MARI POEME INDIENE

Nu cunosc din ce îndepărtate vremi vii Tu mereu mai aproape a mă întâlni. Soarele şi stelele Tale nu
Te pot nicicum ţine ascuns de mine veşnic.
Atâtea dimineţi şi chindii paşii Ţi-au fost auziţi iar vestitorul Tău a venit în inima mea şi m-a
chemat în taină.
Ce nu cunosc doar de ce azi viaţa mi-e toată în firbere, şi o presimţire de tremuratoare bucurie îmi
trece prin inimă.
E ca şi cum a venit timpul să las lucrul, simt în aer un miros suav al dulcii Tale prezenţe.
Nopatea-i aproape dusă aşteptându-L în van. Mi-e teamă ca nu cumva El să vină pe neaşteptate la
uşa mea când voi fi căzut în somn obosit. Oh, prieteni, lăsaţi calea deschisă către El – nu Îl opriţi.
Dacă sunetele paşilor Săi nu mă trezesc, nu cerca să mă zgâlţâi, rogu-te. Nu-mi doresc să mă cheme
din somn corul ciripitor al păsărilor, chiotul vântului la festivalul luminii de dimineaţă. Lasă-mă să
dorm netulburat chiar dacă Domnul meu soseşte pe neaşteptate la uşă.
Ah, somnul meu, preţiosul meu somn ce abia aşteaptă atingerea Lui spre a dispărea. Ah, ochii mei
închişi ce şi-or deschide genele numai la lumina surâsului Lui când El stă dinainte-mi ca un vis
ivindu-se din întunericul somnului.
Să răsară înaintea ochilor mei precum cea dintâi dintre lumini şi chipuri. Întâiul fior de bucurie
pentru deşteptatu-mi suflet să vină din privirea Lui. Şi imediata întoarcere la mine însumi să fie
întoarcerea la El.
Marea liniştii matinale se sparse în susurul cântecelor de pasăre; toate florile se înveseliră pe
marginea drumului; avuţia aurului s-a risipit prin crăpăturile norilor pe când noi ne-am văzut de
drum fără a lua seama.
N-am cântat cântece vesele, n-am jucat; ne-am dus în sat pentru negustorie; n-am scos o vorbă, nam
zâmbit; n-am zăbovit pe cale. Iuţeam pasul din ce în ce timpul grăbea.
Soarele suise în mijlocul cerului, porumbeii gungureau la umbră. Frunzele uscate dansau
învârtejindu-se în aerul cald al amiezii. Ciobănaşul aţipise şi visa la umbră de banyan, iar însumi mam
întins pe jos lângă apă şi mi-am întins mădularele obosite pe iarbă.
Companionii mă luară în râs cu dispreţ; sus capetele şi grăbiră pasul; nu se uitară în urmă, nu se
odihniră; dispărură în îndepărtata vâlvătaie albastră. Străbătură lunci şi dealuri, trecură prin stranii
ţări din depărtări. Slavă Ţie, gazdă vitează a potecii fără fine! Batjocură şi reproş mă împunseră a
mă ridica, dar nu primiră răspunsu-mi. M-am delăsat pierdut în adâncul unei vesele umilinţe – în
umbra unei încântări întunecoase.
Peste inima-mi încet se risipi repausul beznei brodate de soare în verde. Uitasem pentru ce
călătoream şi mi-am predat fără luptă mintea labirintului de umbre şi cântece.
Într-un sfârşit, când mă trezisem din adormire şi deschisesem ochii, Te-am văzut pe Tine stând
lângă mine, potopindu-mi somnul cu surâsul Tău.
Ce frică-mi fusese că lungă şi obositoare era cărarea, grea lupta pentru a Te ajunge!
Coborât-ai din tronul Tău şi stătut-ai la poarta colibei mele.
Cântam singur singur într-un colţ, iar melodia a ajuns la urechea Ta. Ai coborât şi stătut-ai la poarta
colibei mele.
61