MARI POEME INDIENE

Putere dă-mi să-mi rodească iubirea în servire.
Putere dă-mi a nu depriva nicicând săracul şi a nu-mi îndoi genunchii înaintea neruşinatului tare.
Putere dă-mi să-mi ridic mintea sus deasupra fleacurilor zilnice.
Şi dă-mi putere a-mi preda puterea voinţei tale cu iubire.
Credeam călătoria-mi să fi ajuns la capăt şi la marginea din urmă a puterii mele, - că poteca de
dinainte-mi era închisă, că proviziile se sfârşiseră şi timpul sositu-mi-a a mă adăposti în tăcută
întunecime.
Ci aflu voia nesfârşirii Tale în mine. Şi pe când vorbe vechi se sting pe limbă, melodii proaspete
ţâşnesc din inimă; şi pe când căile bătute se pierd, se revelează nouă ţară cu ale ei minuni.
Pe Tine Te vreau, numai pe Tine – lasă-mi inima s-o spună fară oprire. Toate dorurile ce mă abat, zi
şi noapte, sunt false şi goale până la miez.
Precum noaptea ţine ascunsă în bezna ei petiţia pentru lumină, întocmai în adâncul inconştienţei
mele răsună strigătul - 'Pe Tine te vreau, numai pe Tine'.
Precum furtuna încă îşi caută sfârşitul în pace în timp ce loveşte pacea cu tărie, întocmai rebeliunea
mea îţi izbeşte iubirea ci încă strigătul îi este - 'Pe Tine te vreau, numai pe Tine'.
Când inima mi-e grea şi însetată, vino asupra-mi cu o ploaie de milă.
Când graţia pierdută-i pentru viaţă, vino cu un tunet de cânt.
Când munca îşi vuieşte în toate părţile tumultul oprindu-mă din urmă, vino la mine, Doamne al
tăcerii, cu pacea şi odihna Ta.
Când cerşetoare inima-mi stă ghemuită, întemniţată într-un colţ, crapă uşa, Rege al meu, şi vino în
regală ceremonie.
Când dorul orbeşte mintea cu dezamăgire şi pulbere, O Tu, Cel divin, Tu, Cel treaz, vino cu cu a Ta
lumină şi al Tău tunet.
Zile şi zile nici urmă de ploaie, Doamne, în inima-mi uscată. Cumplit s-a despuiat orizontul – nici
cel mai firav petec de blând nor, nici semnul cel mai vag de rece torent din depărtare.
Trimite-Ţi furioasa furtună, neagră de moarte, aceasta de-i voia Ta, şi cu bice de fulger înspăimântă
cerul de la un capăt la altul.
Ci cheamă, Doamne, cheamă înapoi această atotcuptinzătoare căldură tăcută, nemişcată şi
muşcătoare şi crudă, arzând inima cu disperare grozavă.
Lasă norul milei a coborâ din tărie precum privirea înlăcrimată a mamei în ziua mâniei tatălui.
Unde te afli pe după toate cele, Iubitule, ascunzându-te Însuţi în umbre? Aceia Te împing şi Te
târăsc pe drum de pulbere luându-te drept de nimic. Eu aştept aici ore obosite risipindu-mi darurile
pentru Tine, în timp ce trecătorii vin şi-mi iau florile, una câte una, şi coşul mi-e aproape gol.
Timpul dimineţii trecu, şi amiaza. În umbra serii ochii îmi picură de somn. Oamenii către casă mă
privesc zâmbind şi mă umplu de ruşine. Şed ca o cerşetoare, aruncându-mi poalele peste cap, şi
când ei mă întreabă ce vreau, îmi plec ochii şi nu le răspund.
59