MARI POEME INDIENE

M'aşed şi cuget în uimire, ce dar să fie acesta de la Tine. Nu aflu loc să-l ascund. Mă ruşinez s-o
port, plăpând cum îs, şi mă răneşte de-o apăs pe piept. Ci voi duce în inimă această cinste povara
durerii, acest dar de la Tine.
De-acum pentru mine pe lume teamă nu s-o mai afla, iar Tu vei fi biruitor in toată lupta mea.
Moartea i-ai lăsat-o companionului meu, ci eu îl voi încorona cu viaţa-mi. Sabia Ta e cu mine spre
a-mi tăia aparte legăturile şi pentru mine pe lume teamă nu s-o mai afla.
De-acum dezbărat îs de mărunte decoraţii. Doamne al inimii mele, pentru mine n-or mai bântui
aşteptare şi plâns pe la colţuri, nu sfiiciune şi dulceaţă a purtării. Mi-ai dăruit sabia Ta podobire.
Gata cu decoraţiile de păpuşă pentru mine!
Frumoasă e brăţara Ta, bătută cu stele şi meşteşugit lucrată în giuvaeruri miriadă de culori. Ci
pentru mine e mult mai frumoasă sabia Ta cu tăişul ei de fulger precum aripile desfăcute ale divinei
păsări a lui Vishnu, perfect cumpănită în mânioasa lumină roşie a amurgului.
Freamătă precum ultimul răspuns al vieţii în extazul durerii la ultima lovire a morţii; luceşte precum
flacăra curată a fiinţei arzând pământeasca simţire cu o năpraznică fulgerare.
Frumoasă e brăţara Ta, bătută cu stelare geme; ci sabia Ta, o Domn al tunetului, e lucrată cu
frumuseţea absolută, grozav a privi ori gândi-o.
Nimic neîntrebatu-Te-am; Nerostitu-mi-am numele la urechea Ta. Plecat-ai, am tăcut în pace.
Singur eram la fântână unde umbra copacului cădea pieziş, iar femeile plecaseră acasă cu ulcioarele
de pământ smălţat pline până sus. Ele m-au chemat şi-au strigat, 'Vino cu noi, dimineaţa se
îndreaptă spre miezul zilei.' Ci tânjitor am zăbovit o vreme pierdut la mijloc de nedesluşite
meditaţii.
Nu Ţi-am auzit paşii venind. Ochii tăi erau trişti când asupra-mi căzură; vocea Ta era obosită cum
încet vorbeai – 'Ah, mi-e sete, călătorule'. Am tresărit din visul de zi şi Ţi-am turnat apă din oală în
palmele-Ţi împreunate. Frunzele fremătau deasupra capului; cucul cânta din nevăzut întuneric, iar
parfumul de flori babla venea din cotitura drumului.
Am rămas mut de ruşine când ce nume am întrebatu-m-ai. Adevăr, ce făcut-am eu pentru Tine spre
a mă păstra în amintire? Ci memoria a-Ţi fi putut da apă Ţie a-Ţi alina setea îmi va clincheta inima
şi se va desface dulceaţă. Târzie-i ora dimineţii, pasărea cântă în note obosite, frunzele de neem
foşnesc deasupra capului şi eu stau şi cuget şi cuget.
Urât îi e inimii şi ochii încă picură somn.
N-ai primit vorbă că floarea domneşte splendoarea printre spini? Trezeşte-te, oh deşsteaptă-te! Nu
lăsa vremea să treacă în zadar!
La finele potecii de piatră, în ţara virginei solitudini, prietenul îmi stă singur singur. Nu-l dezamăgi.
Trezeşte-te, oh deşteaptă-te!
Ce dacă cerul gâfâie tremurând în arşiţa soarelui de amiază – ce dacă nisipul încins îşi aşterne
manta de sete -
Oare nu mai e bucurie în adâncul inimii tale? Oare la fiecare călcătură a ta, harpa drumului nu va
izbucni în dulcea muzică a durerii?
De aceea bucuria Ta în mine e atât de plină. De aceea ai coborât Tu la mine. O Tu domn al tuturor
cerurilor, unde Ţi-ar fi iubirea dacă eu n-aş fi fost?
63