MARI POEME INDIENE

Surâsul licărind pe buzele pruncului când doarme – ştie careva unde s-a născut? Da, e un zvon că
tinere raze de lună nouă atinseră marginea unui pierind nor de toamnă, iar acolo întâi se născu
surâsul în visul unei dimineţi scăldate în rouă - surâsul licărind pe buzele pruncului când doarme.
Dulce prospeţimea blândă înflorind pe mădularele pruncului – ştie careva unde atâta timp s-a
ascuns? Da, de când mama-i era codană i-a cuprins inima în gingaşul mister tăcut al iubirii - dulce
prospeţimea blândă înflorind pe mădularele pruncului.
Când îţi aduc jucării colorate, copilul meu, înţeleg ce e cu jocul de culori în nori, pe apă, de ce sunt
florile pictate în tente – când îţi dau jucării colorate, copilul meu.
Când cânt să te fac să dansezi ştiu adevărat ce e cu muzica frunzelor, de ce-şi trimit valurile corurile
de voci spre inima ascultătorului pământ - când cânt să te fac să dansezi.
Când pun lucruri dulci în lacomele-ţi mânuţe ştiu ce e cu mierea în cupa florilor, de ce sunt pline cu
tainic suc poamele - când pun lucruri dulci în lacomele-ţi mânuţe.
Când faţa îţi sărut a surâde, dragul meu, precis înţeleg ce plăcere se revarsă din cer în lumina
dimineţii, ce e cu încântarea de trupului mi-o aduce adierea verii - când faţa îţi sărut a surâde.
Tu m-ai făcut cunoscut prietenilor ce nu-i ştiam. Tu mi-ai dat scaune în case ne ale mele. Tu ai adus
depărtarea aproape şi ai făcut frate din străin.
N-am tragere de inimă a-mi părăsi adăpostul obişnuit; uit că acolo locuieşte ce e vechi în ce e nou,
că însuţi acolo locuieşti.
Prin naştere şi moarte, în lumea aceasta şi în altele, oriunde Tu m-ai purta este Tu, Acelaşi, unul
Companion al nesfârşitei mele vieţi mereu legându-mi inima cu lanţurile bucuriei către nefamiliar.
Când cineva Te cunoaşte, atunci alien nu e nimeni, atunci nicio uşă nu e închisă. Oh, împlineşte-mi
ruga de a nu pierde vreodată binecuvântarea atingerii de unu în jocul multora.
Pe coasta unui râu pustiu printre ierburi înalte am întrebat-o, 'Fată, unde te duci ferindu-ţi candela
cu manta? Casa mi-e întunecată şi pustnică – împrumută-mi mie lumina ta! Ea-şi înălţă o clipă ochii
negri şi mă privi în faţă prin înserare. 'Am venit la râu', spuse ea, 'să-mi plutească lampa pe val când
lumina zilei scapătă spre vest.' Singur şedeam printre ierburi înalte şi mă uitam la sfioasa flacără a
candelei ei lunecând fără folos în maree.
În liniştea lăsării nopţii am întrebat-o, 'Fată, îţi sunt toate luminile aprinse – atunci unde te duci cu
lampa ta? Casa mi-e întunecată şi pustnică – împrumută-mi mie lumina ta.' Ea-şi înălţă ochii negri
spre faţa mea şi căzu pe gânduri o clipă. 'Am venit', spuse ea pe urmă, 'să-mi închin lampa cerului.'
Am stat şi mă uitam la lumina ei arzând fără folos în gol.
În bezna fără lună a miezului de noapte o întreb, 'Fată, care îţi este căutarea, ţinând candela lângă
inimă? Casa mi-e întunecată şi pustnică – împrumută-mi mie lumina ta.' Ea se opri o clipă
gânditoare privindu-mi faţa în întuneric. 'Mi-am adus lumina', spuse, 'să ajungă la carnavalul
lămpilor.' Am stat şi mă uitam la lampa ei mică arzând fără folos printre lumini.
Ce licoare divină ai putea avea, Doamne al meu, din această preaplină cupă a vieţii mele?
Poet al meu, a Ta e încântarea a-Ţi vedea creaţia prin ochii mei şi a sta la portalurile urechilor mele
în linişte spre a asculta propria-Ţi eternă armonie?
Lumea Ta unduie vorbe în mintea-mi şi bucuria Ta le adaugă muzică. Tu mi Te dărui însuţi în iubire
şi apoi simţi întreagă propria-Ţi dulceaţă în mine.
65