MARI POEME INDIENE

cer.
Atunci vorbele tale se vor înaripa în cântece pentru fiecare din cuiburile păsărilor mele, i-ar
melodiile tale s-or răspândi printre florile din crângurile pădurilor mele.
În ziua când lotusul înflori, vai, mintea-mi colinda, şi nu ştiui. Coşul mi-era gol şi floarea rămase
neîngrijită.
Abia din când în când coboară peste mine o tristeţe şi tresar din vis şi simt dâra dulce a unei ciudate
miresme din vântul de sud.
Nedesluşita dulceaţă mi-a îndurerat inima cu dor şi mi s-a părut a fi fost focoasa suflare a verii
căutându-şi plinirea.
Nu ştiam pe atunci că era atât de aproape, era a mea, iar această perfectă dulceaţă înflorise în
adâncul propriei mele inimi.
Am de pornit cu luntrea în larg. Istovite orele trec pe ţărm – vai mie!
Primăvara şi-a mântuit înflorirea şi şi-a luat liber. Iar acum sub povara ofilitelor flori zadarnice eu
aştept şi tânjesc.
Asurzitoare valuri deodată, iar pe mal peste cărarea umbrită flutură şi cad frunzele galbene.
Ce gol îţi aţinteşte ochiul! Oare simţi un fior trecând prin aer pe notele unui cântec îndepărtat
plutind dinspre celălalt ţărm?
În umbrele adânci ale ploiosului iulie, cu paşi secreţi, Tu păşeşti, tăcut precum noaptea, ferind toţi
paznicii.
Azi dimineaţa şi-a închis ochii, nepăsătoare la chemările aprinse ale gălăgosului vânt de est, şi un
văl des acoperit-a mereu vigilul cer albastru.
Tărâmurile pădurilor îşi amuţiră cântecele, fiee casă are uşile închise. Tu eşti drumeţul singuratic pe
drumul pustiit. Oh, singurul meu prieten, cel mai bun iubit, uşile casei mele sunt deschise – nu trece
precum un vis.
Te afli oare afară noaptea aceasta furtunoasă în călătoria iubirii, Prietene? Cerul mugeşte asemeni
cuiva în disperare.
N-am somn noaptea asta. Mereu-mereu deschid uşa şi mă uit afară în întuneric, Prietene.
Nu pot vedea nimic dinainte-mi. Mirarea mă cuprinde pe unde îţi trece cărarea!
Pe ce mal pâclos de râu negru precum cerneala, la ce depărtată margine de încruntată pădure, prin
ce adânc labirint de beznă Îţi croieşti drumul spre a veni la mine, Prietene?
Când se mântuie ziua, când păsările nu mai cântă, când vântul zace sfârşit, atunci aruncă peste mine
des văl de întuneric, precum ai învăluit pământul într-o cergă de somn şi blând ai închis cu înserarea
plecatele petale ale lotusului.
Călătorului cu traista goală de merinde înainte de sfârşitul pelerinajului, în colbuite straie sfâşiate,
stors de vlagă, îndepărtează-i ocara şi mizeria, dă-i viaţă nouă precum florii la adăpostul blândei
Tale nopţi.
56