MARI POEME INDIENE

În urâtul nopţii lasă-mă somnului fără zbatere, nădejdea odihnindu-mi în Tine.
Nu-mi lăsa duhul scăpătat a se sili nevrednic întru slăvirea Ta.
Tu arunci vălul nopţii peste stinşii ochi ai zilei pentru a-i împrospăta ochirea în mai treaza fericire a
zorilor.
El a venit lângă mine, ci nu m-am trezit. Ce somn blestemat, o, nenorocitul de mine!
El a venit în pacea nopţii; avea harpa Sa în mâini şi visele mi-au răsunat de melodiile Lui.
Vai, la ce-mi sunt toate nopţile pierdute astfel? Ah, cum de nu Îl zăresc nicicând pe Cel ce-mi
mângâie somnul cu suflarea-I?
Lumina, oh, unde e lumina? Aprinde-o cu arzândul foc al dorului!
Uite o lampă, ci niciun licăr de flacără – asta ţi-e soarta, inima-mi? Ah, moartea-ţi cu atât mai bună!
Mizeria bate la uşă, iar vestea-i că domnul tău e treaz şi te cheamă la vederea iubirii în toiul nopţii.
Ceru-i preaplin de nori şi ploaia necontenită. Nu am ştiinţă ce să fie de mă clinteşte - nu ştiu tâlcul.
A clipei pară de fulger îmi smulge o şi mai mohorâtă privire, iar inima-mi bâjbâie după cărarea unde
muzica nopţii mă cheamă.
Lumina, oh, unde-i lumina! Aprinde-o cu arzândul foc al dorului! Tună şi vântul îşi urlă rafala prin
gol. Noaptea e neagră ca o piatră neagră. Nu lăsa orele să se ducă în întuneric. Aprinde candela
iubirii cu viaţa Ta.
Încăpăţânate-s năvoadele, ci inima mă doare când cerc a le rupe.
Libertate-i tot ce vreau, dar a spera-o mi-e ruşine.
Încredinţat îs că nepreţuita bogăţie e în Tine, că Tu îmi eşti cel mai bun prieten, dar nu am inimă să
mătur beteala ce-mi umple cămara.
Mă înveleşte giulgiu de praf şi moarte; îl urăsc, ci tot îl strâng în braţe cu drag.
Am multe datorii, mari lipsuri, grea ruşine tăinuită; ci tot, când e să mi rog binele, mă cutremură
teama că rugăciunea nu-mi va fi îngăduită.
Cel ce-l închid cu numele meu plânge în temniţa aceasta. Zidesc fără răgaz la zidul acesta jurîmprejur;
şi cum tot urcă în cer zi de zi îmi pierd din vedere adevărata fiinţă la umbra-i întunecată.
Sunt mândru de acest zid, îl tencuiesc cu praf şi nisip ca nici măcar o gaură să nu rămână în cel
nume; iar pentru toată grija avută pierd din ochi adevărata-mi fiinţă.
Am ieşit singur pe drumul vederii mele. Dar cine mă urmează în tăcuta beznă?
Mă dau la o parte a-i feri prezenţa, ci nu pot scăpa de el.
Lăudăroşenia lui ridică praful de pe pământ, îşi lasă glasul urlat pe fiece vorbă rostesc.
El îmi este măruntul sine propriu, Doamne, nu are ruşine; ci eu sunt ruşinat să vin la uşa Ta în
compania lui.
57