MARI POEME INDIENE

Tu m-ai luat părtaş la toată avuţia aceasta. În inima mea joacă neoprit a Ta încântare. În viaţa mea a
Ta voie tot prinde chip.
Şi pentru aceasta, Tu care eşti Regele regilor te-ai gătit în frumuseţe spre a-mi captiva inima. Şi
pentru aceasta iubirea ta se pierde însăşi în iubirea iubitului, şi Tu eşti văzut în unirea perfectă a
celor doi.
Lumină, lumina mea, lumină-plin-lumii, lumină-sărut-ochilor, lumină-îndulcire-inimii!
Ah lumina dansează, vrutul meu, în miezul vieţii mele; lumina Ta atinge, vrutul meu, corzile iubirii
mele; cerul Tău se deschide, vântul aleargă sălbatic, râsetul trece peste pământ.
Fluturii îşi ridică pânzele pe marea luminii. Crinii şi iasomiile saltă pe creasta valurilor de lumină.
Lumina revarsă aur pe fiece nor, vrutul meu, şi risipeşte belşug de geme.
Bunăvoia se risipeşte din frunză în frunză, vrutul meu, şi nemăsurată voioşia. Râul cerului şi-a
înecat malurile şi potopul bucuriei dă pe din afară.
Toate strunele bucuriei împletească-se în cel din urmă-mi cântec – bucuria ce face pământul să
plutească peste tumultul sporului de iarbă, bucuria ce pune fraţii gemeni viaţa-moartea a dansa peste
lumea largă, bucuria ce se înghesuie cu furtuna, zguduind şi trezind viaţa toată în râset, bucuria ce
stă blândă cu lacrimile-i pe roşul lotus al durerii, şi bucuria ce aruncă tot avutul în colb fără a
cunoaşte nici-o vorbă.
Da, cunosc, aceasta nu e decât iubirea Ta, O, vrutul inimii mele – această lumină aurie dansând
peste frunze, norii aceştia de prisos vâslind de-a latul cerului, această adiere trecătoare lăsându-şi
răcoarea pe fruntea-mi.
Lumina dimineţii mi-a inundat ochii – acesta e vestea Ta către inima-mi. Faţa Ta se pleacă de sus,
ochii Tăi privesc în jos în ochii mei, iar inima mea Ţi-a atins picioarele.
Pe ţărmurile nesfârşitelor lumi copiii se întâlnesc. Nemişcat e infinitul cer deasupra capului şi apa
neastâmpărată se înfurtună. Pe ţărmurile nesfârşitelor lumi copiii se întâlnesc în chiote şi dansuri.
Ei casele-şi zidesc din nisip şi cântă din goale scoici. Cu frunze veştede îşi urzesc luntrile şi
surâzând plutesc peste adâncul vast. Copiii îşi au joaca pe al lumilor ţărm.
Ei nu ştiu cum să înoate, ei nu ştiu cum să azvârle năvoade. Pescuitorii se scufundă după perle,
negustorii plutesc în navele lor, pe când copiii culeg pietricele şi iar le împrăştie; ei nu caută comori
ascunse, ei nu ştiu cum să azvârle năvoade.
Râset urcă a mării hulă, stâlpul zvârle priviri plajei surâzătoare. Valuri cu moarte cântă balade pe
neînţelesul copiilor, chiar precum o mamă clătinând leagănul copilului. Se joacă marea cu copiii,
stâlpul zvârle priviri plajei surâzătoare.
Pe ţărmurile nesfârşitelor lumi copii se întâlnesc. Furtuna urlă în cer fără poteci, corăbiile
naufragiază în apa fără căi, moarte-i la bord şi joacă de copii. Pe ţărmurile nesfârşitelor lumi este
marea întâlnire a copiilor.
Somnul în zbor peste ochii pruncului – ştie careva de unde vine? Da, e un zvon că-şi are locaşul
undeva în feericul sat dintre umbrele pădurii palid luminate de licurici, acolo atârnă doi muguri
sfioşi de vrajă. De acolo vine a săruta ochii pruncului.
64