MARI POEME INDIENE

Ştire n-am cum e cântul Tău, Stăpâne! În mută uimire tot ascult.
Lumina muzicii Tale iluminează lumea. Suflarea muzicii Tale fuge din cer în cer. Sfânta undă a
muzicii Tale sparge stâncile şi se petrece.
Inima-mi tânjeşte a bate în cântecul Tău, ci zadarnic se zbate pentru un glas. Aş grăi, ci graiul nu
crapă în cânt şi urlu deconcertat. Ah, mi-ai înnodat inima în ochiurile infinite ale muzicii Tale,
Maestre!
Viaţă a vieţii mele, mereu trupul fi-mi-va curat, ştiind de atingerea-Ţi învietoare limb cu limb.
Mereu fi-mi-vor afară din gânduri neadevărurile, ştiind că Tu eşti adevărul de-a aprins lumina
raţiunii în mintea mea.
Mereu fi-mi-vor izgonite din inimă relele toate şi fi-mi-va iubirea în floare, ştiind că tu Îţi ai jilţul în
mai ascuns altarul inimi-mi.
Şi fi-mi-va strădanie revelarea Ta în faptele-mi, ştiind că puterea Ta îmi dă putinţă a făptui.
Îngăduie să mă aşez o clipă lângă Tine. Ce lucruri am în mână voi mântui mai apoi.
Făr'de vederea feţei Tale inima-mi n-are odihnă nici alean, iar lucrul mi se face plasă nesfârşită întro
mare fără de ţărmuri.
Azi vara-mi veni la geam cu suspine şi murmure; albinele îşi cântă menestrela măiestrie la curtea
dumbrăvii în înflorire.
Vreme-i a sta stană, cu Tine faţă la faţă, şi a cânta viu dar în liniştea revărsătoarei tihne.
Culege frageda floare şi ia-o, n'amâna! Mi-e frică altfel că se îndoaie şi pică în praf.
N-oi afla loc în a Ta ghirlandă, ci voi cinsti-o cu durerea atingerii mâinii Tale şi-oi culege-o.
Mă tem a nu veni sfârştul zilei fără a prind de veste, iar timpul jertfei trece.
Chiar necolorată adânc şi cu palid parfum, slujeşte-Te de floarea asta şi culege-o la vremea ei.
Cântarea mea şi-a dezbrăcat podoabele. Nu se făleşte în decor de robe. Gătelile ne-ar găta
întâlnirea; s-ar vârî între Tine şi mine; clinchetirile lor ar îneca şoaptele Tale.
Deşertăciunea mea de poet piere ruşinată dinaintea vederii Tale. O, Măestru Poet, m-am plecat la
piciorul Tău. Lasă-mă doar să-mi fac viaţa simplă şi dreaptă, precum un fluier de trestie spre a-l
umple cu muzică.
Copilul pavoazat cu princiare robe, la gât cu lanţuri de giuvaeruri, îşi pierde orice plăcere în joacă;
îmbrăcămintea îl împiedică la fiece pas.
De teamă că s-ar destrăma ori ar fi întinat de praf, el se ţine însuşi departe de lume, îi e frică şi să se
mişte.
Mamă, la ce bun robia zorzoanelor tale, dacă îl desparte de sănătoasa pulbere a pământului, de-i
răpeşte o intrare dreaptă în marele bâlci al comunei vieţi omeneşti.
O, Nebunule, pe sine cerci a te căra pe propriii umerii! O, cerşetorule, vin' a cerşi la propria uşă!
53