MARI POEME INDIENE

Oh, cum, cu adevărat, le-aş putea spune că pe Tine Te aştept, şi că Tu ai promis a veni. Cum să mă
arăt ruşinat că sărăcia aceasta mi-e zestre. Ah, strâng în braţe mândria aceasta în taina inimii mele.
Stau în iarbă uitându-mă la cer şi visez la splendoarea venirii tale fără de veste – toate luminile
arzând, prapuri de aur zburând peste carul Tău, iar aceia la marginea drumului ridicaţi cu gura
căscată, când Te văd coborând din scaunul Tău spre a mă ridica pe mine din colb, şi a aşeza alături
de Tine această zdrenţăroasă fată cerşetoare, tremurând de ruşine şi mândrie, ca o liană în adierea
verii.
Ci timpul lunecă şi încă nici un sunet al roţilor carului Tău. Procesiuni se tot petrec în zgomot şi
chiote şi farmec de glorie. Oare numai Tu eşti Cel ce stă în umbră liniştit la urma tuturor? Şi numai
eu aşteptând şi plângând şi zdrobindu-mi inima în zadarnic dor?
Ziua devreme s-a şoptit că am pluti într-o luntre, numai Tu şi eu, şi niciodată vreun suflet pe lume
nu va afla de pelerinajul nostru în nicio ţară şi fără de capăt.
În acel ocean fără ţărm, la surâsul ascultării Tale în linişte cântecele mele se vor înfoia în melodii,
libere ca valurile, libere din orice robie a vorbelor.
Oare încă n-a sosit vremea? Mai sunt treburi de făcut? Uite, seara s-a lăsat peste ţărm şi în lumina
murindă păsările vin în zbor spre cuiburi.
Cine ştie când lanţurile s-or rupe şi luntrea, ca ultimul licăr al soarelui, va dispărea în noapte?
A fost o zi când nu m-am ţinut gata pentru Tine; şi intrându-mi în inimă neaşteptat chiar precum
unul din mulţimea obştească, mie necunoscut, Rege al meu, ai apăsat pecetea eternităţii pe atâtea
din plutitoarele clipe ale vieţii mele.
Şi azi când din întâmplare am dat peste ele şi am văzut semnătura Ta, mi-am dat seama că zăceau
împrăştiate în praf amestecat cu amintirea bucuriilor şi durerilor uitatelor mele zile uşuratice.
Tu nu mi-ai dispreţuit copilăreasca petrecere în colb, iar paşii ce auzitu-i-am în camera mea de joacă
sunt aceiaşi cu ecou din stea în stea.
Aceasta mi-e încântarea, astfel să aştept şi să pândesc la drum umbra vânând lumina şi ploaia
pornindu-se la trezirea verii.
Vestitori, cu noutăţi din ceruri necunoscute, mă salută şi gonesc pe cale. Inima mi se bucură şi suflul
adierii e dulce.
Din zori în amurg şed la uşă şi ştiu că dintr-odată clipa ferice va sosi a vedea.
Între timp surâd şi cânt singur singur. Între timp aerul se umple cu mireasma promisiunii.
N-auzit-ai liniştiţii Lui paşi? El vine, vine, tot vine.
În fiece clipă şi veac, în fiece zi şi noapte El vine, vine, tot vine.
Atâtea cântece am cântat în atâtea stări ale minţii, ci toate notele lor au proclamat întotdeauna, „El
vine, vine, tot vine.”
În zilele înmiresmate ale însoritului aprilie pe cărări de pădure El vine, vine, tot vine.
În pluvialul întuneric al nopţilor de iulie pe car tunător de nori El vine, vine, tot vine.
În durere după durere paşii Lui îmi calcă inima şi auria mângâiere a picioarelor Sale îmi face
bucuria să strălucească.
60