o şi s-au întors în disperare.
Nimeni pe lume n-a fost a o vedea faţă la faţă, iar ea rămâne în singurătatea-i aşteptând
recunoaşterea Ta.
Tu eşti cerul, Tu eşti şi cuibul.
O Tu, frumos, acolo în cuib e iubirea Ta cuprinzând sufletul în culori, sunete şi miresme.
Acolo vine dimineaţa cu auriul coş în mâna dreaptă purtând cununa frumuseţii, în linişte a încorona
pământul.
Şi acolo vine seara peste luncile singuratice pustiite de cirezi, pe cărări fără semne, purtând reci
sorbituri de pace în urcioru-i de aur din vesticul ocean al odihnei.
Ci acolo, unde risipeşte infinitul cer pentru ca sufletul ei să-şi ia zborul, domneşte nepătată alba
radianţă. Nu e zi nici noapte, nu formă nici culoare, ci niciodată, niciodată o vorbă.
Raza Ta de soare coboară pe acest pământ al meu cu braţele desfăcute şi stă la uşa-mi ziua de-o
viaţă spre a purta înapoi la picioarele tale norii duraţi din lacrimile, suspinele, cântecele mele.
Duios încântându-Te acoperitu-Ţi-ai pieptul înstelat cu manta ceţosului nour, prefăcând-o în chipuri
şi falduri fără număr, colorând-o în mereu schimbătoare nuanţe.
E-atât de uşoară şi aeriană, tandră, lăcrimoasă şi întunecată, de aceea o iubeşti Tu, O Tu, nepătat şi
senin. Şi de aceea va fi coperind grozavă lumina Ta cu umbrele-i înduioşătoare.
Acelaşi val de viaţă curgându-mi prin vine noapte şi zi aleargă prin lume şi dansează în ritmice
măsuri.
Aceeaşi este viaţa mijind în bucurie prin praful pământului în fără de număr fire de iarbă,
spărgându-se în tumultoasele unde ale frunzelor şi florilor.
Aceeaşi este viaţa balansându-se în leagănul-ocean al naşterii şi morţii, în reflux, în flux.
Îmi simt membrele glorioase la atingerea acestei lumi a vieţii. Iar mândria mi-i din palpitaţia vieţii
de veacuri dansându-mi prin sânge în clipa aceasta.
E dincolo de Tine a fi vesel cu veselia acestui ritm? a fi zguduit-pierdut-frânt în vâretjul acestei
înfricoşate bucurii?
Toate lucrurile se grăbesc, nu se opresc, nu se uită în urmă, nicio putere nu le poate da înapoi, se
grăbesc.
Ţinând pasul cu acea iute muzică fără tihnă, anotimpurile vin, dansează şi trec – culorile, tonurile şi
parfumurile se revearsă nesfârşite cascade în bucuria abundentă ce aruncă şi cedează zarurile în
orice clipă.
66