MARI POEME INDIENE

Măeştri mulţi se află în domul tău şi cântece se cântă acolo în orice clipă. Ci colindul cuminte al
acestui novice a bătut la iubirea ta. Mica strună tânguitoare s-a împletit cu marea muzică a lumii, şi
cu o floare drept premiu Tu ai coborât şi stătut-ai la poarta colibei mele.
Cerşeam din poartă în poartă pe uliţa satului, când carul Tău de aur s-a ivit în depărtare precum un
vis măreţ şi mă minunam cine să fi fost acest Rege al tuturor regilor!
Nădejdile-mi crescură nalte şi mi-a părut a fi ajuns la capăt zilele-mi negre, stăteam în aşteptarea
pomenilor date fără a fi cerute şi a averii risipite în toate părţile în praf.
Carul s-a oprit unde şedeam eu. Privirea Ta a căzut peste mine şi ai coborât cu un surâs. Simţit-am
că norocul vieţii mele a sosit în fine. Atunci deodată Ţi-ai întins dreapta spunând 'Ce ai tu să-mi dai
Mie?'
Ah, ce glumă regească a-Ţi deschide palma spre un cerşetor să cerşeşti. M-am buimăcit şi stat-am
nehotărât, apoi din desaga mea am scos încet atât de mica boabă de grăunte şi Ţi-am dat-o.
Ci spre marea-mi mirare când la finele zilei mi-am golit traista pe podea am aflat un dram mărunt
de aur prin biata-mi grămăjoară. Amar am plâns şi-mi doream să fi avut inima a-Ţi da toate ale
mele.
Noaptea s-a înnegrit. Munca zilei s-a mântuit. Noi credeam că ultimul oaspete sosise pentru noapte
şi toate porţile satului erau închise. Doar careva spuse că regele va veni. Noi am râs zicând „Nu, nu
se poate”.
Părea a se fi auzit bătăi în uşă, ci noi am spus nimic nu era doar vântul. Am stins lămpile şi ne-am
culcat. Careva spuse, 'Este vestitorul'. Noi am râs zicând 'Nu, trebuie să fie vântul!'
Sunet în toiul nopţii căzu. Noi adormiţi crezut-am că tună departe. Pământul se cutremură, zidurile
se zguduiră, somnul ni-l tulburară. Careva spuse era sunet de roţi. Noi ziserăm într-un murmur
aţipit, 'Nu, trebuie să fie hoinăreala norilor!'
Noaptea încă era neagră când sună toba. Vocea sună „Deşteptarea! nu mai staţi!' Ne-am apăsat
mâinile pe inimi şi tremuram de spaimă. Careva spuse, 'Uite, este steagul regelui!' Ne-am ridicat în
picioare strigând 'Nu mai e timp de pierdut!'
A venit regele – ci unde-s luminile, unde cununile? Unde-i tronul să se aşeze? Oh, ruşine! Oh,
ruşine mare! Unde e domul, unde decoraţiile? Careva spuse, 'În van strigarea! Salutaţi-L cu mâinile
goale, duceţi-L în camere goale!'
Deschideţi uşile, sunaţi scoicile! în viul nopţii a venit regele întunecatei noastre case oropsite.
Tunetul bubuie cerul. Bezna tremură fulger. Scoate-ţi bucata zdrenţăroasă de rogojină şi întinde-o în
curte. Cu furtuna a venit deodată regele nostru înfricoşatei nopţi.
Crezut-am c-aş putea întreba de Tine – ci n-am îndrăznit – cununa roză o aveai pe gât. Aşa am
aşteptat dimineaţa, când vei fi fost plecat, să aflu rămăşiţe pe pat. Şi precum un cerşetor am cercetat
în zori măcar după o petală ori două rătăcite.
Ah mie, ce am aflat? Ce semn al dragostei Tale lăsatu-mi-ai? Nu floare, nu mirodenii, nu vas cu
parfumată apă. Ci sabia Ta, lucind ca o flamă, grea ca o lovitură de trăznet. Lumina tânără a
dimineţii pătrunde prin geam şi se aşterne pe patul Tău. Pasărea dimineţii ciripeşte şi întreabă,
'Femeie, cu ce te-ai ales?' Nu floare, nu mirodenii, nu vas cu parfumată apă – ci spăimântătoare
sabia Ta.
62