MARI POEME INDIENE

Multe-mi sunt dorurile şi strigătul mi-e jalnic, ci mereu mântuitu-m-ai prin grele nerăspunsuri; şi
aceată întăritoare milă mi-a făurit viaţa bob cu bob.
Zi de zi mă faci vrednic de limpezi mari daruri ce datu-mi-le-ai fără a le fi cerut – cerul cu lumina,
trupul cu viaţa şi mintea – mântuindu-mă de primejdiile preadoririi.
Uneori zăbovesc tânjitor, alteori mă trezesc repezindu-mă în căutarea ţintei; ci crud mi Te ascunzi
dinainte-mi.
Zi de zi mă faci vrednic de întreagă a ta îngăduire mereu-mereu nerăspunzându-mi, mântuindu-mă
de primejdiile pipernicei, nesigurei dorinţe.
Sunt aici spre a-Ţi cânta cântări. În casa Ta am un loc în colţ.
În lumea Ta nu am de lucru; viaţa-mi fără de folos abia de se sparge în tonuri fără rost.
Când bate ceasul mutei închinări în întunecatul templu miezonoptic, poruncă dă-mi, Stăpâne, a mă
ridica dinaintea Ta să cânt.
Când în aura dimineţii harpa de aur se încoardă, cinsteşte-mă, porunceşte-mi prezenţa.
Primisem invitaţie la festivalul acestei lumi şi astfel viaţa mi-a fost binecuvântată. Ochii mi-au
văzut, urechile mi-au auzit.
Partea-mi la ospăţ a fost a cânta din liră, de-am cântat cât am cântat.
Acum, Te întreb, venit-a în fine timpul când pot intra spre a-Ţi vedea faţa şi a-Ţi dărui tăcuta-mi
plecăciune?
Aştept numai iubirea spre a mă dărui însumi în fine în mâinile Sale. De-aceea e atât de târziu şi am
fost vinovat de atâtea scăpări.
Cu legi şi coduri mă legară unii strâns; dar le-am scăpat pe totdeauna, pentru că aştept numai iubirea
spre a mă dărui însumi în fine în mâinile sale.
Mă mustră lumea că nu bag în seamă; n-am îndoială că le e dreaptă mustrarea
Ziua de târg se duse şi truda-i mântuită celui harnic. Cei ce în van mă chemară s-au întors înapoi
mânioşi. Aştept numai iubirea spre a mă dărui însumi în fine în mâinile Sale.
Nori se grămădesc peste nori şi se întunecă. Ah, iubire, de ce mă laşi să aştept afară la uşă atât de
singur?
În plinele clipe ale muncii de-amiază sunt cu mulţimea, ci în întunericul zilei de singurătate numai
la Tine mi-e nădejdea.
De nu-mi arăţi faţa, de mă laşi cu totul de-o parte, nu ştiu cum voi trece orele lungi de ploaie.
Mă tot uit în depărtata beznă a cerului, inima-mi cutreiră plângându-mi-se cu vântul fără odihnă.
De nu vorbeşti îmi voi umple inima cu liniştea Ta şi voi îndura-o. Voi rămâne tăcut aşteptând
precum noaptea prin înstelată veghe şi capul plecându-l jos răbdător.
Negreşit va veni dimineaţa, întunericul va pieri, iar vocea Ta va izvorî aurii şuvoaie tălăzuind prin
55