MARI POEME INDIENE

Deţinut, spune-mi cine te-a legat?
„Stăpânul meu”, răspuns-a deţinutul. 'Credeam că pot întrece în avere şi putere pe oricine de pe
lume, şi am îngrămădit în propria-mi trezorerie banii meniţi regelui meu. Când mă doboară somnul,
mă culc în patul ce al stăpânului meu fost-a, iar la trezire m-am aflat ocnaş în propria-mi trezorerie.'
'Deţinut, spune-mi cine a lucrat lanţul acesta de nerupt?'
„Eu”, răspuns-a deţinutul, „am forjat lanţul acesta cu toată grija. Am crezut că puterea-mi de
neînvins ar ţine lumea captivă lăsându-mă într-o netulburată libertate. Aşa că zi şi noapte am lucrat
la lanţ cu focuri uriaşe şi crude lovituri de graţie. Când la fine lucrul era gata şi zalele întregi şi de
nerupt, mi-am dat seama că pe mine mă ţinea în strânsoare.'
Cei ce mă iubesc în lumea aceasta cearcă în tot chipul să mă ţină departe de primejdie. Ci mai mare
e iubirea Ta ţinându-mă liber.
Cât nu-i uit nici ei nu purced a mă lăsa singur. Ci zile trec după zile şi Tu nu Te arăţi.
De nu Te chem în rugi, de nu Te port în inimă, iubirea ta încă aşteaptă iubirea mea.
La lumina zilei veniră aceia la mine în casă zicând, 'Noi vom lua locşorul cel mai mic aici.'
Au spus, 'Noi te-om ajuta în slăvirea Dumnezeului tău şi în umilinţă îngăduie-ne doar propria
împărtăşire din graţia lui'; şi apoi şi-au luat locul într-un colţ şi şedeau liniştiţi şi cuminţi.
Ci în bezna nopţii îi aflu năvălind în sacrul meu locaş, în forţă şi tulburare, şi înhaţă cu nesfântă
lăcomie jertfele din altarul lui Dumnezeu.
Rămâie-mi atât de puţin doar cât să Te pot numi întregimea-mi.
Rămâie-mi atât de puţin din voinţa-mi doar cât să Te pot simţi în toate părţile, să vin la tine în fiece
lucru, să-ţi dărui iubirea mea în toată clipa.
Rămâie-mi atât de puţin doar cât să nu te pot vreodată a Te ascunde.
Rămâie-mi atât de puţin din fiarele mele doar cât să fiu legat cu voia Ta şi voinţa Ta să fie dusă la
bun sfârşit în viaţa mea – şi aceasta-i cătuşa iubirii Tale.
Unde mintea nu se înfricoşează şi capul se ţine sus;
Unde cunoaşterea este liberă;
Unde lumea n-a fost spartă în fragmente de înguste ziduri domestice;
Unde cuvintele se ivesc din adâncul adevărului;
Unde neobosita năzuire întinde mâinile spre perfecţiune;
Unde limpedea undă a raţiunii nu şi-a pierdut matca în mohorâtul nisip deşertic al moartei
habitudini;
Unde mintea e purtată înainte de tine în tot mai întinsă gândire şi acţiune -
Întru acel paradis al libertăţii, Tată, deşteaptă-mi-se ţara.
Aceata mi-e ruga Ţie, Doamne – loveşte, loveşte la rădăcina penuriei în inima mea.
Putere dă-mi uşor să-mi port bucuriile şi durerile.
58