MARI POEME INDIENE

Lasă-ţi toate poverile în mâinile Celui ce pe toate le poate căra, nu te uita a regret înapoi niciodată.
Dorinţa Ta stinge lumina candelei de'ndată ce-o atinge cu suflarea. Nesfântă-i – nu-Ţi lua darurile
din mâinile-i murdare. Primeşte numai ce-i dăruit de sacră iubire.
Aici Îţi ai piedestalul şi picioarele-Ţi odihneşti unde vieţuiesc cei mai săraci, cei mai de jos şi cei
pierduţi.
Când cerc a mă pleca dinaintea Ta, închinăciunea-mi nu poate ajunge jos la adâncimea unde
picioarele Tale se odihnesc printre cei mai săraci, cei mai de jos şi cei pierduţi.
Inima-mi nu-şi poate nicicând afla calea acolo unde Tu ţii companie celor fără de companie dintre
cei mai săraci, mai de jos şi cei pierduţi.
Lasă litania şi cântarea şi zicerea mătăniilor! Cui i te închini în singuraticul colţ întunecat de templu
cu uşi închise? Deshide ochii şi vezi, Dumnezeul tău nu e dinainte-ţi!
El este acolo unde plugarul ară reavănul pământ şi unde drumarul sparge pietre.
Este cu ei în soare şi în ploaie şi haina Îi e acoperită de praf. Scoate-ţi manta sacră şi întocmai ca El
coboară pe glia întinată!
Mântuire? Unde vei găsi mântuirea? Însuşi Stăpânul nostru a luat bucuros asupră-şi lanţurile
creaţiei. El este legat cu noi pe vecie.
Ieşi din meditaţii şi pune de-o parte florile şi tămâia! Ce dacă hainele ţi se zdrenţuie şi se
murdăresc? Întâlneşte-L şi însoţeşte-L în truda şi în sudoarea frunţii tale.
Călătoria îmi ia timp mult şi calea e lungă.
Venit-am în rădvanul primului licăr de lumină şi mi-am urmat peregrinarea prin sihăstria lumilor
lăsându-mi urma pe atâtea stele şi planete.
Drumul cel mai lung te apropie Însuţi, învăţătura cea mai încâlcită poartă spre desăvârşta simplitate
a unui ton.
Călătorul are a bate la fiece uşă străină spre a veni la a sa proprie, rătăceşte prin toate lumile de
afară spre a ajunge într-un sfârşit altarul cel mai dinăuntru.
Îmi arunc ochii în lung şi-n lat înainte de a-i închide şi a spune 'Tu eşti aici!'
Strigătul întrebării 'Oh, unde?' se topeşte în lacrimile a o mie de râuri şi potopeşte lumea cu fluxul
încredinţării 'Eu sunt!'
Cântecul ce venit-am să-l cânt rămâne necântat până azi.
Petrecutu-mi-am zilele înstrunându-mi şi destrunându-mi lira.
Timpul nu s-a adeverit, cuvintele nu s-au potrivit, doar inima agonizează în dorinţă.
Bobocul nu a înflorit; doar vântul suspină preajma.
Nu am văzut faţa Lui, nu am ascultat vocea Lui; abia am auzit paşii lui blânzi pe drum înaintea
casei mele.
Ziua de-o viaţă trecut-a risipindu-I locul pe podea; dar lampa nu se aprinse şi nu-L pot chema în
casă.
Trăiesc în dorul întâlnirii cu El; ci încă nu-L văd.
54