11-12 - 2005 Târgu Mureş De ce iubim bărbaţii - Vatra

Revistæ lunaræ de culturæ
editatæ de Uniunea Scriitorilor,
Consiliul Judeþean Mureø,
cu sprijinul Ministerului Culturii
ºi Cultelor
Directori fondatori:
Ioan SLAVICI,
I. L. CARAGIALE,
George COØBUC
Serie nouæ (1971)
Redactor-øef fondator: Romulus GUGA
Anul XXXII. Nr. 416-417
noiembrie - decembrie 2005
ISSN – 1220–6334
Redacþia ºi administraþia:
540037 Târgu Mureº,
Str. Tuºnad nr. 5
Tel./Fax: 0265-264139
Tel.: 0365-801575
E-mail: vatra@rdslink.ro
Adresæ Internet:
http://www.revistavatra.ro
Abonamente se pot face la toate oficiile poºtale din þaræ.
Numærul de catalog al revistei noastre este – 4127.
Revista se difuzeazæ prin RODIPET ºi prin difuzori
particulari, sau direct prin redacþie în sistem ramburs.
Cititorii din stræinætate se pot abona prin
S.C. RODIPET S.A. – P.O. Box 33-57,
Fax: 0040-21-2226407 sau 2226439,
Telex: 11995, Piaþa Presei Libere nr. 1.
Sector 1, Bucureºti, România
“Conform prevederilor Statutului,
Uniunea Scriitoriilor din România nu
este responsabilæ pentru politica
editorialæ a publicaþiei ºi nici pentru
conþinutul materialelor publicate”
Redactor ºef: Cornel MORARU
Redactor ºef adjunct:
Al. CISTELECAN
Colectivul redacþional:
Iulian BOLDEA,
KOCSIS Francisko,
Aurel PANTEA,
Virgil PODOABÃ,
Nicoleta SÃLCUDEANU,
Alexandru VLAD
Maria CAMPATELLI (redactor pentru Italia)
Dan CULCER (redactor pentru Franþa)
Emilian GALAICU-PÃUN
(redactor pentru Basarabia)
Dieter SCHLESAK (redactor pentru Italia)
Andrei ZANCA (redactor pentru Germania)
Corector: Lia ª ERBAN
Administraþie: Olofir NISTOR
Coperta, tehnoredactare: Oliviu OLARIU
sumar nr. 416-417.
tolle lege Horia-Roman PATAPIEVICI: Doamne 1
editorial Alexandru VLAD: Ziua n care am distrus manelele 2
contra-editorial Al. CISTELECAN: Amorul optzecist 3
carmen saeculare Andrei BODIU: Poeme 5
vatra-dialog cu Mircea ZACIU: Noi murim, lucrurile se pierd, cei care vin dupª noi
nu mai au de unde sª cunoascª asemenea fapte concrete 7
in memoriam ion stratan Daniel PI”CU: Per amorem 13
Alexandr MU”INA: Bal”oi paiet. Pravda! 13
Romulus BUCUR: Nino 14
romanele anului Vasile ANDRU: Grªdinile ascunse 15
Andrei BREZIANU: Un prozator excentric; In hoc signo vinces 19
ars legendi Adrian Lˆ CˆTU”: Imagini ale corpului ”i sexualitª ii... 29
scanner Alex. CISTELECAN: Enciclopedia planetei Macondo 32
contra-episteme Robert S. BOYNTON: Bucurª-te de Zizek-ul tªu! 34
Jean BAUDRILLARD: Nique ta mŁre! 39
epistolarul de la olãneºti Alexandru MU”INA: Despre fericirea obligatorie 40
þinte în miºcare Stephen SPENDER: Despre predarea poeziei moderne 44
gînd la gînd Peter DEM NY: Nu s-a pierdut 49
de ce iubim bãrbaþii 52
Nicoleta SˆLCUDEANU: Cum iubesc femeile 52
Diana ADAMEK: Colina Mokhatam 53
Aura CHRISTI: Marile jocuri 56
Adina ARDELEAN: Poveste interetnicª 67
Magda C´RNECI: O imagine licen ioasª n cosmos 68
Ruxandra CESEREANU: Mªgªri a ”i alte coarne de melc 70
Emilia CHISCOP: Povestea unei amfore 75
Ioana CISTELECAN: Permutªri 76
Mariana CODRU : El era d Artagnan 77
Sanda CORDO”: Din cutia roz 79
Rodica DRAGHINCESCU: Polenul limbilor 81;
Diana GEACˆR: O anumitª afec iune 95
Mariana GORCZYCA: Perfect story 98
Adela GRECEANU: Ce nu ”tii 100
Anca HA IEGAN: Sªritura de pe ”ine 101
Nora IUGA: Bucure”ti, 8 august 2005 106
Doina JELA: Dragª Nicoleta Sªlcudeanu, 107
Angela MARINESCU: Dragª Nicoleta, 108
Alina NELEGA: kamikaze 109
Oana Cªtªlina NINU: Nu ”tiu 111
Alexandra OLIVOTTO: De ce nu iubim barba ii 113
Irina PETRA”: Prin esa era foarte frumoasª, de”i Prin ul n-o iubea 114
Marta PETREU: Bunavestire 118
Oana PUGHINEANU: Staniol (fragmente) 120
Doina RU”TI: Lulu 128
Nicoleta SˆLCUDEANU: Zburªtorul 132
Simona SORA: Dupª cafeaua de diminea ª 135
Mihaela URSA: Inventar par ial al unei valize 137
VARRO Izabella: Macho s 138
Miruna VLADA: Type a question for help 140
Elena VLˆDˆREANU: Otto 141
la aniversarã Lucian SCURTU: Poemele mele sunt scrise cu degetul pe ranª..... 144
amicale Romulus BUCUR: Literatura cititª activistic 150
ne ilustreazã numãrul Tudor JEBELEANU: Angela Marinescu; Mariana Marin,
Mircea Cªrtªrescu, Traian T. Co”ovei, Alexandru Mu”ina 151
triptic Lucia CUCIUREANU: Dedica ii 153
George LUCA: Ticªlos s nt, doamne 154
Ioan VEZA: Poeme 155
epica magna Ion “erban TOM”A: Unsprezece; ... 156
crispãri Liviu Ioan STOCIU: O ncurcªturª de minte (III) 161
via crucis Ioan Irineu FˆRCA”: Sf nta Euharistie: ut unum sint! 164
prim-plan Valentin CHIFOR: Monica Lovinescu ”i pactul autobiografic 168
extemporal KOCSIS Francisko: Codul de bare, Editura Junimea, Ia”i, 2002 173
colocviile lui vakulovski cu Dan SOCIU: Nu existª nimic mai frumos ”i mai jalnic dec t o
adunªturª de poe i 179
cu cãrþile pe masã Veronica BUTA: Zeul video...; La limita ”ansei 182
Cristina TIMAR: Zidul ”i vidul; Apocalipsa... 184
Daniela LI : Autobiografie ”i fic iune 185
Nªstase PETRU: Transilvanie..., Transilvanie... 185
Gabriela DEMETER: Cªlªtor n timp 187
KOCSIS Francisko: Despre o micª antologie 188
talmeº-balmeº 189

tolle lege
Horia-Roman PATAPIEVICI
…
ºi deºi prieten al pustiirii am fost
în locul unde ramurile se împleteau îndrãgostite
ºi le-am despãrþit —
ºi deºi puterea mea e pe sfârºite
ºi pulberea s-a-nmulþit ca nisipul din mare
iar deºertul sporeºte întruna,
ºi deºi seminþele s-au pierdut
iar florile ºi-au irosit puterea zãmislirii
ºi deºi miere din pietre sterpe de fãcut nu am putut
ºi nici balsam din stâncile cele mai învrãjbite,
cum credeam cã pot face —
ºi deºi lãudatã a fost din mereu puterea ce a supus pulberile
ºi va uni, zice-se, stropii de rouã
dupã o mie de ani de la ruperea lor
deºi desperecheate sunt azi toate —
ºi deºi flãmând am fost de viaþa ta în toatã ziua
fiind de acum cu puterea mea pe sfârºite,
ºi deºi altcuiva de mâncare cere n-am mai putut
pentru cã de la tine am aºteptat toate —
de-acum, sã-mi spui cã te-oi vedea
chip cãtre chip peste curând,
dupã moarte,
e târziu:
pierdut ºi regãsit n-am fost
de tine pentru tine
vai, nicicând —
prea mult s-a tot vorbit în jurul meu
despre venirea ta,
ca sã cred:
Doamne
a doua —
1

2
ceasul nu-l ºtie nimeni,
mi-ai spus —
smochinul însã,
din care buzele iubiþilor au supt cu-atâta sete
uscat rãmas-a mult dupã ce timpul suferinþei tale
a trecut,
învãþãtorule,
iar buzele iubiþilor tãi
estropiate au rãmas
pentru vecie …
strâmb, de toþi uitat, ºi blestemat —
…
ceasul nu-l ºtie nimeni,
mi-ai mai spus —
când cinci din zece de pânda ta au fost trimise
de unde nici viii nu revin,
iar morþii de rãmân
rãmân unde le-a fost în viaþã plânsul
…
iar când mã prãbuºeam
trecând ca fulgerul printre lumini ºi îngeri –
cãzând, cãzând, cãzând mereu
mi-ai spus:
“Poate n-ai ars destul,
nici jumãtate —
sau deloc.
Am sã te scuip din gura mea,
Am sã te þip afarã.”
Þipat rãmas-am, lepãdat. Dar dorul de tine e mai viu acum
ca însãºi moartea în care m-ai zidit
iar dupã ce-ai plecat, dincolo de cercul de luminã,
e totul cum nu se poate
mai pustiu
Doamne, iubitul meu
Ia-mã din nou în tine
…
tolle lege

editorial
Alexandru VLAD
Ziua în care am distrus manelele
Sunt dintre cei care nu ezitã niciodatã sã ia autostopiºti atunci când sunt singuri în maºinã. Iatã omul pe
marginea ºoselei fãcând clasicul semn cu mâna. Trag pe dreapta ºi-l aºtept sã urce. Prea multe ore am petrecut eu
însumi cândva pe marginea ºoselelor, aºteptând sã aparã de dupã cotul drumului vreo basculantã hodorogitã care sã
scârþâie din frâne, sã ridice în sus praful amiezii ca pe un nor atomic, ºi cel de la volan sã-mi facã semn sã urc. Mirosea
pe atunci a muºama încinsã ºi a benzinã prost rafinatã, a þigãri acre. În cap îmi zumzãiau baladele rock ale anilor ’70.
Încercam de regulã sã intru în vorbã cu cel care era la volan, sã-l seduc, sã nu regrete nici o clipã cã m-a luat, de parcã
s-ar fi putut rãzgândi, sã-i aflu povestea vieþii, sã-mi spunã eventual cã nici n-ar avea ce face cu mãrunþiºul meu strâns
în pumn. ªi mai mult ca sigur cã m-am jurat la un moment dat, poate undeva între Salva ºi Romuli – vãzând cã puþinele
automobile care treceau atunci spre Maramureº nici mãcar nu reduceau viteza când ajungeau în dreptul meu, cã, dacã
voi avea vreodatã o maºinã cât de rablã, voi lua autostopiºti. ªi mai ales genul acela de tineri netunºi care stau pe
marginea ºoselei, fãrã bagaje, nu neapãrat demni de încredere la prima privire. Poate în felul acesta într-o bunã zi o sã
mã-ntâlnesc cu mine însumi, în varianta hip-hop, cum se poartã astãzi.
De data aceasta fluturã braþul un tinerel în cãmaºã albã, tuciuriu ºi tuns atât de scurt încât în cap i se vedeau
festoanele albe ale accidentelor din copilãrie. Se aruncã în scaun ºi-mi spune, de parcã aº fi fost taximetrist: Mânã! Dã-i
bãtaie. M-am conformat – am semnalizat, m-am asigurat ºi am pornit. Tinerelul nu avea astâmpãr, îl simþeam cum
freamãtã, se agitã ºi întinde gâtul înainte de parcã ar fi vrut sã accelereze cumva deplasarea noastrã pe ºoseaua destul
de pustie. Nici mãcar nu ºi-a prins centura. În mânã are vreo trei casete muzicale, ºi nimic altceva, nici un fel de bagaj.
Unul din aceia care la sfârºit îþi spun cã n-au bani, sau cã au o bancnotã uriaºã pe care de fapt n-o au ºi dacã ar avea-o
n-ai cum sã i-o schimbi. Uite ce casete am. Ce pãrere ai? mã întrebã el. M-am asigurat în oglinda retrovizoare cã n-am pe
nimeni în spate angajat în una din acele manevre care te lasã fãrã aer, ºi am aruncat o privire. Erau casete ieftine cu
maneliºti mustãcioºi, am apucat sã vãd feþe rotunde, unsuroase ºi ciudat de inexpresive, Sandu Ciorbã ºi Florin Salam,
al treilea nume, mai puþin gastronomic, n-am avut timp sã-l citesc. Aºa va sã zicã! L-am privit peste ochelari ºi am spus:
Þâþã! (Sau poate trebuia sã spun cool?) Dar pe cine vrei sã faci fericit, unde mergi cu ele? Mi-a spus cã la discotecã, la
Gilãu. Dorinþa lui era sã i le punã ãia acolo, la maximum. Cã doar n-o sã asculte acolo muzica lor de doi lei. Pe aceastã
muzicã ºtie cum sã se apropie de o fatã. M-am dat cunoscãtor ºi l-am întrebat de ce nu frecventeazã “discoteca
australianã”, la capãtul dinspre Topa? Era mai aproape. Am aflat cã nu se putea: acolo fãcuse caft cu stricãciuni
sâmbãta trecutã. Nu mai era de cãlcat pe-acolo deocamdatã. I-am dat dreptate, puþinã prevedere nu stricã.
Începu sã butoneze casetofonul maºinii mele de parcã ar fi fost maºina lui. Casetofonul acesta merge? mã întrebã el
dupã ce vãzu cã nu se descurcã. Pune-mi asta. Caseta mea preferatã. Nu m-am grãbit cu rãspunsul, nici s-o iau din mâna lui.
Am cântãrit lucrurile ºi apoi mi-am exprimat pãrerea cã n-ar fi un lucru bun: casetofonul acesta îmi ruinase cândva o casetã,
nu una la care þineam foarte mult, dar de atunci n-am mai îndrãznit sã-l folosesc. Îl folosesc doar ca aparat de radio. Asta s-a
întâmplat pentru cã aveai niºte casete rable, mi-a spus fãrã nici o ezitare. Astea de-aici sunt nou-nouþe, prima-întâia! mã
informã el. I-am arãtat cum, ºi vârî imediat caseta în lãcaº. Se aprinse un beculeþ verde ºi o muzicã gãlãgioasã, cu iz vag
oriental, nãvãli peste noi, rãmase în urma noastrã pe ºosea, umplu luncile ºi întunecã puþin soarele. Spre uimirea mea
casetofonul funcþiona. Bruneþelul începu sã fremete ca electrizat. Vãd cã din spate se apropia o maºinã rapidã care se
pregãtea sã mã depãºeascã, parcã luându-mã cu asalt din oglinda retrovizoare. Credea cã scapã astfel. Ne depãºi ca vântul
trãgând parcã muzica dupã ea, învârtind-o pe dupã axul roþilor, sugrumând-o, fãcând-o sã scheaune. Aoleo, caseta mea! þipã
pasagerul bruneþel ca din gurã de ºarpe. Nenorocitul ãsta de casetofon – mi-a prins caseta! Mi-o rupe!
Am apãsat un buton ºi aparatul aruncã afarã, asemeni unui prãjitor de pâine, caseta din care ieºea un cordon
ombilical din bandã maronie: muzica boþitã, ºifonatã, era eliminatã pe genunchii agitaþi ai clientului meu, care extrãgea
panicat panglica nesfârºitã, asemãnãtoare cu o tenie. Uºurel! Finuþ, sã n-o rupi, l-am sfãtuit eu îngrijorat. În scurtã
vreme avea în braþe un caier încâlcit ºi maroniu, care se revãrsa deja pânã pe podeaua maºinii ºi ameninþa sã ocupe tot
habitaclul. Opreºte! îmi spuse el, ºi de data aceasta suna aproape ca o rugãminte. Nu se poate aici, i-am spus cu regret,
e curbã ºi avem maºini în spate. Eu mã ocup de condus, tu ocupã-te de banda aceea înainte de-a se încurca
iremediabil. Ia un creion ºi roteºte uite-aºa. Trage uºurel banda înãuntru. Urmãtoarele cinsprezece minute ºi le-a
petrecut depãnând exasperat banda care pãrea cã nu va mai încãpea niciodatã în cutiuþa subþire din care ieºise.
Casetofonul nu mai voia sã renunþe la ultimii centimetri, þinea de ei cu dinþii, ºi a fost nevoie de intervenþia mea de
expert, pentru cã-i tremurau mâinile ºi nervozitatea lui ajunsese la apogeu.
Intrasem deja în oraº, aºa cã am tras pe dreapta ºi am oprit imediat ce am trecut podul ce se bomba peste
calea feratã. De pe el vezi iarãºi orizontul. I-am luat din mânã preþioasa casetã ºi am examinat-o îndeaproape, de parcã
aº fi fost cine ºtie ce specialist. Banda era boþitã din loc în loc, rãsucitã, ºi orice audiþie definitiv ruinatã. Perfectã, i-am
spus eu. Ca nouã! S-a luminat la faþã, a devenit din nou stãpân pe sine. ªi pe mine. Ai sã-mi schimbi cumva un milion?
m-a întreabat el când se dãdu jos ºi ar fi fost momentul sã-mi plãteascã. Un milionar. Dau modest din mânã: Þine-þi
banii. Ia-þi de ei ºi alte casete. L-am urmãrit un minut cum se duce cu un mers aproape dansat, cum se opreºte de
câteva ori sã-ºi înfunde preþioasele casete în buzunare. κi recâºtigase tonusul.
N-am pornit imediat, am stat sã-mi aprind o pipã ºi am expirat primul fum. Auzisem cã existã un virus care
distruge manelele pe internet, cãutând cuvinte, nume sau chiar versuri cheie. Probabil apare sub forma unui mesaj
îmbietor, garnisit cu poze de artiºti mustãcioºi, noutãþi, un mesaj personal de la Adi de la Vâlcea, Adi Minune, Vali
Vijelie – o pleaºcã. ªi apoi, dacã ai deschis, sub ochii tãi panicaþi se ruineazã toate fiºierele cu manele din calculator,
dispar în neant. Cine poate sã le urascã într-atâta? Spiritul vindicativ al anilor ’70. Rockerii – aceºtia pot fi mari
specialiºti în calculatoare, hackeri. Maneliºtii n-au cum fi specialiºti în IT. În ce mã priveºte n-aº fi în stare în ruptul
capului de aºa ceva. Fire liniºtitã cum sunt, eu mã limitez la a ocoli barul acela pentru ºoferi, din vârful dealului, de
unde se aud manelele pânã departe – oricât aº jindui cafeaua lui amarã, bãutã când apune soarele.
3

4 contra-editorial
Al. CISTELECAN
Amorul optzecist
(despre o anume schizofrenie)
Optzeciºtii au fost o generaþie extrem de iubeaþã. Asta, fireºte, dacã ne luãm strict dupã poeþi, nu dupã vreo
statisticã de specialitate. Dupã fapte, aºadar, fantasmatice, nu dupã fapte chiar reale. Vãzuþi, însã, numai prin poezia lor,
optzeciºtii au fost oameni foarte iubitori; ba pot pentru ca sã zic chiar foarte iubãreþi.
Unii, desigur, încã mai sînt; bravo lor! Prefer sã vorbesc însã aici la trecut spre a fi limpede cã e vorba de fapte de
artã, nu de bîrfe de cotidian. Altminteri, ca toþi oamenii, probabil ºi optzeciºtii, în viaþa realã, îºi vor fi sporit ºi adaptat
inevitabil rîvna amoroasã pe mãsura vîrstei. Nu ºtim asta precis, dar se poate deduce – cît se poate, fireºte, atît cît e voie a
se deduce biografia din artã – din sporul de poezie amoroasã. Palinodiile amorului sînt tema favoritã a optzecismului de
ultimã orã. Afarã de poeþii care nu se pot iubi decît pe sine (gen, sã zicem, Aurel Pantea), ceilalþi n-au ajuns încã la
consolãrile înþelepciunii ºi depun cu toþii multã vervã ºi multã devoþiune atît în plîngerile de amor, cît ºi în referatele de
voluptate tardivã.
Faptul e oarecum explicabil. Cînd lucrurile încep sã se mute, parþial sau total, în virtual, ele lasã tot mai mult loc
de reverie ºi de vorbã; dar nu înainte de a manifesta un fel de frenezie disperatã (ori, din contrã, disperare freneticã?!). Nu
e, aºadar, un merit de opþiune de tonalitate cã poezia optzecistã din ultima vreme e tot mai ardentã cînd vine vorba de
dragoste; ºi nu e nici urmã de merit de opþiune tematicã în faptul cã ea a ajuns sã vorbeascã aproape exclusiv în litanii
amoroase. Devine oarecum din legea firii cã, peste un anume prag, poezia - optzecistã sau nu - e tot mai preocupatã de
amor ºi de transformarea lui în discurs. Dragostea, a zis un om cu mare trecere la români, cel puþin într-o vreme (Roland
Barthes), produce discurs; cu atît mai mult produce, se-nþelege, amintirea sau reveria ei. Se ºtie doar de mult cã absenþa,
nu prezenþa, e cea care întreþine focul; lipsa, nevoia, frustrarea ºi celelalte, toate neplãcute într-un fel, sînt cauza eficiens a
acestui fel de scris compensator, care schimbã realul ºi clipa pe visare ºi evocare. E un fapt, vorba lui Ralea, “verificat de
istorie ºi de viaþã”, nu doar de psihanaliºti, cã “nimeni nu se preocupã decît de ceea ce îi lipseºte”, nu de ceea ce-i
prisoseºte. O franþuzoaicã celebrã, marchiza du Deffand (adusã ca exemplu de sprijin de Ralea însuºi), întrebatã anume ce
crede despre dragoste, a rezumat foarte pe scurt tratatele de psihanalizã: “L’amour, je n’en parle jamais, je le fais”. De
unde, oarecum pe drept, a tras Ralea concluzia cã “romanele de voluptate” trebuie sã fi fost scrise “de asceþi”.
Nu vreau, Doamne fereºte!, sã fac o inferenþã pornind tocmai de la asemenea legiuiri psihanalitice ºi sã spun
vorbe nedrepte despre poeþii optzeciºti. Frustrãrile, se ºtie, sînt, totuºi, concept relativ; ºi în nici un caz cantitativ, statistic.
Uneori ajunge una singurã; unora le e deja prea destul; altãdatã e nevoie de un car întreg; unii nu-ºi revin dintr-un singur
eºec amoros (fie de care o fi – mai spiritual ori mai sexual), altora nici succesele cele mai patente ºi mai multe nu li se par
altceva decît frustrãri. (Mircea Cãrtãrescu, par egzamplu, deºi a umplut o carte cu povestiri amoroase, nu se recunoaºte de
Don Juan, ci pare permanent apãsat de “îndelunga deznãdejde de a nu izbuti nimic”, despre care zice Graham Greene cã-i
e tipicã scriitorului. Un om mai nevoiaº la acest capitol al contabilitãþii feminine i-ar putea imputa oarece pozã; dar, cum
spuneam, nu pe drept, cãci nu succesele, cît de multe, sînt leacul frustrãrii; ºi-n plus, succesul trebuie sã vinã la timp, dacã
se poate înaintea frustrãrii, nu în succesiunea ei; dacã vine dupã, adesea vine degeaba, cãci bietul om nu-ºi mai revine).
Aºadar, ca sã n-o mai întind, nu voi pune fervoarea amoroasã optzecistã pe seama vreunei traume rãspîndite ca fenomen
de masã. Din contrã, eu mizez pe faptul cã ea se datoreazã unui concept de artã ºi cã, mãcar în fond, poezia optzecistã
vorbeºte din memorie, nu din bovarism; cã ea e un memorial de idile, nu o simplã proiecþie fantasmaticã. Aºa cum sînt
povestirile lui Mircea Cãrtãrescu din De ce iubim femeile, carte care, din aceastã perspectivã, poate servi de artã poeticã
pentru toþi; de aceastã datã chiar fãrã deosebire de ºcoalã, orientare sau temperament, valabilã, aºadar, deopotrivã pentru
postmoderniºti ºi neoexpresioniºti; valabilã, de fapt, fãrã discriminare, adicã ºi pentru cei neînscriºi în aceste direcþii.
Optzeciºtii fie au intuit, fie au aflat (ºi au crezut spontan) ceea ce au spus specialiºtii despre relaþia de
omogenitate dintre artã ºi dragoste. Fie cã aceste lucruri le erau presimþite ori preconºtiute, fie cã le erau cunoscute prin
diligenþã de studiu, ei le-au îmbrãþiºat numaidecît ºi au profesat neabãtut un concept de poezie indisociabilã de dragoste.
Dar chiar dacã n-aveau habar, pe nici o cale, ei erau oricum deplin de acord cu Remy de Gourmont, mai ales acolo unde
zice el cã nu existã dragoste fãrã artã - ºi viþãvercea: “Daþi la o parte dragostea ºi nu mai existã artã; daþi la o parte arta – ºi
dragostea nu mai e decît o nevoie fiziologicã”. Dar de ce sã le dãm?! – au sãrit pe loc optzeciºtii, de la cei riguros intuitivi
la cei eminent erudiþi. Ca sã riscãm apoi sã cãdem cu arta în simplul artizanat? Cãci iatã ce ne previne – ºi încã de cîtã
vreme! - Charles Lalo: “Dacã excludem din artã dragostea, nu mai rãmîne din ea decît meºteºugul”. Parol! Aºa cã, normal,
optzeciºtii n-au exclus nici una nici alta; ba dimpotrivã, le-au suprapus, ºtiind bine cã va veni apoi Octavio Paz ºi va
demonstra cã istoria literaturii – baremi a celei europene ºi a celor ce se trag din ea – nu e altceva decît “istoria
metamorfozelor dragostei”. Ba chiar mai mult, cã erotismul nu e decît o “poeticã trupeascã”, iar poezia – o “eroticã
verbalã”. În aceste condiþii de radicalã omogenitate nu e, deci, de mirare cã optzecismul a promovat cu prioritate discursul
îndrãgostit. Conceptul de artã venea în eclatantã simbiozã cu experienþa de viaþã, dîndu-ºi reciproc puteri.
E de la sine dat cã optzeciºtii, ca generaþia cea mai puþin naivã (cultural, în rest nu existã garanþii) ºi cea mai
prevenitã în artã, ºi-au luat mãsuri ºi precauþii pentru a realiza mai întîi o metamorfozã a iubirii ºi, implicit, a retoricii ei.
Þinîndu-se dupã logica lui Paz, ei ºi-au dat seama cã pentru a ocupa un capitol în istoria literaturii (dar probabil nu ºi în
cea a lui Alex. ªtefãnescu) e nevoie mai întîi sã ocupe un capitol în istoria dragostei. Un capitol calitativ, cãci aici capitolele
pur cantitative nu conteazã. Un capitol, aºadar, diferenþiat, bazat pe o dragoste diferenþialã. Amorul optzecist e, aºadar, caz
de metamorfozã premeditatã; poate ºi genuinã, dar asta e mai greu de vãzut ºi ºi mai greu de dovedit. Un program amoros
– un fel de poeticã aparte pentru dragoste - e însã reperabil ca evidenþã. Devoþiunea e aici ascunsã dupã ironie ºi
pathosul dupã caricaturã; fervoarea e jucatã iar învãpãierile trase punctual în senzualitate; sublimelor le-a luat locul
corporalitatea iar misticii amorului – fizica acestuia. Decorul celest a fost mutat în piaþã iar procesarea simbolicã a adoratei
se pãzeºte de emfazã; eroismul pasiunii joacã în umilinþã, iar focul ei e bengalic; toate aceste precauþii ºi mãsuri sînt

contra-editorial
folosite pentru a crea efectul de realitate al idilei, efectul de concret; ba chiar efectul de sinceritate. Parodierea declamaþiei
nu e însã niciodatã o parodiere a sentimentului; nu sentimentele sînt parodiate, ci doar strigarea lor. Acesta e, din pãcate,
blestemul care apasã pe postmodernism; a spus-o însuºi Eco: postmodernul nu poate apela la sentimentul genuin, ci doar
la istoria lui literarã; sentimentul trebuie declamat prin citate, prin intermediar; trebuie, de fapt, disjuns de retorica lui. Asta
au ºi fãcut, în bunã mãsurã, optzeciºtii: ºi-au ocrotit sentimentele dupã o retoricã antisentimentalã sau parodicã. Dar
dincolo de retoricã, ei tot ode ºi madrigaluri au compus, tot din adoraþia femeii ºi-au luat rostul. Ironicã, adesea grotescã,
fãrã fast romantic ºi fãrã infatuarea patimii, ba chiar fãcînd paradã frivolã, poezia optzecistã nu-ºi þine secretul în altã parte
decît poezia în general. Pentru a-l afla, tot la soluþia strãveche ºi sigurã trebuie recurs: Cherchez la femme.
Asta pe partea poeþilor care, de bine-de rãu, au prezervat fascinaþia feminitãþii ºi a femeii ºi au adus mistica
adoraþiei în corporal, transformînd-o în senzualitate; au pãstrat chiar, oricît de deconstruite, toate riturile de mister ºi s-au
abandonat, ca victime benevole, seducþiei. Pe scurt, oricît s-ar fi ascuns ei dupã strategii de declamaþie non-patetice, tot
apologii ale femeii ºi feminitãþii au scris. Probabil nu pe gustul feministelor, dar sigur pe al femeilor.
Ne putem însã întreba (n-avem încotro, de fapt) pe cine iubeau ºi adorau aceºti poeþi ºi ce efecte a produs
devoþiunea – ori doar înflãcãrarea - lor. Cum a fost primitã, aºadar, iubirea lor, ce feed-back a stîrnit.
ªi unde ne-am putea uita dacã nu în poezia propriilor lor colege de serie? În lipsa altor documente, mai
acreditabile ºtiinþific, luãm de bun acest rãspuns de artã – cu relativitatea cuvenitã, desigur; presupunem, deci, un
concept dialogal al iubirii; aºa, ca în strãvechea bucolicã, cu îndrãgostitul pe un deal ºi cu adorata pe altul, dar în dialog
legat ºi cadenþat.
Ei bine, concluzia care vine de îndatã - ºi vine de la sine, cu violenþa evidenþei – nu e deloc flatantã: optzeciºtii
au fost extrem de iubitori ca poeþi, dar extrem de dezamãgitori ca bãrbaþi. Cãci cum altfel se poate justifica un concept de
iubire atît de riguros desfiguratã ºi de lipsitã de juisanþã cum e cel profesat de poetesele optzeciste?! Numai printr-o mare
ºi ireparabilã dezamãgire, fireºte.
Nu vreau neapãrat sã introduc aici scuze de naturã socialã (generaþie subnutritã, stresatã, þinutã în carantinã
socialã, obligatã la navetã etc., surmenatã, adicã, ºi psihic ºi fizic; de la care, ce sã mai pretinzi?!), dar o precauþie se cere.
Concluzia neplãcutã de mai sus e valabilã doar în ipoteza unor idile (reale ºi de artã deopotrivã), ca sã zic aºa, endogene,
în cazul unor amoruri intra-generaþioniste; în ipoteza unor idile exogene, vina pentru aceastã decepþie cronicã ºi definitivã
a poeteselor cade în seama altor generaþii; din nou, lipsa statisticilor ºi studiilor de specialitate se cuvine ferm reclamatã.
Nu ºtiu pe unde umblã autorii de studii de gen, dar se vede treaba cã nu pe unde ne-ar fi de folos.
Fapt e cã (dupã ºi cu aceastã precauþie) rãspunsul la aceste adoraþii ºi rãsfãþuri e strict cinic. Necum sã
corespunzã la amoarea poeþilor, poetesele optzeciste denunþã toatã construcþia de mister al feminitãþii, trateazã de poncife
toatã aºa-zisa feminitate cu tainã; trag, nu metafizica acestei misteriozitãþi, dar pînã ºi fizica amorului – exaltatã de poeþi - în
simplã chimie hormonalã. (ªi nu fãrã dreptate; s-ar pãrea cã în vreme ce poeþii erau mai documentaþi filosofic, poetesele
erau mai documentate ºtiinþific; dacã nu mai pozitive în favoarea iubirii, oricum mai pozitiviste în documentaþie). Maxima
de pozitivitate a conceptului amoros feminino-optzecist e atinsã atunci cînd iubirea e consideratã simplu opiu pentru
poporul feminin. Mai mult de atît nu se concede. În poezia “femininã” optzecistã misteriozitatea þine de secreþii iar
seducþia e treabã de colecþie sau de mîntuialã, dar nu de vrajã. Dragostea e doar o ecuaþie de fiziologie prea încãlzitã, iar în
fiziologia dragostei, oricum am suci-o, dominã grotescul. Iubirea, în scurt, e ceva numaidecît ºi scrupulos lamentabil ºi
repugnant. Ceva într-atît de lipsit de esteticã, de eticã ºi de satisfacþii încît nu meritã trãitã ºi fãcutã; în orice caz, nu cu
iluzii, cu dezmierdãri ºi alte dulceþuri fade; ea e simplã ºi repede nevoie animalicã (ºi aºa e, dacã ne luãm iarãºi dupã
Gourmont: “dragostea e profund animalicã”, zice acesta; dar adaugã de îndatã: “de aici frumuseþea ei”; partea asta, cu
frumuseþea, a dispãrut însã din ethosul amoros al poeteselor optzeciste, ºocate nevindecabil de grotesc ºi pornite
exclusiv pe denunþ). Nu vreau sã se tragã de aici concluzia abuzivã cã n-ar fi existat ºi optzeciste de alcov, poete de
lascivitate ºi capriciu; au existat, numai cã mai pe la marginea generaþiei, uitate ºi pãrãsite. ªi nici sã nu presupunã cineva
cã acest concept entropic n-ar fi avut avantaje în plan de artã; se ºtie doar bine cã negativul e mai de folos artei decît
pozitivitatea plictisitoare.
De vinã pentru acest concept eminent hormonal ºi detracat, care nu lasã loc de miraje ºi nici mãcar de
sentimente, e, în parte, Angela Marinescu; dar nu poate purta ea singurã o vinã atît de mare; aici nu poate fi doar caz de
bovarism întors, cu masochism, spre negativitate; cultura nu poate fi chiar atît de responsabilã. De vinã trebuie sã fi fost
ºi niºte triste experienþe. O dezamãgire atît de cruntã trebuie sã fi avut un suport existenþial. (Deºi, vãzînd cu cîtã
perseverenþã merge înainte complexul Angela Marinescu, lovind fãrã milã ºi noua serie de poetese ºi obligîndu-le la
exhibiþionismul de viscere gata deprimate, înclin sã cred cã e literal ºi integral adevãrat cã arta se naºte strict din artã).
De fapt (daþi-mi voie sã mai caut o scuzã, cãci nu-mi pot lãsa generaþia chiar atît de încãrcatã de culpã), poate cã
poetesele optzeciste – ºi cele post-optzeciste cu atît mai vîrtos – nu scriau (scriu) din eul empiric; ele vor fi crezînd cã de
scris scrie “un alt eu”, fantasmatic, aºa cum le-a spus Proust (tocmai Proust! - grefierul de amãnunt al acestui eu renegat;
dar mãcar Proust ºi-a luat repede seama ºi a revenit). ªi atunci conceptul lor de iubire nu rãspunde unei provocãri, nu e un
concept dialogal, de feed-back, ci unul de proiecþie, de purã contrarietate, de nu de moft curat. (Îmi dau seama cã n-am
spãlat mai nimic din aceste presupuse pãcate; cãci ºi în proiecþie tot o mare dezamãgire trebuie sã le fi susþinut; numai
dacã nu cumva s-au folosit de un mecanism pervers, dar valabil în artã, care permite lamentaþia în plinã juisare; ba chiar
poate propune autocompãtimirea în plin extaz).
De o schizofrenie e, aºadar, vorba în amorul optzecist. De o parte, madrigaluri ºi tandreþe; de cealaltã – chimie ºi
grotesc; de o parte, iluzii ºi sentimentalism, melodramã cu ironie; de cealaltã – decepþie fatalã, lovind fãrã cruþare în carne
ºi spirit deodatã. Reverii amoroase într-o parte – pamflete în cealaltã; religie senzualistã pe o parte – ascetism de voluptate
pe cealaltã (voluptãþi negative); graþie a devoþiunii ºi a frivolitãþii, de o parte, diz-graþiere iremediabilã, de cealaltã; miraj ºi
deriziune; apologie ºi discreditare; limbaj – încã - mitizant ºi limbaj – deja – difamant; flatãri ºi flagelãri; ceremonial de
visare – reportaj de viscere; explorarea unui peisaj erogen – exhibarea unui peisaj sanguinic; mã rog, etc. pe o parte – etc.
pe cealaltã.
Tocmai de aceea, tocmai datoritã acestei presupuse schizofrenii, cartea lui Mircea Cãrtãrescu nu poate þine loc
de poeticã amoroasã chiar pentru toatã lumea; trebuia o contra-parte. Noi am încercat aici, în numãrul de faþã, s-o
prezentãm cît mai documentat.
5

6 carmen saeculare
Andrei BODIU
Orãºelul poeziei
se dedicã lui Ion Barbu, artist din Petrila
“Ce-i frumuseþea?” s-au întrebat cetãþenii zeloºi
ieºind dintre zidurile
zoioase
“ªi ce-i demnitatea?” au întrebat
cravatele pestriþe
ieºind printre cade ºi peturi spre
Marginea oraºului unde
Tu ai scris un vers ca o formã de maximã
Jupuire.
“Ce-i ironia?” au întrebat
frumoºii demnii cetãþeni
prin ceaþã neclintiþi
împietriþi cãutînd cu gura cãscatã
celelalte versuri
celelalte o sutã o mie de versuri
care-i învãluiau care-i înconjurau
strîns sufocant
sufocant de strîns.
Cînd vom fi cu toþii boschetari
“Nu mai trãiesc 15 ani
sã-i vãd pe toþi boschetari”
spune bãtrînul .
În spate se întind liniile albe
Punctate perfect pe asfalt
“Nu mai trãiesc 15 ani “
zice bãtrînul
“boschetarilor”
mai spune încet printre dinþi
Lumea e de acord cu el.
În general lumea e de acord cu el.
E liniºte.
Sinestezie
Mai precis ieri
Gîndindu-mã la ce mã aºteaptã mi-am
adus aminte cã
primãria din Craiova
vrea sã-i amendeze
pe toþi cetãþenii
care urcã nespãlaþi în mijloacele de transport în
comun
Mai precis ieri am
Vrut sã urc la locul meu preferat din spate cînd
Peste mine erau gata-gata sã cadã doi baloþi
De fîn proaspãt cosit
Scurt m-am gîndit cã
Unul o sã-mi cadã pe picior ºi n-o
Sã mai ajung la examen.
Pe plajã cu poetul Grigore Vieru
Pe plajã l-am vãzut pe poetul
Grigore Vieru de fapt Adriana l-a
Vãzut prima purta un slip gri
ªi o cascã sub care-i erau
înghesuite pletele sure.
Stãtea întins pe un prosop
Chinezesc scurt stãtea întins
Pe spate nemiºcat doar respiraþia
Poetului Vieru tãia din loc în loc briza mãrii.
Nemiºcat stãtea poetul Vieru
Primind din plin soarele dimineþii
Pe burta lui albã scobitã sub
Casca sub
Care se strecura ultimul hit al verii.
Apoi poetul s-a întors pe burtã
Cu braþele acoperindu-ºi ochii
De parcã n-ar fi vrut sã recunoascã
Pe nimeni de parcã n-ar fi vrut
Sã fie de nimeni recunoscut.
A stat aºa cît am fost dupã
Apã a stat aºa cît am înotat a scris
Probabil în minte un nou poem
Ritmat rimat muzical cînd
A fost gata a înghiþit în sec s-a
Ridicat ºi-a pus în grabã pantalonii
Negri de trening cu douã dunguliþe
Albastre apoi ciorapii gri ca ºi
Slipul apoi cãmaºa gri ca ºi ciorapii ºi ca slipul
Apoi ºi-a înfipt cãmaºa în
Pantalonii de trening ºi-a scuturat
Ziarele de nisip ºi-a scos casca
ªi pletele sure ºi rare i-au cãzut pe umeri
Aºa poetul Vieru a putut fi recunoscut.
O femeie grasã într-un slip stacojiu
S-a îndreptat spre el ºi l-a salutat
El i-a pupat mîna apoi ºi-a îndreptat
Mîna la inimã
Am crezut cã a pãþit ceva el însã
A fãcut o plecãciune spre plajã
ªi a plecat.

cu Mircea ZACIU
„Noi murim, lucrurile se pierd, cei
care vin dupã noi nu mai au de unde sã
cunoascã asemenea fapte concrete”
- o convorbire din martie 1998 –
Difuzatã la 4 aprilie 1998, în emisiunea de autor
„Oameni, destine, istorie” de la Radio „Europa Liberã”,
convorbirea cu Mircea Zaciu a fost fãcutã cu cîteva zile
mai înainte, prin telefon, de la Praga la Koln, unde el se
gãsea în acel moment. Se pregãtea sã reînceapã editarea
unei colecþii de literaturã românã la o editurã clujeanã,
proiect pînã la urmã eºuat.
Transcrierea înregistrãrii sonore a fostã fãcutã de
redacþia revistei „Vatra” ºi revizuitã de mine, cu
neînsemnate îndreptãri stilistice. Acestea au constat în
eliminarea unor repetiþii de cuvinte ºi a unei anumite
cantitãþi de „deci”-uri, folosite ca simplu element de
legãturã în exprimarea oralã, nepotrivite însã în forma
scrisã. (M. Iorg.)
Mircea Iorgulescu: Invitatul emisiunii de astãzi,
doamnelor ºi domnilor, este Mircea Zaciu. Istoric ºi critic
literar, una dintre cele mai proeminente figuri ale
cercetãrii literare româneºti din ultimii patruzeci de
ani, Mircea Zaciu este totodatã ºi fost profesor la
Universitatea din Cluj, unul dintre profesorii universitari
a cãror amintire, a cãror pecete pedagogicã, ºi nu doar
pedagogicã, ci ºi culturalã, a rãmas bine întipãritã în
memoria a numeroase promoþii. Mircea Zaciu este unul
dintre patriarhii literari ai Transilvaniei. O provincie
pe care deseori a descris-o, a analizat-o, a explorat-o, a
iubit-o, a urât-o în cãrþile sale. Inclusiv în cea mai recentã
lucrare, în Jurnal-ul pe care l-a publicat dupã 1990,
jurnal care a ajuns, acum, la volumul al treilea. Domnule
Mircea Zaciu, fiþi binevenit în spaþiul acestei emisiuni,
o emisiune memorialisticã, o emisiune de confesiuni.
S-a întrerupt publicarea jurnalului, oare?
Mircea Zaciu: Nu, el continuã în revista Vatra, în
foileton, dupã cum ºtii, iar volumul 4, ultimul din acest
ciclu, pe care l-am denumit “deceniul satanic”, deceniul
1979-89, unde mã opresc la evenimentele din decembrie,
este sub tipar, la Editura Albatros. Voi publica, probabil,
un volum 5, fãrã sã-i spun „volum 5”, îl voi intitula altfel,
cu evenimentele din existenþa mea dupã 1990. deci între
1990-1996. Vreau sã fac un volum mai dens, cu o altã
orientare, cu o altã coloraturã emoþionalã ºi evenimenþialã
faþã de jurnalele þinute pânã în decembrie ’89.
M.I.: Dar existã un jurnal al lui Mircea Zaciu ºi
anterior anului 1979?
M.Z.: Sigur. Am spus-o în preambulul la volumul I.
Vezi, nu vreau sã mã laud, dar nici nu am pentru ce, în
fond, pentru cã nici n-am avut curajul sã recitesc acele
caiete. Eu þin un jurnal cu intermitenþe, de la 13-14 ani.
Deci de prin 1942. Am niºte caiete care merg, cu întreruperi,
cu goluri, pânã în ’96-97, deci pânã foarte recent. Dar, repet,
n-am avut curajul sã recitesc acele caiete strãvechi ºi m-am
vatra - dialog
decis sã public numai din ’79-’89, epocã pe care am
considerat-o mai simptomaticã pentru destinul, nu al meu
neapãrat, ci al întregii societãþi româneºti. Al istoriei noastre.
M.I.: Acum, dupã trecerea a aproape 10 ani de la
prãbuºirea regimului comunist, în decembrie ’89,
denumirea “deceniul satanic”, foarte exactã, mai pare
ea aplicabilã? Pentru cã existã pãreri foarte împãrþite
în legãturã cu aceastã ultimã perioadã a regimului
comunist din România. Pe mãsurã ce trece timpul se
pare cã se asistã la un fel de nivelare, poate fireascã,
poate nefireascã, în uitare. In dorinþa de a nu mai analiza
ce s-a întâmplat.
M.Z.: Da, ai dreptate. Insã eu cred cã aceste tendinþe
sunt, ori manipulate, ori foarte interesate. Vin din aripa
acelei pãrþi a societãþii româneºti care e culpabilã, implicatã
direct în evenimentele ultimelor decenii ale dictaturii
comuniste, respectiv în perioada dominaþiei ceauºiste. Au,
ºi astãzi, în continuare, interesul sã aplaneze, sã niveleze,
sã aducã la acelaºi numitor întreaga viaþã social-politicã
ºi moralã a þãrii, tocmai pentru a se disculpa într-un fel
sau a lansa aceastã idee foarte vie, la un moment dat, în
publicistica româneascã cã, la urma urmelor, toatã lumea a
fost vinovatã.
M.I.: Dar se poate vorbi de „vinovãþie” în primul
rând? Nu e, poate, mai importantã descifrarea cauzelor,
nu e mai importantã analiza mecanismelor ºi a
fenomenelor de degradare socialã, intelectualã, moralã?
M.Z.: Sigur, Mircea Iorgulescu, acesta este
principala sarcinã pe care, din pãcate, istoricii noºtri nu
ºi-au asumat-o încã. Deºi avem o ºcoalã istoricã destul de
interesantã ºi personalitãþi bine conturate, ele preferã sã
se retragã, fie în perioada interbelicã, fie în perioade mult
mai îndepãrtate. Incã n-am asistat la o sintezã sau la o
încercare de cercetare istoricã, istorico-sociologicã ºi
politologicã, de fapt, asupra perioadei ultime a istoriei
noastre, respectiv a acestor decenii ale dictaturii comuniste.
Un jurnal nu poate sã suplineascã analiza istoricã. Fireºte,
jurnalul este o opticã, are o opticã subiectivã prin excelenþã,
el filtreazã prin conºtiinþa autorului fapte, evenimente, unele
trãite, altele, la care n-a asistat direct, pe care numai le-a
aflat, le-a auzit, le relateazã în maniera în care le-a receptat în
momentul respectiv. Dã o imagine, prin forþa lucrurilor,
parþialã ºi limitatã a ceea ce s-a întâmplat la nivelul unei
întregi societãþi. Dar un jurnal poate sã devinã o piesã întro…,
o piesã de mãrturie într-un proces, deci într-un sistem
care..., care ar fi nevoie sã fie reconstituit de niºte echipe
de istorici, sociologi, politologi, cum spuneam. Sau de
psihologi.
M.I.: Dar, Mircea Zaciu, în jurnalul dumneavoastrã
existã nenumãrate fapte, mici, lipsite de dimensiunea
eroicã în manierã romanþioasã, de rezistenþã, de opoziþie,
de creare a unei alternative faþã de ceea ce însemna
presiunea sistemului comunist. Aveþi impresia cã aceste
mici nuclee, aceste forme, nu de supravieþuire, ci de trãire
în alt plan, în alte planuri în raport cu realitatea extrem
de apãsãtoare înconjurãtoare, sunt suficient studiate,
cunoscute, reamintite?
M.Z.: Pãi, cred cã tocmai ãsta e rostul jurnalului, sã
întreþinã vie memoria celorlalþi. De fapt, chiar prin
asemenea mici nuclee de evenimente, de fapte de
conºtiinþã sau concrete, aºa cum spuneai, ºi care sunt
7

8 vatra - dialog
diseminate nu numai în jurnalul meu. E vorba de multe
jurnale care au apãrut dupã ’90 ºi care conþin, mutatismutandis,
cam aceleaºi lucruri, chiar dacã la alte nivele,
sau reflectate în conºtiinþe oarecum diferit. Mã gândesc,
de pildã, la jurnalul lui Livius Ciocârlie, mã gândesc la
jurnalul lui Goma, fireºte. Mã gândesc la jurnalul Florenþei
Albu, care, din pãcate, n-a fost comentat la nivelul valorii
sale reale, ºi la multe alte jurnale care au apãrut, vor mai
apare, sau din care au apãrut numai fragmente. Aceste
nuclee, cum le numeºti, sunt, fireºte, menite a þine treazã
memoria contemporaneitãþii. Care, din pãcate, uneori
interesatã, alteori dezinteresat sau dintr-un fel de lehamite,
de obosealã, este tentatã sã uite toate aceste lucruri. Toate
aceste, sã zicem între ghilimele, „mãrunþiºuri cotidiene”.
Pe care noi înºine le uitãm, prin forþa lucrurilor. Eu însumi,
transcriind jurnalul, mã trezeam comentând în sinea mea:
iatã un fapt, iatã un eveniment, iatã o reacþie pe care eu o
uitasem complet. ªi este necesar ca aceste lucruri, chiar
aºa, la nivelul cotidianului banal, sã fie semnalate, pentru
cã, repet, sarcina viitoare, sarcina care trebuia sã fie de
fapt împlinitã deja, va rãmâne sã fie împlinitã în viitor, a
istoricilor, este de a face sinteza acestor „mãrunþiºuri”.
Iorga însuºi ºi, în fond, toatã ªcoala Analelor, nu face
decât sã studieze arhive, inclusiv arhive personale,
documente de familie, bugetul unei familii, ºi toate aceste
elemente concrete ale cotidianului sunt pe urmã însumate
în sinteze care dau o imagine plauzibilã a unui moment
istoric, a unei epoci.
M.I.: ªi mai ales a vieþii reale, concrete, din acea
epocã.
M.Z.: A vieþii, da, a vieþii concrete din acel moment,
viaþã concretã pe care noi o ducem în…, cum sã zic, în
posteritate. Noi murim, lucrurile se pierd, cei care vin dupã
noi nu mai au de unde sã cunoascã asemenea fapte
concrete. Jurnalul, memoriile au acest rost de a þine, întrun
fel, treazã memoria viitorului.
M.I.: Mi-aduc aminte, de pildã, din cele trei volume
ale jurnalului, de fragmentele în care autorul, Mircea
Zaciu, se referã la inspecþiile ºcolare pe care le fãcea.
Cum erau clasele, elevii, profesorii, directorii... toate
acele întâlniri alternând între un mic eroism, cu totul
remarcabil de altminteri, intelectual ºi moral, ºi laºitãþi,
oportunisme, rutine dupã modelul epocii. Ar fi o carte,
dacã s-ar extrage aceste fragmente, ar fi o carte
extraordinarã despre cum era învãþãmântul românesc
în acel „deceniu satanic”.
M.Z.: Da. ªtii, Mircea Iorgulescu, pe mine m-a
fascinat în adolescenþã o carte complet uitatã astãzi, dar
pe care eu am reeditat-o la “Restituiri”, la un moment dat.
Serie, ºi ea, uitatã acum. Este Amintirile unui belfer, a lui
Ioachim Botez. Aceste sondaje în viaþa dãscãlimii
româneºti interbelice pe mine m-au fascinat, pentru cã
aduceau chiar asemenea elemente concrete, ºi probabil
cã m-au influenþat în momentul când am notat ºi eu, aidoma,
din experienþa mea de inspector improvizat. Mã rog, trimis
prin ordinele Ministerului, care, atunci, ne încãrca pe noi,
cadrele universitare, cu asemenea sarcinã, în orãºelele,
satele din Transilvania. Vedeam pe viu realitatea ºcolarã:
viaþa dãscãlimii, viaþa elevilor, contextul în care se tot
desfãºura procesul de învãþãmânt. ªi, fireºte, nu ne putea
scãpa nici contextul social ºi politic al întregii societãþi.
Asemenea sondaje mi se pare cã sunt într-adevãr
interesante ca document. Ca document de foarte multe feluri.
M.I.: Ca document despre o realitate ce tinde
totuºi sã se scufunde în uitare, deºi, în ultimã instanþã,
ceea ce se întâmplã astãzi în România, starea de
atomizare, de dezagregare socialã, îºi are rãdãcinile în
ceea ce a fost înainte.
M.Z.: Fireºte. Tot ceea ce vedem cã nu se-mplineºte,
care rãmâne strâmb ºi urât în realitatea socialã
împrejmuitoare nu este decât o consecinþã, un corolar, de
fapt, al stãrii de boalã prin care societatea româneascã a
trecut atâtea decenii. Societatea româneascã este departe
de a fi vindecatã. Ea poartã nu numai cicatricile, dar poartã,
am impresia, poate termenul este prea dur, poartã niºte
metastaze în ea. Care vin din acest cancer al comunismului
netratat ºi, din pãcate, netratat radical nici dupã ’90.
M.I.: ªi poate cã tocmai reamintirea corectã,
exactã a acelor timpuri, a acelor traumatisme, ar putea
contribui la o „vindecare”, sã-i spunem aºa.
M.Z.: Da, ºi eu cred cã memoria este un factor, sigur,
factor adjuvant, nu este cel important, cel principal, este un
factor adjuvant care poate sã contribuie la un proces de
asanare, de vindecare, de, mã rog, mãcar de exorcizare.
M.I.: Domnule Zaciu, constat, privind de foarte de
sus biografia dumneavoastrã, cã în vreme ce, în anii
‘70-’80, dumneavoastrã fãceaþi un fel de navetã între
Cluj ºi Bucureºti, vã simþeaþi mai bine la Bucureºti, în
anumite medii, decât la Cluj, dar rãmâneaþi la Cluj,
acum faceþi acelaºi lucru între România ºi Germania.
Sunteþi un fel de semi-exilat, am impresia. Sau aþi fost
tot timpul un fel de semi-exilat.
M.Z.: Ar fi de discutat. În fond, m-am simþit un
exilat interior, multã vreme. ªtii bine cã, dupã plecarea
familiei mele, eu am avut de suferit rigorile regimului pentru
asemenea condiþie. Dupã ’90, când am putut sã cãlãtoresc
liber, fireºte cã m-am dus sã-mi revãd familia, sã trãiesc
împreunã cu ea, fãrã a mã decide sã mã despart definitiv
de þarã sau pentru a opta de a trãi într-o þarã strãinã în
totalitate. Fãrã a fi un „autoexilat”, ca sã zic aºa, între
ghilimele, pentru cã exil, acum, nu mai este, în fond. Este,
dacã vrei, o emigraþie sau o diaspora…
M.I.: O expatriere.
M.Z.: O expatriere. Bun, n-am dorit acest lucru
pentru cã mã simt încã legat cu toate rãdãcinile mele de
realitatea româneascã, istoricã ºi de tradiþie, de familie
implicit, bineînþeles viaþa literarã mã þine legat de realitatea
româneascã ºi n-aº putea trãi exclusiv într-un mediu strãin.
Însã, navetând, sã zic aºa, între douã þãri, între douã lumi
care, din pãcate, în loc sã se apropie, parcã devin din ce în
ce mai diferite, mai deosebite, se depãrteazã parcã, din
nefericire, trag învãþãminte din aceastã situaþie. ªi am
impresia cã vãd, poate, nu vreau sã absolutizez ºi nici sã
pretind cã este într-adevãr aºa, dar eu am aceastã impresie,
cã de acolo, de departe, vãd cu oarecare limpezime mai
mare realitatea româneascã. Când mã întorc aici, fireºte,
mã implic în ea, ºi mã doare cã ea nu este încã aºa cum ar
trebui sã fie, la parametrii doriþi, în general, de forþele care
vor sã instaureze o democraþie realã în þarã. Dar aceastã
distanþã... Uite, desigur cã ai citit jurnalul lui Gombrowicz,
reapãrut, într-o nouã traducere, mai completã acum,
recent, la Editura Univers. El vedea, din Argentina,

ealitatea polonezã ºi critica, cu o asprime ºi o duritate
extraordinarã, care i-a adus ºi reproºuri foarte violente,
nu numai din partea exilului, dar ºi din partea celor rãmaºi
în þarã, Polonia lãsatã în urmã. Deci nu numai Polonia
contemporanã lui, Polonia din timpul rãzboiului, Polonia
de dupã rãzboi, dar ºi Polonia antebelicã, Polonia
interbelicã, cum am zice noi despre România noastrã.
Foarte interesante, extraordinar de actuale ºi de
asemãnãtoare sunt reacþiile acestui mare scriitor referitor
la þara lui. Ceea ce i-a adus ºi acuza de antipatriotism, de
trãdare etc. Dar nu e mai puþin adevãrat cã pe urmã spiritele
lucide au recunoscut în Gombrowicz un critic acerb, lucid,
al unor realitãþi de care Polonia, în interiorul ei, nu reuºea
sã se dezbare. Chiar scriitorii, intelectualitatea polonezã,
rãmâneau prizonierii unor poncife, unor cliºee istorice. de
care nu puteau sã se lepede, de teamã de a nu-ºi trãda
„fiinþa naþionalã”, sã zicem aºa, între ghilimele. Când, în
realitate, era nevoie, ºi este nevoie, în toate pãrþile, de o
anumitã primenire, în acest prag de secol XXI.
M.I.: Aþi avut o mulþime de proiecte care au fost
stopate de regimul comunist. Aþi amintit, între altele,
colecþia “Restituiri”, de la Editura Dacia. Aceastã
colecþie a fost opritã de autoritãþile comuniste de la
Bucureºti. Ce s-a întâmplat dupã 1990?
M.Z.: Dupã 1990, e adevãrat cã Editura Dacia a
încercat sã reînvie aceastã colecþie. Dar ºtii bine cã, pe de
o parte, eu n-am putut sã-mi asum rãspunderea unei
colecþii în momentul când eram încã indecis ce voi face cu
mine însumi. Am ºi plecat, în ’90, pe urmã, în Germania ºi,
revenind periodic, aº fi putut, la un moment dat, sã îmi
asum o asemenea colecþie. Am asumat-o, recent, la o altã
editurã, pentru cã, între timp, Editura Dacia a scãzut în
puteri, ºi financiare ºi valorice, ºi colecþia a rãmas de
izbeliºte practic. Din pãcate, o editurã obscurã, nici nu
mai ºtiu cum se numeºte, dintr-un alt oraº de provincie al
þãrii, a preluat, aºa, fãrã nici un fel de jenã, titlul colecþiei.
Nu mai ºtiu dacã acea editurã existã, ºtii bine cum editurile
la noi azi apar, mâine dispar, colecþiile lor sunt, ºi ele,
efemere, de multe ori. Aceastã nouã editurã care se
profileazã acum la Cluj mi-a încredinþat coordonarea unei
vatra - dialog
colecþii asemãnãtoare cu “Restituirile”.
M.I.: “Restituirile” aveau, însã, în acei ani, anii
regimului comunist, o altã funcþie ºi o altã valoare. O
colecþie de resuscitare a memoriei, a memoriei colective,
a memoriei intelectuale…
M.Z. : Da, mai ales cã încercam acolo sã dezgrop o
mulþime de nume ºi de manuscrise, fie uitate, fie
necunoscute. Unele apariþii din colecþie erau postume
inedite ale unor autori, unii cunoscuþi, alþii complet
necunoscuþi, pe care i-am dezgropat, i-am repus în
circulaþie sau i-am pus în circulaþie, propriu-zis. În felul
acesta, 81 de titluri, câte a conþinut colecþia între 1972 ºi
’85, când a fost suprimatã, au avut un rol, într-adevãr, aºa
cum spui. Sunt convins cã arhivele, nu numai ale fostei
Securitãþi, care nici azi nu sunt restituite în întregime ºi nu
se ºtie exact ce conþin în materie de manuscrise confiscate
de la scriitori sau, unele, de la oameni care, nefiind scriitori,
îºi scriau jurnalele sau memoriile, deci în afara acestor
arhive, mai sunt încã risipite, în arhive particulare, multe,
multe inedite care ar putea sã suscite interesul unui editor.
Numai cã, ºtii bine, nimeni nu se aventureazã în asemenea
întreprinderi care costã, financiarmente, foarte mult. ªi-þi
mai spun un lucru: este foarte greu astãzi sã gãseºti o
echipã de tineri, pentru cã lor ar trebui sã le încredinþãm
asemenea misiune, care sã se ocupe de editarea unor
asemenea texte. Când am fãcut “Restituirile” am gãsit în
jurul meu colaboratori foarte variaþi, tineri, universitari în
special, dispuºi sã-ºi sacrifice timp ºi energie pentru a
pune pe picioare o asemenea ediþie criticã. Nu neapãrat în
sensul foarte exigent al termenului, dar cu un rudiment de
aparat critic ºi cu un studiu introductiv în care sã prezinte
cititorului cât mai bine autorul ºi opera în cauzã. Astãzi
cauþi foarte mult ºi gãseºti foarte puþini critici, sau tineri
critici mai cu seamã, dispuºi sã facã aceastã operaþie. Nu
ºtiu de ce. S-a pierdut o continuitate, s-a pierdut aceastã
obiºnuinþã, care venea din ºcoalã, respectiv, din facultãþi,
unde se fãcea o asemenea educaþie a spiritului critic. ªti
bine cã ºi la Bucureºti ºi la Cluj au fost excelenþi critici,
care au ieºit din mâna dascãlilor lor ºi au scris pe urmã, la
rândul lor, cãrþile lor proprii ºi au editat, de asemenea, o
mulþime de autori, de texte vechi sau mai noi. Astãzi lucrul
acesta este aproape imposibil.
M.I.: ªi este cu atât, probabil, mai dramatic, cu
cât cultura românã este lipsitã, în continuare de
instrumentele minime necesare de lucru. Spun asta unui
coordonator, unui autor de instrumente literare ºi
culturale- ºi mã gândesc la dicþionare, mã gândesc la
militantismul pentru instrumente, enciclopedii,
dicþionare, bibliografi, ediþii...
M.Z.: Inclusiv istorii literare, nu?! Inclusiv istorii
literare care s-ar putea face nu neapãrat de cãtre un autor,
ci asociindu-se trei-patru autori cu anumite afinitãþi. Cum
au fãcut, illo tempore, Vianu cu Vladimir Streinu ºi cu
Cioculescu, au scos o Istorie a literaturii române
moderne, din pãcate ea s-a întrerupt în ’44, n-a mai
continuat, ar fi urmat ºi un al doilea volum care sã se
apropie de contemporaneitate. Dupã modelul acela, al unui
triumvirat, s-ar putea pune bazele unei istoriografii literare
noi, absolut moderne. Dar nu mai existã forþe. ªi ceea ce
este foarte simptomatic ºi, din pãcate, sistemul universitar
actual neglijeazã, este cã nu mai avem, din ºcoalã, formaþi,
editori de texte. Cei care sã se priceapã ce înseamnã editarea
unui text. Nu este un lucru de dat pe mâna unui diletant,
9

10
mai ales când e vorba de texte mai vechi. Nu e vorba de
texte din secolul XX, care sunt mai la îndemânã, dar ºiaicea
existã multe probleme care se pun.
M.I. : S-a trecut, oare, de la alergia totalitarã
faþã de instrumentele de lucru la o indiferenþã liberã?!
M.Z.: Cred cã s-a trecut la o totalã indiferenþã. Din
când în când auzi cîte o voce care clameazã: nu avem
instrumente de lucru, ne lipsesc enciclopediile, ne lipsesc
dicþionarele, ne lipsesc istoriile literare, dar totul rãmâne
la aceastã vox clamantis in deserto.
M.I.: Un fel de retoricã lipsitã de conþinut…
M.Z.: Un fel de retoricã, aºadar, care, dacã nu este
acoperitã cu realitate ºcolarã, dacã în nouã ani de zile
noi n-am fost capabili ca de pe bãncile universitãþii sã
scoatem mãcar douãzeci, mãcar douãzeci, la aceste
universitãþi, vorbesc de cele tradiþionale, mari, de la
Bucureºti, Cluj, Iaºi, sã fi scos mãcar douãzeci de experþi
în asemenea domeniu, al filologiei, care este, totuºi, o
meserie pe care trebuie s-o înveþi undeva, ºi o înveþi în
ºcoalã, în primul rând, noi nu vom avea ediþiile critice pe
n-are n-are cine sã le mai continue, nu vom avea
niciodatã editate Caietele lui Eminescu, nu vom mai
avea niciodatã continuate acele serii de Opere ale
scriitorilor clasici, mã gândesc mai ales la partea de veche,
„vechiºti” nu mai existã astãzi. Nu mai existã cunoscãtori
de limbi slave, nu mai existã cunoscãtori de limbi
balcanice, care sunt neapãrat necesare pentru a înþelege
fenomenul literar din secolele XVIII - prima jumãtate a
secolului XIX.
M.I.: Pentru cã vorbeam de oroare ºi de indiferenþã:
era oarecum natural ca regimul comunist sã se mefieze,
sã se teamã de resuscitarea trecutului. Ilegitimitatea,
lipsa de rãdãcini, falsitatea ar fi ieºit în evidenþã.
Regimul comunist trebuia sã trãiascã într-un prezent
permanent. Ca-n Orwell, cu trecuturi confecþionate de
la o zi la alta, în funcþie de „etape”, cum se spune. Dar
în prezent? Ce se întâmplã astãzi?
M.Z.: În prezent se întâmplã acest fenomen pe care
þi l-am semnalat, cã nu existã o preocupare la nivel superior.
Vreau sã spun, al Ministerului, al conducerii universitãþilor,
vorbesc acuma numai de domeniul filologic, în care mã
pricep. Care sã repunã, nu-i aºa, în drepturi niºte discipline
care au rãmas complet decapitate, dintr-un motiv sau altul,
dintr-o anumitã mefienþã politicã cu rãdãcini istorice foarte
adânci. De pildã, noi am privit cu din ce în ce mai cu
neîncredere studiul slavisticii, pe motive mai mult
politizate, nu-i aºa?! Dar fãrã slaviºti reali, fãrã slaviºti
autentici, serioºi, nu mai putem înainta, iar puþinii care mai
trãiesc sunt oameni foarte în vârstã ºi nu cred cã existã o
ºcoalã de slavisticã la ora asta, în România, o ºcoalã cu
reprezentanþi tineri, activi º.a.m.d. Nu mai vorbesc de faptul
cã noi nu avem specialiºti români în filologie maghiarã,
filologie sârbo-croatã, în filologia þãrilor slave dimprejurul
nostru, a cehilor ºi aºa mai departe. Nu numai în filologie,
dar ºi în literaturã. Nu avem asemenea specialiºti, implicit
în istorie.
M.I.: Dispar secole de culturã din istoria
României, domnule profesor, nu se poate scrie despre
cultura din Transilvania fãrã buna cunoaºtere a culturii
ºi, bineînþeles, a limbii maghiare. Nu mai vorbesc de
vatra - dialog
nemþi.
M.Z.: Sigur, a celorlalte popoare, a celui maghiar
care trãieºte aicea de veacuri ºi a celor cu care te-ai
învecinat de veacuri. Este o mare pagubã, dupã pãrerea
mea, cã acest lucru a scãpat din vedere. Pe vremuri, într-o
discuþie pe care am avut-o cu regretatul academician
David Prodan, el mi se plângea exact de acelaºi lucru în
domeniul istoric. Spunea, el propusese atunci, sigur cã
vremurile erau foarte ostile, Academiei sã trimitã anual
zece bursieri, cinci la Budapesta, cinci la Viena, care sã
steie ºi sã studieze, în arhivele budapestane ºi vieneze,
documente privind istoria poporului român. În zece ani,
spunea el, noi am fi avut cel puþin douãzeci-treizeci de
eminenþi cunoscãtori tineri ai acestor arhive ºi ar fi adus
un material inestimabil ca valoare, pentru a fi pus la bazele
unei noi istoriografii. Ei bine, nu numai cã acest lucru nu
s-a realizat atunci, din motivele cunoscute, dar nici dupã
’90 eu nu ºtiu sã avem echipe bine organizate ºi bine
instrumentate, cu o þintã foarte precisã, trimise în
strãinãtate pentru a studia un anumit domeniu. ªi mã
gândesc acum nu la domeniile ºtiinþifice, unde probabil
cã existã totuºi aceastã preocupare, ºtiinþa fiind oarecum
privilegiatã, dar mã gândesc la domeniul nostru, umanistic,
deci la istorie, la filologie, la istoria culturii, la
comparatisticã. Nu putem face comparatisticã, în
continuare, numai pe realitãþile franco-române, cum a fost
tradiþia la noi. Comparatistica trebuie sã înceapã cu ceea
ce este în realitatea istorico-literarã ºi culturalã
înconjurãtoare. Noi am avut totuºi niºte schimburi
spirituale cu popoarele care trãiesc în vecinãtatea noastrã
ºi este în interesul reciproc ca aceste schimburi culturale,
aceste schimburi spirituale, aceste afinitãþi, aceste
influenþe reciproce sã fie scoase la ivealã.
M.I.: Vorbeaþi de echipã, domnule profesor. Aþi
constituit, de-a lungul anilor, la Cluj mai multe echipe
în jurul dumneavoastrã. Una dintre ultimele, presupun,
a fost cea care a lucrat la Dicþionarul Scriitorilor Români,
carte monumentalã a cãrei aventurã încã nu s-a
încheiat...
M.Z.: Al doilea volum trebuie sã aparã luna aceasta.
Mai sunt încã douã volume în lucru. Dar trebuie s-o spun,
cu tristeþe, cã lucrul merge foarte greu, tot mai încet, tot
mai împiedecat. Din pricini diverse ºi dintr-un fel de
obosealã a acestei “echipe” de care spui. Care, ea însãºi,
a cedat, mã rog, presiunilor normale. Fiecare doreºte sã-ºi
realizeze propria lui operã, carierã º.a.m.d. ªi-atunci e foarte
greu sã îl mai readuci la munca în echipã. Iar tineri, care sã
se înhame în locul acestora care sunt ocupaþi, unii au
intrat în politicã, alþii au intrat în funcþii care îi þin multã
vreme departe de þarã º.a.m.d. Tineri care sã-i înlocuiascã
nu mai gãsim. Efectiv, nu mai existã un interes în
studenþime, cel puþin la Cluj, ºi unde cunosc eu realitatea
cât de cât, un interes al tineretului studios, din filologie,
pentru studiul documentaristic, arhivistic, de criticã
aplicatã sau de istorie literarã aplicatã. Este o realitate
care pe mine mã pune foarte serios pe gânduri. Dacã pe
vremuri se spunea cã tineretul nu mai vrea, vorbesc de
studenþime, nu mai vrea sã facã criticã sau istorie literarã
de tip pozitivist ºi se aventureazã în eseisticã, în
publicisticã, în foiletonisticã, era, ºtim bine, la bête noire
a unora ºi-a altora, aceea era totuºi o evaziune într-un
domeniu care s-a dovedit, pânã la urmã, cã n-a fost inutil
pentru soarta literaturii române ºi mai ales pentru soarta

criticii româneºti. Dacã critica româneascã a fost atât de, a
reuºit aceastã performanþã de autonomizare faþã de
ideologic, faþã de presiunea politicului, în cea mai cumplitã
perioadã, se datoreazã ºi acestei tentaþii, ºi acestei aplicaþii
a multor promoþii de vârfuri ale studenþimii filologice pentru
acest gen de scris. În schimb, astãzi, nici mãcar în aceastã
direcþie nu gãsim…, foarte puþini..., ai observat, poate,
din revistele literare, sunt foarte puþine tinere condeie
critice, sunt puþini critici care sã exerseze în foiletonul
literar, în cronicã literarã, în eseu. Foarte-foarte puþini. ªi
n-am idee pentru ce.
M.I.: Pentru cã vorbiþi de reviste: sunteþi la Cluj,
trãiþi la Cluj mare parte dintr-un an. Cu toate astea,
semnãtura dumneavoastrã în revistele din Cluj, cel
puþinîn cele pe care le vãd eu aici, la Praga, este aproape
absentã.
M.Z.: Mircea Iorgulescu, hai sã ne-nþelegem: Clujul
nu mai are reviste, practic. Nu vreau sã absolutizez, dar
nu are o revistã care sã polarizeze interesul cititorului din
întreaga þarã. Steaua a obosit. Are un conducãtor care a
bãtut toate recordurile de longevitate în post. Anchiloza
se observã în fiecare paginã. Nu s-a reuºit primenirea
redacþiei acestei reviste, care a avut rolul ei ºi pe care
trebuie sã-l mai joace în continuare ºi pe mai departe. Dar
nu are un sãptãmânal. Clujul are o vechea Tribunã, care e
muribundã, agonizantã, ziarele din ultimele zile semnaleazã
intenþia puþinilor redactori care au mai rãmas „pe baricade”,
sã zic aºa, de a intra în greva foamei. Pentru cã ei nu mai
sunt plãtiþi, din noiembrie nu au mai încasat salarii. Revista
a apãrut cum dã Dumnezeu, deci nu avem un sãptãmânal
românesc în toatã Transilvania, într-un oraº în care ºtim
bine cîþi îºi bat pumnii în piept cu românismul, cu toate
sforãriile ºi cu sforãiturile naþionaliste. Ei bine, nimeni nu
se îngrijeºte ca în Cluj sã existe un sãptãmânal viabil de
culturã ºi de literaturã. Un lunar, Steaua, un lunar în formã
de revistã-ziar, Apostrof, care este în continuare foarte
vatra - dialog
11
interesant, dar nu poate acoperi întreaga arie de preocupãri
ºi de forþe, de care dispune, totuºi, Clujul. Eu mai semnez,
din când în când, în Steaua, dar, fireºte cã prefer sã mã
ocup de Vatra, de la Târgu-Mureº, care este o revistã
mult mai vie ºi mai activã, mai tânãrã în fond, mai puþin
anchilozatã. Cât despre vechiul Echinox, care apare în
continuare, la Universitate, a rãmas tot la nivelul unei
publicaþii strict universitare, deci cu o circulaþie extrem de
restrânsã ºi, îmi pare foarte rãu, dar revista este foarte
bãtrânicioasã, deci parcã n-ar fi fãcutã de niºte tineri, ci
parcã ar fi fãcutã de niºte pensionari.
M.I. : Aþi fost însã atâþia ani profesor, câþi ani?!, la
Universitatea din Cluj...
M.Z. : Am fost, pe puþin 45 de ani am fost profesor.
M.I.: Aveþi, aºadar, posibilitatea de a face o
comparaþie între Universitatea de pânã în 1989 ºi
Universitatea de dupã.
M.Z.: Da, am fãcut aceastã comparaþie. Care a fost
socotitã nu o imprudenþã, dar chiar o insultã. Fãcând o
comparaþie, simplã, între cum arãta filologia româneascã
de la Cluj pânã-n ’89 ºi cum aratã din ’90 încoace, aceastã
comparaþie este în defavoarea perioadei acesteia ultime.
Foarte mulþi dintre foºtii universitari, care au ilustrat
diverse catedre, ºi unele au fost ilustrate cu destulã
strãlucire, au dispãrut. Fie biologic, fie, pensionându-se,
s-au îndepãrtat de Universitate sau au fost îndepãrtaþi de
miºcarea universitarã. Nu s-a gãsit o formulã în care
absenþa acestor personalitãþi sã fie înlocuitã cu niºte
oameni tineri de realã valoare, care, printr-o emulaþie, mã
rog, mult mai uºor de realizat în condiþiile de dupã
decembrie ’89, sã afirme noi valori ºi o nouã configuraþie
universitarã. Din pãcate, aceastã configuraþie nouã nu sa
realizat. Imi pare cã trebuie s-o repet, spre supãrarea
foºtilor mei colegi, dar nu existã, dupã pãrerea mea, nici
un interes de a coagula, în jurul acestor catedre, o miºcare
propriu-zisã, o miºcare de înnoire realã. Nu prin forme fãrã
fond, cu tot felul de societãþi, de institute, de fel de fel de
improvizaþii, cum este Institutul European, care sunã
foarte frumos, dar nu cred cã acoperã o realitate adevãratã,
ci, pur ºi simplu, niºte nuclee de cercetare, de studiu, de
promovare a unor valori, în colaborare cu vechile generaþii
ºi cu toþi cei care doresc realmente sã contribuie la o nouã,
cum sã zic, faþã a Universitãþii clujene.
M.I.: ªtiþi cumva, la Bucureºti, la Iaºi, la Timiºoara,
situaþia este diferitã sau asemãnãtoare?
M.Z.: Da, este oarecum diferitã la Timiºoara, unde
existã o emulaþie ºi o echipã mult mai elasticã ºi mai
dinamicã. Existã un nucleu foarte activ, dinamic ºi
interesant ca laborator la Braºov, la o universitate absolut
nouã, adicã mai veche, dar cu învãþãmânt filologic apãrut
abia dupã ’90, ºi unde foºti studenþi ai lui Mircea Martin,
ai lui Nicolae Manolescu ºi ai mei au reuºit sã fuzioneze
într-o echipã admirabilã. Am impresia cã acolo preocuparea
pentru modernizarea realã, nu în vorbe, nu în lozinci, se
poate face. ªi se face ºi la Timiºoara. Mai puþin, cred, în
universitãþile tradiþionale. Nu ºtiu situaþia de la Bucureºti,
acolo au intrat totuºi, dupã ’90, niºte elemente foarte bune,
excepþionale, dacã l-aº aminti numai pe Mircea Cãrtãrescu.
Care, dincolo de faptul cã este un foarte valoros scriitor,
s-a dovedit cã este un foarte aplicat profesor, foarte aplicat
didact.

12 vatra - dialog
M.I.: În spaþiul acestei emisiuni am avut numeroºi
invitaþi care trãiesc în afara României. Nu o singurã datã,
în forme uneori mai tãioase, alteori mai diplomatice, ei sau
referit la o anumitã indiferenþã a instituþiilor culturale,
universitare din România faþã de ei.
M.Z.: Nu cunosc situaþia în domeniile ºtiinþifice,
unde, probabil cã interesul de a atrage asemenea somitãþi
sau personalitãþi universitare strãine este mai mare. Un
oarecare interes se vãdeºte ºi în învãþãmântul filologic, în
domenii care au fost mai puþin ilustrate sau frecventate în
trecut la noi. De pildã, ºtiu cã la Filologia clujeanã au fost
invitaþi niºte profesori eminenþi, latiniºti, cunoscãtori ai
limbilor clasice, domenii în care noi am rãmas complet
decapitaþi, de decenii. Nu am observat însã un interes
pentru a atrage nume, personalitãþi academice, sau
neacademice la urma urmelor, scriitori sau oameni care sau
afirmat în anii petrecuþi în afara graniþelor þãrii, în
diverse domenii, pentru a-i atrage sã þinã conferinþe, sã
þinã anumite prelegeri. Au venit francezi, au venit
americani, au venit englezi... Aº nota, în parantezã, o
excepþie notabilã, domnul Nicolae Balotã, care a fost
invitat în mai multe rânduri, dar n-am observat un interes
constant, sistematic, întreþinut, care sã aducã, anual, cel
puþin cinci-ºase asemenea personalitãþi. Eu cred cã atât
în Franþa cât ºi în Germania sau în alte þãri trãiesc
universitari, proveniþi din România, sau neuniversitari,
dar afirmaþi în domeniile noastre, în literaturã, în istorie
literarã, în criticã, în filologie, care sã fie invitaþi sã þinã
un ciclu de lecþii sau mãcar câte o conferinþã. Acest lucru
m-a intrigat pentru cã ºtiu chiar cazuri concrete, în care
anumiþi cunoscuþi ai mei ºi-au oferit serviciile. Dupã ’90
au dorit cu tot dinadinsul sã vinã sã predea ºi sã comunice
din experienþa lor, dobânditã în strãinãtate, de la o
catedrã, aici, la Cluj. Ei bine, sub un pretext sau altul,
prin temporizãri, tergiversãri, prin uitare ºi neglijenþã, ei
au fost, în cele din urmã, ocoliþi. Existã un fel de, hai sãi
zicem, nu pasivitate, pentru cã aceasta ar fi neutrã, un
fel de mai mult decât nepãsare, un fel de dezinteres,
colorat uºor cu anumite umori, împotriva celor care au
trãit mulþi ani în afara graniþelor. ªi pe care pe care nu-i
doreºte prea mult Universitatea. Sau cercurile
intelectuale de-aici, din România, care au rãmas aicea, ºi
în care mai dospeºte, din pãcate, ca o drojdie ascunsã ºi
nemãrturisitã, lozinca cu salamul cu soia. Cei care n-au
mîncat salam cu soia, sã stea unde s-au dus ºi sã nu ne
mai tulbure apele aici!
M.I.: Am auzit de curând cã Toma Pavel este acum
la Paris, a venit din Canada la Paris, la Sorbona. Mã
mai gândeam la Sorin Alexandrescu, la Matei Cãlinescu,
la Virgil Nemoianu, la prozatorul ºi eseistul Norman
Manea, care este el însuºi profesor, la un important
colegiu din Statele Unite. E o indiferenþã într-un fel
sinucigaºã.
M.Z. : Sorin Alexandrescu ºi-a oferit serviciile, sã
vinã sã predea la Universitate, la Bucureºti ºi am înþeles
cã ºi la Cluj, întâlnindu-l ºi zburând cu el cu avionul spre
Germania, dupã centenarul Vianu, din decembrie anul
trecut, mi-a comunicat aceastã intenþie. Nu ºtiu dacã ea sa
concretizat în cele din urmã, s-ar putea ca la Bucureºti
sã fi venit sã þinã niºte prelegeri, la Cluj n-am auzit de
prezenþa Domniei sale. Norman Manea a fost anul trecut,
aºa, fulgerãtor, în Cluj, a þinut, mi se pare, o conferinþã, dar
nu sub forma unor prelegeri, deci, una este sã vinã cineva
din întâmplare sau într-un alt context…
M.I.: Aºa, ca musafir…
M.Z. : Aºa, ca musafir, ºi-atunci profiþi de prezenþa
lui în Cluj ºi sã zici: hai, domnule, þine-mi ºi mie o conferinþã,
hai sã facem o întâlnire la Asociaþia Scriitorilor sau chiar
la facultate, eventual. Asta este un soi de relaþie, care este
întâmplãtoare ºi fãrã consecinþe mari. Alta este sã inviþi
cu dinadinsul, potrivit unui program pe care sã-l elaborezi
din timp, bineînþeles, în înþelegere cu persoanele
respective, prin care anumite personalitãþi româneºti din
strãinãtate sã îþi vinã ºi sã þinã un ciclu de prelegeri. Nu
zic cã cineva poate sã sacrifice, nici persoana în cauzã
nu cred cã se poate sacrifica întotdeauna un întreg
semestru, dar poate sã vinã sã þinã un ciclu de conferinþe
pe o temã datã. Mai cu seamã în niºte domenii unde nu
avem neapãrat specialiºti. Sau chiar dacã-i avem, ei nau
beneficiat de anumite resurse bibliografice,
metodologice etc., de care s-au putut bucura cei care
au trãit în afarã. Eu însumi mi-am oferit serviciile sã þin
un ciclu de lecþii, o sintezã a secolului XX românesc.
Acum, cînd ne aflãm în pragul secolului XXI, cred cã
trebuie revizuite acele periodizãri pe care le-am moºtenit
de la Iorga pânã la Lovinescu, Cãlinescu. Sãmãnãtorism,
poporanism, simbolism, nu ºtiu ce, toate aceste etape
ºi forme de a împãrþi, de a diviza secolul XX, cred cã e
timpul sã se revizuiascã, sã avem o altã viziune,
retrospectivã, asupra secolului pe care îl pãrãsim în
curând. Or, aceastã propunere a mea, pe care o fãcusem
Facultãþii de Filologie, acum câþiva ani, rugându-i sã
mã programeze la anul terminal, dupã ce studenþii au
epuizat predarea în amãnunþime a acestui secol, m-am
trezit programat, dupã multe insistenþe, la anul III. Deci
la niºte studenþi care încã nu studiaserã secolul XX.
Fãrã o salã, un orar, cãutându-mi, din sãptãmânã în
sãptãmânã cu studenþii care veneau o salã, pentru ca,
finalmente, sã renunþ. Nu era neapãrat un fel de
filantropie, pentru cã eu am plecat de-aci ºi m-am
dezvoltat în mijlocul acestei Universitãþi. Aceastã
dorinþã a mea venea, de fapt, dintr-un fel de nostalgie a
dascãlului dupã catedra pe care a pãrãsit-o. Or, acest
impuls pur emotiv, pur sentimental, sã-i zic aºa, mi-a
fost retezat de la primele încercãri. În felul acesta, am
pãrãsit definitiv facultatea în care am lucrat atâþia ani ºi
nu mai am intenþia sã revin niciodatã.
M.I.: Aþi revenit, însã, sau reveniþi în spaþiul
editorial.
M.Z. : Revin în spaþiul editorial pentru cã, am spuso
ºi în jurnal, în preambulul la jurnal, cã m-am simþit
întotdeauna, din pãcate, deºi am lucrat atâþia ani în
sistemul ºcolar, universitar, m-am simþit întotdeauna atras
de viaþa literarã. Pentru cã viaþa literarã era mai liberã, mai
detaºatã, mai animatã. Chiar în cele mai..., ºtii bine consiliile
noastre de la Uniune!, chiar în cele mai vitrege condiþii
noi am reuºit sã gãsim un modus vivendi, în timp ce
Universitatea s-a topit încet, încet, sub crusta aceasta de
conformism, de laºitãþi, de cedãri. ªi s-a chircit, încât vãd
cã foarte greu îºi revine.
M.I.: Domnule Mircea Zaciu, vã mulþumesc.

Per amorem,
Lui Nino Stratan
Nino,
aºa îl dezmierdau
prietenii.
„Danino”, aºa îºi alinta el
prietenii.
Peste mãsurã de generos,
frumos, de l-ar fi meritat orice femeie,
spiritual ºi inteligent,
civilizat ºi civilizant
era, în acelaºi timp,
ºarmant la extremis...
Fãrã echivalent
în calambururi rafinate,
a fost trimis sã respire
aer cu diamante,
alãturi, dupã ieºirea din apã...
Facerea ºi desfacerea cuvântului
mai mult ca o viaþã
mai mult ca o moarte
asta i-a fost viaþa...
pânã ce a venit ceaþa!
Daniel Daniel Daniel Daniel Daniel PIªCU PIªCU PIªCU PIªCU PIªCU
in memoriam ion stratan
Balºoi paiet. Pravda!
13
O noapte întreagã, într-o camerã de la Fundaþia
„Royaumont”, am stat ºi am spus bancuri. Mai ales
Nino. Avea o listã, - scrisã mãrunt, sã încapã pe
foaia de hârtie minusculã, pe care o þinea în
portmoneu – cu peste 100 de bancuri. ªi cum le
spunea…
ªi ce poante fãcea… La poante era, de
departe, cel mai bun dintre noi. Îmi vin în minte, acum,
doar douã, geniale:
1) Eram la o conferinþã (tot în timpul sejurului
de la „Royaumont”): „A l’Est, quelle modernité!”,
organizatã de Dumitru Þepeneag (cel care ºi aranjase
sã fim invitaþi, Nino ºi cu mine). Singurul care nu
ºtia francezã era un poet rus, gras, þigãnos, cu
mustaþã cãruntã ºi cu un inel gros, de argint, pe
inelarul mâinii stângi. Se dezbãtea eternul sujet: „Ce
este postmodermisnul?” La un moment dat, rusul a
intervenit (iar o franþuzoaicã slabã ºi ºtearsã a
tradus): „E simplu: tot ce nu e modernism e
postmodernism. Aþi înþeles?”
La coctailul de dupã conferinþã, poetul bulibaºã
se plimba de la un grup la altul, repetând: „Ia, balºoi
paiet! Pravda!”. A ajuns ºi la Nino: „Ia, balºoi paiet!
Pravda!”. Impasibil, serios, Nino i-a întins mâna ºi ia
zis doar atât: „Isvestia.”. Rusul s-a înroºit, a înghiþit
în sec ºi nimeni nu i-a mai auzit gura toatã seara.
[O precizare (poate) necesarã: „Pravda”
(Adevãrul) ºi „Isvestia” (Informaþia) erau
principalele ziare în fosta Uniune Sovieticã, primul
al Partidului Comunist, al doilea al guvernului.]
2) Într-o varã toridã din anii ’70, Nino vine de
la Gara de Nord la Universitate, cu troleibuzul 89,
supraaglomerat ca de obicei. Coboarã, transpirat,
se ºterge pe frunte ºi zice: „Uf! Era sã mor ca
Eminescu, în ’89!”

14
N-a murit în ’89, a murit în 2005. O moarte
atroce.
Ion Stratan, cum se prezenta, foarte serios (doar
ochii îi râdeau, plini de ironie). Nino, cum îi spuneam
toþi. Am stat în aceeaºi camerã de cãmin (în „6 Martie”);
împreunã, am râs, am fãcut poante ºi farse, am discutat
la nesfârºit despre poezie… Nino, tenismanul cu plete,
mustãcioarã ºi zâmbet de „latin lover”. Nino, cu al sãu
„Juvenal”, cu saboþii cu talpa de 15 centimetri (avea
175 cm, dar, cochet, voia sã parã mai înalt). Nino, pe
care nu te puteai baza niciodatã, dar nici supãra, pentru
cã… pentru cã era Nino: sensibil, pontos, cu lipici, inocent
în egoismul lui… Egoism cumva justificat, pentru cã -
înainte de toate – era poet. Fragil ºi seducãtor, puþin
sisi, dar… Nino.
În vacanþa de varã, în 1977, am fost la el la
Ploieºti si am cunoscut-o pe mama lui. „Brodnici”,
aºa îi zicea el cu ironie duioasã. ªi mi-a explicat:
„Pentru mine, brodnicii (de care se tot vorbea în
manualele de istorie de atunci) au fost niºte oameni
mici ºi graºi.”. La nici douã sãptãmâni dupã
„Brodnici”, a murit ºi Nino.
De ce-am scris toate astea, care e sensul lor?
Nu ºtiu. ªtiu doar cã, de fiecare datã când mã
gândeam la el, de fiecare datã când ne întâlneam
(tot mai rar, prea rar dupã 1990), un val de emoþie
mã cuprindea. Pentru cã Nino era poet. În toate.
Unul risipitor. A scris ºi a publicat, poate prea mult
în ultimii ani. Dar, dacã s-ar face o selecþie, câte
poeme superbe am gãsi.
„Cinci cântece pentru eroii civilizatori”.
Oare pe unde o fi manuscrisul originar? Pentru cã
volumul cu acelaºi titlu, groaznic cenzurat, n-are nici
o legãturã, de fapt, cu ceea ce scrisese Nino… Care
n-a mai stat, dupã, ’90, sã-l reconstituie, sã-l
(re)publice, aºa cum l-a scris.
„Pentameronul”. „Cimitirul de maºini”: poeme
atroce, fascinante, despre ultimele clipe ale ºoferilor
ºi ale pasagerilor, dinaintea accidentului, în urma cãruia
maºina ajungea… Nino a ajuns în „Cimitirul Bellu”.
Dar cine va scrie despre ultimele lui clipe? Nimeni.
Pentru cã nu existã poeþi pentru ultimele clipe ale
poeþilor. În singurãtatea lor egoistã, poeþii adevãraþi
se gândesc, doar ei, la ceilalþi. Nu se gândesc, de fapt,
nu, simt ºi spun despre ºi pentru ceilalþi.
Nino a fost poet. E poet. Noi, aici, acum, ºocaþi
ºi indiferenþi (pânã la urmã), adunãm pe hârtie vorbe,
vorbe, vorbe… Resturi de emoþii. Povestim despre
noi, nu despre el.
Dar, pânã la urmã, nu conteazã. Pentru cã au
rãmas poeziile, poeziile scrise de Nino. Ele au spus,
spun ºi vor spune esenþialul.
Pentru cã Ion Stratan a fost poet. Balºoi paiet.
Pravda!
Alexandru MUªINA
in memoriam ion stratan
Nino
Îmi vine greu sã scriu despre Nino Stratan la
timpul trecut. Aceasta pentru cã el se leagã de un
moment precis al biografiei mele, de acum aproape
treizeci de ani, or, cine e dispus sã recunoascã
trecerea unui amar de ani peste el, mai ales cînd a
aparþinut unui grup de tineri furioºi, ºi, între timp, a
mai trecut o generaþie?
Omul ºi poezia (sa) erau inseparabili – respira
poezie, pur ºi simplu. El a fost primul care mi-a ieºit
în cale cînd, boboc neajutorat, cãutam camera de
cãmin în care fusesem repartizat; ar fi prezumþios
sã spun cã o camerã de cãmin studenþesc în care
am locuit împreunã timp de un an împreunã cu el, cu
Sandu Muºina ºi cu Daniel Piºscu, ºi unde mai venea
din cînd în cînd Florin Iaru ar însemna mare lucru
pentru istoria poeziei române. Sau cã, într-un interval
de cîâiva ani, am fost colegi de facultate, cei de mai
sus, Traian T. Coºovei, Mircea Cãrtãrescu, Mariana
Marin, Bogdan Ghiu. ªi totuºi…
În vara lui ’77, m-am trezit cu el la uºã, la Arad.
Venise, dezinvolt, sã mã vadã. În toamnã, am fost
din nou colegi de camerã, de astã datã în Grozãveºti.
Era anul pe care se hotãrîse sã-l repete, ºi a reuºit –
nu s-a prezentat la nici un examen. Ceea ce nu
înseamnã cã a stat degeaba: a citit, a scris, a fost
îndrãgostit. A fost rîndul meu sã-l vizitez la Ploieºti,
stînd agãþaþi de scara unui tren supra-agolerat, ca
într-un autobuz în zi de meci.
Apoi ne întîlneam la cenaclu, ºi ne-am cam
pierdut unul de celãlalt. I.am dedicat o poezie, mi-a
dedicat douã (dupã ºtiinþa mea – ºi aici se aratã mai
generos decît mine), ne-am dat unul altuia cãrþile,
cînd au apãrut. ªi a venit perioada post ’89. cînd neam
mai întîlnit de douã ori – prima datã în ’92, la un
atelier de traduceri la Sinaia, cînd am constatat cã
nu se schimbase, ca spirit, a doua ºi, cu regret, ultima
datã, acum zece ani, la o tentativã de adunare
generalã a Uniunii Scriitorilor. Pãrea obosit, însã viu,
strãlucitor ca întotdeauna în plan verbal, risipind în
dreapta ºi-n stînga jocuri de cuvinte.
ªi… ªi atît. Despre poezia lui am scris, au scris
ºi alþii, ºi asta e ce o sã rãmînã de pe urma lui. Omul
Nino Stratn, pe care neîndemînaticele mele cuvinte
au încercat sã-l evoce, s-a dus. Sau, poate, sper în
secret sã mã întîlnesc pe neaºteptate cu el, sã mã ia
de umãr ºi sã mã întrebe, cu vocea-i inimitabilã „Ce
mai faci, bãtrîne urs de mare?”
Romulus BUCUR

omanele anului
1. Lucraþi la un nou roman, din care revista Vatra publicã acum un fragment. E un roman care se poate
povesti? Are eroi, conflicte, epicã?
2. Þineþi cumva cont, la scriere, ºi de precepte teoretice? Dar de publicul cãruia îi meniþi cartea?
3. Care ar fi locul acestui roman între celelalte romane ale dvs.?
4. Aveþi un loc în romanul românesc. Sunteþi mulþumit de el? Anticipaþi cum va fi primit noul roman de cãtre
critici? Dar de cititori?
5. Cum vã apare starea romanului românesc de azi?
Vasile ANDRU
1. Nou de câteva decenii.
Aºtept sã-mi aparã un nou roman: Grãdinile
ascunse. Va ieºi la douã edituri deodatã. Este nou, dar
are o vârstã notabilã. Are deja un curriculum! În formã
embrionarã, a fost schiþat prin 1973, când eram lector
universitar la Suceava. În formã structuratã, romanul s-a
nãscut în 1984, la Bucureºti. S-a nãscut în acelaºi an cu
fiica mea, Tamara. De altfel, naºterea fiicei a dat un alt
sens proiectului iniþial. La început, aceastã prozã era un
exerciþiu de supravieþuire, în vremi siluitoare. Dupã
naºterea fiicei, s-a mai adãugat un sens: l-am simþit ca
pe o poveste pentru ea, jucãria ei, zestrea ei.
Romanul acesta (sau micro-romanul) are subiect,
intrigã, are personaje, întâmplãri. Este vorba de pãþaniile
unui om ajuns în „þara hazardului”, în þara dresajului
total, în þara dictaturii perfecte, a dictaturii desãvârºite –
la concurenþã cu Dumnezeu! aº zice.
În aceastã „þarã” (la început, un oraº: o Suceavã
concentraþionarã; apoi extinsã la un continent, la o
planetã!) – un om cautã grãdinile. Un om urmat de alþi
oameni. Un om cu statut anthropologic enigmatic (ca
noi toþi) cautã grãdinile ascunse. Nu anticipez dacã ºi
cum ºi unde le-ar gãsi.
Romanul nu-i terminat ºi va apãrea aºa neterminat.
De fiecare datã când am încercat sã-l termin (ultima
tentativã: 2004), mai tare am deschis rãnile, venele: au
apãrut linii noi de înaintare, noi premise de neterminare.
Dar mã impact cu gândul cã ºi noi, oamenii, suntem
neterminaþi, suntem încã în lucru în atelierul Creatorului.
2. a) Nu, nu scriem dupã precepte. Pânã ºi autoriicomputer
lasã preceptele, din grabã, din lene, sau în
numele „harului”.
ªtim însã cã am interiorizat secole de precepte,
cãci suntem ºcoliþi ºi citiþi, suntem profesioniºti ai cãrþii.
Mai ºi „respirãm” precepte din aerul veacului, din
câmpul noetic.
Eu am urmat ºi douã-trei stagii de curãþire de
precepte.
b) Dacã þin cont de publicul menit cãrþii?
Cred cã un scriitor îºi face un public al sãu.
Publicul se þine dupã cei care merg pe o cale. Publicul
se þine cu sete de cei care persevereazã frumos. Publicul
se þine dupã cel care îi dã un sens, mãcar de etapã, dacã
nu chiar un sens pontifical.
Sã vã spun o întâmplare „zen”. A fost odatã, prin
anii ’70, un om simplu, care a început sã alerge de unul
singur, dintr-o sete a lui de miºcare, dintr-o sete
psihogenã. ªi, dupã un an de alergare, fãcând un
popas, el a vãzut cã în spatele lui erau vreo douãzeci de
oameni care alergau, ºi-ºi ziceau „ucenicii” lui. Iar dupã
3 ani ºi 3 luni, în spatele sãu, coloana de „ucenici”
crescuse mult, se triplase. Alergatul lor cãpãta astfel un
sens… iniþiatic.
3. Ce loc are acest roman în creaþia mea?
Cred cã Grãdinile ascunse bate celelalte romane
ale mele. Duce mai sus teza precaritãþii legii, din
15
romanul Muntele Calvarului. Bate concentraþionarul
relativ din Pãsãrile cerului, printr-un concentraþionar
absolut.
Nu spun, prin asta, cã-i un roman „straºnic”. E
doar o poveste.
Dar, mai ales, Grãdinile ascunse are un loc aparte,
cãci este ultimul meu roman. ªi având în vedere cã el a
mijit prin 1973, se poate spune cã este ºi primul, ºi
ultimul.
Aºa, câte o prozã scurtã voi mai publica. Voi
publica ºi jurnal, gen „Amintiri din jurul lumii”, care-i
gata de tipar. Un alt roman-roman, coerent ºi filimonez,
nu cred cã voi mai scrie. Proiectatul roman indian Jagat
nitya (adicã „Pãrelnicã lume”, sau „Bunã ziua, iluzie”)
va rãmâne un conglomerat de nuclee narative ºi atât.
Grãdinile ascunse este ultimul; un fel de final de
„carierã” literarã.
4. a) Ce loc am în literaturã? Nu ºtiu exact ce loc
mi se dã, dar... sunt mulþumit de el. Joaca de-a
numerotarea locului (joacã foarte serioasã în plan
material, în imediat), joaca de-a excelarea þin de o solidã
gândire arhaicã, strãveche, când era absolut vital sã
obþii un loc de frunte în hoarda primarã: eventual sã
devii „tatãl hoardei”.
Când se fac anchete de genul: „Numiþi primele 10
romane româneºti” (vezi „Observatorul cultural”, acum
vreo patru ani), romanul meu Turnul a fost citat în
surdinã, mult peste cifra cerutã, pe locul 17... ªi acel loc
onorabil l-am avut numai graþie lui Gheorghe Crãciun ºi
Ion Bogdan Lefter care, din solidaritate postmodernã,
chiar m-au citit.
Progresul faþã de deceniul opt, când s-a fãcut o
anchetã a „Vieþii Româneºti” pe tema: „Numiþi cele mai
bune 10 cãrþi ale deceniului opt”. Atunci, romanul meu
Mirele a ieºit pe locul... 20. Nu mai ºtiu graþie cãrui critic
cumsecade... Þin minte cã eram, cu un singur vot, dupã
Laurenþiu Fulga. Dar alãturi de patru-cinci autori pe care
– ºi atunci, ºi azi – îi aºez mai sus de mine.
Dupã 1990, confraþii prozatori m-au ales ºef al
secþiei de prozã – Asociaþia Bucureºti. Dar consider cã
asta e o tandreþe din partea lor, nu o ierarhizare.
Scriu elaborat, cu exigenþã, dar fãrã grija
competiþiei. Mã bucur tare de performanþele altora, de
parcã prin ele m-ar scuti pe mine de o trudã. Mã bucur
cã Svetislav Basara (un sârb optzecist) a scris romanul
subconºtientului balcanic mai bine decât puteam s-o
fac eu în Pãsãrile cerului. ªi cã Anton Doncev (bulgar
ºaptezecist) a scris „Cavalerul cãrþii de tainã” – depozite
din subconºtientul creºtin al Europei. Simt continuitate,
nu competiþie.
ªtiu bine, însã, ce loc am eu în ansamblul speþei
umane: un atom din cei ºase miliarde. A-tom, pre
greceºte; in-dividus, pre latineºte. Dotat cu (sau dãruit
cu) „gena mulþumirii”. Sunt o sumã de celule
gânditoare, în continuitate bunã cu alte celule
gânditoare ale speþei. Un episod (romanesc) din dosarul
materiei de a se povesti pe sine.
b) Anticipez cum va fi primit noul meu roman:
Va fi o bombã cu explozie confidenþialã.

16
Chiar faptul cã acum fac aceste „dezvãluiri” în
Vatra (o revistã elevatã ºi confidenþialã, ca ºi „Viaþa
Româneascã”) aratã cã sunt predispus la acest gen de
receptare.
5. Romanul românesc de azi este în formã. Se
scrie prea lung, prea vãlmãºit, dar merge! Se scrie
fluvial, dezgrãdit, dezlânat, defulat, mâlos, – dar merge!
În fond, ºi ultimele succese internaþionale: Naipul
(premiul Nobel) sau Arundhati Roy (premiul Booker) –
sunt dezgrãdite, mâloase, dar merg! (Nici o aluzie la faptul
cã, în latinã, mergere înseamnã „a cufunda, a îneca”...)
Dupã ora poeziei, care se încheie cu Cezar
Ivãnescu, Mihai Ursachi, Mircea Cãrtãrescu, – vine ora
prozei. Sau mãcar minutul prozei. Vine cu Constantin
Virgil Negoiþã, Adrian-Christian Kuciuk, Dan Stanca,
Anais Nersesian, Alexandru Ecovoiu.
ªi mai adaug doi autori, buni, dar nemediatizaþi,
cvasiimolaþi:
Indianista Oma Stãnescu, prin romanul Arºiþa
Karmei (1997) este la fel de frapantã ca belgianca
„niponã” Amélie Nothomb, cu care are în comun o
energie a demitizãrii Orientului.
Alexa Gavril Bâle publicã romanul etno-psihologic
America de dincolo de gard (2003). Proza aceasta are
un firesc, o acurateþe ºi o polifonie cum de la „Cuptorul
de pâine” al lui Mircea Nedelciu eu n-am mai citit. Alexa
Gavril Bâle atestã ºi o mondializare a ruralului carpatic
– fãrã precedent în scrisul nostru, cred.
Uneori simt totuºi o neadecvare (trecãtoare?) între
noi ºi veac, între noi ºi chemare. Nu-i vorba de diferenþa de
vitezã dintre plaivaz ºi computer (deja rezolvatã de unii). Ci
vãd autori predestinaþi unei cãrþi mari care, însã, ard ca ºi
„în treacãt”, fãcând în principal altceva, ca sã subziste.
Oricum, „destinul de a fi scriitor”, sau de a da „the
book of the century” are ºi un substrat tainic. ªi,
personal, singura certitudine pe care o am în privinþa
rezultatului este bucuria lucrului la o carte. Restul se
decide dincolo de noi.
Grãdinile ascunse
1. Întâlnire cu omu1 de 104 ani
Strada duce spre centrul oraºului. Mai bine zis, spre
unul din centrele sale, cãci existau mai multe, nenumãrate.
Este polisul tentacular. Este pãmântul care devine oraº.
De altfel, Gumoreni era numit oraºul cu 100 de centre ºi
fãrã nici o periferie.
Ambrozie salutã un bãtrânel, o aschimodie scheleticã
ºi gârbovitã, care îºi mãrturisi mirarea de a fi salutat. Zice:
– Sunt 5 ani de când n-am mai primit un „bunã ziua”.
Îþi mulþumesc.
– Cu plãcere, spune Ambrozie. Cine te-a salutat acum
5 ani?
– Oho, atunci m-am salutat eu însumi, ca sã împlinesc
o formalitate faþã de bãtrâneþile mele: era ziua mea,
împlineam 99 de ani.
– Mulþi înainte!
– Mulþumesc. De fapt, la noi e obiceiul ca fiecare sã
se salute pe sine, de mai multe ori pe zi, în funcþie de
temperament. N-ai observat? Se vede cã eºti nou în oraºul
nostru. Priveºte pe stradã, vei vedea cum fiecare îºi ridicã
pãlãria în faþa lui însuºi: se autorespectã.
Amhrozie constatase acest obicei la unii locuitori. Chiar
în acel moment, un trecãtor se autosaluta ºi se autoflata:
romanele anului
Sã trãiascã subsemnatul ºi noroc! zicea trecãtorul
strângându-ºi o mânã cu altã mânã.
ªi alþi trecãtori se frecau de ei ºi-l auzeai cum se
autogratuleazã cordial: „Sã trãiesc, la mulþi ani!” ºi-ºi
strângeau mânã cu altã mânã.
Bãtrânul îl întreabã pe Ambrozie:
– Dumneata cine eºti?
Ambrozie îi spune pe scurt cine este ºi ce rost are în oraº.
I-a spus cã fusese angajat la Înaltul Institut, la
Catedra de Antropogenie, care încã nu fusese înfiinþatã,
ºi nici nu va fi înfiinþatã vreodatã, dar el primea salariu
pentru normã întreagã. A obiectat cã de ce primeºte salariu
pe nemuncite, ºi i s-a rãspuns: „Numai cine nu munceºte,
mãnâncã; cei ce muncesc nu mãnâncã, ci conduc. Astfel
existã douã clase sociale: clasa mâncãtoare unde intrã
trântorii ºi elitele; ºi clasa conducãtoare unde intrã
lucrãtorii, proletarii ºi toþi care fac cât de cât o activitate”.
Ambrozie sosise la Gumoreni de câteva luni, asistând ºi
la deschiderea festivã a anului universitar, care a constat
în recoltatu1 cartofilor ºi al porumbului, cu studenþii, la
fermele gumorene.
Amândoi mergeau în acelaºi sens, aºa cã o bucatã
de drum ei ºi-au vorbit. Bãtrânul îi povesti despre oraº,
istoria nescrisã, pãstratã în memoria prãfuitã a moºnegilor
ºi murind odatã cu ei.
– Am auzit de dumneata, zice bãtrânul. Cã lumea-i
micã, deºi oraºul e mare. Mulþi cred cã-þi vei întemeia o
familie ºi te vei stabili în oraºul nostru. Femeie bunã gãseºti
aici, chiar dacã pe cele bune le mãnâncã hamul. Dragostea
fãrã cãsãtorie este la fel de spinoasã ca ºi cãsãtoria fãrã
dragoste. Oraºul Gumoreni este chiar locul fericirii tale.
Iar ca sã fii fericit, roagã-te sã nu þi se împlineascã nici o
dorinþã – dacã ai vreuna sau o mie! Acesta-i secretul
oraºului nostru care, de altfel, a atins idealul de „cetate
perfectã”.
Când Ambrozie a venit aici, oraºul era în expansiune
ºi avânt. Modest în aparenþã, dar nãucitor dacã citeai
lozincile de pe garduri. Pe toþi pereþii clãdirilor oficiale
scria: „Am urcat ameþitoare culmi de progres ºi piscuri!”
ªi urmau cifre impresionante, cu multe zerouri, care
produceau ameþealã ºi admiraþie.
– Povestea-i lungã ºi legendarã! zice moºul centenar.
Întâi am stat pe marginea istoriei, într-o aºteptare folcloricã.
Apoi a venit o revoluþie mare ºi am intrat cu capul în zidul
istoriei ºi aºa a început progresul avântat. Bilanþul
progresului se transmite la radio la ora 7 dimineaþa.
Dublarea progresului se transmite la orele 14.
Avem eroi care, conform legilor materiei, se nasc,
trãiesc ºi mor. Exemplul lor nu-l urmeazã nimeni, cãci urmaºii
vii se declarã mai fãloºi decât orice înaintaº mort. Walter
Lãcãtuºu, simbol al avântului, a dat tot ce se poate da în
materie de tehnicã ºi morãrit; el a fãcut fabrica de tunuri ºi
ebuliometre. El a revoluþionat arta spionajului,
fotografierea în infraroºu, dar ºi industria pesticidelor. El
a pus capãt concepþiilor folclorice în industria sârmei. Unii
au spus cã se afirmase prin magie; n-ar fi exclus, cãci era
originar din satul Todireºti, unde mai trãiau vrãjitoare
vestite, care cãpãtaserã dreptul sã practice magia prin
diplomã regalã, pe vremea lui Ferdinand.
Oraºul luase proporþii dezagreabile, prin expansiuni
concentrice ºi exagerate. „Vocaþia imperialã a cetãþii
Gumoreni”, scrisese un istoric anacronic, maestru în
banalitãþi ºi locuri comune, ignorând cã de la ameobã pânã
la arhanghel toate au vocaþie imperialã.

La originea oricãrui imperiu s-a aflat un sat de
ciobani. Dar la originea Gumorenilor a fost un sat de olari
care, ca ºi Dumnezeu, însufleþeau lutul. Apoi, în lunca
Burdujeni s-au ridicat combinatele ºi uzinele, acestea au
atras mii de oameni, ca un aspirator uriaº. Satele s-au
golit, târgurile s-au contopit. Zonele rurale au fost
înghiþite, mestecate între fãlci de excavator. Oraºul a
devenit a þãriºoarã, modestã în aparenþã, dar cu lozinci
cumplite. Oraºul era a þarã. Dar, dintr-o comoditate verbalã
sau dintr-o amintire heraldicã, se mai numea Oraº, cu O
mare. Sau Urbea, sau Orbita. Crugul, în limbaj neaoº.
Oraºul s-a lãþit cât i-a permis terenul. Creºterea a
stopat când a atins munþii calcaroºi la Vest ºi oceanul la
Est. Dealurile calcaroase se tot surpau, deci erau nepropice
construcþiilor. Strâns în chingi, stopat de însãºi marginile
lumii boreale, oraºul a crescut câtva timp pe verticalã,
blocuri cu zeci de etaje. Dar un cutremur îngrozitor a arãtat
cât de primejdioase sunt înãlþimile nesãbuite. Aºa a început
sã se construiascã în adâncul pãmântului.
Domnul centenar îl însoþeºte pe Ambrozie la pas
alert ºi-i spune despre febra suprapopulãrii urbei. ªi despre
boala sãnãtoasã a revoluþiei.
– La început, revoluþiile erau rare: una pe an, la solstiþiul
de iarnã. Pânã pe la anul nou. La o amiazã, au abolit monarhia
ºi i-au decorat pe monarhiºti. Apoi s-a instaurat o dictaturã
democratã care i-a lichidat pe democraþi. Datoria fiecãrui cetãþean
era sã se autodenunþe ca duºman de clasã. ªi cine se
autodenunþa de mai multe ori pe zi avea parte de onoruri
funerare. Eroice vremi! zice bãtrânul nostalgic.
Apoi revoluþiile deveniserã atât de dese, încât el trãia
numai în trecut. „Sunt un paseist incurabil, un hârbuit!”
zice. Dar el laudã prezentul. Poate din ramolire, poate din
prudenþã. Ca sã nu fie eliminat din competiþia vieþii. Ticluia
câte o propoziþie oportunistã ºi astfel scãpa cu viaþã.
Zice cã înþelege prezentul de aur. Zice cã trãim
vremuri de aur. Aur din acela care nu cocleºte! zice el
ferm. Zice cã mulþumeºte din inimã Primarului, picat din
cer. Bãtrânul mai ticluia ºi judecãþi de acest gen:
Omul se naºte bun, dar numai societatea îl
îmbunãtãþeºte. Clopotul mare acoperã sunetul celor mici.
Sfinþii au lumânare, dar ateii au amnarul sau bricheta sã leo
aprindã. Inerþia apãrã speþa de la destrãmarea înscrisã
în propriul ei program, iar opacitatea este coaja
înþelepciunii.
Apoi scoate din buzunar un certificat de loialitate ºi
servilism. Zice:
– Îl arãt mereu la intersecþii, la stopuri. Cuvântul
„serv” este lansat de pe vremea lui Dumnezeu.
Adaptare ºi blândeþe! recomandã. Lumea asta,
dimineaþa este nouã, nãucitor de nouã. Dar seara ea apare
dotatã cu toate stereotipiile vitale. Oamenii muncesc ziluminã,
iar seara se aºeazã la televizor, ºi privesc noapteluminã.
Ecranul este vid, adicã nu se transmite nimic, ca
sã fim protejaþi de manipulare ºi de imbecilizare. Televizorul
þi-l dãruieºte primãria, cãci este ca aerul. Imaginea Primarului
apare pe ecran doar o secundã pe lunã, dar ca sã prinzi
acea secundã, trebuie sã priveºti neclintit multe ore. ªi
aceastã imagine a Primarului este prelucratã, deformatã,
sluþitã, ca sã nu te nãuceascã frumuseþea ei, ca sã faci faþã
impresiei fascinante pe o produce. Cine nu doarme cu
televizorul deschis este retrogradat cu anticipaþie.
Noi, bãtrânii, zice, ne încãpãþânãm ºi nu ne vindem
titlurile de nobleþe date de Flavieni, deºi preþurile au crescut
mult, monitorul oficial informeazã cã pe o diplomã de nobleþe
de rang mediu iei o cantitate apreciabilã de fasole albã. Alteori
titlurile erau confiscate de stat, ºi se ofereau despãgubiri
romanele anului
17
mari, în naturã, pe care însã le ºi returnai sub forma unei
amenzi obligatorii. Bãtrânii ieºeau rareori din case, cãci adesea
peste ei nimereau – cu intenþie – buldozerele ºi compresoarele
ºi-i turteau ca pe foiþe de staniol.
Moºu Centenaru îi ºopteºte lui Ambrozie:
– Eu sunt un supravieþuitor. Am avut mulþi prieteni
nimiciþi din motive umaniste. Adicã aºa scrie în decretul
de decimare: motive umaniste ºi profund democrate. Ne
omoarã din respect pentru ideal, pentru omul nou ºi egoul
vechi, te rog sã mã crezi. Exterminarea este totdeauna în
folosul celor exterminaþi. Vei afla ce-nseamnã moartea
planificatã ca parte a vieþii planificate. Aºadar, fii fericit în
oraºul acesta unde e nevoie de împãraþi ºi proletari.
Dupã o tãcere, Moºu Centenaru spune:
– Sã ne pregãtim pentru revoluþia de ora 12.
– Dar câte revoluþii faceþi voi pe zi?
– Douã. Una diurnã ºi una nocturnã. Au sporit
adepþii progresului rapid care cer ºi o revoluþie la ora 8,30
dimineaþa. Conform principiului antic cã un cãlugãr
adevãrat se cãlugãreºte în fiecare dimineaþã. Aºa vom
înflori mereu. Zilnic nimicim elementul vechi. Dar sã nu te
miri unde mai gãsim atâta vechiturã de nimicit. Rãsare
mereu! Azi îl stârpeºti, mâine rãsare! Tot ce rãsare e vechi
ºi tot ce e vechi rãsare!
– Rezon! spune Ambrozie.
– Iatã, vin cei cu steagurile, avangarda revoluþiei. Par
ludici, par actori, dar au arme, au grenade. Ei strigã sloganuri
vesele ºi triste, n-are importanþã. Voce sã fie. Conþinutul e
zero. Gândirea este perimatã ºi avem un mare complex de
vinovãþie cã strãmoºii noºtri au gândit totuºi. Copiii noºtri
nu vor gândi niciodatã ºi vor deþine funcþii importante în
aparatul de stat. Sã te mândreºti cu discipoli numai dacã ai
reuºit expulzarea gândirii din cutiile lor craniene. Capul
omului este o moºtenire a regimului de tristã amintire.
Sã depãn ultima octavã. Megapolisul dã iluzia
libertãþii ºi aºa el asimileazã repede ºi definitiv. În
aglomeraþii umane mari, creºte singurãtatea ºi scade
pânda. Asupra ta nu se mai îndreaptã ochii severi ºi strict
normativi ai ginþii, ai satului. Diferenþele sunt clare.
Aºezarea veche, cãtunul, are fobie faþã de strãini, respinge
pe nou-venit, rangurile sunt þinute cu dinþii de primii
ocupanþi, transmiterea este ereditarã, teama de a pierde
naºte nevrozã ºi militarism. Dar în aºezarea nouã, sau
radical înnoitã, toate sunt labile ºi mutabile, toate sunt
consumabile. Chiar ºi nevroza, ºi militarismul.
Dar uite, revoluþia se apropie, sã nu stãm în calea ei,
cã ne striveºte. Sã ne retragem pe stradã paralelã. Cât
timp mai existã strãzi paralele.
2. Viitorul este o marfã
Revoluþia de amiazã a trecut repede ºi strãzile
oraºului erau iarãºi pustii. Ambrozie a putut sã înainteze
în liniºte pe Bulevardul Progresului Infinit, care ducea
spre centrul civic. Apoi a cãutat clãdirea Primãriei.
Voia s-o întâlneascã pe Teofila. De dor ºi de dreptate.
Dor de ei, destinaþi unirii. ªi de dreptate – în legãturã cu
demolarea Institutului Înalt. Voia sã-i cearã sã intervinã,
sã opreascã demolarea. Ea poate interveni, cãci se aflã
chiar în vizuina puterii municipale.
Ajuns la Primãrie – un turn piramidal, înclinat –
Ambrozie urcã la etajul unde era biroul Teofilei. Întreabã
de ea.
Secretara îi spune cã tovarãºa Teofila este plecatã
pe teren. La recoltãri agricole.

18 romanele anului
Teofila era sufletul recoltãrilor. Suprasolicitatã ºi
conºtiincioasã, umbla prin cele mai îndepãrtate ºi greu
accesibile tarlale.
Ambrozie profitã de amabilitatea secretarei ºi-o
întreabã când revine Teofila de pe teren ºi care sunt orele
ei de birou.
I se rãspunde cã tovarãºa Teofila nu are niciodatã
ore de birou, cãci a depãºit birocratismul, definitiv. Ea
vine la sediu lunea ºi vinerea, la ºedinþe fulger de raportare
a progresului social ºi de preluare a sarcinilor pe urmãtorii
cinci ani. Dupã care se reîntoarce fulger pe teren.
– Aºadar, sunt speranþe sã vinã astãzi? Cã este luni!
zice Ambrozie.
– Sãptãmâna asta, ziua de luni cade marþi.
– Cum aºa?
– Aºa bine. Se fac calcule înþelepte pentru a stabili
când cade ziua de luni. Depinde de fazele lunii ºi de pachetul
de legi. Conform cuceririlor ºtiinþei, sãptãmâna aceasta
începe cu vineri. Iar ziua de luni cade marþi, cum ziceam.
Aºteptãm decretul care sã, confirme calendarul zilei.
– Mulþumesc, spune Ambrozie.
– Tot înainte! rãspunde secretara. Dar sã þineþi
secret. Tot ce veþi auzi de acum înainte, sã ºtiþi cã e secret
absolut.
Ambrozie iese din clãdirea Primãriei. Se uitã pe cer,
soarele arãta cã este ora 11, sau ceva peste ora 11. Este
ora la care îl va putea întâlni pe rector, îºi zice.
Porneºte spre Înaltul Institut. Schimbã trei autobuze,
face o orã pe drum. Ajunge pe la amiazã.
Demolarea înainta vertiginos. Cupele de excavator
încãrcau alte camioane cu moloz ºi cãrãmidã. Oamenii erau
mândri de ei înºiºi.
– Vezi, spune amical un lucrãtor, am realizat planul!
Am obþinut chiar mari depãºiri de plan.
– Ce plan?
– Avem planuri mari. Vom demola tot ce are ferestre.
Vom construi ºcoli ºi universitãþi fãrã ferestre.
- Noi avem o concepþie mai înaintatã! zice lucrãtorul.
Apoi, pe ºoptite, zice: Vor sã scoatã ferestrele ºi din
mentalul oamenilor, din imaginarul lor... Este o terapie
planetarã.
Supraveghetorul apare prompt, îl alungã pe zidarul
vorbãreþ, avertizându-l cã i-a aplicat penalizãri pentru
indisciplina de a vorbi cu gura plinã, în timpul producþiei
de bunuri. Ca atare, îl loveºte de patru ori cu un bici mov.
Biciul mov era o invenþie recentã ºi brevetatã.
Culoarea mov era genial aleasã ca pe bici sã nu sarã-n
evidenþã urmele de sânge închegat.
Supraveghetorul îl ia de dupã umeri pe Ambrozie ºii
zice:
– Domn’ Doctor, sã iertaþi cruzimea profesionalã.
Trebuie sã fiu sever cu ei. Sunt rudimentari ºi leneºi, citesc
cãrþi eretice, pe care nici mãcar nu le aplicã. ªi n-au învãþat
disciplina liber consimþitã. ªi n-au învãþat supunerea
mândrã, umilinþa liber-consimþitã. Trebuie sã stãm cu biciul
pe ei. Sã acþionãm ferm. Eu m-am nãscut ca sã acþionez.
În timp ce vorbeau, o cupã de excavator, în rotaþie, îl
lovi pe Ambrozie în plin. Îl trânti la pãmânt.
– Fereºte-te! Pãzeºte-te! strigã manipulantul.
Doar cã avertizarea lui venea dupã ce accidentul sa
produs. Mecanicul însã face pe victima, ocãrãºte, dã
vina pe Ambrozie care nu respectã normele de protecþie.
– Tot ce spui tu este educativ, zice supraveghetorul.
Treci la treabã. Ne ocupãm noi de el. Vom vedea dacã este
decedat din propria culpã, sau mai trãieºte fiindcã l-ai
accidentat civilizat.
Ambrozie era inert, dar avea suflare. L-au luat pe
sus ºi l-au scos din perimetrul ºantierului.
Ambrozie se trezeºte întins pe o canapea.
Florica, secretara, îi fãcuse respiraþie gurã la gurã.
Acum el deschide ochii. Florica îl curãþa cu un prosop ud.
Ambrozie mormãie o propoziþie concesivã, ceva de
genul: Iartã-i, Doamne. Florica ar fi vrut sã-l audã
apostrofând vârtos, cãci în idealul ei de bãrbãþie intra
înjurãtura, flagelaþia verbalã, reparaþia.
– A fost totuºi un accident, zice Florica. Dar când
accidental este selectiv, ºi te loveºte pe tine ºi nu pe cel
de lângã tine, înseamnã cã are un sens, poate metafizic,
nu? Oricum, nu trebuie sã stai în calea mersului înainte, în
calea viitorului.
– Înþeleg, zice Ambrozie.
– Eºti tânãr, zice ea, ai viitorul în faþã. La noi, viitorul
este o marfã. Numai el aduce plus-valoare. Singura materie
rentabilã, la noi, este viitorul. Cu cât este mai luminos, cu
atât este mai rentabil. În rest, nimic. Pânã ºi obedienþa,
marea ºansã a vremilor trecute, s-a devalorizat. Pânã ºi
linguºeala, cameleonismul, linsul fundurilor, s-au
devalorizat. Este un progres, nu? Ipocrizia s-a devalorizat.
Trecutul s-a îmbãlsãmat. S-a pus la muzeu, ca sã-l arãtãm
cu degetul alb. Mare progres. Noi am ales: alegerea noastrã
e viitorul. Ai un salariu nemuncit, deci strãlucit. Ai o situaþie
bunã. Acesta e viitorul tãu: ziua de ieri. Menþinerea
poziþiei. Cramponarea de scãunel. Calm, pozitiv. Cei ce se
culcã pe laurii victoriei trãiesc în numele viitorului. Aºadar,
nu te mai lua la harþã cu ei. Culcã-te pe laurii victoriei.
Viitorul vine dormind. Somnul creeazã viitor.
Predania Floricãi l-a tonificat. Nu atât conþinutul ei,
cât vocea ºi volutele minþii ei. I-au mers la inima energeticã,
adicã adânc.
– Eºti bucuria bucuroºilor, îi zice. Ce eºti, la bazã?
– Am douã competenþe, rãspunde ea. Pentru alb ºi
pentru negru. Chiar au vrut sã mã angajeze conferenþiarã
la acest Institut universitar, academic. La catedra de
futurologie. Pentru vastele mele cunoºtinþe despre viitor.
Dar cum aceastã catedrã existã numai pe hârtie, titlul meu
de conferenþiarã e numai pe hârtie. Iar eu fac pe secretara.
Sunt mâna dreaptã a organelor de conducere. Am totul pe
mânã.
– Câte facultãþi are Institutul nostru? întreabã
Ambrozie.
– Are 36 de Facultãþi, corespunzând celor 36 de
trebuinþe bazice ale omului, mai precis cele 20 de nevoi
imperioase ºi cele l6 presiuni psihice înnãscute. Bine
gândit. Dar cele 36 de Facultãþi existã numai pe hârtie,
adicã în faza idealã. ªtii, cândva idealul ne-a luat minþile.
În realitate, aici funcþioneazã numai douã mari
departamente. Unu: Facultatea de spãlare a creierului; doi:
Facultatea de cultul personalitãþii. Prima este destinatã
celor supradotaþi ºi geniali, ca sã-i mai uºureze de creier. A
doua, Facultatea de cultul personalitãþii, este destinatã
persoanelor handicapate ºi retardate mental, ca sã le mai
urce Q.I.-ul.
– Interesant! spune Ambrozie.

– Cred cã ai cunoscut destui colegi-profesori, sau
studenþi, ca sã-þi dai seama de nivele.
– Am cunoscut ceva, la cursurile patriotice, adicã
pe tarlale, la supravegheat recoltatul porumbului hibrid
K-2 supergreu, omologat.
– ªi cum þi s-au pãrut?
– Mi se par toþi buni, nãscuþi buni, nãscuþi cu gena
bunãtãþii, hãrãziþi faptelor frumoase.
– O sã-þi scoatem din cap asemenea percepþii! spune
Florica. O sã te lecuim noi de gena bunãtãþii!
Ambrozie surâde. E drept, omul este „neterminat”,
este încã în lucru în marele atelier divin. Dar nimeni nu
ºtie cum va arãta el „terminat”, nu ºtim dacã va fi mai bun,
sau va fi „altceva”. E greu de spus ce va elimina ºi ce va
pãstra omul din este acum.
Florica zice:
– Omul este bun când strigã lozinci bune. O lozincã
bunã face cât trei depãºiri de plan. Realitatea noastrã este
un prunc pe care îl înfãºãm în lozinci. Cei cu gurã mare vor
moºteni pãmântul! încheie Florica, iniþiindu-l în artele
vieþii. Ea îl iniþia ºi în gimnastice socialã, îi spunea câte
grade trebuie sã aibã unghiul plecãciunii. Dar nici Florica
nu ºtia toate secretele, cum aveau sã dovedeascã
nenorocirile acestei femei corecte ºi credule.
În tot acest timp, Floirica l-a doftoricit pe Ambrozie.
I-a masat încheieturile ºi zona cervicalã, unde se fãcuse o
umflãturã din cãdere. I-a pus compresã cu muºeþel la
ochiul drept, i-a ºters petele de sânge, a pudrat o vânãtaie.
– Te-am fãcut ca nou! spune ea.
– Mulþumesc, zice Ambrozie.
– Acum mã duc repede sã-mi termin de redactat planul
de 101 ani. Sunt abia la anul 99, adicã am pus începutul. De
altfel, primii 99 de ani sunt cei mai grei. Dupã aceea, totul se
repetã, totul se rostogoleºte de la sine.
Andrei BREZIANU
Un prozator excentric…
1. – Nu fãrã a plãti tribut unor considerabile
zãbave ºi intermitenþe, continuu sã lucrez la un nou
roman al cãrui ºantier sta deschis de mai multã vreme.
Am fost absorbit, mulþi ani de-a rândul, de alte solicitãri
care m-au monopolizat, trãgându-mã – aº spune ca pe
roatã – în cele patru zãri ale spectrului culturii scrise, ºi
în cele mai diverse direcþii. Explicaþia? „Too many hats”,
ca sã rãspund cu un proverb englezesc. Am îndurat
asaltul necruþãtor al efemeridelor, cele ce sorb în flux
continuu energiile oricui poartã rãspunderi în presa
cotidianã, mai mult încã, la un post de radio (e vorba de
Vocea Americii, unde am lucrat preþ de cincisprezece ani;
ultimii zece ani ca director al serviciului de limba românã).
Apoi, rãspunderile catedrei de studii româneºti
(Romania and Moldova Area Studies) la Foreign Service
Institute, unde am mai lucrat încã un an, înainte de
retragere. ªi, în mai tot acest timp, arida muncã de
alcãtuire a primului dicþionar istoric al Moldovei istorice
ºi Basarabiei în englezã (The Historical Dictionary of the
Republic of Moldova, Scarecrow Press, 2000) – acestea
toate pot explica încetineala cu care a înaintat, pe masa
mea de lucru, proza la care, în sfârºit, încerc sã lucrez de
la o vreme în fir întins. Ca ºi Ieºirea la þãrmuri ºi
Castelul romanului, nimic balzacian, realist ori clasic în
scrisul meu romanesc. Este vorba de un roman de idei, o
prozã intelectualã de structurã singularã. Dacã se poate
romanele anului
19
povesti? Se poate, sigur, povesti aventura – pânã la un
punct livrescã, vitalã totuºi – a unui personaj prins între
dileme, navigând suiºurile ºi coborâºurile ispitelor vieþii
moderne ºi post-moderne, urcând ºi coborând printre
capcanele munþilor de informaþie ce percuteazã în foc
continuu ochiul ºi urechea omului de azi, cocoþat de
Providenþã pe piscul (unii zic final) al istoriei. Romanul
are eroi, dar eroi de un fel aparte. Este Candidul lui
Voltaire un erou? Dar Cãpitanul Gulliver? Dar
Hythlodaeus? Sigur cã da – deºi nu ca Moll Flanders
sau Jean Valjean. Este naratoarea din Fiºa de
înregistrare (ºi, de ce nu, cea din Bãgãu) o eroinã de
roman cu acte în regulã? Cu siguranþã cã da, nu însã în
sensul Adelei lui Ibrãileanu. ªi, desigur, nu comparatã
cu doamna Bovary. Eroii mei principali sunt doi
originali, washingtonianul Dennis Little ºi misteriosul
Apollyion, o iscoadã venitã din altã lume – un fel de
extra-terestru. Siluetele lor ºi ale celorlalte personaje
proiecteazã, ca ºi în prozele mele anterioare, lumini ºi
umbre, stimuli de gândire pentru ochiul cititorului
curios de dezghiocarea unor sensuri. Existã, în aceastã
ordine de idei, conflicte, câteva dintre ele deosebit de
incisive ºi antrenând, cumva, ramificãri cu bãtaie lungã.
Mica mea carte se doreºte, în felul ei, un roman politic ºi
un roman istoric, poate o moralitate. Ca ºi prozele mele
anterioare, ea este mai greu de clasificat. Mã întrebaþi
de conflicte. Conflictul central dintre Dennis ºi
Apollyion este definitoriu ºi crucial în structura
naraþiunii, punctatã de lungi dialoguri polemice între cei
doi. Ele zidesc coloana vertebralã a tramei narative.
2. – Nu þin cont foarte mult de precepte teoretice,
chiar dacã stimez formule narative cu vechi state de
serviciu, ca ºi, nuanþat, altele, foarte la modã azi, care
urmeazã calapoade de stil inspirate din forme de
producþie literarã novatoare, uneori strident novatoare.
În materie de precepte, în America, cum ºtim, prolifereazã
prin universitãþi dispensatorii de reguli ºi sfaturi ghidând
elaborarea „dupã norme” a scrisului literar (aºa numitele
cursuri de „creative writing”). Modelul meu nu urmeazã
reþete: calcã pe un anumit tip de matrice care îmi este
propriu (încadrat la „proza cãrturãreascã”). Au creionat
despre el aprecieri (în abordãrile enciclopedice de dupã
1990) Aurel Sasu, Virgil Stanciu, Marian Popa; înaintea
lor, succint ºi rãzleþ, prin presã, Dumitru Radu Popa,
Sultana Craia ºi alþii câþiva, dacã îmi amintesc bine.
Critica a fost, în general, zgârcitã cu scrisul meu, lucru
care nu are de ce sã mã nemulþumeascã. Am fost ºi
rãmân un scriitor retractil, iar demersurile personale de
tip PR, – uneori indispensabile stârnirii de ecouri – miau
fost strãine, nu în ultimul rând, din raþiuni de
economie a timpului. În mai multe sensuri, ca ºi alþi
câþiva colegi de generaþie biologicã, mã consider un
întârziat. Am pierdut mult timp în viaþã legat, uneori zi
ºi noapte, de munci ancilare: fie, mai demult, pe
ºantiere, în fabrici ºi ateliere; fie, mai recent, în
jurnalismul volatil ºi pedestru. Nu mã plâng, cãci am
învãþat enorm din toate acestea. Printre lecþiile
deprinse într-un târziu a fost ºi aceea a drãmuirii mai
grijulii a timpului rãmas: dupã atâta întârziere, dupã
atâta învãþãturã de viaþã ºi carte, dupã atâta
procrastinare ºi sincope... Pornind de la toate acestea,
sunt bucuros cã volumele mele de prozã publicate
pânã acum au devenit, curând dupã apariþia lor,
intruvabile. ªi aceastã constatare mã coboarã, de pe
scenã, la public. La o prozã de idei, publicul – atâta cât
este – a fost ºi rãmâne un public de idei. Acest public
existã. În termeni de substanþã, cred cã relevant este ºi
rãmâne preceptul „non multa sed multum”.

20 romanele anului
3. – În continuarea primelor douã, aceastã prozã,
acum în avansatã gestaþie, se va constitui într-o
încercare de a întinde mai departe aria unor teme
înrudite cu cele despre care am scris ºi pânã acum.
Ieºirea la þãrmuri era, în felul ei, o parabolã a
neatârnãrii. Castelul romanului, o prozã sui-generis
despre „romanul” care este, cu peripeþiile ei incredibile,
existenþa limbii române. Noua mea prozã va fi, poate, un
punct de mira, servind – în cheie româneascã – la
înþelegerea câtorva dintre paroxismele, conflictele ºi
dezbinãrile lumii (vechi ºi noi) în care trãim, “Mândra
lume nouã” în ale cãrei oglinzi încercãm sã desluºim
sensuri care sã ne dea satisfacþie.
4. – Nu sunt foarte convins cã locul meu în romanul
românesc este unul cu profil definit ºi – de ce sã nu o
spun – limpede omologat. Mi s-a dat loc printre eseiºti
ºi critici. Sunt un excentric. Mi s-a dat loc printre
traducãtori. E adevãrat, ca traducãtor, am tãlmãcit din
Jonathan Swift A Tale of a Tub ºi Journal to Stella,
care au fost apreciate la vremea lor ca versiuni de
referinþã. Am tradus din Shakespeare: versiunea mea
dupã As You Like It – Cum va place – a fost mult
aplaudatã la vremea ei. Cea mai recentã realizare cu care
m-aº putea recomanda în calitate de traducãtor e, cred,
noua versiune dupã originalul latin a capodoperei lui
Thomas a Kempis, De Imitatione Christi (re-editatã de
patru ori dupã 1992). Se reflectã, în ea, formaþia mea
teologicã de tinereþe, care a jucat ºi joacã un rol
dãinuitor în preocupãrile mele. Rãmân, de bunã seamã,
un eseist, cãrþile mele anterioare, Odiseu în Atlantic
(Premiul Uniunii Scriitorilor), Translaþii, ºi, mai recent,
Itinerarii euro-americane (2004) stau dovadã în acest
sens. Mi s-a aplicat ºi eticheta de cãrturar, erudit,
istoric, istoric al culturii (pentru acea micã enciclopedie
a Moldovei ºi Basarabiei de acum câþiva ani). Datoritã
implicãrii mele din ultimul timp în publicisticã, am fost
numit chiar analist politic (oribilã trimitere!). Nu contest
cã sunt un observator al scenei politice, un privitor al
istoriei în mers. Nu însã, în sens tehnic, un analist.
Trebuie sã recunosc, pe de altã parte, cã experienþa mea
în jurnalistica radiofonicã internaþionalã mi-a dat prilejul
unei cunoaºteri nemijlocite a acþiunii umane cotidiene la
nivelul ei cel mai înalt, cu reverberaþii ºi efecte
antrenând câteodatã – ca într-un roman de proporþii
uneori enorme – destinele a milioane de oameni. E
vorba de acþiunea umanã de tip politic, care, în ultimã
instanþã, nu este decât o biatã acþiune umanã investitã
însã de destin cu puteri uneori excesive, cele care,
trecând dincolo de destinul individual al celor mulþi –
“hoi polloi” – declanºeazã mutaþii de soartã pentru mult
mai mult decât ar putea reprezenta personajele unei
singure familii. Proza din toate timpurile abundã în
situaþii de familie. Ceea ce spun e un truism. Comedia
umanã se învârte adeseori – cât se poate de relevant
uneori – în jurul unor situaþii de familie. Dincolo însã de
saga familiei Forsyte, de Rougon-Macquart ori
Buddenbrooks, existã ºi familia umanã într-un sens mai
vast. Personajele, nu numai pe scena vieþii cotidiene,
dar ºi pe scena mai mare a istoriei, se definesc, ºi nu în
ultimul rând, prin efecte proiectate asupra celorlalþi.
Istoria mare în mers, mai cu seamã vãzutã dintr-un loc
înalt, îºi are ºi ea eroii ei, cu ideile lor – cu efecte ºi
impact – uneori sub formã de ghioagã sau de bumerang
– asupra familiei umane. Nu e foarte la modã, poate nu
întotdeauna sãbuitã, zugrãvirea acestora. Dar nu-i mai
puþin adevãrat cã ºi acest nivel de viaþã oferã câmp fertil
ficþiunii romaneºti, pe paliere proprii – fabula, alegoria
romanescã, fiind douã dintre acestea. Trimiterile
aperceptive venite din istorie ºi politicã, sau chiar din
teologie ori din filosofia naturalã, nu au de ce sã fie
descalificante pentru un prozator cu ochiul format pentru
oglindirea acestei faþete a realului. În proza mare a lumii
din afarã, avem o seamã de pilde, e drept nu foarte multe.
În ceea ce mã priveºte, ele invitã la smerenie. Le gãsim,
într-un anumit registru, de pildã, la Hermann Hesse sau la
Borges, în alt registru la George Steiner. Prozele acestuia
din urmã, The Portage to San Christobal of AH sau
Anno Domini sunt exemple recente ilustrând genul
romanului politic ºi filosofic. În familia româneascã de
spirit (în care consider cã m-aº putea înscrie cumva)
specia îºi are ºi ea dreptul ei de cetate, hrãnitã din
experienþe intelectuale dintre cele mai diverse. Vin în
minte proze de idei ca Viaþa ºi opiniile lui Zacharias
Lichter de Matei Cãlinescu, Simptomele lui Virgil
Nemoianu sau Fragmentele despre cuvinte de Toma
Pavel. O altã aproximare care invitã la modestie ar fi poate
(comparaþiile – pe drept sau pe nedrept – au fost fãcute)
–anumite pagini din scrierile lui A. E. Baconsky sau
Mircea Horia Simionescu. Am absentat multã vreme din
arena publicã ºi sunt, pe de altã parte, cumva derutant,
excentric, cum spuneam, prin pluralitatea preocupãrilor
mele reflectate în scris. Experimentul materializat în cele
douã romane publicate de mine pânã acum, Ieºirea la
þãrmuri ºi Castelul romanului, micul ecou pe care
acestea l-au stârnit nu pot însã decât sã mã
mulþumeascã. Nu pot anticipa nimic cu privire la
receptarea prozei la care lucrez, din care cititorul are
acum prilejul sã vadã un simplu fragment. În rostirile lor,
personajele mele au ceva poate ºocant, insolit ºi
novator, care invitã la reflecþie. Þinând seama de
tranziþiile în materie de gust literar ºi disponibilitate de
lecturã pe care le vedem desfãºurându-se pe scena
culturii române în clipa de faþã, este anevoie de
anticipat care va fi receptarea. Când vorbim de
receptare, atragem implicit în discuþie cea mai delicatã
dintre distincþii: aceea între nivele de gust ºi nivelele de
public. Acum câþiva ani, cu prilejul unor prelegeri ºi
seminarii pe care le-am þinut la Universitatea Babeº-
Bolyai din Cluj, am fost surprins de reacþiile unor
studenþi care mã citiserã. Ei mi-au pus câteva întrebãri –
unele dintre ele deosebit de pertinente – despre Ieºirea
la þãrmuri ºi Castelul romanului, surprinzãtor, nu
despre volumele mele de eseuri. Dacã existã azi (lucru
dovedit) un public cu apetit pentru romanele descriind
fãrã bride ºi fãrã perdele violenþa fizicã ori senzualã, am
convingerea cã existã în rândul cititorilor români de azi
ºi un apetit pentru forþa (aº spune chiar violenþa)
intelectului inchizitiv, sfâºiind în registru romanesc alte
tabuuri ºi interdicþii, folosind registre poate mai puþin
convenþionale ale prozei moderne ºi post-moderne. Este
vorba, în ultimã instanþã, de dreptul la ieºirea din
convenþii, de dreptul la pluralitate.
5. – În stare de explorare ºi cãutare de repere.
Dupã mutaþiile atât de abrupte petrecute în ultimii
cincisprezece ani ºi invazia multor modele din exterior
preluate –uneori cu atâta lipsã de discernãmânt – în
acest rãstimp de cãtre unele voci ºi condeie, ar fi
probabil temerar ºi prematur de formulat acum o
judecatã. Am atins, în treacãt, laturi ale acestei
chestiuni atunci când, anul trecut la Neptun, am
rãspuns întrebãrii: “Literatura românã – unde ne
aflãm?” Intervenþia mea de la Neptun a avut ecouri
pozitive. Textul ei a apãrut în revista Luceafãrul.

In hoc signo vinces
Nu era prima oarã când Dennis Little contempla norii
la prima orã a dimineþii, cãutând a citi – precum autorul
lucrãrii Epos ºi Logos – în forma ºi conturul lor fugar,
ºarade ºi tâlcuri, profiluri de fiinþe fantastice ori de
imaginare continente, nãluci alunecând la geana
orizontului, umbre în evanescentã contopire, plãmãdind
cortina de lumini ºi clar-obscur a clipei de mister care
precede aurora. De-a curmeziºul boltei încã sinilii, forma
din zorii acelei zile de octombrie târziu se întindea ca o
panoramã de proporþii magnifice: o patã cenuºie cu un
cap uriaº, lãþitã cãtre miazã-noapte, cu o coadã de franjuri
ºi trene, miºcând uºor, precum o caracatiþã de vãlãtuci
deasupra cupolelor al cãror profil era semnul distinctiv al
marei metropole – piscul istoriei.
– Te miri? îi ºopti o voce din beznã. A venit, dupã
atâta vreme, clipa sã vorbim.
– Cine eºti?...
– Sunt glasul celui pe care-l urmãreºti, acuma chiar,
pe cer, la scãpãtatul luceafãrului dimineþii: sunt Apollyion.
Popular, Cel-de-pe-Comoarã.
ªoptitã crud, în ceafã, rostirea ieºea dintr-un glas
fãrã gurã, dintr-o voce fãrã trup.
În gând îi veni, subit, un anume enunþ din Errata,
despre vocea acelui orator pernicios, rãcnitã cândva la
radio în anii unui veac apus, din vremea celor douã mari
calamitãþi – neagrã ºi roºie – prãbuºite atunci peste
omenirea secolului douãzeci. Dar glasul, aici, era ºoptit.
La orizont, soarele se înãlþa încet, începând sã-ºi reverse
salba de lumini, incendiind cu jar ºi aur incandescent
albastrul ceruleu al boltei. Coborâtã din volburi, vocea
fãrã corp continua sã ºopteascã insinuant, în timp ce
balaurul în valtrapuri ºi zdrenþe de abur alburiu se topea
lent în revãrsarea zorilor. Nu fãrã urmãri, dupã cum cititorul
curios sã cunoascã mai multe despre aceastã întâmplare
insolitã va avea prilejul sã afle. Glasul ºoptit vorbea
ademenitor despre lucruri necurate, despre glorie ºi alte
ispite.
Îl cunoscusem pe Dennis înainte de venirea mea în
capitalã. Era preocupat pe-atunci de paradoxul lui Knox,
potrivit cãruia viitorul nu ne stã în faþã, ci dimpotrivã –
întreg dar invizibil – în spate. Celebrul învãþat american
observase cã în timp ce ochiul pragmatic se aþinteºte miop
asupra trecutului ori al prezentului, viitorul ne stã de-a
pururi nu înainte, ci – oricât ar pãrea de ciudat – înapoi.
Era o interpretare în evident rãspãr cu simþul popular,
pronunþat în formule de genul: „viitorul ne stã în faþã”; ºi:
„privim înainte spre viitor”.
Viitorul ne stã, de fapt, nu înainte ci înapoi, era teoria
lui Knox. Vederile lui dãdeau cumva dreptate nu doar unor
clarviziuni mitologice întruchipate în personaje precum
Tiresias ori Janus, ci ºi – prin împlinire – unor optici ce
strãbat Torah ºi întregul Vechi Testament, profeþii treptat
materializate în decursul timpului, ºi copleºind val dupã
val prezentul, cu mereu noi ºi neaºteptate feþe ale aceluiaºi
viitor, revãrsat, ev dupã ev ºi veac dupã vea,c asupra
celor vii. Ei, cei mulþi, care trãindu-ºi clipa efemerã, rãsar
pe rând, în cohorte ºi seminþii, generaþie dupã generaþie,
de undeva dinapoia istoriei.
Astfel de vederi erau, dupã Dennis, în concordanþã
ºi cu interpretarea lui Jurgen Moltmann despre previziunea
lucrurilor de apoi. Acesta susþinuse cã ceea ce stã la urmã
se cuvine sã stea la început; cã viitorul precede trecutul;
romanele anului
21
ºi cã sfârºitul include începutul. Admiþând validitatea unei
atât de improbabile premise, era posibil ca, într-o asemenea
viziune, relaþiile temporale sã se poatã inversa, iar istoria
ca amintire ºi istoria ca speranþã sã nu se mai contrazicã,
ci, dimpotrivã, sã se completeze reciproc.
Dennis Little locuise timp de aproape douã decenii
într-un mic oraº normand, cãlãtorind frecvent în afara
Franþei, douã dintre destinaþiile lui predilecte fiind peatunci,
la sud, Basilicata ºi, la est, Pentapolis – vechiul
þinut dintre Dunãre, Nistru ºi Mare. Ceva mai târziu,
ajunsese sã cunoascã bine Extremul Occident –America,
unde se stabilise în anii ºaptezeci ai veacului trecut.
Reportajele lui de cãlãtorie îi aduseserã o reputaþie de
publicist de formaþie doctã ºi de considerabilã platformã,
la acel moment, în jurnalismul transatlantic.
În mod curios, acest cosmopolit îºi consacrase parte
din tinereþe unor cercetãri absconse asupra legãturii dintre
patru scrieri figurând în Patrologia lui Migne ºi descoperiri
arheologice fãcute de eruditul Petru-Dan Diaconu în
Dobrogea anilor cincizeci. Fusese expulzat de cãtre
autoritãþile la cârma locului atunci (Dobrogea, în acel timp,
era o regiune autonomã) – în anul de rãscruce ****.
Dennis Little era un jurnalist de un fel aparte, animat de o
curiozitate nesãþioasã, înruditã cu viciul erudiþiei ºi, tocmai
de aceea, ieºitã din comun. Era avid sã scruteze nu doar
efemerul faptului cotidian, ci ºi (de-ar fi putut) suma tuturor
masivelor de informaþie despre care unii continuã sã
susþinã cã ar constitui izvorul ºi sinonimul absolut al
cunoaºterii. Suferea de ceea ce unii s-ar grãbi sã numeascã
o anacronicã hipertrofie a apetitului cunoaºterii, cel ilustrat
(în epoci, desigur, revolute) de învãþaþi ca Pico della
Mirandola. Un „fundamentalist al spiritului inchizitiv”, îl
poreclise în glumã un fost coleg, cunoscut însã de mulþi
pentru generalizãrile sale pripite. Cãci ce ar putea în
definitiv sã însemne eticheta de „fundamentalism”
aplicatã sferei inchizitive? Libido sciendi. O atitudine
cognitivã râvnind la atingerea chintesenþelor, aplecând
cu osârdie intelectul nu doar asupra rezultatelor ori a
efectelor, ci ºi asupra rãdãcinilor ºi temeliilor – cãtre
fundamentele deasupra cãrora se ridicã , în timp, strat
dupã strat, corpuri noi de cunoºtinþe legate prin intrinsecã
filiaþie unele de celelalte, astfel încât toatã lumea sã profite
de cele anterioare ºi sã nu fie niciodatã necesar ca cine-
ºtie-cine sã reinvente roata. Ironie, desigur, la adresa
marelui ºi vrednicului inventator al sistemei de a produce
vehicole pe patru roþi în serie, el care vedea în toate cele
din trecut o inutilã nerozie: „history is more or less
bunkum; it’s tradition: we don’t want tradition” – spusese
domnul Ford, multimilionarul pãrinte al automobilului
popular ºi al nenumãratelor consecinþe ale acestuia.
Dennis Little înclina mai curând cãtre vederile
sociologului Robert K. Merton, în a aduce laudã ºi prinos
smerit tradiþiei, umerilor pe care înãlþându-ne, beneficiem
azi de avantajul de a putea privi ceva mai departe,
cuprinzând cu ceva mai mare spor orizonturile distante.
În cuvintele lui Newton: „Dacã eu am cuprins mai mult cu
privirea, o datorez faptului cã am avut pe ce mã înãlþa,
suindu-mã pe umeri de uriaºi, umerii premergãtorilor mei”.
Modern, ba chiar, în felul lui, ultra-modern în fibra
lui intimã, Dennis era, în paralel, un fidel al tradiþiei, trãind
fiece zi, în spiritul celor vechi, ca pe o experienþã unicã.
Vedea în fiecare ceas, în fiece clipã, un dar; în fiece fir de
nisip din marea clepsidrã a timpului, o arvunã încãrcatã
de rost ºi invitând la cugetare. Conºtientizase un simþ
acut al mãsurii timpului, atât de neutru ºi anodin mãsurat
în actul cotidian al desprinderii filei de calendar: una pe zi,

22 romanele anului
ruptã mecanic din perete de trei sute ºaizeci ºi cinci de ori,
an dupã pe an. Vorbind despre timp, nutrea o aversiune
prudentã faþã de inovaþii de datã recentã, exprimate în
englezã prin formule ca “C. E.” ºi “B.C.E.”, ori nãscociri
joculare precum „anul Fordului nostru” – “The Year of
our Ford”, formula din Mândra Lume Nouã a lui Huxley,
denotând, în cheie satiricã, înstrãinarea modernitãþii târzii
hiper-gregarizate de o formulã, chipurile, depãºitã: „A.
D“, „Anno Domini”.
Vorbind de calendar, Dennis avea un cult deosebit
pentru persoanele intrate în memoria colectivã a istoriei ºi
figurând (pe drept sau pe nedrept) în calendare: Ion, la 7
ianuarie; Valentin, la 14 februarie; Gheorghe, la 23 aprilie;
Constantin ºi Elena, la 21 mai; Anton la 13 iunie; Maria cea
Mare, la 15 august; pãrinþii acesteia, Ana ºi Ioachim, la 9
septembrie; Petru ºi Paul, la 29 iunie; Ilie, la 20 iulie; Andrei,
la 30 noiembrie (când se spune cã vârcolacii s-ar înfrupta
din rotogolul Lunii); Nicolae, la 6 decembrie, ºi atâþia alþii.
Mai toate numele de rãsunet din sinaxare – cele mai
vechi regãsite de altfel în panteonul Comediei danteºti;
cele mai noi, precum Morus, Kolbe, Tereza, ºi multe altele
(inclusiv cuviosul moldav Ieremia, sau venerabila
vizionarã Anna-Caterina) – culese din reperele de istorie
ºi culturã ale ultimelor frãmântate secole, îi erau toate bine
cunoscute. Frecventa cu interes biografiile lor. Observa,
fireºte, în acelaºi spirit, modesta sãrbãtoare a propriului
sãu patron, Dionisie, la 9 octombrie. Toate aceste înclinaþii
fixate în tradiþie nu diminuau însã, cum spuneam, interesul
lui entuziast pentru modern. Ca de exemplu, pentru
civilizaþia efemeridelor electronice, scule de acces rapid la
informaþie de care se folosea intens. Deasupra
ordinatorului – aceastã magicã cutie de legãturi cu þesãtura
invizibilã a „web”-ului – trona, la Dennis acasã, o cucernicã
emblemã, martor în efigie al unor vremuri apuse. Lângã
masa lui de scris, acolo unde îºi avea computerul, ºedea
un soi de mic altar domestic, de genul celor întâlnite în
cãminele oamenilor simpli din þãrile Americii Latine.
– Cine este figurina de pe poliþã, între cele douã
lumânãri ? l-am întrebat când i-am cãlcat întâia oarã pragul.
– Nu-l recunoºti ?… Este patronul Internetului,
Isidor din Sevilla, mi-a rãspuns cu un zâmbet complice.
Nu e decât un mic detaliu pe care mã încumet însã
sã-l dezvãlui cititorului de la bun început, întrucât mi se
pare definitoriu pentru personalitatea lui Dennis Little.
Dar sã revenim la acea dimineaþã de octombrie târziu.
– Ce doreºti de la mine ? ºopti Dennis umbrei cenuºii.
– Sã nu mã mai ignori. Sã scrii elogios ºi despre
mine. Treptat, sã-i convingi pe câþi mai mulþi sã mã accepte.
În final, sã mi se închine. Proskynesis. Sã laºi, odatã pentru
totdeauna, fleacurile. Ajutã-mã ºi îþi voi dãrui în schimb
ce n-ai visat. Dar serveºte-mã.
ªi glasul continua sã ºopteascã dintr-un corp
invizibil.
Derutat preþ de o clipã, îºi aduse aminte de o cugetare
cunoscutã celor familiari cu Gândurile pentru ºirul
zilelor, aºternute pe hârtie de cãrturarul nemurit în bronz
de sculptorul Anghel: „Lumina e tãcutã, sunetul nu se
vede cu ochiul. ªi totuºi, lumina permite sã recunoºti întro
adunare persoana celui care vorbeºte”. Proskynesis
era un termen tehnic, cumva ºocant, din panoplia de
formule rituale ale antichitãþii pre-creºtine. Îl întâlnise de
mai multe ori în studiile lui despre felurile închinãrii la
împãrãþie.
Prima lor conversaþie avu loc într-un restaurant din
Georgetown. Îmbrãcase, pentru ocazie, înfãþiºare
omeneascã. Spân, fãrã gene ºi sprâncene, cu irisul ochilor
de culoare spãlãcitã, avea ceva dintr-un extra-terestru,
dintre cei vãzuþi în filmele de aventuri interstelare, cu
rãzboaie între lumi. Dennis era taciturn.
– Trebuie terminat odatã cu crucea, începu
Apollyion. Pãstreazã-þi devoþiunile, cinsteºte-þi sfinþii, dar
ajutã-mã sã terminãm odatã cu crucea. Un bun început a
fost fãcut aici, în statele din sud, Georgia de pildã, unde
acea „crux decussata” a fost datã jos de pe steaguri…
– Cunoºti ºi latina?
– Mi s-a închinat chiar o carte acum câþiva ani: „He
Speaks Latin“, cred cã era titlul. Dar lasã-mã sã continuu.
Prin scris, prin presã, prin luãri de cuvânt, ar trebui începutã
o campanie pentru schimbarea modelelor îmbãtrânite, cam
de prea multã vreme afiºate pe numeroase stindarde de –
sã le spun – naþiuni. Steagul helvetic de exemplu: acea
cruce albã pe fond roºu. ªi, dacã vrei, tot o invenþie
helveticã: reversul ei – acea nesuferitã cruce roºie pe
fond alb, marcã de identitate pentru aºa-zisele acþiuni
umanitare . Sau cele douã cruci combinate – „decussata”
ºi „immissa” (ce idee!) – de pe Union Jack. De cruci
albastre – cea pe fond alb, cazul Suomi – sã nu mai vorbim.
Sau de cea albastrã tivitã cu alb, pe câmp roºu, pe
pavilionul Norvegiei. Sau de cea galbenã de pe stindardul
regal al Suediei. Acelaºi semn revenind, mai mic sau mai
mare, ba pe un colþ de pavilion, ba în mijloc, ºi pe steagurile
altor state, altminteri cumsecade: Malta, Islanda, Tonga
ºi mai nou – de necrezut – Georgia caucazianã, alias Gruzia.
Pentru moment, cu ajutorul unor prieteni ingenioºi, dupã
o disputã urmatã de litigii nesfârºite, am reuºit sã scot o
cruciuliþã de pe o stema din California. Început promiþãtor.
Succesul cu care mã mândresc însã în primul rând este
scoaterea crucii mari, zisã a eroilor, de pe colina Soledad,
unde a dominat decenii de-a rândul perspectiva oraºului
San Diego, din cãpãþâna acelui „veterans war memorial”.
Crucea eroilor, auzi dumneata!… S-au fãcut douã mii de
ani: ajunge!… Mai este una, mai înaltã, tot atât de
insuportabilã, pe meleagurile ce-þi sunt cunoscute, în
Bucegi, nu-i aºa?… Las’ cã-i vine ºi ei rândul. Pânã la
urmã în zadar a înãlþat-o mai peste tot locul Augustul…
– Augustul?
– Augustul, da, fiul Elenei, liderul Romei. De loc din
Nissa. Sã nu-mi spui cã nu ºtii de Constantin. Deci, orice
ar fi zis pe-atunci marele vostru Constantin, simbolul este,
din punctul meu de vedere, insuportabil ºi odios. În primul
rând cã-i un semn de ruºine, de scandal ºi ocarã.
– Paul a scris despre „scandalul crucii” – smintealã
pentru unii, nebunie pentru alþii.
ªi încercã sã schimbe direcþia discuþiei.
– Dar, pentru cã veni vorba, devreme ce înþeleg cã
le-ai vãzut pe toate, cum era Paul, aºa, în carne ºi oase?
Apollyion deveni reflexiv.
– Cât de mult mi-a dat de furcã Paul al tãu...
Fãcu o pauzã.
– Era mic de staturã, pleºuv, cu sprâncenele
împreunate. Cu nasul mare, uºor coroiat; avea picioarele
strâmbe. Deºtept foc. Ceea ce mã deranja la el era cã nu
înceta sã se ciorovãiascã folosind logica rabinicã, sã
argumenteze ºi sã contra-argumenteze în fel ºi chip, când
în parabole cu suport material, când în digresiuni simbolice
ºi abstracte. Astãzi – nu mã întreba cu ce spor – s-ar fi
fãcut jurnalist, polemist, publicist... Da, da, ºtiu bine ce a
scris Paul al tãu despre „nebunia crucii”.
– ªi?
– Nebunie sau nu, vom vedea noi la urmã, orice ar fi
scris dumnealui atuncea, pe vremuri, despre cruce, cu trei
secole înainte de bãtãlia din acea zi de octombrie de la

Podul Nalbelor – Pons Milvius, îi zice acuma Ponte Milvio.
Eram încã din zori prezent, privind din umbrã, atent de-a
lungul tuturor acelor nesfârºite ceasuri de încleºtare ºi
mãcel. Pânã când, în cele din urmã, Constantin l-a zdrobit
pe Maxentius. Cât de rãu mi-a pãrut. Ce priveliºte. Trupul
rivalului strãpuns, azvârlit în apele Tibrului. Era o amiazã
umedã, cu ploaie caldã, pâclã ºi nori. În ceea ce priveºte
treaba cealaltã, cu viziunea, eu unul n-am vãzut nimic.
Despre cruce a scris Eusebiu. ªi dacã Eusebiu s-a jucat
cu cuvintele?… ªi dacã a minþit?… Potrivit lui, Constantin
ar fi avut printre nori, ziua în amiaza mare, viziunea acelui
instrument de execuþie ºi torturã – crucea. Scrutând cerul,
ar fi zãrit atunci, printre fulgere, cuvintele „en touto nika”.
Sau poate le-a visat. Asta a fost atunci. ªi de-atunci
începând, crucea pe prapuri ºi pe steaguri. ªi „in hoc signo
vinces”. Ãsta a fost începutul.
– Un început remarcabil, orice ai zice, comenta
Dennis.
– Abracadabra. Da. Dar acum, cu altã Romã la putere,
ºi semnele diferã. Am împuternicire sã mã ocup de asta ºi
am nevoie de ajutorul tãu.
– Prefer sã te ascult întâi pânã la capãt. Dar, sunt
curios, spune-mi cum arãta podul pe-atunci? încercã
Dennis o nouã digresiune.
– Pãi, cum ºtii, avea deja o vârstã respectabilã. Podul
fusese inaugurat cu rugi pãgâne, înãlþate de marele
„pontifex” – fãcãtorul de punþi al Romei de atunci,
„pontifex maximus“… Sã fi fost în 109 înainte de era
comunã?…
– Ziceam cã prefer „era noastrã”, spuse Dennis, întro
nouã încercare de a câºtiga timp ºi a crea distanþã.
– Abracadabra. Bun, fie ºi „era noastrã”, dacã þii cu
tot dinadinsul. Cãci, pânã la urmã – ºi zâmbi sardonic –
oricum o dai, era mult înainte de vremea Galileanului.
Important e cã podul, strãvechi cum e – l-ai vãzut ºi tu –
rezistã pânã azi. L-au dinamitat oamenii lui Garibaldi la
revoluþie, în 1848. L-au refãcut ºi uite cã rezistã. Da… La
bãtãlia de-atunci, podul era deja bãtrân, dar se þinea bine
pe picioarele lui de cremene surã; roºitã atunci cu sângele
celor douã oºtiri încleºtate în bãtãlie…
– „Saxa rubra” i s-a mai spus, „pietrele roºii“,
murmurã Dennis ca pentru sine.
– Te contrazic, zise Apollyion. Faci o confuzie. Saxa
Rubra ºi Pons Milvius sunt lucruri diferite. Saxa Rubra a
fost locul unde bãtãlia a început, la nouã leghe depãrtare
de Roma. Nu vreau sã spun prin asta cã podul n-a fost în
cele din urmã mânjit cu sânge.
– Totuºi, sã revenim la semn.
– Crucea, într-adevãr.
– Da.
– Abracadabra. Sã n-aud. Sã disparã. A sosit timpul
sã fie scoase, dupã douã mii de ani, din peisajul public, o
datã pentru totdeauna. Ceea ce nu am sãvârºit mai de
mult cu ajutorul lui Iulian pot face însã sã se întâmple
acum. „Vicisti Galilaee!” – s-a grãbit amicul meu apostatul
sã exclame atunci – era în iunie 363 . Astãzi lucrurile au
început sã stea puþintel altfel. Mai întâi, împãratul ºade
azi în altã parte ºi are alte puteri – cu mult mai mari –
peste lume. A avut loc revoluþia începutã cu vestitul
tren blindat intrând în garã în Veneþia Nordului. În numele
dascãlilor, al corifeilor ºtiinþei, inºii aceia modelaþi mental
de Marx au scos atunci în sfârºit din uz biserici, au dat
jos crucile de pe turle, au prefãcut fostele lãcaºuri în
muzee ºi planetarii, în sãli de concert, sãli de conferinþe,
sãli de gimnasticã. Ce moment de satisfacþie! S-au
numãrat urmaºi ai acelui moment – ºi puþin îmi pasã de
romanele anului
23
ceea ce a scris despre revoluþia din Octombrie Soljeniþîn
– unii care nu puteau suporta sã întâlneascã cu privirea
crucile de pe acoperiºuri ºi biserici. Idiosincrazia
semnului. În locul de unde ai fost expulzat, nu-þi e strãin
faptul cã s-a poruncit, la un moment dat, ascunderea
faþadelor ºi turlelor cu cruci dupã construcþii noi, nu
care cumva sã le mai vadã omul de pe stradã. S-a dãrâmat
atunci pe capete. Unde nu s-a putut dãrâma, s-a poruncit
scoaterea din temelii ºi târârea clãdirilor în fundãturi
lãturalnice, ferite de privirea publicã.
– Vorbeºti parcã din Gramsci, care cerea distrugerea
semnelor de ierarhie spiritualã, dãrâmarea a ceea ce
numea el „tradiþiile osificate”. Asta a durat în þara lui
Soljeniþîn ºaptezeci de ani. ªi totuºi fãrã succes, observã
Dennis.
– Tocmai. Tocmai de aceea vrem sã încercãm sã
facem asta acum, de aici, de pe piscul istoriei, rãspunse
Apollyion.
– Câteva exemple despre acest început? …
– O întâmplare exemplarã a fost cea petrecutã la
ºcoala din Colorado, unde pãrinþii luminaþi la minte ai unora
dintre copii au iniþiat o acþiune cerând autoritãþilor sã dea
jos crucea de pe pereþi, ºi sã scoatã din uz practica de a
cânta colinde în Decembrie, ofensatoare pentru unii dintre
elevi. Concertele din ºcoli în vacanþa de iarnã nu trebuie
sã trezeascã asociaþii religioase. În acelaºi sens, înãlþarea
de rugãciuni pe stadioane, în locuri publice, reprezentãri
ale ieslei în pieþe ºi parcuri, cele zece porunci, toate acestea,
de abordat cu biniºorul, cu vorbe plãcute, în articole ºi
cãrþi despre dreptul omului de a nu fi influenþat în maniere
nedorite. Mi-a plãcut foarte mult curajul domnului Nedlow
care a mers pânã la Curtea Supremã cerând ca o anumitã
formulã sã fie scoasã din jurãmântul de credinþã faþã de
tradiþiile naþiunii. Am jubilat vãzând curajul lui de a merge
mai departe, de a contesta în justiþie rugãciunea, evocarea
lui Adonai ºi jurãmântul pe Scripturi la ceremonia
inaugurãrilor prezidenþiale.
– N-am înþeles totuºi de ce, zise Dennis.
– Newdow a socotit cã Adonai nu are ce cãuta în
spaþiul public, la ºcoalã. E dreptul lui de om liber de care
s-a prevalat. Pronunþarea numelui, rostirea acelei formule
jigneºte sensibilitãþile fragede, de pildã a fetiþei sale de
nouã ani, obligatã sã ducã mâna la inimã ºi sã recite zilnic
acele cuvinte la începutul orelor. „Under God” sunt
cuvinte grele. Nu putem merge la infinit cu aceastã
încãlcare a dreptului minorilor, ca ºi al celor majori, la libera
cugetare, insista Apollyion. Cazul a deschis ochii multora,
ºi mã bucur cã s-a croit astfel poteca cãtre luminarea
minþilor ºi eliberarea lor din cãtuºele ºi inerþia în care
oamenii au fost aduºi de acest opiu.
– „Opiu” zici, ca Lenin? Vrei sã spui religia?
– Da.
Convingerile intime ale lui Dennis erau puse la
încercare de ideile atât de agresiv ºi direct exprimate de
Apollyion. Curiozitatea lui intelectualã îl þinea însã, mai
departe, în postura de ascultãtor docil, ba chiar, pânã la
un punct, empatic.
– Da, desigur, repeta Apollyion. Sau mai bine zis o
anumitã formã a acestui fenomen. Avem ºi alternative. ªi
libera cugetare este în felul ei o religie. Leagã, ºi
încã puternic. Leagã pe om de lucruri, de obiecte, de tot
ce este marfã. ªi e mult mai bine.
– Dar dacã Eliade are dreptate aici – în altele nu a
avut dreptate – prin sacru s-ar înþelege miezul însuºi,
esenþa a tot ceea ce este mai real în viaþã, sâmburele dãtãtor
de sens, izvorul...

24 romanele anului
– Lasã-mã în pace cu digresiunile. Nu intereseazã
sâmburii, sursele, cauzele, –cauzele prime mai ales. E vorba
aici de cu totul altceva. Dacã vrei cu tot dinadinsul, da. E
vorba, da, de o nouã sacralizare. Dar blânda, nefãþiºa,
progresiva, camuflata. Înãlþarea la rang suprem a altor
valori. ªi, mai cu seamã, de slujirea lor prin cuvânt.
Cuvântul rãspândit prin efemeride, prin presã, prin
imaginile fugare, fascinante de pe sticla aparatelor de
televiziune, prin acel masaj mental, subliminal, însoþind
mesajul, – vorba canadianului vostru ºcolit pe la
papistaºi, McLuhan. Piscul istoriei oferã premisele pentru
aceasta modificare prin puterea de pãtrundere fãrã de egal
a reþelelor, prin puterea lor de persuasiune.
– Pilde? încercã sã îl incite Dennis.
– Sigur. Uite, aici, pe piscul istoriei, ne parvin ºtiri
din toatã lumea, ºtirile de fiecare zi, efemeridele dimineþii
ºi efemeridele serii… ªtirile ca mod de a buimãci. Arãtarea
val-vârtej a lucrurilor care îþi iau ochii pentru o clipã. Dar,
vorbind de limbajul ºtirilor, ce sã mai spunem despre
rãstãlmãcire, despre trecerea chibzuitã sub tãcere a unora,
despre punerea în proþap a altora, despre trunchiere,
despre selecþie, ºi toate celelalte arme de informare ºi
dezinformare de care dispun. Vrei exemple?…
ªi se dezlãnþui perorând mai departe.
– ªtirile despre Mesopotamia, cele de pe plaiurile
Mierlei sau – hai sã spunem –Rwanda, se pot formula în
baza a cel puþin trei atitudini de comunicare: sã
rãstãlmãceºti; sã treci sub tãcere; sau, iartã-mã, sã minþi
cu sfruntare. Cãci „quid est veritas?” – cum cu justeþe a
spus Pilat. Alba poate sã fie neagrã. Neagra poate sã fie
albã. Depinde de cine þine în mâini puterea cuvântului
mãsluitor. Ca pildã (un exemplu mai vechi): Polonia a atacat
un avanpost al grãnicerilor Reichului. Reichul a ripostat
pedepsitor în prima zi de septembrie a anului intrat în
istorie, 1939. Sau, Katyn. Când anume a fost comis mãcelul?
Cutare conducãtor pune în primejdie iminentã pacea întregii
lumi. În replicã, o coaliþie de forþe ale binelui intrã decisiv,
zdrobitor, în acþiune. Cum spunea prietenul meu
Velociraptor, pentru a intra nu e nevoie decât de „un pretext
birocratic”. Rezultatele sunt cunoscute. Pildele despre
neadevãruri, învrãjbiri, dezbinare, omucideri abundã. Este
domeniul meu preferat. În relatãri, în presã, poþi sã spui ce
vrei, poþi chiar sã spui adevãruri, preferabil trunchiate. De
exemplu, pentru cã vorbeam despre Nissa, acolo în zonã,
la miazã-zi de Nissa, un meleag bântuit de prãpãd, unde sa
dat foc din gros la zeci de biserici ºi de vechi mãnãstiri.
Dar cum s-a scris despre astea?
– Prost ºi cu deformãri. Aproape nimic. Am vãzut
trunchierile. A vãzut o lume întreagã. S-a arãtat, ºi încã cu
ce plãsmuiri, o singurã parte a lucrurilor…
– Pentru mine însã, prilej de mare plãcere! Nu
degeaba mi s-a spus, ºi mi se spune, ºi „Dezbinãtorul”.
Dar hai sã facem o digresiune. Lasã meleagurile Mierlei.
Acela a fost un eveniment între o mie.
– Totuºi un eveniment important, cu urmãri neºterse.
Uitã-te la cum aratã astãzi podurile de pe Dunãre.
– Nu te contrazic… Nu pot sã uit priveliºtea podului
lui Apolodor în prima zi dupã prãbuºire. A trecut ceva
timp de atunci, dar ne întoarcem la cele ce au fost. Au fost
bune vremurile pãgâne, vremurile de dinainte de
Constantin, de dinainte de biruinþa Galileanului.
Si scoase un sunet gutural.
– Dar revenind, aºa-i. Aºa a trebuit sã fie. Lãcaºurile,
arse ºi crucile din cimitire, dãrâmate. Podurile, prãbuºite.
Evenimente, da, de bunã seamã. Dar, din nou, lasã Câmpia
Mierlei ºi bãtrâna Dunãre. Partea curioasã e cã, în ultimã
instanþã, evenimentul în sine, poate, de fapt, sã nu
conteze…Evenimentul, mai cu seamã cel petrecut în urmã,
sau cu mult timp în urmã, nu existã ca atare pentru voi, cei
atârnaþi de ºiragul zilelor, de funia invizibilã a timpului.
Evenimentul existã numai prin repovestire, prin
rãsfrângeri…Totul e ca cele ce se întâmplã, faptele, sã fie
scrise, sã fi fost scrise. Altminteri cine sã mai ºtie de ele ºi
cine sã le mai regãseascã? Despre seara acelei zile când
podul lui Apolodor s-a prãbuºit, cuprins de flãcãri, în
Dunãre n-a scris nimeni. Sau – dacã a scris – ce a scris sa
ºters. Momentul acela nu existã. Despre podurile de azi
care zac, acuma chiar, coºcovite ºi frânte în Dunãre nu se
mai scrie. Curând totul va fi dat uitãrii, cum a fost ºi cu
podul lui Apolodor. Uite-aºa, evenimentele ajung sã se
estompeze. Existã o artã de a le face sã se estompeze, de a
le face sã se ºteargã, practic, sã nu mai conteze...
– Cum sã nu mai conteze? Conteazã totuºi… replicã
Dennis.
– Fie ºi aºa. Dar cele din trecut existã pânã azi –
pentru voi cei de azi – numai pentru cã despre ele stã scris
ceva, undeva. Cele din trecut, dacã rãmân nescrise, nu
existã. N-au cum sã existe, darãmite sã dãinuie în memorie,
dacã n-au fost consemnate!
– Dar existã ºi memorie oralã. Iatã, dupã ºtiinþa mea,
în þinuturile munteneºti ºi dunãrene, povestea cu „Drumul
de Rouã” este o foarte bunã pildã de memorie oralã.
– Lasã-l pe Traian sã doarmã, ºi lasã Oltul s-o
coteascã în jos spre fluviu. Abracadabra. Te întreb altceva.
Spune-mi, de pildã, ce s-a petrecut între 6 ºi 14 octombrie
în anul 1582. Citeazã-mi, hai, un singur eveniment, o
singurã întâmplare.
Urmã un lung moment de tãcere. Aºa cum avea mai
târziu sã-mi mãrturiseascã, în calitatea lui de om cu ºtiinþã
de carte, Dennis fusese pus într-o situaþie jenantã.
– Nu ºtii? Cu toatã ºtiinþa ta de carte, nu ºtii? Sã-þi
spun eu: nimic! Nici un eveniment. Nici mãcar cãderea
unei frunze din acel vestit copac de pe-aici din apropiere,
stejarul din Annapolis.
Dennis încercã sã situeze momentul, scormonind în
memorie. 1582… O veche însemnare datând din acel an,
vãzutã, parcã, cu ani în urmã, cu prilejul unui reportaj, în
biblioteca unei mãnãstiri a cãlugãrilor capucini din Neapole
?…
– Cum, nu ºtii despre cele douã sãptãmâni când nu
s - a
întâmplat în lume – vreau sã spun în lumea civilizatã –
nimic?
– Nu.
Apollyion schiþã un surâs mefistofelic.
– Pãi sunt zilele ºterse din calendar. Zilele inexistente.
Dispãrute cu saltul de la stilul „vechi” la cel „nou”, de la
vechiul calendar iulian la cel gregorian: papa Grigore ºi
isprava lui.
ªi fãcu o scurtã grimasã.
– Sigur. Mi-aduc aminte acum. Am vãzut chiar o filã
despre trecerea la noul calendar în însemnãrile unui
contemporan, care a trãit evenimentul, Ieremia Valahul.
Referirea la moldavul ajuns franciscan la Neapole
nu-i plãcu lui Apollyion. Întoarse capul a dispreþ. Tuºi
scârbit.
– Ti-am adus aminte de ceva? întrebã Dennis.
– Mi-ai adus aminte de o conversaþie neplãcutã cu
unul, Giovanni Bernadone, poreclit „francezul”,
întemeietorul franciscanilor. A fost foarte vulgar cu mine
când, aninat de un trunchi de copac în iadeº, am încercat
sã mi-l apropii. Tu, în schimb, îmi placi pentru cã eºti

politicos. Dar hai sã îi lãsãm pe Ieremia ºi Francesco ºi sã
revenim la subiect. Am glumit cu calendarul ca sã te pun
la încurcãturã. E clar cã nici o filã de jurnal nu a putut
consemna vreo întâmplare cu data de – sã spunem – „7
octombrie 1582”. Pentru cã data aceea, pur ºi simplu, nu
existã!
– Corect, încuviinþã Dennis.
– Întocmai. Dar dacã vrei sã ºtii, nici mãcar o datã
ca – sã spunem – 7 octombrie 1571 nu existã decât pentru
cã undeva, cândva, cineva a scris despre ea.
– Lepanto? Ziua când flota lui Don Juan de Austria
a înfrânt pe Mare semiluna? avansã Dennis prudent, dupã
gafele sale anterioare de memorie.
– Da. Într-adevãr. Dar despre câte alte bãtãlii nu se
ºtie nimic, pentru cã nimeni nu a scris nimic despre ele…
– ªi aici îþi dau dreptate, spuse Dennis. „De n-ar fi
fost scrâºnetul condeielor dupã bubuitul tunurilor”, cum
scria autorul cãrþii despre lupta dintre inorog ºi corb…
– Cel mai bun exemplu – pentru cã ºtiu cã te pricepi
la Pentapolis – este istoria celor petrecute între Dunãre ºi
Mare – sã spunem – data convenþionalã, dupã anul 680.
ªi chiar pe valea Oltului. ªi pe a Someºului – îi spuneau
Samos pe-atunci –, poftim, în anii de dupã evacuarea
oºtirilor lui Aurelian din cetãþile dintre munþi.
– Vrei sã spui din Napoca, Apulum ºi celelalte?
– Da, Napoca veche ºi celelalte, cu meterezele,
amfiteatrele, vilele, bãile ºi apeductele lor. O istorie a ceea
ce s-a întâmplat dupã aceea, pur ºi simplu nu existã. Nu
pentru cã nu s-ar fi petrecut nimic: dovadã pietrele. Nu
pentru cã, de pildã, în Sciþia, trofeul de la Adamclissi s-ar
fi nãruit. Tocit, tocat de vânturi ºi de mâna omului, dar în
picioare. Se vede ºi azi. E tot acolo. Nu pentru cã oamenii
ar fi încetat sã trãiascã în preajma cetãþilor pãrãsite ºi sã-
ºi duca vieþile, printre cuceritori, ba la deal, ba la vale, de
bine de rãu, mai departe. Nici vorbã de aºa ceva. Nu existã
pentru cã nu s-a mai scris nimic. Sau – dacã s-a scris –
pentru cã nimic nu s-a pãstrat.
Fãcu o pauzã.
– De ce nu te gândeºti sã scrii o carte despre rolul
inexistenþei reportajelor în istorie? Sau despre rolul
salvator al distrugerii de manuscrise ºi inscripþii în istorie,
ca ea, istoria, sã poatã fi rescrisã.
– „Quod non est în actibus non est în mundo”,
încuviinþã gânditor Dennis.
– Dar mai important e ca lucrul sau faptele aduse
prin scris în existenþã pot – ºi chiar trebuie – sã fie aduse
din condei. Nu oricum, ci cu cât mai mult camuflaj, cu cât
mai multã dibãcie, spre folosul meu. Sã revin la dãrâmãri
de biserici, aºa cum au fost repovestite cele despre care
vorbeam. Mi-aº dori ca astfel de demolãri sã fie cât mai
dese, cât mai numeroase, astfel încât sã se ºteargã treptat
cât mai multe din semnele evocând pe Galilean. Nimic
despre Galilean în spaþiul public este scopul pe care mi-l
propun. Tocmai pentru cã am vrut ºi vreau cã aºa sã fie,
s-a vorbit puþin acolo despre biserici. O victorie. A fost
bine, aºa am ºi vrut: cât mai puþin despre dãrâmãrile de
biserici, despre spargerea crucilor de pe morminte. Am
reuºit atunci unul din marile mele tururi de forþã: o spãrtura
în Europa, sub semnul unui pumn de localnici diferiþi,
neînchinãtori la Galilean. Ce vis minunat: crearea unei
enclave neînchinãtoare la Galielean în flancul Europei!
Buimãcirea celor care propovãduiau pânã atunci ca cineva
undeva la Soare-Apune ar nutri duºmãnie faþã de Islam!
Acum, însã, vântul bate din altã direcþie. În spatele uºilor
capitonate, strategiile se pot schimba peste noapte,
mânate de interesele clipei. Prietenul de ieri devine
romanele anului
25
vrãjmaºul de mâine. ªi vice-versa. Iatã de ce minciuna
este atât de importantã ca pavãza. Iatã de ce povestirea
întâmplãrilor de atunci a fost un tur de forþã de o
dexteritate magistralã.
– Cum adicã?
– Prin camuflarea motivãrilor – indiferent care vor
fi fost ele – prin recursul la neadevãr, al cãrui pãrinte nu
mã sfiiesc sã spun cã sunt eu însumi. Unde sunt „sutele
de mii de morþi”? Unde-s ghiulelele semãnãtoare de
prãpãd, ameninþând pacea lumii care au îndreptãþit
trecerea prin foc ºi sabie a þinuturilor de unde a pornit
omul din Ur? Iatã doar câteva exemple magistrale ale
felului cum þintele mi le urmãresc prin mânuirea cât mai
dibace a armelor minciunii. Cum frumos a scris cineva
într-un eseu despre putere –”Supremacy by Stealth” –
ne reîntoarcem la buna, vechea eticã pãgânã, la acþiunile
executate de cãtre cei mai mari ºi mai tari fãrã jena, fãrã
stinghereala, fãrã scrupul. Intrã în curent! Intrã ºi tu în
rând cu lumea! Lumea trebuie schimbatã. Cel mai
puternic dintre capesii lumii – puternic ºi capes în sens
material – spunea ºi repeta, nu fãrã rost, cã lumea trebuie
schimbatã. Sutop a spus-o ºi repetat-o de cinci ori întrun
singur discurs.
Dennis tresãri nedumerit dar nu îl întrerupse.
Apollyion îºi continua peroraþia.
– Vom schimba lumea, tot zicea. Lumea întreagã sã
audã vocea ºi chemarea libertãþii. Este exact ceea ce mã
strãdui sã fac, spuse Apollyion. Dar nu la întâmplare ºi
oricum, ci folosindu-mã de puterile existente. Puterea lui
Sutop, în primul rând. El, care s-a adresat nu unui singur
neam, ci tuturor neamurilor pãmântului, vestindu-le
venirea focului. Am aprins un foc în inimile oamenilor –
zicea. Acel foc îi încãlzeºte pe cei care-i simt de pe acum
forþa; acel foc îi arde de pe acum pe cei care se împotrivesc
înaintãrii sale. ªi va veni o zi când acest foc de nestãvilit
va atinge cu vãpaia lui pânã ºi cele mai întunecoase
unghere ale lumii noastre, vestind la toate neamurile, la
toatã fãptura...
– „Mergeþi la toate neamurile, învãþati toatã
faptura”, îl îngâna murmurând ca pentru sine Dennis…
ªi reflecta mai departe în sinea lui, rememorând lecturi
fundamentale… Suna biblic… Parcã auzea rãsunând
ecouri din profeþiile Scripturii despre dezrobirea tuturor
neamurilor ºi a toatã fiinþa, pânã la marginile
pãmântului… Partea cu focul era ca ruptã din Posedaþii
lui Dostoievski… Cât despre dorinþa de prefacere a
lumii cãlcând peste orice graniþã, un jurnalist de la „New
Yorker” zugrãvise acest impuls drept un ciudat
mesianism laic, chemat, chipurile, sã zdrobeascã la
stânga ºi la dreapta juguri, în toate cele patru zãri, unde
sã fie predicatã noua evanghelie a libertãþii… Nu
scrisese Soloviov despre ivirea timpului de dinainte
de cãderea cortinei, când semnul avea sã fie venirea
pe scenã a unora cu gura mare, predicând de pe
acoperiºuri sosirea pe pãmânt a binefacerii supreme,
hãrãzitã, nu doar propriului lor neam, ci omenirii
întregi?… Despre cãtuºe zdrobite ºi nevoia de a
schimba lumea din temelii pentru binele întregii omeniri
vorbise ºi unul din cei mai temuþi clasici: „pânã acum a
fost vorba de a interpreta lumea, de acum înainte va fi
vorba de a o schimba”…
Apollyion tãcuse. Îl privea cercetãtor, a mirare.
– Cine-i Sutop? întrebã Dennis ca trezit din visare.
– E omul cu cele mai mari puteri avute vreodatã de
cineva pe pãmânt, de când omu-i om ºi lumea-i lume... ªi
se dã credincios. O persoanã foarte importantã. Braþul lui

26 romanele anului
– dar prefer sã nu vorbim aici ºi acum despre asta – braþul
lui lucreazã neabãtut în numele celor mai mari acumulãri
de bogãþii din lume. Prefer sã vorbim nu despre el, ci
despre un sfetnic de-al lui, autorul textului despre care îþi
vorbeam adineaori. Acolo învãþãturile supremaþiei
subreptice proclamã, de fapt, un nou decalog, un decalog
exemplar al exerciþiului de putere. Zece porunci de urmat
ca cei puternici sã biruiascã la modul absolut în lume. Sa
dovedit a fi avocatul cel mai priceput al ideii cã lumea
trebuie sã se întoarcã la principiile antichitãþii pãgâne.
Mai cu seamã în purtarea rãzboaielor. Fãrã milã: cu un
ethos pãgân reînviat. Ai putea sã-i urmezi exemplul,
propovãduind aceastã revenire. Îl consider demn de
imitat din toate punctele de vedere. A explicat ca nimeni
altul nevoia celor care iau deciziile mari de a se lepãda de
orice scrupul, de a recurge la specialitatea mea, vreau sã
spun plãsmuirile ºi scornirile de orice fel pentru
dobândirea de putere asupra aurului pãmântului. Aurul
galben, cãruia i s-a dat porecla de „ochi” al meu. Dar ºi
cel negru.
Dennis scoase un murmur de reacþie ambigua.
Înþelese cã Sutop era o anagramã.
– Te vãd ºovãielnic, nici în cãruþã, nici în teleguþã. E
timpul sã te gândeºti ºi sã hotãrãºti.
– Ai vrea, aºadar, sã mã înham la cãruþa…
– Da. Dacã preferi sã vorbeºti pe ºleau ºi sã fii atât
de direct. Avantajele sunt imense. Vei fi adulat de bogaþi
ºi acoperit de onoruri. Vei fi plãtit împãrãteºte pentru
fiecare miºcare izbutitã, pentru toate isprãvile bune. N-aº
vrea sã mã înþelegi greºit. Lucrurile nu sunt nici bune,
nici rele. Ele sunt bune sau rele dacã, la socoteala de pe
urmã, se iese în câºtig. Nu vreau sã te jignesc, dar eºti un
om mic. Destinul oamenilor mici, ca ºi destinul neamurilor
mici, se aflã întotdeauna la cheremul celor puternici. Nu
mã intereseazã destinul oamenilor mici, destinele
neamurilor mici. Ascultã-mã, serveºte-mã…
Era mãcinat intens de scrupule dar nu se putea
împiedica sã-l asculte. Lucrul despre care vorbise profetic,
încã din 1943, marele J.R.R. Tolkien – biruinþa Mamonei
asupra lui Marx – era un subiect prea fascinant ca sã fie
lãsat din mânã. Þinea cu tot riscul sã-l asculte pe Apollyion
pânã la capãt. La nevoie, fãcându-i, oricât de stângaci,
concesii verbale tranzitorii. Mai târziu, Dennis avea sã-mi
explice, spãºit, cã în toatã acea neverosimilã întâmplare,
care-l adusese faþã în faþã cu acest interlocutor de notorie
excepþie, recurgea – ori de câte ori îi venea la îndemânã –
la tehnica „restricþiei mentale”, bine descrisã de Noldin ºi
alþi moraliºti din ºcoala clasicã, dar ºi de iezuiþii ºcolii
laxiste. Dar despre puntea dintre trecutul marilor dezbateri
teologice despre mendacitate ºi prezentul cufundat în
domnia neadevãrului ridicat la rang de practicã universalã,
Dennis avea sã-mi vorbeascã pe larg ceva mai târziu.
Dennis mi-a povestit cã acea prima conversaþie avea
sã ia apoi o întorsãturã dintre cele mai neaºteptate. În
restaurantul din Georgetown, unde aveau sã stea de vorbã
pânã la orele mici ale dimineþii, la un moment dat, în spatele
ispititorului, îºi fãcu apariþia încã o persoana, o femeie
intre doua vârste, cu înfãþiºare derutantã, – dupã spusele
lui Dennis, angelic-adolescentinã. Ceru voie sã se aºeze
la masã. Dennis încuviinþã. Apollyion avu, brusc, o
reacþie inexplicabila de apãrare ºi respingere. Curând dupã
aceea, mai toate afirmaþiile lui aveau sã fie contrazise –
când ironic, când învãluit, când jocular dar casant – de
intervenþiile în conversaþie ale persoanei, care se prezenta
simplu: Uriela.
– Pe marea scena de teatru a istoriei – reîncepu
Apollyion – s-au petrecut prea multe lucruri extraordinare
– am fost martor la ele, la multe din ele chiar am participat
– ca sã mai putem vorbi azi cu admiraþie de galileanul
acela, ºi sã afiºãm în continuare, prosteºte, instrumentul
pe care a fost executat. Gândiþi-vã. E ca ºi cum o adunare
de originali ar începe sã se închine în zilele noastre –
poftim, în amintirea lui Louis Capet – la o ghilotinã. Sau,
pentru cã suntem aici, întru pãstrarea amintirii soþilor
vânzãtori de secrete nucleare, unui scaun electric. Sau
butucului cu secure din curtea Turnului Londrei, în pioasa
amintire a Annei Boleyn…
– Despre al cãrei gând final se întreba, în lecþia sã
de istorie, poetul… zise Uriela.
– „Ce gând a fulgerat prin mintea reginei, când a
vãzut, la urmã, securea? În icnetul clipei, udatu-i-s-a oare
gãoaza cu rouã?” – murmurã din memorie Dennis. Uriela
se întoarse, zâmbind, cãtre el. Apollyion înlemni.
– …„Fost-au aspre sau reci buzele Iudei sãrutând
faþa Domnului? – întregi Uriela, recitând din versurile
poetului laureat…
– …„Sau fierbinþi, nestãpânite, i-au podidit ochii
lacrimile, când, la lumina fãcliei, buzele lui au atins, o clipã,
obrazul?” – continuã Dennis.
– Încetaþi cu poezia! A trecut vremea poeziei! Încetaþi
cu Penn Warren, explodã, ca ieºit din minþi Apollyion.
Absurd! De trei ori absurd! Avem, dacã-i vorba de
simboluri, altele – mult mai frumoase ºi mai bune. Iar ideea
cã tocmai acel simbol de execuþie sã fie astãzi afiºat mai
peste tot, în toate cele patru zãri, mi se pare o absurditate.
Avea dreptate bãtrânul amic, patriarhul nostru de la
Fernay, sã scrie, sã spunã, sã repete: „ecrasez l’infâme”!
„Striviþi-l!”...
– ªi ce-aþi vrea sã puneþi în locul simbolului hulit,
întrebã, afabil, Uriela. (Dennis avea sã-mi spunã cã fusese
frapat de acel plural. La început a crezut cã noul venit
folosea pluralul politeþei). „Apollyion nu e unul, ci mai mulþi.
E legiune” – avea sã-i explice mai târziu Nomeus Custos.
– Avem echerul, dacã pofteºti simboluri. Avem
triunghiul. Avem piramida, toate simboluri de înãlþare, de
clãdire, de ridicare spre înalt…
– Dar crucea e ºi ea simbol de ridicare de la
pãmânt la cer, pe verticalã, spuse Uriela. ªi evocã pe
Girard: „Dacã este adevãrat cã crucea demistificã
mitologiile mai eficace decât o pot face automobilele ºi
electricitatea lui Bultmann, dacã ea ne elibereazã de
iluziile prelungite indefinit în filosofiile noastre, în
ºtiinþele noastre sociale, înseamnã cã, în ultimã
instanþã, e imposibil sã ne lipsim de ea. Departe de a fi
demodatã ori depãºitã, legea crucii, în integralitatea ei,
e nestemata noastrã cea mai de preþ. ªi acceptarea ei
îndreptãþeºte, mai mult ca niciodatã, renunþarea la ceea
ce posedãm”…
– Abracadabra… rosti în ºoaptã Apollyion, care
continuã sã bolboroseascã ceva într-o limbã necunoscutã.
Apoi se opri brusc.
– Sã-i punem cruce, spuse Dennis.
Apollyion reacþionã cu un tremur convulsiv,
bolborosi din nou într-un grai nedefinit ºi se ridicã tulburat
de la masã.
– Ce se întâmplã? murmurã Uriela.
– Nimic. Nu-i nimic, ºopti Apollyion. Mi-am revenit.
Hai sã vorbim despre altceva. Tot ce se întâmplã de la o
vreme pe glob aratã cã lucrul cel mai important este
înlãturarea vechiului. Lumea s-a schimbat, reprezentarea
rapidã prin imagini, presa cu senzaþiile ei – mult mai puþin
artele ºi literatura – sunt chemate sã devinã marile

educatoare ale noii societãþi. Nu doar aici, în vârful cel
mai de sus al lucrurilor, dar ºi pretutindeni. Pânã ºi în
Basilicata ta, ºi în þinuturile dintre Dunãre ºi Mare, unde
superstiþiile trecutului întunecã încã minþile oamenilor cu
tot felul de aiureli. Cu irozi, cu Ilie, cu cei patruzeci de
mucenici, cu Petru ºi cu cheile, cu ieslea, ºi cu Isaiia
dãnþuind. Aceste nerozii trebuiesc îndepãrtate, trebuie
încheiatã înrâurirea lor asupra spiritului. La nevoie, prin
deturnarea semnificaþiilor, aºa cum s-a fãcut de pildã cu
reinventarea sãrbãtorii lui Valentin, ºi chiar a Crãciunului,
ºi cu programarea Zilei Pãmântului de Paºti, sau, cu
congresul de fiecare an al minunatei mele ligi, Liga Ateilor,
tot de Paºti.
– Liga lansatã de Murray O’Hara în anii ºaizeci?
Credeam cã era a ei, zise Dennis.
– Întocmai. „American Atheists”, o organizaþie
perfect onorabilã. Aroup Chatterjee a scos de curând,
sub emblema ei, verdictul final – The Final Verdict , o
carte de liber cugetãtor sadea, în care o desfiinþeazã pe
rãposata energumenã din Calcutta. Mai existã ºi un mic
grup care îºi concentreazã, de la o vreme, atenþia asupra
inscripþiilor de pe bancnote.
– Cea de un dolar, cu Novus ordo seclorum? întrebã,
neîncrezãtor, Dennis.
– Nu. Cea cu în God We Trust. La convenþia de
anul trecut, din San Diego, unul din membri a demonstrat
într-un „workshop” cum procedeazã ca sã elimine de pe
bancnote inscripþia. Se lãuda cã a curãþat astfel în medie
câte trei sute de bancnote pe lunã. Asta da, metodã. Asta
da, tehnicã ºi perseverenþã! „American Atheists” este
doar una din organizaþiile mele de liberi cugetãtori care
luptã pentru a-ºi promova principiile, pentru descãtuºarea
tinerelor generaþii de sub poverile de obscuritate ale
trecutului. Ceea ce am încercat din greºealã sã realizez
prin forþã în Spania anilor 30, ºi înainte de acel rãzboi civil,
începând din 1917, în marele meu imperiu de la Rãsãrit,
încerc acum sã fac, aici, ºi nu numai aici, cu mijloace noi,
cu mijloace moderne. Iatã de ce, în aceastã privinþã, e
nevoie ºi de ajutorul unor oameni ca tine. Am nevoie ºi
de ajutorul tãu. ªi îi aruncã lui Dennis o privire
ademenitoare. Uriela zâmbi, din nou, amuzata. Dennis privi
stânjenit în jos ºi tãcu.
– Lasã la o parte clasicii, lasã amintirile, lasã istoria,
îi spuse Apollyion. Sau, dacã te intereseazã ce este bun în
ea, întoarce-te puþin ºi la Marx, bãtrânul care este mai
puþin depãºit decât se crede. Ai citit scrisoarea lui Marx
cãtre Cesar de Paepe ?
– Cred cã da.
– Þi-aduci aminte? Era prin 1870. Marx spunea acolo
o vorbã mare. Mi-a cântat superb în strunã. Victoria
Mamonei asupra lui Marx nu e decât o butadã, o glumã. E
pe vecie de partea mea, dincolo de toate camuflajele.
ªi parafrazã din scrisoarea bãtrânului corifeu cãtre
Cesar de Paepe:
– „Drama sunt tocmai marile amintiri. E necesar ca
evenimentele contemporane sã punã capãt, o datã pentru
totdeauna, cultului reacþionar pentru trecut”. Aºa. A venit
timpul de a înlocui preocupãrile legate de marile amintiri
ale trecutului cu altele noi, cu studiul prezentului ºi
viitorului. Amintirile din secolele revolute trebuie ºterse
încetul cu încetul din minþile oamenilor. Conºtiinþele trebuie
remodelate, oamenii trebuie convertiþi, trebuie sã le
ocupãm mintea cu lucruri noi, proaspete, ne mai vãzute,
ispititoare. Nu mai e timp, nu mai e loc de tradiþii. Tradiþiile,
datinile (ce pierdere de vreme!) sã cadã în uitare. Lumea
de azi e mândrã de prezent, de propria ei bogãþie ºi forþã:
romanele anului
27
„The rich and the beautiful”. Noua lume adorã consumul
ºi profitul material maxim. Iubeºte banul. Nu are timp de
fleacuri ºi tradiþii neprofitabile, de întoarceri la fanteziile
abstracte de demult. Bogãþia – azi, aici ºi acum –, e lucrul
cel mai de preþ. Valoarea vieþii se mãsoarã acum nu cu
amintiri ci cu bani, cu libertatea de a dobândi orice: obiecte,
mãrfuri, plãceri, tot ce e de cea mai bunã, mai rafinatã, mai
neobrãzatã calitate. Lumea nouã, – cea cu adevãrat nouã
–, pretutindeni pe glob, e mândrã de descãtuºarea ei, de
invenþiile ei, de libertatea ei de a face orice în urmãrirea
acestui þel: libertatea fiecãruia de a-ºi urmãri, cu adevãrat
fãrã opreliºti, fericirea.
ªi intrã în detalii, unele lubrice, cu neputinþã de
reprodus aici.
Lui Dennis îi rãsunau ecouri de lecturã dintr-o carte
mai demult cititã – Mimesis, de cãrturarul Erich Auerbach.
Locul unde, la ospãþul lui Trimalchion, pânã lui Petroniu
face portretul iubitorilor de plãceri în vechea Romã
neronianã, Roma lascivã a anilor de culminaþie ºi pisc ai
vechiului imperiu. Slobozirea de frâie ºi cãpãstru. O lume
cãreia nu îi mai pãsa de tirania bridelor. Libertatea simþurilor
ºi impulsurilor. Ascultarea de imbolduri: plãcere, violenþã,
putere, arginþi, bunurile materiei cu carul.
– Dar, chiar admiþând valabilitatea goanei dupã plãceri
într-o lume debridatã, niciodatã nu s-a întâmplat ca toþi,
într-o astfel de goanã, sã fie înzestraþi cu puteri egale…
– N-are importanþã. Important e faptul cã acest elixir,
– consumul material – are menirea de a face pe om fericit.
Supermarketul ca o bazilicã. Mallul ca templu luminos
pentru cultul lucrurilor, mallul ca bisericã a
superabundenþei, cu altarele în oglinzi ºi vitrine. Noul viþel
de aur ca centru al comunitãþii. Sigur cã nu toþi au puteri
egale ca sã ajungã acolo. Dar toþi trebuie sã tânjeascã
dupã aceste merinde pãmânteºti , dupã aceste „nourritures
terrestres”. Nu toþi le apucã? Foarte bine! Cine nu este la
înãlþime, nu are decât. Pierde. Unii pierd, da! ªi ce dacã?
ricanã scurt. Apoi continuã:
– Mila, îndurarea sunt de eliminat din tablou. Au
fost aduse în prim plan, prin fraudã, odatã cu crucea, cu
nefericita întorsãturã din acea dupã amiazã de aprilie a
anului 30. Nietzsche m-a ajutat aici foarte mult. În lupta
pentru fericire, care – nu contest, e dreptul tuturora –
câºtigã cel mai dur, cel care-i mai neînduplecat, cel mai
tare. Violenþa învinge. Pentru cei mai slabi, oasele,
fãrâmele! Lumile noi descãtuºate de prejudecãþi desuete
privesc nu spre trecut, ci spre comorile viitorului. Un viitor
primenit, dãruit noilor rânduieli, rânduielile lepãdãrii de
orice cãtuºe. ªi ºuierã: „Zdrobite cãtuºe în urmã rãmân”…
E doar dreptul fiecãruia sã se exprime descãtuºat, fiecare
dupã puteri. Talentul tãu poate fi de mare folos aici. Avem
nevoie de condeie ca al tãu.
– ªi pentru ce public, mã rog? întrebã Dennis, tot mai
curios ºi tot mai incitat de francheþea interlocutorului sãu.
Acesta mormãi doua silabe ininteligibile ºi îngãimã din nou
ceva într-o limbã necunoscutã. Urmã o clipã de jenantã tãcere.
– Vã rog, uitaþi de bolboroseala mea necontrolatã.
Mã apucã câteodatã. Sigur cã e nevoie de instrumente de
expresie. Vorbim aici de limbi cunoscute, cu putere de
comunicare. Unul dintre vestiþii voºtri scribi vorbea în
legãturã cu asta de „limbi de sintezã” ºi gãsea cã douã,
chipurile, ar fi, prin excelenþã, limbile „de sintezã” ale epocii
– acum, dupã ieºirea din uz a latinei vorbite: oricât ar
pãrea de ciudat, engleza ºi româna. Curios, nu? Te afli
deci într-o poziþie de privilegiu prin faptul cã ai un
instrument ca o sabie cu douã tãiºuri. ªi când spun „scrie”
nu mã gândesc la plãsmuirea artisticã ori literarã, ci la

28 romanele anului
plãsmuirea ca mendacitate practicã, cea despre care vorbea
Bob Kaplan. Plãsmuirea utilitarã .
– În ce sens folositoare? interveni Uriela. Foloasele
sunt de mai multe feluri…
– Foloasele adevãrate sunt cele lumeºti: avere,
putere. Putere cât mai multã. Avere cât mai multã servind
la dobândirea de putere ºi mai multã. Putere nemãrginitã.
Infinitul puterii mânã în mânã cu consumul material fãrã
limite ºi cu ademeniri fãrã sfârºit.
– Infinitul la creaturi finite? o propoziþie fãrã sens,
comentã Uriela.
– Nu te pot lua în serios pânã nu îþi termini expozeul,
îl întrerupse Dennis; aºtept sã vãd unde vrei sã ajungi.
– Revin, platforma pe care þi-ai dobândit-o trebuie
folositã. Publicist de vastã culturã generalã ºi istoricã,
tradiþionalist în spirit, modern în expresie – asta inspirã
încredere celor pe care este cazul sã-i schimbãm la
minte. Publicitate! Reclamã! Incitare dibace la noi ºi
mereu alte noi valori. Am nevoie de tine ca formator de
opinie. Pe tãcute, pe nevãzute, by stealth, mintea omului
trebuie schimbatã, descãtuºatã de obscurantism, de
superstiþiile vechiului. Pentru asta e nevoie de opinion
makers. Nu ca la vechii bolºevici, mentalitãþile trebuiesc
plivite acum dupã un plan de acþiune pe cât de discret,
insinuant ºi indirect, pe atât de bine gândit , mãtãsos ºi
eficace. E nevoie ºi de influenþe intelectuale subtile, în
stare sã punã în circulaþie, în lumea ideilor, ceea ce, din
lipsa altui termen mai potrivit – vreau sã numesc o
nouã „metafizicã a profanului”. Nu ca vechiul
materialism dialectic. Un mod de gândire care sã
descãtuºeze treptat pe oameni de orice constrângeri ºi
interdicþii, sã-i elibereze de orice oprimare
transcendenþa, sã-i lanseze fãrã bride în urmãrirea
fericirii palpabile, aici ºi acum.
– „The-Rich-Have-It-All”, motiv atotprezent pe
sticlã? i-o tãie Uriela. „Experience the Casino Today and
Discover Happiness?” – cum sunã cunoscuta reclamã.
Sau lozinca generalã
–„Feel-Good”?...
– Da. Exact. Fericirea, chestiune de venit, completatã
de „Self-Esteem” ºi de plãceri senzoriale. „Have fun”!...
– Numai cã un sondaj fãcut de „New Scientist
Magazine” cu câtva timp în urmã arãta cã lucrurile nu stau
chiar aºa în restul lumii . Uite, bunãoarã Nigeria, þarã ce se
afla pe locul întâi din punctul de vedere al oamenilor care,
la întrebãrile sondajului, se declarã... fericiþi. Urmatã de
Mexic, Venezuela ºi El Salvador. Pe ultimele locuri, trei þãri:
Rusia, Armenia ºi România. Poþi sã verifici în data base.
Dennis urmãrea în tãcere aceastã punere la punct. Apollyion
surâdea mânzeºte. Uriela îºi continuã zâmbind argumentaþia
arãtând cã cei mai mulþi nigerieni consumã puþin, cã trãiesc
cu mai puþin de doi dolari pe zi. Care sã fie aºadar, în sens
practic, legãtura dintre prosperitate, fericire ºi consum ?
– Alte studii despre indicele de fericire arãtau – cred
prin 1995 – cã treisprezece mii de dolari pe an reprezintã
minimumul ca, în condiþii de normalitate, omul sã se simtã
„fericit”, orice adaos pecuniar, orice câºtig suplimentar
nereuºind sã aducã decât creºteri nesemnificative ale
acestui indice. Aºa sã fie? întrebã Uriela.
– Ecuaþia e mai complicatã, interveni Dennis.
– Consumul, consumul tot mai mare te face fericit,
pronunþa, apodictic, Apollyion.
– Ca un om sã consume, trebuie sã existe obiectele
de consum. Sã existe servicii, nu-i aºa?
– Da. E necesar ca cei cu puteri imense de fabricaþie
materiala, sã aibã ca þintã sã câºtige bani cât mai mulþi,
sã producã ºi sã scoatã cât mai multe produse, cât mai
multe obiecte, cât mai multe bunãtãþi ºi servicii noi pe
piaþã. Fãrã jumãtãþi de mãsurã. Nimic sã nu-l mai
stânjeneasca. Lucruri pentru toate gusturile, pentru
toate plãcerile, pentru toate poftele. Unlimited. Fãrã
limite. Satisfacerea nelimitata a tuturor dorinþelor ºi
poftelor imaginabile, crearea altora, mereu noi,
suprimarea interdicþiilor, respingerea moralei de stil vechi
bazata pe înfrânare...
– Aºadar „more” în toate?... „More!?... More wealth,
size, more abundance of things as material surrogates for
happiness”? i-o taie cu un surâs provocator Uriela.
– Asta ar însemna, în ultimã instanþã, ca fericirea sã
depindã, dupã puteri, de descãtuºarea instinctului achizitiv.
Aici Dostoievski era de alta pãrere, interveni Dennis.
Scriitorul era îngrijorat tocmai de noul spirit al timpurilor,
de hipertrofierea pornirilor achizitive, în vremurile de
atunci în plina înflorire.
ªi continuã:
– Cine n-a citit „Dnevnik pisatelia za 1877 goda”...
Autorul Demonilor nota ivirea noilor dorinþe insaþiabile
de prosperitate materialã, chiar cea despre care ne
vorbeºte Apollyion. Setea de acumulãri ca scop în sine.
Nu cã tendinþa nu ar fi existat din totdeauna Dar e vorba
de îmbrãþiºarea, cu o francheþe nouã, a principiului cã
acesta este însuºi scopul vieþii, lucrul chemat sã dea sens
existenþei pe pãmânt.
– Da. Orizont terestru; doar terestru, sublinie
Apollyion.
– Dar de ce sã se închine doar valorilor cuantificabile
în bani? Desfãtãrilor oferite de bunuri ºi obiecte? De ce
sã-ºi dedice lor chiar toatã viaþa ? interveni din nou Uriela.
ºi citã din descrierea fãcutã de ªtefan, în Fapte,
închinãtorilor la Viþelul de Aur: „cei ce se desfatã în
lucrurile mâinilor lor”.
– Or fi desfãtãri necesare, obiectã ricanând
Apollyion. ºi nimeni sã nu se atingã de axioma necesitãþii
ca nevoile lumeºti sã fie crescânde, mereu crescânde.
– Asta îmi aduce aminte de lozinca anilor de dictaturã
proletarã: „nevoile mereu crescânde ale clasei muncitoare”
spuse Dennis, ridicând glasul. Cei de la o masã vecinã
tresãrirã intrigaþi. O întoarse, complice, pe englezeºte:
„Does it ring a bell?”
– Abracadabra, spuse cu glas rãguºit Apollyion.
Nu-i bine, zãu, n-are nici un sens, ºi mai ales nu este în
interesul tãu, Dennis, sã vorbeºti acum despre asta... Noi
vorbim aici despre camuflare, despre disimulare… Nu este
vorba de a face comparaþii. E vorba de cãile ºi stratagemele
mendacitãþii pentru promovarea pentru toþi a unui orizont
terestru… Fereºte-te – ai grijã.
ªi corpul lui degaja în acel moment o undã sufocantã,
aproape insuportabilã, de clocot fierbinte.
Dennis avea sã-mi povesteascã multe alte lucruri
despre dialogul lui din acea searã cu ispititorul, despre
strania intervenþie jocularã a Urielei în duelul lor intelectual,
prelungit în noapte, pânã la ceasurile mici ale dimineþii, în
acel restaurant din Georgetown. Amicul meu avea sã-mi
destãinuie în amãnunt ceva mai târziu cã propunerile fãcute
lui de Apollyion nu fuseserã însa decât un preludiu. Dennis
nu avea fibra viitorului Silvestru al II-lea, învãþatul Gerbert
din îndepãrtatul an o mie, cel care, cedând ispitei, mersese
pânã la a încheia un pact cu primejdia, complãcându-se în
risc aºa cum salamandrei – dacã-i adevãrat ce spune legenda
– i-ar fi pe plac jarul ºi flãcãrile. Pentru Dennis, odatã pus
pe jar, marea ispitire avea sã fie urmatã de un ºantaj.

Adrian LÃCÃTUª
Imagini ale corpului ºi sexualitãþii ºi
construcþia reprezentãrilor despre stat
ºi corupþie în decadentismul european
ºi românesc
Decadentismul ºi estetismul fin-de-siècle
reprezintã vîrful de lance al discursului autonomiei culturii,
o culme a modernitãþii artistice ºi culturale, împingînd mai
departe logica acesteia. Aceastã autonomie se defineºte în
primul rînd faþã de sfera politicã (ºi economicã, dar aceasta
este mai puþin tematizatã). Politicul este expulzat din sfera
culturii, din registrul acþiunilor ºi atitudinilor demne,
degradat ºi caricaturizat. (Ca dimensiune pozitivã a existenþei
el poate fi reintrodus în lumea reprezentãrilor artistice numai
dupã ce a fost transformat, estetizat, dupã ce a fost fãcut sã
nu mai fi politic – în sensul modern, cel puþin – ci eroic,
sublim, mesianic, ideal.) Avem aici probabil ºi o problemã
de sociogenezã a acestui concept de culturã 1 ºi a acestor
viziuni ºi practici ale artei moderne. Imposibilitatea
participãrii intelectualului liberal la viaþa politicã în secolele
XVIII dar ºi XIX, mai ales în Germania, în þãrile Europei
centrale habsburgice ºi în Rusia imperialã a generat ºi
întreþinut acest discurs al autonomiei culturii ºi a „pus la
punct” un dispozitiv de apãrare bazat pe multiplicarea
reprezentãrilor degradante ale politicului ºi instituþiilor sale.
Vom explora în continuare o parte dintre aceste strategii ale
literaturii ºi artei moderne fin-de-siècle în care zoon
politikon a fost înlocuit cu homo psyhologicus, cu realitatea
anxioasã a corpului ºi sexualitãþii sale.
În Actul III, Scena IV din Hamlet, scenã în care
prinþul aºeazã în faþa reginei adevãrata oglindã a pãcatului,
cuvîntul „corupþie” (corruption) apare de douã ori în
acuzaþiile fiului: [Hamlet:] „Nu, dar sã trãieºti / În rînceda
sudoare a unui pat / Nãclãit de corupþie, sã mi te dezmierzi
/ sã te iubeºti în cocina spurcatã... [...] Pe locu-nsîngerat /
O pieliþã subþire-ar prinde coajã / Sub care însã nevãzutã
corupþia / Ar cotropi lãuntrul infectîndu-l.” Am dat aici o
traducere literalã pentru a semnala noþiunea de corupþie
care însã nu avea în epoca elisabetanã sensuri la fel de
precis contextualizate ca în modernitate dar care poseda
o productivã pluralitate de nuanþe din zona descompunerii,
a degradãrii ºi a cãderii în pãcat. Dimensiunea politicã
rãmîne însã ºi aici importantã pentru cã situaþia în care ne
gãsim în piesã este rezultatul unui regicid perfid ºi al unei
uzurpãri criminale. Dar aspectul care ne intereseazã acum
este legat de prezenþa erotismului, a feminitãþii senzuale
sau chiar a sexualitãþii în centrul reprezentãrii corupþiei.
ars legendi
29
Pentru Hamlet întreaga lume este în chip absolut
„coruptã”, dezagregatã dar femeia (atît Gertruda, la capãtul
experienþei erotice, cît ºi Ofelia înaintea sau la începutul
acesteia), printr-o insuportabilã deºi inconºtientã
complicitate, pare sã încarneze corupþia. Repulsia lui
Hamlet în faþa imaginilor senzualitãþii se concentreazã în
scena lugubrei rememorãri a buzelor lui Yorrick, probabil
sigurele sãrutate.
În atmosfera culturalã a întregului secol al XIXlea,
de la romantism pînã la decadentism, Shakespeare ºi
mai ales Hamlet, vor exercita o fascinaþie inconturnabilã.
Coleridge, Keats, Hugo, Hazlitt, prerafaeliþii sînt doar cîþiva
dintre artiºtii care si-au afirmat entuziasmul. În spaþiul de
expresie germanã exaltarea teatrului la Wagner ºi
Nietzsche a deschis drumul unui fenomen popular,
manifestat plenar ºi în Viena fin-de- siècle. Poziþia centralã
a Burgtheater-ului în cultura vienezã a oferit mediul pentru
aceastã euforie shakespearianã ce îi cuprinsese pe
majoritatea creatorilor acestui moment, de la Hugo von
Hofmannsthal (al cãrui imaginar Lord Chandos, scriindui
în 1603 lui Francis Bacon este un fel de Hamlet care
supravieþuieºte crizei din palat , exilîndu-se la þarã, sau un
Hamlet care ajunge la revelaþia neantului fãrã o dramã
filialã sau politicã) la Karl Kraus ºi de la Hermann Bahr la
Freud. Pentru acesta din urmã, pe parcursul întregii sale
opere Hamlet a reprezentat o obsesie ºi, dacã dorim sã-l
credem pe Harold Bloom 2 , complexul lui Oedip ºi-ar gãsi
de fapt originea în complexul lui Hamlet aºa cum (greºit,
în opinia criticului american) l-a interpretat Freud. Pentru
Freud, în Interpretarea viselor ºi în alte cîteva locuri,
Hamlet ezitã ºi amînã mereu sã-l ucidã pe Claudius pentru
cã el însuºi ar fi dorit sã-ºi ucidã propriul tatã, pe vechiul
ºi adevãratul rege ºi, inconºtient, nu-l poate pedepsi pe
ucigaº pentru o crimã pe care ar fi comis-o el însuºi.
Dar atracþia lui Freud (ºi a întregii mari generaþii
de creatori postromantici ºi decadenþi de la sfîrºitul de
secol) pentru personaj cred ca derivã ºi din legitimarea
artistico-filosoficã a ne-angajãrii politice care rezultã din
delegitimarea politicului vãzut ca fiind în mod fundamental
corupt sau reprezentînd absurda guvernare a unei lumi
corupte absolut. Faptul cã Hamlet este un prinþ se traduce
doar în amplitudinea gîndirii, discursului ºi a individualizãrii
sale ca protagonist al genului (superior) al tragediei. El nu
este însã ºi un principe, refuzîndu-ºi orice reflex politic ºi
refuzînd puterea. Aceastã laturã a personajului (sau mai
degrabã absenþa ei) devine clarã prin contrast, atunci cînd
în final, intrînd în sala plinã de cadavre ºi observînd imediat
cã tronul este gol, prima grijã a lui Fortinbras este sã-l
revendice. Dar Fortinbras este pentru ºi faþã de Hamlet
un „somnambul”, unul care, nietzschean vorbind, visînd
nu ºtie cã viseazã. Nelipsit de avînturi eroice, el este
mediocru în faþa înþeleptului dionisiac ºi artistului Hamlet.
Avem aici una dintre primele fabule puternice în care este
pusã în act discreditarea fundamentalã a politicului.
Aceastã valenþã a piesei se grefeazã perfect pe propriul
recul al lui Freud ºi pe replierea sa creatoare în urma
înfrîngerii ºi traumei suferite în sfera politicã. Acestea
fuseserã provocate de eºecul politicii liberale dupã 1867
ºi de emergenþa antisemitismului militant dupã 1880 în
imperiul habsburgic, care spulberã ceea ce mai înainte
pãrea o foarte promiþãtoare ascensiune profesionalã ºi
socialã a tînãrului savant. Rãspunsul lui Freud la aceastã
loviturã avea sã fie propria sa operã, mai precis una dintre

30
ideile ei esenþiale, ca formulatã de Carl E. Schorske ca
„neutralizare a politicului prin reducerea lui la categorii
psihologice” 3 sau, realizînd acelaºi efect dintr-o altã
perspectivã, „primatul experienþei infantile în determinarea
comportamentului uman” 4 . Abandonarea politicului nu
lasã însã aceastã zonã intactã, în definiþia ei liberalã ci îi
rãpeºte orice substanþã metafizicã sau raþionalã,
descriindu-l ca pe un cîmp al violenþei, hazardului,
instinctelor ºi tensiunilor sexuale. ªi aceasta (cel puþin în
Viena estetismului fin-de siècle) a fost atitudinea unei
întregi generaþii. Una dintre picturile lui Gustav Klimt,
liderul miºcãrii Secesiunea (una dintre primele avangarde
ale modernismului), realizatã pe plafonul Universitãþii din
Viena, ºi generînd un adevãrat scandal în epocã, se
intituleazã Jurisprudenþa ºi reprezintã o viziune alegoricã
asupra legii. Iatã o descriere a compoziþiei: „În lumea de
sus, departe de noi, se aflã figurile alegorice ale
jurisprudenþei: Adevãrul, Dreptatea ºi Legea. Ele nu
îndeplinesc nici un rol medaitor menit sã ne apropie de
misterele sferei lor. Dimpotrivã, retrãgîndu-se în înãlþimile
lor semeþe ele ne abandoneazã pe tãrîmul spaimei pentru
a împãrtãºi destinul anonim al victimei... Realitatea legii
nu se aflã în aceastã zonã superioarã a regularitãþii stilizate
ºi a ordinii statice, ci în spaþiul vid de dedesubt, unde
justiþia e pusã în aplicare. Nici o crimã nu e imortalizatã în
tablou – numai pedeapsa. Iar pedeapsa e sexualizatã,
psihologizatã, ca un coºmar erotic într-un infern vîscos.
Fobia castrãrii guverneazã scena centralã a tabloului lui
Klimt: victima de sex masculin – pasivã, sleitã, impotentã
– e prinsã într-o capcanã carnalã, un polip în formã de
uter care-l împrejmuieºte. Furiile care prezideazã asupra
execuþiei sînt în acelaºi timp fammes fatales ale sfîrºitului
de secol ºi menade greceºti. Nu figurile idealizate de
deasupra, ci toate aceste furii cu inimã de ºarpe sînt
adevãraþii «agenþi ai legii» iar pretutindeni în hãul gol al
infernului vîrtejuri groase de pãr se încîlcesc ºi învãluie
totul, într-o înfricoºãtoare fantezie sexualã” 5 .
Aceastã substituire a raþionalitãþii, idealitãþii ºi
impersonalitãþii ordinii politice ºi instituþiilor statului cu o
zonã a manifestãrii violenþei sexuale sau mãcar cu o retoricã
erotizantã se manifestã la mulþi creatori europeni ai acestei
epoci. Revenim la oglinda reginei din Hamlet, pentru cã ºi
aici corupþia este asociatã cu carnea, cu sexul ºi femeia ºi
ars legendi
apar diverse variante ale unui antifeminism al decadenþei.
De la exaltarea ºi elogiul homosexualitãþii masculine, al
„sodomiei superioare” de sorginte platonicianã în cadrul
grupului Bloomsbury pînã la misoginismul radical al unui
Otto Weininger. Pentru Marinetti ºi futuriºtii italieni statul
este un corp care trebuie eliberat, un corp-maºinã. Iar
realitatea lui organicã ºi mecanicã e pozitivã. Dar ºi
democraþia italianã trebuie eliberatã, ºi tocmai de identitatea
ei femininã. Democraþia trebuie de-feminizatã, degenitalizatã,
transformatã într-un corp-maºinã. Pentru
Marinetti poporul italian existã ca o maºinã ºi acþioneazã ca
atare ºi de aceea democraþia italianã nu e coruptã, nefiind
compusã dintr-o masã de oameni mediocri, incapabili ºi
indeciºi. 6 Eliminarea corupþiei înseamnã transformarea
corpului în maºinã (de-feminizarea ºi de-genitalizarea lui,
nu neapãrat dez-erotizarea lui, ci difuziunea uniformã a
erotismului în corpul-maºinã). Existã mai multe texte ale lui
Marinetti în care se vorbeºte despre procrearea non-sexualã
ºi eliminarea figurii mamei efeminizatoare. („Am visat chiar
cã într-o zi vom fi în stare sã creãm un fiu mecanic, fructul
dorinþei noastre pure, o sintezã a tuturor legilor pe care
ºtiinþa e pe punctul de a le descoperi” 7 )
Exemplul futurismului italian, interpretat de cîþiva
critici ºi scriitori drept un „decadentism motorizat” 8 ne
indicã faptul cã, cel puþin în afara Austriei (care conserva
un sistem politic straniu ºi anacronic) esteþii nu erau atît
de distanþaþi de miºcarea politicã cum par la o primã vedere.
Dupã cum scrie Eric Hobsbawm, „nici nu pãrea ciudat ca
artiºtii sã-ºi exprime angajamentul pãtimaº faþã de
omenirea aflatã în suferinþã în moduri care mergeau dincolo
de «realism». Esteþii militanþi ºi cei care credeau în arta
pentru artã, apãrãtorii «decadenþei» ºi ºcolile hãrãzite sã
fie greu accesibile maselor, cum ar fi «simbolismul» ºi-au
declarat o simpatie pentru socialism, asemeni lui Oscar
Wilde ºi Maeterlinck sau mãcar un interes pentru anarhism.
Huysmans, Leconte de Lisle ºi Mallarmé erau printre
abonaþii revistei La Revolte (1894). Pe scurt, pînã în noul
secol nu a existat nici un dezacord general între
«modernitatea» politicã ºi cea artisticã.” 9 Dar acest
„angajament pãtimaº” faþã de o umanitate în suferinþã nu
este de fapt la aceºti artiºti un angajament social sau politic.
El este tot unul estetic ºi figurativ care construieºte ºi
inaugureazã pentru celãlalt un corp ºi o sexualitate,
alãturînd, adesea dramatic sau sadic diversele „sexualitãþi
de clasã”, ca sã folosim un concept foucauldian. O ilustrare
spectaculoasã a acestui proces este oferitã de scriitorul
estet Felix Salten, membru al Jung-Wien alãturi de
Hofmannsthal, Hermann Bahr, Beer-Hofmann, Schnitzler
ºi Andrian ºi cunoscut ca autor al lui Bambi. Se pare cã el
ar fi scris romanul pornografic semnat Josefine
Mutzenbacher, Istoria unei fete din Viena povestitã de
ea însãºi. Cartea poate fi vãzutã ca un „roman al rãzbunãrii
întreprinse cu armele subversiunii. În aceastã rãzbunare
se cumuleazã mai multe dimensiuni: libertatea sexualã
împotriva sexualitãþii reprimate, periferiile împotriva
Centrului, sexualitatea ca mijloc de ascensiune sexualã” 10 .
Perspectiva pornograficã egalizeazã cumva valoarea
sexelor (masculin ºi feminin) sau aici afirmã chiar
superioritatea femeii, posesoare a unui capital de vitalitate
ºi senzualitate pe care îl plaseazã întotdeauna în avantajul
ei. Umanitatea masculinã, diversã social, e unificatã de
reprezentarea ei în coordonatele unei sexualitãþi nesigure
sau instabile.

Tensiunea constitutivã dintre vitalitatea instinctualã
a pulsiunilor ºi rigoarea ºi raþionalitatea legii exprimate în
structurile administrative ºi birocratice ale statului apare
pretutindeni ºi în cele cîteva proze ale lui Urmuz.
Personajul urmuzian (Ismail, Turnavitu, Algazy, Grummer,
Cotadi, Dragomir, Emil Gayk) are ceva din Golem-ul
ghettoului praghez sau din monstrul lui Frankenstein. De
aici poate veni ºi strania impresie de atrocitate a lumii
prezentate, care însoþeºte comicul urmuzian. Apare obsesia
unui vitalism primitiv, mecanic ºi automat, adicã inuman,
o recurentã combinaþie de violenþã ºi sex care ghideazã,
ca element pozitiv, þinînd de fibrele intime ale imaginarului
urmuzian, negativitatea parodiei. Opera, deºi parodicã,
nu este astfel de esenþã livrescã. Ea pleacã în explorarea,
specificã artei moderne, a tensiunii dintre spirit ºi sex
(tensiune ce caracterizeazã, de altfel, ºi imaginarul dualist,
gnostic). La Urmuz aceastã tensiune este „rezolvatã“
expresiv prin abolirea spiritului. Într-o operã atît de
restrînsã avem o abundenþã de reprezentãri ale sexualitãþii
eretice, eterogene, „periferice“, de la autoerotism (pudicul
Fuchs îºi mãnîncã zilnic organele genitale reprezentate
sub forma clasicei frunze pelviene) ºi incest (Emil Gayk
„ciugulindu-ºi“ nepoata) pînã la fetiºism (Stamate ºi
pîlnia), la numeroase variaþiuni ale bestialitãþii (cupluri
erotice în care partenerii sînt viezuri, gãini, raþe, o focã) ºi
eventual ambiguitate bisexualã, homosexualitate ºi travesti
( Ismail ºi Turnavitu). Survolarea acestor aspecte nu
urmãreºte, desigur, vreun diagnostic, ci doar identificarea
mãrcilor unei crize acute a sinelui, a interpretãrii
individualitãþii, deconstruirea eului omogen ºi organic.
Apar tot acum romane pornografice ale poeþilor
spiritului nou precum Cele unsprezece mii de vergi sau
amorurile unui hospodar de Apollinaire sau Mafarka
futuristul al lui Marinetti. În romanul lui Apollinaire
consistenþa lumii politice, diplomatice, sociale, militare prin
care trecem este redusã la sexualitatea exacerbatã,
transgresivã ºi non-reproductivã a indivizilor care le
populeazã. Cinicul Mony Vibescu strãbate aceastã lume
în compania sadicului Cornabeux, un fel de Jack
Spintecãtorul proletar.
În piesa lui Frank Wedekind Cutia Pandorei (a doua
din trilogia Lulu, alãturi de Spiritul pãmîntului) ne întînim
chiar cu Jack spintecãtorul însuºi. Piesa e interpretatã cel
mai adesea drept o reprezentare a platitudinii viciului, a
sterilitãþii ºi absenþei misterului în sexualitate. Lulu, femeia
pasionalã ºi senzualã îl preferã scriitorului estet Alwa Schön
pe Jack spintecãtorul, încarnarea unei virilitãþii animalice.
Hermann Bahr, principalul animator literar al Tinerei Viene
la 1900 îl aprecia pe Wedekind pentru cã „a exorcizat în
locul nostru dragostea nemãrturisitã a «dulcelui pãcat» ºi
pentru cã a dezvãluit înºelãtoriile filistinilor romantici care,
în momentele lor romantice, se purtau ca ºi cum viciul, din
nefericire interzis, ar fi dezirabil ºi încãrcat de mister.
Wedekind scoate viciul de sub influenþa acestei fascinaþii
isterice ºi ni-l aratã aºa cum este de fapt: plat, murdar ºi
stupid, nu terifiant, ci lugubru” 11 .
Aceastã observaþie nu tranºeazã desigur lucrurile
dar face clarã ambivalenþa constitutivã a decadenþei,
oscilarea perpetuã între fascinaþia corporalului, a vitalitãþii
senzuale, orgiastice ºi repulsia asceticã faþã de
manifestãrile corpului. Aceastã ambivalenþã afirmã
deopotrivã conºtiinþa corupþiei generale a lumii dar ºi
euforia adusã de o nouã stare de haos, libertate,
ars legendi
31
descãtuºare. Amestecul de urã de sine ºi narcisism
conduce la triumful acelui Amor fati nietzschean. Romanele
lui Robert Musil (Rãtãcirile elevului Törless ºi mai ales
Omul fãrã însuºiri) ºi Hermann Broch (Somnambulii)
reprezintã probabil cele mai fine ºi imaginative analize ale
acestui complex fin-de siècle. Instrumentarul ºi metodele
romancierului sînt manipulate cu o inteligenþã ºi luciditate
ironicã fãrã precedent ºi, probabil, fãrã descendenþi de
aceeaºi anvergurã. Nu este aici locul pentru a descrie
tehnicile romanului musilian, perspectivismul ºi eseismul
acestuia. Vreau doar sã semnalez cîteva personaje ºi analiza
relaþiilor dintre ele din perspectiva abordatã pînã aici. Un
contrapunct important la desfãºurarea „acþiunii” îl reprezintã
personajul Moosbrugger, fuziune (pe care romanul o prezintã
drept coerentã!) de uriaº blînd ºi sadic asasin de prostituate.
(Ne vine în minte titlul unui afiº violent ºi expresionist al lui
Oskar Kokoschka: „Asasin, speranþa femeilor”) Atracþia
ireprimabilã a Clarissei, esteta spiritualistã ºi istericã, soþia lui
Walther, prietenul din adolescenþã al lui Ulrich, pentru acest
criminal constituie o axã a romanului. Viaþa Clarissei, ca ºi a
Diotimei din acelaºi roman dar într-o altã tonalitate, este
consacratã spiritului ºi artei înþeleasã dionisiac (neexistînd
contradicþii la nivelul conºtiinþei personajului). Salonul lor
literar are pe pereþi gravuri ale prerafaelitului Dante Gabriel
Rosetti ºi în mijloc un pian negru la care adesea se cîntã
frenetic Wagner ºi Beethoven. Moosbrugger devine obsesia
eroticã ºi misticã a castei Clarisse: în asasin se întrupeazã
mîntuitorul. (Dupã ce propusese curþii imperiale sãrbãtorirea
unui an austriac Nietzsche, ea revine la cancelaria chezarocrãiascã
cu o scrisoare în care spune cã Moosbrugger este
nebun ca Nietzsche ºi dulgher ca Isus.) Reuºind sã îl elibereze
din ospiciu instabila ºi iresponsabila estetã exaltatã îl
abandoneazã într-un cartier proletar unde, dupã o vreme,
Moosbrugger comite o nouã crimã.
Aceastã oscilaþie între misticism, cult al artei ºi
exaltarea instinctelor ºi percepþia politicului în limitele
instinctualului ºi corporalului apare ºi la un tînãr naþionalist
antisemit, adolescentul acneic ºi refulat Hans Sepp. Marele
roman musilian nu oferã doar tabloul somnambulismului
elitei vieneze decadente care, dorind sã organizeze o mare
ceremonie a pãcii eterne ºi a exaltãrii edificiului politic al
imperiului, este complet surprinsã de izbucnirea rãzboiului.
Mai interesant, el indicã acel efect de estetizare vitalistã a
politicului pe care l-a produs în fascism decadentismul
fin-de siècle ºi pe care-l va analiza Walter Benjamin.
Note:
1 v. Norbert Elias, Procesul civilizãrii, Polirom, Iaºi,
2002, vol. I, cap. 1: “Sociogeneza conceptelor de civilizaþie ºi
culturã”, pp. 49-94
2 Canonul occidental, Univers, Bucureºti, 1998, pp. 292-309
3 Carl E. Schorske, Viena fin-de siècle. Politicã ºi culturã,
Polirom, Iaºi, 1998, p. 178
4 ibid.,p. 182
5 ibid.,p. 235
6 v. Andrew Hewitt, Fascist Modernism. Aesthetics,
Politics and the Avant-Garde, Stanford University Press,
Stanford, 1993, p. 153.
7 apud Andrew Hewitt, op. cit., p. 150
8 ibid., p. 153
9 Eric Hobsbawm, Era imperiului, Cartier, Chiºinãu,
2002, p. 192
10 Michael Pollak, Viena 1900. O identitate rãnitã, ,
Polirom, Iaºi, 1998, p. 173
11 apud Pollak, op. cit. , p. 177

32 scanner
Alex. CISTELECAN
Enciclopedia planetei Macondo
Bazele matematice.
Matematica din macondo nu are egal.
1. Aritmetica:
unu plus unu egal Unu ºi Acelaºi: 1 + 1 = Unu + X
unu minus unu egal Acelaºi: 1 – 1 = X
doi plus doi egal, în sfârºit, patru: 2 + 2 = X
Bazele aritmeticii, pe planeta macondo, sunt
constituite de acest sistem de trei ecuaþii cu trei
necunoscute: necunoscutele fiind, desigur, nu „1”, „X”
ºi „2”: ci chiar „+”, „-” ºi „=”.
2. Geometria:
Nu existã spaþiu. Totul a fost deja cumpãrat. Nici nu
se pune aºadar problema paralelelor. Geometria planetei
fiind astfel una, se-nþelege, pre-euclidianã. Nu existã
geometrie aici. Cu atât mai rãu, nimeni nu ºtie, prin urmare,
geometrie. Din acelaºi motiv, nimeni nu poate intra în
camerã.
3. Topologia:
Topologia, cu totul altceva, existã. Dar cum e, prin
definiþie, aproape imposibil de trasat o frontierã de netrecut
între topologie ºi toposul însuºi – topologia finalã fiind
chiar toposul – la fel, pe aceastã planetã, topologia e
întregul mobilier.
Geografia politicã:
În partea nordicã a planetei, adicã acolo unde
priveºte ceafa mea, se gãseºte o uºã, i.e. pentru pãmânteni
un obiect simbolic, de culoare albastru metalizat spre gri
verzui, prevãzutã cu vizor foucaldian, prin care se
desfãºoarã adesea festivaluri de paranoia. Tot în aceastã
regiune a globului mai poate fi întâlnitã ºi chiuveta mea,
pentru pãmânteni fântânã duchampianã, de culoare albã,
prevãzutã cu tot ce trebuie, plus un neon plasat la un
metru deasupra ei, în poziþie orizontalã, între ele putând fi
întâlnitã privirea mea, la care obiºnuiesc sã mã uit
dimineaþa când mã spãl pe dinþi ºi pe care, conform
lacanienilor, eu nu o vãd de ochi. Asta e o parte destul de
importantã a planetei, pentru cã obiºnuiesc sã intru ºi sã
ies din camerã pe-acolo. În partea mea dreaptã, cum ar
veni în vestul planetei, am un frigider prevãzut cu un
securist înãuntru ºi câteva icoane cu Che Guevarra, pe
perete, nu în frigider. Tot în regiunea de vest am patul
meu, pentru pãmânteni biatã copie nereuºitã a ideii de
pat, în care obiºnuiesc sã dorm. Ceea ce e important e cã
în astfel de situaþii, în care se întâmplã aºadar sã dorm ºi
sã fiu în acelaºi timp în pat, nu mi se întâmplã niciodatã sã
stau cu faþa la perete: privesc întotdeauna spre rãsãrit,
pentru cã nu ºtiu niciodatã când iese securistul din frigider
pentru a merge la toaletã. În partea de sud, în regiunea
oprimaþilor aºadar, am o masã, ca tot omul, plinã de obiecte
utile odatã, dar niciodatã când trebuie. Tot aici am ºi o
fereastrã largã din termopan autentic certificat, cu vedere
spre parc. ªi asta e o parte a globului la fel de utilã pe cât
era cea nordicã: numai cã pe-aici, dacã ies, nu mã mai
întorc (tot pe-aici). Din acest motiv am ºi instalat aici un
responsabil cu teodiceea, pe scurt un fel de menajerã,
care se îngrijeºte ca eu sã închid fereastra de tot atâtea
ori de câte o deschid. Una din problemele insolubile cu
care ne confruntãm e cã nici unul din noi nu mai ºtie dacã
la început fereastra era deschisã sau închisã. În partea de
est am un dulap plin cu haine urât mirositoare ºi un
calorifer cu care nu mai vorbesc de câteva luni de zile.
Where is my mind?
Istoria zbuciumatã:
Aºa cum geografia în macondo e puþin diferitã de
cea pãmânteanã – pentru cã nu se pune problema
schimbãrilor de relief, ci eventual cel mult cea a
dezvãluirilor ºi învãluirilor, a pierderilor ºi regãsirilor; iar
în locul universului în expansiune, având aici de-a face,
din contrã, cu unul pe cale de implozie – nici în cadrul
teoriei istorice nu este abordatã problema delicatã, dar
inutilã, a începuturilor. Ce Big Bang? O oarecare cupurã.
Dimpotrivã, ceea ce e important aici, pe macondo, e nu
chestiunea începutului ºi cum-ul lui, ci cea a „de ce?”ului.
Acolo unde pãmânteanul se întreabã heideggerian
„de ce existã ceva mai degrabã decât nimic”, locuitorul
planetei macondo se-ntreabã, ºi mai derutat: „de ce existã
totuºi nimic ºi nu mai degrabã ceva?”.
We were born to lose. De-aici începe totul.
Avantajul e cã, în acest fel, putem eluda nevinovaþi
problema datãrii începutului: ratarea a început
întotdeauna deja. Pânã unde sã urcãm în timp? În cadrul
unei discuþii amicale cu Geri, ne-am dus cu datarea pânã
la momentul în care am învãþat sã vorbesc, în cazul în care
a existat aºa ceva.

Istoria. Istoria e un coºmar din care speram sã nu
mã trezesc aºa de devreme.
Interpretarea viselor:
Existã mai multe tipuri de vise recurente pe planeta
Macondo: cel cu ºerpi, cel cu poliþiºti, cel cu câini. Sunt
toate vise de simbolizare, vise ale Legii. Toate incarneazã,
lacanian cuminte, un semnificant. Personal, îl prefer pe
cel în care poliþiºtii îºi aresteazã câinii pentru trafic cu
stupefiante, sau viceversa.
Economia.
Economia planetei este susþinutã de moº Crãciun.
Banii vin de nicãieri ºi, mai trist, pleacã nicãieri. Cu alte
cuvinte, o imensã gaurã neagrã: un punct de intersecþie a
mediatoarelor tuturor triunghiurilor bermudelor în care
banii intrã ºi apar ca deºeu a doua zi. În economia
universului, planeta Macondo reprezintã un punct de
contrabandã ºi de transformare a fiinþei în deºeu: o gaurã
ce se tot lãrgeºte în stratul de ozon paradiziac al
Capitalului. „Maiestate, poporul nu mai are pâine! De ce
nu mãnâncã prãjiturã?” – este dialogul pe care-l port cu
mine însumi de fiecare datã în alimentarã.
scanner
Temporalitatea.
33
Temporalitatea planetei se supune aceluiaºi paradox
ca ºi economia sa. Deºi nu avem nici o treabã care sã ne
preseze, niciodatã nu avem timp suficient. Pentru cã nu
beneficiem de un timp alienat, nu ne bucurãm nici de vreun
timp regãsit. Diferite soluþii au fost încercate, însã ele nu
au fãcut decât sã întãreascã paradoxul: s-a propus crearea
unui orar strict care sã permitã, prin excludere la periferie,
scurte durate de sãrbãtoare. Însã poporul a fost atât de
prins de activitatea de programare a timpului, încât aceasta
a devenit pentru el o sãrbãtoare perpetuã iar sãrbãtoarea
de la periferie a fost copleºitã de exigenþa utilitãþii sale.
Teoria revoluþionarã:
« proférer le mot qui fera qu’entre l’avant et l’après
rien ne sera plus synonyme ».
Arta:
E în sfârºit pe coridor.

34 contra-episteme
Robert S. BOYNTON
Bucurã-te de Zizek-ul tãu!
În mijlocul agitaþiei din Anglia lui Tony Blair, tradiþia
ceaiului de dupã-amiazã rãmâne una dintre ultimele urme
ale trecutului rafinat al þãrii. Sunt puþine locurile care evocã
acest trecut mai bine decât King’s Bar Lounge de la hotelul
Russell, o uriaºã clãdire victorianã estompatã, aºezatã în
vârful Bloomsbury-ului, la doar câteva blocuri distanþã
de British Museum. Într-o dupã-masã ploioasã de varã,
mã cufund într-unul dintre fotoliile capitonate de piele ale
Lounge-ului, simþindu-mã ca ºi cum aº fi fost transportat
înapoi într-o epocã precedentã, una mai lentã – departe
de „Anglia cea rece” ºi de dezbaterile asupra viitorului
monedei unice. Cu toate acestea, vraja este destrãmatã
brusc, prin intrarea neaºteptatã ºi agitatã a filozofului
sloven Slavoj Zizek, care se aflã în oraº pentru a susþine o
serie de conferinþe la British Film Institute.
„Trebuie sã avem cel mai exact ceai englezesc”,
insistã Zizek, gesticulând dramatic, în stilul unui dictator
european. „Totul trebuie sã fie întocmai precum
procedeazã englezii: smântânã groasã, sandwich-uri cu
castraveþi, biscuiþi. Trebuie sã fie cea mai radicalã
experienþã englezeascã cu putinþã!”
Bãrbos, rãvãºit, ºi zgomotos, Zizek aratã ca ºi
alegerea finalã a unui juriu pentru rolul de intelectual esteuropean.
Ziarele sunt coborâte ºi conversaþiile se opresc
în timp ce un chelner ne conduce la o micã masã în colþul
îndepãrtat al încãperii. Oprindu-se doar pentru a se aºeza,
Zizek se lanseazã într-un monolog atât de erudit ºi de
amuzant încât ar putea foarte bine apãrea – cuvânt cu
cuvânt – într-una din multele cãrþi pe care le-a scris despre
regulile obscene ce guverneazã presupusele nostre
practici sociale civilizate. Cu viteza luminii, el se miºcã
între declinul culturii britanice („Au luat un ceai absolut
normal, au adãugat lapte ºi l-au fãcut sã arate ca o apã de
vase murdarã”), Hollywood („ªapte ani în Tibet al lui
Brad Pitt – un film îngrozitor”) ºi sistemul legal tibetan
(„Un proces de mitã formalizatã în care partide opuse
liciteazã unul împotriva celuilalt într-o licitaþie ritualizatã –
Îmi place la nebunie asta!”).
Zizek vorbeºte exact aºa cum scrie, într-o pastiºã
neîntreruptã de filozofie hegelianã, dialecticã marxistã ºi
jargon lacanian, împãnatã cu referinþe la filmul noir, glume
obscene ºi la efemerul din cultura pop. „Sã discute Hegel
ºi Lacan e ca ºi a respira pentru Slavoj. L-am auzit vorbind
despre teorie patru ore întregi fãrã oprire”, spune Judith
Butler de la universitatea Berkeley. Când nu e mediatã de
pagina scrisã, calitatea compulsiv-obsesivã ce face ca
proza lui hipercineticã sã fie atât de antrenantã, devine
cumva copleºitoare – chiar ºi, evident, pentru Zizek însuºi.
Luând un Xanax ocazional pentru a-ºi potoli nervii, îmi
vorbeºte despre problemele lui de inimã ºi de frecventele
atacuri de panicã. În timp ce ochii sãi se rotesc prin
încãpere iar discursul sãu maniacal devine ºi mai frenetic,
îmi este teamã de eventualitatea de a fi ultimul sãu
interlocutor. Zizek e la fel ca ºi un artist ce devine îngrozit
la gândul pãrãsii scenei; odatã ce începe sã vorbeascã,
pare incapabil sã se opreascã. „Trebuie sã fii mult mai
crud, mult mai brutal cu mine!” mã roagã el, chiar în timp
ce îºi mãreºte ritmul cã sã nu îmi lase nici o ºansã sã îl
opresc. „Nu ar trebui niciodatã sã intri într-o relaþie sadomasochistã”,
mã mustreazã el cu un zâmbet ce iese din
barba lui stufoasã. „Nu þi-ai biciui partenerul îndeajuns e
tare!”.
Când chelnerul revine, Zizek ia, în sfârºit, o pauzã,
studiazã meniul ºi comandã o ceaºcã de ceai de mentã ºi
un platou de prãjituri cu zahãr. Ceai de mentã ºi prãjituri?
Ce s-a întâmplat cu „radicala” noastrã experienþã
englezeascã? „O, nu pot sã beau nimic mai puternic decât
un ceai de plante dupã-amiaza”, îmi spune el cu sfialã.
„Cofeina mã face mult prea agitat”.
Pentru Zizek, o conversaþie – indiferent de
subiect – e un exerciþiu de autocontradicþie. Când crede
cã ai început sã îi înþelegi motivele sau dorinþele, trece
printr-o schimbare radicalã, insistã asupra faptului cã nu
crede în ceea ce tocmai a afirmat ºi cã opiniile lui personale
sunt exact cele opuse. Contradicþia lui este celebrã ºi ea ia
folosit destul de bine – ajutându-l sã câºtige reputaþia
unui gânditor ºi stilist sclipitor de pãtrunzãtor ºi creândui
un cult printre studenþii americani. Cu toate acestea, în
persoanã, contradicþia lui Zizek pare a fi, parþial, o pulsiune
incontrolabilã. Totuºi, manipulãrile ºi subterfugiile lui sunt
atât de antrenante, intelectul sãu atât de stimulator încât
este de departe preferabil sã renunþi fãrã luptã decât sã
încerci sã îl învingi cu armele lui.
Mai târziu în acea searã, am avut ocazia sã vãd la
lucru fascinantele sale calitãþi oratorice, la Museum of
the Moving Image, unde þine o conferinþã asupra forþelor
erotice prezente în ºtiinþifico-fantastic. Audienþa e un grup
pestriþ de oameni, critici de film cu cercei luptându-se
pentru locuri cu universitari grizonaþi. Înainte de
conferinþã, îl gãsesc pe Zizek umblând nervos afarã, ºi îmi
mãrturiseºte cã atacurile de panicã de sãptãmâna aceasta
au fost atît de grave încât aproape cã a anulat angajamentul
din seara aceasta. Dupã câteva minute de vorbit, totul
revine la normal; neliniºtea lui emoþionalã este rapid
transformatã în intensitate teoreticã.
În decursul celor douã sãptãmâni de conferinþe, el a
oferit o succesiune de interpretãri lacaniene – însoþite de
imagini – la Titanic, Deep Impact, The Abyss, la câteva
filme de Hitchcock ºi David Lynch ºi chiar ºi la un episod
din Oprah (cu subtitrare în slovenã). La un moment dat,
deruleazã bucuros peste o bucatã din Solaris-ul lui Andrei
Tarkovsky, explicând cã în ciuda valorii lui teoretice este
un film destul de ºters. „Pentru mine viaþa existã doar în
mãsura în care o pot teoretiza”, mãrturiseºte el. „Pot sã fiu
plictisit pânã la moarte de un film, dar dacã îmi aduci o
teorie destul de bunã, voi ºterge cu plãcere trecutul întro
manierã orwellianã ºi voi susþine cã mi-a plãcut
întotdeauna!”. Este un act de bravurã, suprasaturat de
clasica sintezã zizekianã dintre verva filozoficã ºi retorica
jucãuºã - un stil intelectual ce l-a fãcut pe Terry Eagleton
sã îl descrie, în The London Review of Books, ca fiind „
cel mai strãlucit reprezentant al psihanalizei, al teoriei
culturale în general, ce a apãrut în Europa de câteva
decenii încoace”.
Desigur, mulþi cititori vor fi probabil dezorientaþi
de ritmul rapid al scriiturii sale extrem de dense, la fel ca ºi
de utilizarea dificilelor noþiuni ale unui psihanalist francez
celebru. Jacques Lacan, maestrul sãu intelectual, e un om
pe care critici recenþi l-au portretizat ca fiind un tiran
excentric care s-ar putea sã le fi jucat o uriaºã farsã
intelectualã discipolilor lui. Dar atracþia de care se bucurã
Zizek se datoreazã, în parte, uºurinþei cu care trateazã
douã subiecte pe care majoritatea discipolilor lui Lacan le
privesc cu dispreþ: cultura popularã ºi politica. În mare
parte din opera sa, el utilizezã concepte familiare din
vocabularul psihanalitic ºi lacanian – proiecþie, inversiune,
Realul ºi Simbolicul – pentru a explora contradicþiile
ideologice ale vieþii contemporane. În cãrþi ca Enjoy Your

Symptom!, Looking Awry, The Plague of Fantasies, ºi
Everything You Always Wanted to Know About Lacan
(But Were Afraid to Ask Hitchcock) el oferã interpretãri
provocatoare, întotdeauna dinamice, la absolut orice, de
la nuvele de Patricia Highsmith pânã la renaºterea
naþionalismului în Europa de Est.
Cunoscãtor al politicului ºi extrem de raþional,
Lacan-ul lui Zizek este extrem de departe de confuzul guru
al nedeterminãrii invocat de critici literari americani. În
scrierile sale, Zizek militeazã împotriva „imaginii
distorsionate a lui Lacan ca aparþinând domeniului „poststructuralist”.
În schimb, el argumentezã faptul cã Lacan
oferã „probabil cea mai radicalã versiune contemporanã a
Iluminismului”.
Apãrarea sa lacanianã a Iluminismului îl distinge
de marea majoritate a teoreticienilor contemporani. Întradevãr,
enorma popularitate a celei mai cunoscute dintre
cãrþile sale, The Sublime Object of Ideology (Verso, 1989),
datoreazã probabil câte ceva faptului cã oferã o alternativã
la cele douã corpuri antitetice ale gândirii contemporane:
scepticismul postmodernismului francez cu privire la
idealurile iluministe de universalitate, adevãr, raþiune ºi
progres, ºi încercarea teoreticianului german Jurgen
Habermas de reabilitare a acestor idealuri cu ajutorul
teoriei sale despre „raþionalitatea comunicaþionalã”. În
timp ce Foucault ºi Derrida dizolvã subiectul uman într-o
mare de indeterminare discursivã ºi contingenþã istoricã,
apãrarea habermasianã a raþiunii se bazeazã în ultimã
instanþã pe o viziune asupra individului vãzut ca ºi un
actor etic într-o comunitate funcþionalã.
Zizek este solidar cu multe dintre scopurile lui
Habermas, dar el oferã o perspectivã psihanaliticã mult
mai complexã asupra gândirii ºi dorinþelor umane. Spre
deosebire de Habermas, el presupune cã comunitãþile sunt
disfuncþionale constitutiv ºi cã subiectul uman este
întotdeauna divizat împotriva lui însuºi de dorinþe ºi
identificãri contradictorii. Iar proiectul raþionalist trebuie
sã porneascã prin recunoaºterea acestor adevãruri
fundamentale. Plãcerea de a citi Zizek (pe care, ca ºi stilist,
nu îl poate confunda nimeni cu emfaticul Habermas) vine,
în parte, din coliziunea dintre nebunia pe care el o gãseºte
peste tot în interiorul vieþilor noastre psihice ºi sociale ºi
claritatea riguroasã cu care el analizeazã efectele acestei
nebunii. „ Aproape cã a reînviat de unul singur un stil
hegelian dinamic de gândire dialecticã”, spune Eric Satner,
profesor de studii germanice la universitatea din Chicago.
„Îl consider un fel de ‚logician al culturii’ care dezvãluie
structurile interioare ale politicii ºi ideologiei, în mare parte
în acelaºi fel în care o fãcea ºi Kant”.
Dacã Zizek nu este un nume de-al casei în lumea
academicã, acest lucru nu se datoreazã lipsei de efort din
partea lui. Abilitatea lui de a-ºi scrie cãrþile în englezã
(unele sunt traduse apoi în slovenã) a accelerat atât de
mult ritmul în care publicã încât diferiþii sãi editori de limbã
englezã trebuie câteodatã sã se lupte pentru a-l împiedica
sã inunde piaþa. Nu mai puþin de o duzinã de cãrþi au
apãrut din 1989 sub semnãtura lui, incluzând mai multe
colecþii de eseuri în seriile separate de cãrþi pe care le
editeazã pentru Verso ºi Duke University Press. Iar 1999
va fi un an important – chiar ºi pentru Zizek s.r.l. Blackwell
publicã The Zizek Reader iar Verso The Ticklish Subject.
Anunþatã ca fiind un magnum opus, The Ticklish Subject
ar putea sã fie cea mai ascuþitã ºi mai politicã carte a sa.
Analizând sperietorile intelectuale contemporane – de la
corectitudine politicã la multiculturalism – Zizek pledeazã
pentru o politicã radicalã cãreia nu îi va fi fricã sã facã
contra-episteme
35
cereri masive în numele unui subiect uman universal. „Un
spectru bântuie universitãþile occidentale”, scrie el,”
spectrul subiectului cartezian”.
Multe dintre trãsãturile sale distinctive –
pasiunea pentru inversiunile psihanalitice, fascinaþia
pentru cultura popularã occidentalã, rezistenþa lui în faþa
cinismului logicii depolitizãrii – pot fi puse în legãturã cu
paradoxurile vieþii din comunismul iugoslav. Nãscut în
Ljublijana, Slovenia, în 1949, Zizek este fiul unor comuniºti
devotaþi, devenind tot mai sceptic faþã de realitatea
cotidianã. A avut o relaþie dificilã cu tatãl sãu, care dorea
ca el sã devinã economist. În loc de acest lucru, Zizek ºia
împãrþit atenþia între filozofie ºi filme. Accesul la filme
occidentale era facil datoritã unei tradiþii care cerea din
partea companiilor producãtoare ca ele sã depunã o copie
a fiecãrui film pe care îl distribuiau în arhivele universitãþilor
regionale. „Sala cinematecii a fost un miracol pentru noi”,
îºi aduce aminte Zizek. „Puteam sã vedem nenumãrate
filme hollywoodiene ºi filme europene de artã – unul sau
douã pe zi, cinci zile pe sãptãmânã”.
În ciuda mãsurilor politice ºi culturale relativ
liberale, spune Zizek, Iugoslavia lui Tito a produs (deºi
subtil) un tip de ideologie mult mai represiv decât celelalte
state ale blocului est-european. În timp ce în Cehoslovacia
ºi în Polonia autoritãþile nu-ºi ascundeau mãsurile lor
autoritare, mult mai permisivii comuniºti iugoslavi dãdeau
semnale confuze despre ceea ce era ºi ceea ce nu era
permis, dezvoltând astfel un eficient sistem de cenzurã,
deoarece parþial el se putea autoadapta. Ca exemplu, Zizek
relateazã povestea unui editor sloven care, în toleranþii
ani finali ai deceniului ºapte, vroia sã editeze unele dintre
cele mai cunoscute scrieri ale dizidenþilor sovietici.”Linia
partidului fluctua atât de mult încât Comitetul Central al
Ligii comuniºtilor sloveni era îngrozit la gândul de a se
implica într-un fel sau altul”, explicã Zizek. „Astfel membrii
au spus: ‚Stai puþin, dar eºti tu însuþi liber sã decizi ce vrei
sã publici!’ – ceea ce era cu adevãrat o situaþie kafkianã.
Cel puþin cenzura polonezã era o birocraþie strictã care
negocia, ajungea la un compromis ºi îþi dãdea o decizie
finalã. Ar fi fost paradisul pentru noi! Coºmarul Iugoslaviei
consta în faptul cã nimeni nu îþi putea da un rãspuns
direct în nici o problemã”.
Tânãrul Zizek era atras de idei care erau relativ
necontaminate de ideologiile dominante. Dupã ce ºi-a
terminat studiile în 1971, a scris o lucrare de masterat de
patru sute de pagini cu titlul „Importanþa teoreticã ºi
practicã a structuralismului francez”, care analiza operele
lui Lacan, Derrida, Kristeva, Levi-Strauss ºi Deleuze.
Iniþial, lui Zizek îi era promis un post de universitar. Dar
când comitetul de evaluare a lucrãrii a decis cã aceasta nu
era îndeajuns de marxistã, postul a fost oferit unui alt
candidat, mai puþin pregãtit. „Slavoj era atât de carismatic
ºi de sclipitor încât le era fricã sã îl lase sã predea la
universitate de teamã sã nu ajungã suveranul absolut al
departamentului de filosofie ºi sã influenþeze studenþii”,
spune filozoful social lacanian Mladen Dolar, care
absolvise ºi el în acea perioadã.
Zizek a fost distrus de aceastã desconsiderare
ºi ºi-a petrecut urmãtorii ani fãrã un loc de muncã,
întreþinându-se prin traduceri de filozofie din limba
germanã ºi prin ajutoarele pãrinþilor sãi. În 1977, unii dintre
foºtii sãi profesori ºi-au folosit relaþiile pentru a-i procura
un post în Comitetul Central al Ligii comuniºtilor sloveni,
unde, în afarã de unele discursuri ocazionale (în care
strecura comentarii subversive ascunse) era lãsat sã îºi
continue munca în filozofie. Filozoful, ale cãrui idei ce nu

36 contra-episteme
prezentau încredere îl împiedicaserã sã predea, ajuta acum
la conceperea propagandei pentru liderii Partidului
Comunist Sloven. Zizek savureazã ºi acum ironia. „Scriam
lucrãri de filozofie ce erau prezentate apoi la conferinþe
internaþionale în Italia ºi Franþa – cãlãtorii ce erau plãtite
de cãtre Comitetul Central!”.
Dacã socialismul iugoslav a produs cetãþeni
profund cinici, o naþiune ce a înþeles cã ultimul lucru pe
care regimul îl dorea era ca ea sã creadã cu adevãrat în
principiile oficiale ale comunismului, acest lucru,
argumenteazã Zizek, este ideologia la cel mai înalt nivel al
ei. „Paradoxul regimului e faptul cã dacã oamenii ar fi luat
în serios ideologia oficialã, acest lucru ar fi distrus efectiv
sistemul”, spune el. În viziunea lui, cinismul ºi apatia sunt
explicaþii nu pentru eºecul regimului ci, în mod pervers,
pentru succesul lui. „Argumentul comun ne spune cã
socialismul a fost un eºec deoarece, în loc sã creeze ‚Omul
nou’ el a produs o naþiune de cinici care credeau cã
sistemul este corupt, politica o oroare ºi cã doar fericirea
privatã este posibilã”, argumenteazã el. „Dar punctul meu
de vedere este urmãtorul: Nu s-ar putea ca depolitizarea
sã fi fost adevãratul scop al educaþiei socialiste? A fost
cu siguranþã experienþa zilnicã a tinereþii mele”.
Pentru a contracara acastã depolitizare, Zizek a
intrat în trupa lacanienilor din Ljublijana, un grup unit de
intelectuali sloveni din care fãceau parte Mladen Dolar,
Alenka Zupancic, Miran Bozovic, Zdravko Kobe ºi soþia
lui Zizek, Renata Salecl. În mâinile lor, psihanaliza francezã
a obþinut un rol câteodatã extrem de comic. Grupul a
preluat un ziar, Problemi, ºi a fondat o colecþie editorialã,
Analecta; inspiraþi de rãdãcinile lui Lacan în
suprarealismul francez (a fost prieten cu André Breton ºi
Salvador Dali), au folosit aceste pârghii pentru producerea
mai multor farse literare. Articolele din Problemi erau
deseori scrise sub pseudonim sau lãsate nesemnate, întro
imitaþie parodicã a practicilor staliniste. Odatã Zizek a
scris o recenzie sub pseudonim în care ataca una din
propriile lui cãrþi despre Lacan. Cu o altã ocazie, Problemi
a publicat o discuþie fictivã de la o masã rotundã pe
feminism, în care Zizek juca rolul interlocutorului grobian,
punând întrebãri provocatoare unor participanþi
inexistenþi. (Mai târziu, în Enjoy Your Symptom!, el a
continuat sã se implice în farse literare cu un eseu despre
filmele lui Roberto Rossellini – din care nu vãzuse nici
unul). Odatã cu creºterea aversiunii regimului faþã de
Lacan, Zizek a sesizat o excelentã ocazie pentru a produce
confuzie; scriind într-un ziar academic extrem de citit,
Anthropos, sub un nume de împrumut, el a publicat un
atac intenþionat stângaci împotriva unei cãrþi imaginare
care detalia, chipurile, de ce teoriile lui Lacan erau false. A
doua zi librãriile din Ljublijana primeau cereri pentru cartea
respectivã.
În 1981 Zizek a petrecut un an la Paris, unde i-a
întâlnit pe câþiva dintre gânditorii ale cãror opere le
consumase atât de avid. Se va reîntoarce adesea. Totuºi,
în 1982, Lacan a murit ºi poziþia lui i-a revenit ginerelui
sãu, Jacques-Alain Miller – un om care va juca un rol
considerabil în cariera lui Zizek. Fost student al lui
Althusser, Miller îl impresionase pe Lacan cu coerenþa pe
care o adãugase întinsului sistem teoretic al maestrului.
În timp ce mulþi lacanieni îl învinuiesc pe Miller de
simplificarea lui Lacan (alungaþi-vã gândul!), alþii cred cã
reputaþia postumã a lui Lacan nu ar fi sporit fãrã influenþa
ordonatoare a lui Miller. Conducãtor politic perspicace,
Miller era nerãbdãtor sã extindã imperiul lacanian mai
departe decât ºi-ar fi putut imagina predecesorul sãu.
Miller preda douã cursuri: unul care era deschis oricui, ºi
un al doilea, exclusivist, care era format din treizeci de
studenþi, avea loc la Ecole de la Cause Freudienne ºi în
care examina scrierile lui Lacan paginã cu paginã. Dupã
un scurt interviu, Zizek ºi Dolar au fost invitaþi la cel de-al
doilea. „I-am stârnit un interes enorm pentru cã veneam
din Iugoslavia”, îºi reaminteºte Dolar. „Noi publicam Lacan
în Problemi ºi Analecta de ani buni deja ºi el ne era
recunoscãtor pentru asta. Gândea extrem de strategic ºi
nu avea pe nimeni altcineva stabilit în Europa de Est.
Pentru el, noi eram ultima fortãreaþã a culturii occidentale
pe frontul de est”.
Anii parizieni ai lui Zizek, deºi stimulatori din
punct de vedere intelectual, nu au fost foarte fericiþi.
Mulþumitã lui Miller, care i-a procurat un post râvnit de
predare, el a reuºit sã rãmânã în Paris ºi sã scrie o a doua
dizertaþie, o lecturã lacanianã a lui Hegel, Marx ºi Saul
Kripke, iar fragmente din aceasta vor deveni mai târziu
The Sublime Object of Ideology. Dar primul sãu mariaj, cu
o cercetãtoare slovenã absolventã de filozofie, luase
sfârºit de puþin timp, ºi au fost momente în care simþea cã
e la un pas de sinucidere. Mijloacele sale financiare
insuficiente abia reuºeau sã îi asigure existenþa. Era un
candidat necesar deºi ºovãielnic pentru o curã
psihanaliticã, ºi au fost multe zilele în care sãrea peste
mese cã sã plãteascã tratamentul.
Pe lângã faptul cã îi era profesor, consilier ºi
sponsor, Jacques-Alain Miller i-a devenit ºi analist. În
timp ce freudienii descurajeazã familiaritatea dintre analist
ºi pacient, socializarea cu pacienþii nu e un lucru neobiºnuit
pentru lacanieni. Inovaþia cea mai controversatã a lui Lacan
a fost ºedinþa variabilã sau „scurtã”, prin care el încerca
sã învingã rezistenþele pacientului întroducînd un element
de discontinuitate în procesul terapeutic. Spre deosebire
de „ora” de cincizeci de minute a lui Freud, ºedinþele lui
Lacan luau sfârºit în momentul în care el simþea cã pacientul
pronunþase o frazã sau un cuvânt important – întrerupere
care putea surveni în cincisprezece minute sau chiar mai
puþin. Miller rafinase aceastã logicã a terapiei pânã la
punctul în care foarte puþine ºedinþe durau mai mult de
zece minute. „A fi analizat de Miller însemna sã pãºeºti
într-un univers predestinat, divin”, spune Zizek. „Îmi
spunea sã revin a doua zi la 4:55, dar asta nu însemna
nimic! Veneam la 4:55 ºi gãseam o duzinã de persoane
care aºteptau deja”.
Unul din scopurile sedinþelor variabile era cel de
a-l împiedica pe pacient sã-ºi pregãteascã materialul
dinainte. În aceastã problemã, psihanaliza lacanianã îºi
gãsise naºul în Zizek. „Singura mea regulã, singurul meu
principiu etic era sã mint constant: inventam toate
simptoamele, fabricam toate visele”, ne povesteºte el
tratamentul sãu. „Era nevroza obsesionalã în cea mai purã
formã a ei. Pentru cã nu ºtiam niciodatã cât va dura, eram
pregãtit întotdeauna pentru cel puþin douã ºedinþe. Am
aceastã fricã îngrozitoare faþã de ceea ce aº putea
descoperi dacã aº intra cu adevãrat într-o analizã. Dacã
îmi pierdeam frenetica mea curiozitate teoreticã? Dacã mã
transformam într-o persoanã banalã?” Pânã la urmã,
pretinde Zizek, Miller intrase în jocul sãu. „Odatã ce aflam
ceea ce îi trezea interesul, inventam scenarii ºi vise tot mai
complicate. Unul includea filmul lui Bette Davis All About
Eve. Numele fiicei lui este Eve, aºa cã i-am spus cã visasem
cã mergeam la un film cu Bette Davis. Am planificat în aºa
fel fiecare detaliu încât la sfârºit el m-a anunþat, triumfãtor:
‚Asta a fost rãzbunarea ta împotriva mea!’”.
Ca director al principalei edituri lacaniene, Miller

avea posibilitatea de a transforma dizertaþia doctoralã a
lui Zizek într-o carte. Astfel, când nu îºi prezenta visele ºi
fantasmele prefabricate, Zizek transforma ºedinþele în
seminarii academice de facto pentru a-l impresiona pe
Miller cu ascuþimea intelectului sãu. Deºi ºi-a apãrat cu
succes dizertaþia în faþa lui Miller, el a aflat ulterior cã
acesta nu intenþiona sã îi publice teza. În noaptea
urmãtoare el a avut primul sãu atac de panicã ce prezenta
toate caracteristicile unui atac cardiac. Într-un final, ºi-a
încredinþat manuscrisul editurii unei facþiuni lacaniene
rivale.
Înainte deja de a începe sã sã se miºte între Paris
ºi Ljublijana, perspectivele sale profesionale începeau sã
se îmbunãtãþeascã. Tot nu avea voie sã deþinã o poziþie
universitarã, dar în 1979 unii dintre prietenii sãi reuºiserã
sã îi gãseascã un post de cercetãtor la Institutul de
Sociologie. Datã fiind orientarea cãtre ºtiinþele sociale a
Institutului, lui Zizek nu i s-a permis sã facã filozofie; în
loc de asta el a anunþat cã va face cercetãri în domeniul
formãrii identitãþii naþionale slovene. „Am fãcut o
ºmecherie transcedentalã ºi le-am zis cã, deºi pe termen
lung proiectul are ca subiect naþionalismul sloven, trebuie
mai întâi sã schiþez structura conceptualã a naþionalismului
în general”, spune el. „Din nefericire, aceastã ‚clarificare’
dureazã deja de douã decenii”.
Postul era o binecuvântare mascatã. Odatã ce a
fãcut pace cu sociologii, el a descoperit cã era liber sã
scrie, neavând în cârcã nici una dintre sarcinile birocratice
ºi pedagogice ale universitãþii occidentale. În esenþã, el
se afla permanent într-o perioadã sabaticã. „Tot la trei
ani, scriu o propunere de cercetare. Dupã aceea o împart
în trei paragrafe de câte o propoziþie pe care le numesc
proiectele mele anuale. La sfârºitul fiecãrui an schimb
verbele la viitor ale propunerii de cercetare în verbe la
trecut ºi o numesc raportul meu final”, explicã el. Deoarece
bugetul Institutului depinde de cât publicã membrii lui,
Zizek – care publicã în reviste internaþionale mai mult decât
toþi ceilalþi membri la un loc – e lãsat în pace. „Având
libertate totalã, lucrez neîntrerupt”, spune el.
Libertatea totalã i-a oferit posibilitatea sã joace
un rol ºi în politica slovenã. Deºi nu a fost un personaj
central, el a fost implicat îndeaproape în miºcarea ce a
precipitat sfârºitul socialismului iugoslav. La sârºitul anilor
’80 ºi la începutul anilor ’90, Zizek era un editorialist
cunoscut la sãptãmânalul Mladina ºi a ajutat la crearea
Partidului Liberal Democratic, care se opunea atât
comunismului cât ºi naþionalismului de dreapta, ºi care
ridica chestiuni de feminism ºi ecologie. În 1990 el chiar a
candidat pentru unul dintre cele patru locuri ale
preºedinþiei colective slovene (a ieºit pe locul cinci).
Deoarece Slovenia ºi-a obþinut paºnic independenþa, Zizek
începe sã scrie tot mai des despre sângeroasele conflicte
ce aveau loc în apropiere. Iar când liberal-democraþii au
urcat la putere în 1992, el a ajuns în ciudata poziþie de a nu
mai fi un intelectual marginalizat. Zizek este destul de
mândru de „afacerile murdare” ºi de compromisurile fãcute
de partidul sãu. „Îi dispreþuiesc pe tipii din stânga
abstractã care nu vor sã atingã puterea deoarece aceasta
corupe”, spune el. „Nu, puterea e acolo pentru a pune
mâna pe ea. Nu am nici o problemã cu acest lucru”.
La o zi dupã conferinþã, mã întâlnesc cu el ºi cu
soþia lui pentru un prânz la o confortabilã cafenea
greceascã de lângã hotelul lor londonez. O femeie
atrãgãtoare cu o faþã rotundã ºi pãr blond, Salecl este la
fel de calmã ºi de precautã pe cât este el de nervos ºi
neurotic. Zizek, care pretinde cã îi lipseºte eleganþa socialã
contra-episteme
37
pentru a putea participa la cocktailuri sau la discuþii cu
universitari sau politicieni, spune cã se bazeazã pe Salecl
pentru a putea naviga prin lumea exterioarã. Ea îi cumpãrã
hainele („Pentru mine, cumpãrãturile sunt ca ºi o
masturbare în public”, spune el), negociazã aranjamentele
lor universitare, ºi, în general, îl fereºte de o cãdere
nervoasã. Prima ei carte, Discipline as a Condition of
Freedom (ce a fost recent pusã în scenã ca ºi balet), este
o analizã de inspiraþie foucaldianã a Iugoslaviei
comuniste. „Nimeni nu credea în reguli, dar cu toate
acestea toþi le respectau. Am vrut sã aflu de ce.”, explicã
ea. ªi-a petrecut dimineaþa în birourile de la Verso care va
publica în aceastã toamnã urmãtoarea ei carte,
(Per)versions of Love&Hate.
Împreunã, ea ºi cu Zizek au reuºit sã stãpâneascã
complexitatea politicilor academice americane ºi au pus la
punct un ritual academic înrudit ce le permite sã rãmânã în
Statele Unite câte un semestru în fiecare an. De curând ei
au deþinut poziþii la Columbia, Princenton, Tulane,
University of Minnesota, Cardozo Law School ºi la New
School for Social Research; în acestã toamnã amândoi
vor preda la University of Michigan. Duo-ul a rafinat
acest procedeu pânã la a-l transforma într-o ºtiinþã. Fiecare
universitate trebuie sã le asigure un post universitar,
birouri ºi cheltuieli de acomodare pentru fiecare dintre ei
ºi sã accepte cã ei vor preda un curs de douã luni,
consistând într-o singurã conferinþã în fiecare sãptãmãnã
pe subiectul care se nimereºte sã fie domeniul lor de interes
în momentul acela. În plus faþã de salariul sãu american,
Zizek mai primeºte unul întreg de la institutul sãu din
Ljublijana. „Când oamenii mã întreabã de ce nu predau
permanent în Statele Unite, le spun cã e din cauza unei
idei ciudate ºi excentrice pe care o au universitãþile
americane, aceea de a trebui sã munceºti pentru propriul
tãu salariu”, spune Zizek. „Prefer sã procedez invers ºi sã
nu lucrez pentru salariul meu!”
Zizek a dezvoltat o întreagã panoplie de tehnici
psihologice pentru a-ºi manipula studenþii americani ºi
pentru a putea evita cât mai mult contactul cu ei. La prima
întâlnire din cadrul fiecãrui curs, el anunþã faptul cã toþi
cei prezenþi vor primi un calificativ maxim ºi cã trebuie sã
predea o lucrare finalã doar dacã vor. „Îi terorizez prin
crearea unei situaþii în care ei nu mai au nici o scuzã posibilã
ºi îmi predau o lucrare doar dacã ei cred cã este foarte
bunã. Acest lucru îi sperie atât de mult încât de la patruzeci
de studenþi, primesc doar douã-trei lucrãri”, spune el. „ªi
scap nepedepsit pentru cã toatã lumea pune asta pe seama
‚excentricitãþii mele europene’”.
Îmi spune cã trateazã ºi cererile studenþilor întro
manierã asemãnãtoare. „Înþeleg cã trebuie sã rãspund la
întrebãri în timpul cursurilor mele deoarece ne aflãm în
America ºi aici toatã lumea are voie sã sã punã întrebãri
despre orice. Dar când vine vorba despre întrevederi
private, am perfectat un set de strategii pentru a bloca
acest lucru”, îmi mãrturiseºte el cu un zâmbet de
superioritate. „Adevãratul ºiretlic constã în a minimiza
accesul lor la mine ºi, simultan, a pãrea cã sunt mult mai
democratic!”. Iniþial, Zizek programase orele de întrevederi
chiar înaintea cursului pentru ca studenþii sã nu poatã
vorbi la nesfârºit. Dupã aceea, i-a venit ideea de a le cere
sã depunã în prealabil în scris subiectul discuþiei lor,
gândindu-se cã le va fi prea lene sã o facã (aºa s-a ºi
întâmplat). Ultima dintre manevrele lui, ceea ce el numeºte
„strategia urâtã”, e rezervatã cursurilor cu studenþi
numeroºi, în care aceºtia deseori nu se cunosc între ei.
„Împart timpul în perioade de câte douãzeci de minute iar

38 contra-episteme
apoi completez programãrile cu nume fictive. În acest fel
studenþii cred cã toate locurile sunt ocupate iar eu pot sã
dispar liniºtit”.
Dacã studenþii pot sã tolereze idiosincraziile
profesorului lor, Zizek s-ar putea sã nu mai aibã acelaºi
noroc cu criticii sãi când va apãrea, în aceastã iarnã, The
Ticklish Subject. La fel cum odatã vãzuse Iugoslavia
socialistã ca fiind o þarã depolitizatã în mod cinic de cãtre
conducãtorii ei, el crede cã astãzi conservatorii, liberalii ºi
radicalii au pus capãt adevãratei politici în Occident.
Epoca modernã, argumenteazã el, este în mod cert „postpoliticã”.
In locul politicii, scrie el, avem o „colaborare
dintre elite tehnocrate (economiºti, specialiºti în opinia
publicã, etc.) ºi multiculturaliºti liberali”, feritã de conflicte
ºi care negociazã o serie de compromisuri ce ne sunt
propuse ca fiind – deºi nu reflectã acest lucru – un
„consens universal”.
Noii laburiºti ai lui Blair ºi noii democraþi ai lui
Clinton sunt doar cele mai recente partide politice ce au
fãcut din „arta posibilului” modesta lor incantaþie. Zizek
considerã, de asemenea, cã noile politici identitare sexuale
ºi etnice se „integreazã perfect în noþiunea depolitizatã de
societate, în care fiecare grup particular ‚este justificat’,
are statutul sãu specific (cel de victimã), ºi este recunoscut
prin intermediul acþiunii afirmative sau al altor mãsuri
destinate sã garanteze dreptatea socialã”. Prin satisfacerea
revendicãrilor cu ajutorul programelor de tipul acþiunii
afirmative, orientate cãtre grupuri specifice, ordinea liberaltolerantã
împiedicã emergenþa unui impuls cu adevãrat
universal ºi, în definiþia lui Zizek, specific politic.
Pentru Zizek toate ideologiile de succes
funcþioneazã în acelaºi fel. Deºi capitalismul consumerist
de tip american a înlocuit marxismul iugoslav, lupta rãmâne
aceeaºi: crearea condiþiilor pentru ceea ce el numeºte
„adevãrata politicã”, un impuls vag definit, universalist ºi
extrem de eroic, prin care o ordine socialã datã, împreunã
cu interesele sale este destabilizatã ºi anihilatã. „Politica
autenticã este arta imposibilului”, scrie el. „Ea schimbã
parametrii înseºi a ceea ce este considerat ‚posibil’ în
constelaþia prezentã”.
Deºi e o viziune impresionantã, în momentul
când el priveºte în istorie nu gãseºte decât exemple
pasagere de politicã adevãratã în acþiune: în Atena anticã,
în proclamaþiile Revoluþiei franceze, în Solidaritatea
polonezã, ºi în ultimele zile ale Republicii Democrate
Germane, înaintea cãderii Zidului, când oamenii s-au oprit
din a scanda „Wir sind das Volk” („Noi suntem poporul!”)
ºi au început sã scandeze „Wir sind ein Volk” („Noi suntem
un singur/acelaºi popor!”). Trecerea de la articolul definit
la un indefinit marca, scrie Zizek, „închiderea unei
momentane deschideri politice autentice, reaproprierea
elanului democratic de cãtre presiunea spre reunificarea
Germaniei, ce însemna adoptarea ordinii politice/
poliþieneºti liberal-capitaliste a Republicii Federale.”
Dezvoltând credo-ul sãu politic, Zizek încearcã
sã reuneascã trei surse extrem de diferite – poate chiar
incompatibile: noþiunea lacanianã a subiectului ca fiind
un „pur vid” ce este „deplasat în mod radical” faþã de
lume, economia politicã a lui Marx ºi convingerea Sfântului
Pavel cã doar adevãrul universal este forþa ce poate
recunoaºte nevoile particularului. Zizek se numeºte
afectuos un „materialist paulinic” ºi admirã forþa viziunii
pauline. El crede cã încremenirea post-politicã poate fi
distrusã doar de un act ce „submineazã globalizarea
capitalistã de pe poziþia unui adevãr universal în acelaºi
fel în care a procedat creºtinismul paulinic cu Imperiul
Roman”. El adaugã: „ Visul meu este sã combin credinþa
extrem de întunecatã ºi de pesimistã cã viaþa este în
principiu oribilã ºi contingentã cu o atitudine socialã
revoluþionarã”.
Filozofic vorbind, argumentul lui Zizek îþi taie
rãsuflarea, dar ca ºi prescripþie socialã, „vis” poate fi un
cuvânt bine ales. Singurul mod în care se poate contracara
dominaþia capitalismului global, argumenteazã el, este
printr-o „directã socializare a procesului de producþie” –
un plan ce are mici ºanse sã se dezvolte în Slovenia, care
se bucurã acum de multe dintre beneficiile capitalismului
consumerist vestic. Când devine presat sã precizeze cum
ar arãta un control asupra procesului de producþie, el
admite cã nu are nici o idee, deºi este destul de sigur cã o
alternativã la capitalism va apãrea ºi cã dezbaterea publicã
trebuie sã fie deschisã pentru a include subiecte ca ºi
controlul asupra ingineriei genetice. Dintre cei mulþi care
cer o reîntoarcere la primatul economicului, el este doar
cel care are cea mai subtilã viziune asupra subiectului.
Ce trebuie sã facem atunci cu cererea lui Zizek
de reîntoarcere la politicã? E doar un alt gest de autosubminare?
Parþial da, dar poate cã tocmai acesta este
scopul. Fericita libertate a momentului politic utopic e o
dorinþã pe care o avem cu toþii, crede el. Dar la fel, ar
recunoaºte el, ne dorim ºi ideologii ºi instituþii. Iar aceste
impulsuri contradictorii – cãtre eliberare ºi cãtre
constrângere – nu sunt doar politice. O tezã centralã a
psihanalizei lacaniene e aceea cã psihicul fiecãrui individ
este structurat de impulsurile contrare ale dorinþelor
anarhice ºi ale mecanismelor inhibitoare de apãrare. ªi de
ce nu ar caracteriza aceeaºi dialecticã ºi viaþa intelectualã
a lui Zizek, care a fost devotatã proclamãrii relevanþei
universale a ideilor lui Lacan?
„Sã nu uiþi cã în cazul meu totul e opusul a ceea
ce pare”, spune el. „Adânc în interior sunt extrem de
conservator; doar joc treaba asta cu subversiunea. Cel
mai secret vis al meu e sã scriu un tratat telogic de modã
veche, în mai multe volume, în stilul lui Toma d’Aquino.
Aº examina fiecare dintre teoriile lui Lacan într-o manierã
complet dogmaticã, luând în considerare argumentele
pentru ºi împotriva fiecãrei afirmaþii ºi oferind apoi un
comentariu. Aº fi mult mai fericit dacã aº putea sã fiu un
cãlugar în celula mea, cu nimic altceva de fãcut decât sã
îmi scriu Summa Lacaniana mea”.
Dar nu ar fi prea singur? Încã o datã, Zizek îºi
confirmã reputaþia. „Ok, poate totuºi nu un cãlugar solitar.
Aº putea fi un cãlugãr cu o femeie”.
Traducerea din limba englezã de Mircea Mircea Mircea Mircea Mircea Vlad Vlad Vlad
Vlad Vlad

Jean BAUDRILLARD
Nique ta mère!
A fost nevoie sã ardã într-o singurã noapte 1500 de
maºini, apoi, în ordine descrescãtoare, 900, 500, 200, pânã la
a se apropia de media normalã cotidianã, pentru ca sã bãgãm
de seamã cã în fiecare noapte 90 de maºini, în medie, ard în
dulcea noastrã Franþã. Un fel de flacãrã perpetuã, precum
cea a Arcului de triumf, arzând în cinstea imigrantului
necunoscut. Astãzi recunoscut, preþ de o revizuire sfâºietoare,
dar în întregime înºelãtoare.
Un lucru e sigur: excepþia francezã, care începuse cu
Cernobîl, s-a sfârºit. Frontierele noastre au fost totuºi violate
de norul radioactiv, iar «modelul francez» s-a prãbuºit totuºi
sub ochii noºtri. Dar, sã fim liniºtiþi, nu e numai modelul francez
cel care se prãbuºeºte, ci modelul occidental în întregime se
dezintegreazã, nu doar sub lovitura unei violenþe din exterior
(cea a terorismului sau a africanilor luând cu asalt gardurile cu
sârmã ghimpatã din Melilla), ci din chiar interiorul sãu.
Prima concluzie – ºi asta anuleazã deja toate predicile
ºi discursurile actuale – este cã o societate aflatã ea însãºi pe
cale de dezintegrare nu are nici o ºansã de a putea sã-ºi
integreze imigranþii, ei fiind în acelaºi timp rezultatul ºi dovada
sãlbaticã a acestei dezintegrãri. Realitatea crudã este cã, dacã
imigranþii sunt virtual scoºi din joc, noi, noi suntem în mod
profund lipsiþi de moºtenitori ºi în crizã de identitate. Imigraþia
ºi problemele sale nu sunt decât simptomurile disocierii
societãþii noastre, aflatã la cuþite cu ea însãºi. Sau, mai exact:
problema socialã a imigrãrii nu este decât o ilustrare mai
vizibilã, mai grosierã, a exilului europeanului în propria sa
societate (Hélé Béji). Adevãrul inacceptabil este acesta: noi
suntem cei care nu mai integrãm propriile noastre valori ºi,
prin asta, neasumându-le, nu ne rãmâne decât sã le pasãm
celorlalþi, de voie bunã sau cu forþa.
Nu mai suntem în mãsurã sã propunem nimic în termeni
de integrare – în fond, integrare în ce? – noi suntem tristul
exemplu al unei integrãri «reuºite», acela al unei vieþi complet
banalizate, tehnicã ºi confortabilã, despre care avem mare grijã
sã nu ne punem întrebãri. Aºadar, a vorbi despre integrare în
numele unei definiþii de negãsit a Franþei, înseamnã, pur ºi simplu,
pentru francezi a visa în manierã disperatã propria lor integrare.
Nu vom avansa deloc atâta vreme cât nu vom înþelege
cã societatea noastrã este cea care, prin chiar procesul sãu
de socializare, secretã ºi continuã sã secrete în fiecare zi
aceastã discriminare inexorabilã, cãreia imigranþii îi sunt
victimele desemnate, însã nu singurele. Este rãsplata unui
schimb inegal al «democraþiei». Aceastã societate trebuie sã
înfrunte o încercare mult mai teribilã decât cea a forþelor
adverse: cea a propriei sale absenþe, a propriei sale pierderi
de realitate, care va face ca, în curând, ea sã nu aibã altã
definiþie decât cea a corpurilor strãine care îi bântuie periferia,
a celor pe care ea i-a expulzat ºi care, acum, o expulzeazã din
ea însãºi, ºi a cãror interpelare violentã scoate la ivealã ceea
ce dispare în ea, trezind, în acelaºi timp, un fel de luare la
cunoºtinþã. Dacã ar reuºi sã-i integreze, ea ar înceta sã mai
existe în propriii sãi ochi.
Dar, încã o datã, aceastã discriminare à la française nu
este decât micromodelul unei fracturi mondiale care continuã,
sub însuºi semnul mondializãrii, sã punã faþã în faþã douã
universuri ireconciliabile. Aceeaºi analizã pe care o facem situaþiei
noastre poate fi repercutatã la nivel global. Anume cã terorismul
internaþional nu este decât simptomul disocierii puterii mondiale
în luptã cu ea însãºi. În ce priveºte cãutarea unei soluþii, eroarea
e aceeaºi la diferite nivele, fie cã e vorba de periferiile noastre
sau de þãrile islamice: este iluzia totalã cã ridicând restul lumii la
nivelul vieþii occidentale, vom putea regla chestiunea. Or, fractura
este mult mai profundã, ºi chiar dacã toate puterile occidentale
contra-episteme
39
reunite ar dori cu adevãrat (ceea ce avem toate motivele sã ne
îndoim), ele nu ar putea reduce aceastã fracturã. Chiar mecanismul
supravieþuirii ºi superioritãþii lor este cel care le împiedicã –
mecanism care, prin toate discursurile pioase asupra valorilor
universale, nu face decât sã întãreascã aceastã putere ºi sã aþâþe
ameninþarea unei coaliþii antagoniste de forþe care o vor distruge
sau care urmãresc sã o distrugã.
Din fericire sau din nefericire, noi nu mai avem iniþiativa,
noi nu mai avem, aºa cum am avut secole de-a rândul, controlul
evenimentelor, iar deasupra noastrã pluteºte o succesiune de
noi avânturi imprevizibile. Putem deplânge retrospectiv acest
eºec al lumii occidentale, însã „Dumnezeu râde de cei pe carei
vede denunþând rãul cãruia îi sunt cauza”.
Acest nou avânt al periferiilor este, aºadar, în mod
direct legat de o situaþie mondialã; dar el e legat în acelaºi
timp – ceea ce, în mod ciudat, nu se spune niciodatã – de un
episod recent al istoriei noastre, ascuns cu grijã de-atunci,
prin aceleaºi mijloace ale necunoaºterii ca ºi în cazul
periferiilor, ºi anume evenimentul «nu»-ului de la referendum.
Cãci «nu»-ul celor care l-au votat fãrã sã ºtie prea bine de ce,
pur ºi simplu pentru cã nu vroiau sã joace acel joc în care au
fost atât de adesea prinºi în cursã, sau pentru cã refuzau sã
fie integraþi din oficiu în acest « da » minunat al unei Europe
«la cheie», acest «nu» era expresia celor lãsaþi pe dinafarã de
cãtre sistemul de reprezentare, al exilaþilor din reprezentare –
dupã imaginea imigranþilor înºiºi, exilaþi din sistemul de
socializare. Aceeaºi inconºtienþã, aceeaºi iresponsabilitate
în acest act de a sabota Europa, ca ºi cea a tinerilor imigranþi
ce dau foc propriilor cartiere, propriilor ºcoli, precum negrii
din Watts sau Detroit în anii ’60.
O bunã parte a populaþiei s-a vãzut astfel, din punct de
vedere cultural ºi politic, ca ºi cum ar fi imigratã în propria
þarã, care nici nu-i mai poate oferi o definiþie a propriei sale
apartenenþe naþionale. Toþi dezafiliaþi, dupã expresia lui Robert
Castel. Or, de la dezafiliere la desafio, la sfidare [défi], nu e
cale lungã. Toþi aceºti excluºi, aceºti dezafiliaþi, cã sunt de la
periferie, africani sau francezi «de viþã», fac din dezafilierea
lor o sfidare, ºi trec la act într-un moment sau altul. Este
singura lor manierã, ofensivã, de a nu mai fi umiliþi, nici lãsaþi
de-o parte, nici mãcar luaþi în grijã. Cãci eu nu sunt sigur – iar
acesta e un alt aspect al problemei, mascat de o sociologie
politicã «de-a noastrã», cea a inserãrii, a muncii, a ajutoarelor
sociale – eu nu sunt sigur cã ei chiar vor, aºa cum sperãm
noi, sã fie reintegraþi sau luaþi în grijã. Fãrã îndoialã ei
considerã modul nostru de viaþã cu aceeaºi condescendenþã,
sau aceeaºi indiferenþã cu care noi le considerãm mizeria.
Poate chiar preferã sã-ºi aprindã maºinile decât sã conducã
în ele – fiecare cu plãcerile lui. Nu sunt sigur cã reacþia lor la
o solicitudine prea bine calculatã nu va fi instinctiv aceeaºi
ca faþã de excludere ºi represiune.
Cultura occidentalã nu se menþine decât prin dorinþa
restului lumii de a accede la ea. Când apare cel mai mic semn
de refuz, minima retragere de dorinþã, nu numai cã-ºi pierde
toatã superioritatea, dar ea îºi pierde ºi toatã seducþia din
propriii sãi ochi. Or, e chiar ceea ce ea are de oferit «mai bun»,
maºinile, ºcolile, centrele comerciale, cele care sunt incendiate
ºi jefuite. Grãdiniþele [les maternelles]! Aºadar chiar acel ceva
prin care ne-am place sã-i integrãm, sã-i mãmim !... «Fuþi pe
mã-ta !», este, în fond, sloganul lor. ªi cu cât vom încerca sãi
mãmim mai mult, cu atât mai mult ne vor regula mama. Am
face bine sã revedem psihologia noastrã umanitarã.
Nimic nu-i va împiedica pe politicienii ºi intelectualii
noºtri luminaþi sã considere aceste evenimente ca niºte
incidente de parcurs pe drumul cãtre o reconciliere
democraticã a tuturor culturilor. Totul ne face însã sã
considerãm cã, dimpotrivã, ele reprezintã fazele succesive
ale unei revolte departe de a se fi încheiat.
Mi-aº fi dorit o concluzie ceva mai veselã – dar care ?
Traducere din limba francezã de Alex. Alex. Alex. Alex. Alex. Cistelecan Cistelecan Cistelecan Cistelecan Cistelecan

40 epistolarul de la olãneºti
Alexandru MUªINA
Despre fericirea obligatorie
Dragã Cis,
Sânpetru 29.08.2004
Sunt atât de deprimat încât m-am hotãrât sã-þi scriu
din nou. Sufãr (suferim) de lipsa unei „trãiri” factice, de
lipsa unei stãri gata socializate, utopicã, dar care - în
utopia ei - cere tocmai realizarea, trãirea ei „cu naturaleþe”,
ºi anume de lipsa fericirii.
Fericirea, în postmodernitate, e obligatorie, dacã
vrei sã te consideri om adevãrat; la fel cum era la strãmoºii
noºtri creºtini, cum e la contemporanii noºtri musulmani
credinþa (rugãciunea). Islamicii, drãguþii de ei, par
puternici, periculoºi – de neînþeles totodatã – doar fiindcã
se roagã de cinci ori pe zi. Ei se roagã, ºi-s O.K. (La fel ca
babele noastre rurale). Noi, ca sã ne simþim bine, trebuie
sã avem 5 orgasme pe zi, 5 succese pe zi, 5 premii pe zi
º.a.m.d.
Dacã nu le avem: depresie. ªi-aºa au ajuns sã se
þinã americanii cu Prozac, la care-n curând vom ajunge ºi
noi, cã doar vom intra în U.E. în 2007. Pânã atunci: o
vodcã „Sãniuþa”, un urlat la subalterni, o bere rasã la
terasã... Sau, în cazul femeilor, shoping-terapie. De ele e
mai greu, cã n-au nici pe departe banii pentru ce li se
oferã sã cumpere. (Într-un fel, era mai bine-n socialism –
cu magazinele goale, femeile erau resemnate, deci mult
mai calme & mai constructive: improvizau o ciorbiþã pe
cinste din te miri ce & tare mândre erau de asta; ºi pe
bunã dreptate).
În plus, te mai înnebunesc toate modelele de þoale,
case & maºini de la televizor, din reviste, din reclame, de
la „Billa”, „Metro” ºi „Selgros”, zecile de zodiace care te
asalteazã zilnic (pe care sã-l urmezi, cã se bat cap în cap?).
Fiecare în parte îþi spune: fã aºa! Dar, la o adicã, dacã stai
sã urmezi toate sfaturile (reclamele, sugestiile etc.),
concluzia e una singurã: descurcã-te cum poþi! Mersi,
asta o ºtiam de pe vremea comunismului.
Noi, the romanian style, suntem încã prea complicaþi
sufleteºte, ca ruºii din secolul XIX (mai exact, din romanele
lui Dostoievski sau Turgheniev). Occidentalii, cum îi
cunoaºtem mai bine, ne apar ca... simpluþi, dintr-o bucatã
(din topor, ar zice unii). Rafinaþi, dar meschini (adicã simpli,
calculaþi). Of, of, of ... n-avem scriitori pentru ce suflete
complexe ascundem! Nu ne regãsim deloc în literatura
noastrã actualã.
Pentru cã - nu-i aºa? - escribadorele român, prea
complicat el însuºi, n-are încredere decât în personajele
lineare, simple, „americãneºti”, cum - în secret – viseazã
sã fie el însuºi. (Aici ar trebui sã mã opresc ºi sã dau
fuguþa sã scriu un roman cu personajele, fabuloase: Aurel
Pantea, Gheorghe Crãciun, Caius Dobrescu, Gheorghe
Ene, Marius Oprea, Virgil Podoabã ºi alþii. Nu ºtiu câþi
scriitori sunt în „lumea literarã”, dar personaje ... mon Dieu!,
de la poetul galactic Cristian Miloº, sau specialistul în
„bãtut nevasta fãrã sã laºi urme”, Mihai Gãlãþanu, la
socratele Gheorghe Iova. „Personae” ar trebui sã fie o
uverturã).
Dar, pe moment, sunt prea deprimat ca sã mã apuc
de prozã. À quoi bon quitter Coasta Boacii, la ce bun sã
pãrãseºti dulcea depresie, difuza nemulþumire faþã de toþi
cei din jur, uterala milã de sine? Cãci nimeni nu va mai
putea sã ne iubeascã precum ne iubim; purtãm membrana
uteralã cu noi, ea e chiar persoana noastrã. Periculoºi
sunt doar cei care trãiesc în afarã, fiindcã riscã sã ajungã
dictatori, ca Hitler & Ceauºescu ... ºi câþi or mai fi. Omul
cu doi creieri, Kim Ir Sen, precis cã a pierdut toatã apa
amnioticã, de-a simþit nevoia sã omoare mii de oameni,
numai sã-ºi demonstreze, zilnic, cã este. Pãi mie-mi ajunge
sã fiu deprimat. Mã regãsesc întru totul (sau pe aproape).
Dar a existat ºi un impuls imediat pentru a-þi scrie: la
un moment dat, într-un articol din „Vatra”, Horea Poenar
evocã posibilitatea – absurdã, zice el – ca tu sã rãmâi în
istoria literaturii doar ca autor al monografiei Pillat. Dar
tocmai asta se va întâmpla dacã nu vei scrie ºi o istorie a
poeziei româneºti (mãcar a celei postbelice)! Aproape cãmi
vine sã-þi zic: poþi s-o dai ºi altui editor, numai scrie-o!
Scrie-o pe ea, istoria!
Tot azi þi-am citit ºi interviul din „Ziua literarã”. ªi
mi-am dat seama cã chiar nu ai nici o scuzã: iubeºti cu
adevãrat poezia, scrii excelent, nu te crezi buricul
pãmântului. Ce-þi lipseºte? ªtiu: ai prea multe (calitãþi). ªi,
mai ales, eºti prea complicat. Prea romanian style. Dacã
erai un simpluþ de american, de mult ai fi fost scris istoria
în cauzã.
Noi ne lãfãim în potenþialitate. Ea e bogatã,
nesfârºitã, pe când realitatea: atât de simplã, de univocã,
de limitatã! Impotenþa ta scripturalã (ca ºi a mea) e semnul
cel mai clar de primitivitate. Culmea potenþialitãþii – pentru
cã existã, dar dispare în chiar momentul manifestãrii – e,
desigur, oralitatea. Deºi ardeleni, amândoi, ne regãsim mai
degrabã în Þuþea, sau în Iova decât în Blaga – cel mut ca
o lebãdã, dar carele multe a scris - sau în Kant. Pentru cã
ardeleanul, de mult alfabetizat de domnii kakanieni, poartã
în suflet modelul rural, oralitatea. Nostalgia vânjoºeniei, a
potenþei fizice, a flãcãului care n-a fost dus de lângã boi,
dus de-acasã, vorba lui Goga. Elegantul (?) nostru refuz
al faptei scripturale, amânarea ei e cam ca a unei zgâtii
încãpãþânate de la þarã: ºi-ar dori niºte þoale franþuzeºti,
dar n-ar dori sã se prefacã (la propriu & la figurat) în
altcineva, obligatoriu „artificial” (Vezi ºi „Elogiul
machiajului” al lui Baudelaire). Ar vrea sã rãmânã „cum a
fãcut-o mama ºi tata”, dar ºi sã o admire toatã lumea.
Pânã la urmã va ceda ºi ea. Dar, de obicei, prea târziu
ºi pe sume mult mai mici decât junele crescute deja în
cultul reuºitei, al banilor ºi distracþiei. Noi parcã am vrea
ºi n-am vrea sã intrãm pe piaþã. Cã, asemeni nouã, existã

un întreg trib de scriitori români (singurul în mijlocul cãruia
ne simþim bine) nu schimbã deloc lucrurile. Locul triburilor
e în rezervaþii: sã dea spectacole pentru vizitatorii bine
îmbrãcaþi & hrãniþi, cu aparate foto ºi de filmat, cu celulare
ºi aer condiþionat în camerã.
Îmi vine sã râd când vãd obsesia colegilor
escribadori români de a fi traduºi, de a avea succes în
Vest, de a lua chiar premiul Nobel. Singura noastrã
ºansã e sã ne constituim o „rezervaþie”, un „Parc
tematic” suficient de interesant încât sã vinã ei la noi,
sã vrea ei sã ne viziteze & fotografieze (eventual sã ne
premieze – nu-i clar cã, mai nou, Nobelul se dã
reprezentanþilor unor „triburi”: homo, negri & femei,
evrei neînþeleºi acasã, dizidenþi, exilaþi º.a.m.d.?) Un
Parc tematic cu personaje & istorii noi, exotice. Deaia
chestia cu Dracula mi se pare o prostie: e istoria lor
(& personajul aºiºderea), plasatã la noi doar fiindcã
locurile pãreau suficient de exotice la 1890. Ca sã reuºim,
acum, trebuie sã inventãm un alt exotism, cum au fãcut
sud-americanii, ruºii, cum – mai nou – fac chinezii: ceva
cu haiduci contemporani, þigani, securiºti malefici,
contrabandiºti cu suflet de aur, ceva cu aurolaci & câini
comunitari.
Dar asta n-are nimic de-a face cu realitatea! Rezon.
Dar când a avut de-a face cu realitatea, ea, literatura de
succes?! Dacã n-aº fi prea leneº (ºi prea complicat) aº
improviza rapid un romãnaº românaº pe gustul
occidentalului grãbit tocmit. Dar eu nu vreau bani, eu
vreau respect, vreau glorie (nici mãcar premiul Nobel nu
m-ar mai satisface, cã prea s-a devalorizat), vreau nobleþe
recunoscutã (ca tot parvenitul). Vreau sã fiu un Proust,
nu un Eugène Sue sau Bram Stocker, vreau sã fiu Faulkner,
nu Ray Bradbury. Eu am demnitatea mea, în tribul meu.
Necunoscut. ªi eu, ºi tribul.
Cred cã cea mai reuºitã „rezervaþie”, cel mai reuºit
Parc tematic ar fi cea/ cel deja introdus(ã) în imaginarul
occidental de Ionescu, Cioran & Eliade: Absurdistan,
neantul valah, ciobanul mioritic. Un fel de „gaurã neagrã”
a istoriei, un tãrâm al ultimei utopii postmoderne: lenevia,
somnia. Nu somnul, ci somnia. O stare specialã,
neculpabilã ºi neculpabilizatã, a trândãviei (exact ce le
lipseºte occidentalilor). A trãi, fãrã sã trãieºti, conectat la
aparate (magice), a trãi hrãnit direct în venã (cu glucozã
&, eventual, ceva drog), jucând nesfârºite computersgames.
Sã-i zicem acestei rezervaþii „Ciobanul” (ce viguros
sunã, ar fi ºi pentru înfometatele - artificial – de sex
occidentale o atracþie în plus), sau „juna Mioarã” (numai
bunã, tentantã pentru zoofili & pedofili)? Sã inventãm cel
mai tare joc: sã nu faci nimic. Sã stai ºi sã aºtepþi. Sã-þi
plângi de milã. Sã fii deprimat. 10-12 zile, desigur, nu mai
mult. Cã, dupã aia, trebuie sã te întorci la muncã. Dar cât
de revigorat!
Observi cã am cele mai bune idei pentru a face din
România o þarã superprosperã (modelul meu e Elveþia).
Din pãcate, nu vor fi puse în practicã – ar fi prea simplu.
Scârbos de eficient, de occidental. Împotriva ethosului
tribului meu. Noi credem doar în „n-a fost sã fie”, în „de-o
fi sã mor”, în „niciodatã n-o fost sã nu fie cumva”. Nu
rezervaþie etnofolcloricã (cum viseazã doamna academician
Ispas), ci „Rezervaþie sufleteascã”, „Parc tematic psihotic”,
asta ar trebuie sã facem în/ din România.
epistolarul de la olãneºti
41
Dar, pentru asta, mai e nevoie de ceva, mãcar în
literaturã: de imaginaþie. Or, escribadorele român e (cu
mici excepþii) lipsit de imaginaþie; el recicleazã mituri,
discursuri, fie autohtone (protocroniºtii), fie strãineze
(postmodernii). Cât de plictisitori sunt „marii” noºtri
prozatori: mereu ceva ce-am mai citit – ºi la Breban ºi la
D.R. Popescu, ºi la Crãciun ºi la Cãrtãrescu! Mai
inventaþi, bãieþi, ºi ceva nou, cã romanele voastre le-am
„fumat” cu Marquez, Dostoievski, Flaubert sau Pynchon!
Nici mãcar exotici (precum Kadare sau Aitmanov) nu-s
iubiþii noºtri prozatori. Originalitatea lor e cam ca a
costumelor populare bãrbãteºti & feminine ungureºti
sau polace: imitã ºi adapteazã vestmintele nobililor sau
servitorilor de vârf din secolele trecute. (Dar parcã dragul
nostru de port popular ce-o fi? Când am vãzut, la
Olimpiadã, „costumele populare” greceºti mi-a venit sã
strig: „Hoþie! Ne-aþi furat costumele populare din
Muntenia, Oltenia ºi Dobrogea!”).
Ceva pene-n pãr, ceva tatuaje, ceva „yuf, yuf!”, ceva
tam-tamuri & sacrificii umane la stâlpul caznelor, stimaþi
prozatori români! De asta au nevoie occidentalii în
eventualele romane româneºti „pentru export”. N-aþi
învãþat nimic din succesul westernurilor spaghetti, al
filmelor cu indieni fãcute de R.D.G.-iºti sau de sârbi? La o
adicã, nici Mãrgelatu – cu seminþele lui scuipate printre
dinþi – nu era rãu. (Copiilor mei le-a plãcut filmul). Deºi
Mãrgelatu ... nu-i destul de exotic, evident.
Ce nu prea înþelegem noi e cã însuºi imaginarul sa
globalizat. Ai succes doar dacã gãseºti, în el, un loc
neocupat, o niºã de piaþã. Aºa au reuºit Kadare,
Kundera, siberienii, chinezii, & ruºii franþuziþi. Chiar ºi
musiu Huellebecq. Cel puþin anglo-saxonii (mai nou,
hispanicii) ºtiu regula, pentru ei e ceva de la sine înþeles.
Dar nu, escribadorele român e ca olteanul care stã toatã
ziua cu zece roºii ºi cinci pepeni la ºosea, aºteptând sã
opreascã domnii ºi sã cumpere. Nici mãcar mai ieftin nu
vinde, iar la piaþã gãseºti zeci de soiuri de legume ºi
fructe, laolaltã.
Agentul literar e un ºmecher, editorul e un
intermediar, un exploatator care vrea sã câºtige el mai
mult. Cam aºa gândeºte scriitorul autohton. ªi încã, la fel
ca zarzavagiul sau muncitorul: dacã nu e citit, nu e tradus,
de vinã e statul, care nu se implicã, nu dã legi, nu
achiziþioneazã, nu investeºte destul. Mãcar amerindianul
neglijent ºi alcoolic e demn de compasiune ºi respect (ca
ºi escribadorele rus, care are demnitatea lui, manifestatã
prin ura de Occident ºi alcoolism tenace); vesticii, oameni
ºi ei, îi apreciazã (de nu-i admirã) pe mândrii & stranii de
amerindieni, ca ºi pe ruºi. Care ruºi mai au în spate ºi o
mare literaturã! Dar noi? Repet, avem o singurã ºansã:
„rezervaþia”, Parcul tematic: Neanto – land-ul, cowboy-ul
mioritic, visãtorul sub tei. (Nu-i semnificativ succesul
cântecului cu un titlu atât de aberant-românesc „Dragostea
din tei”? Chiar, ce-o fi aia? Amor prin copaci, pe crengile
eminescianului arbore?). Sã-i vezi ce plãcut impresionaþi
sunt strãinii la „ªura dacilor”, la „Coliba haiducilor”!
Suntem admirabili în rolul de ciobani, de cosaºi, de þapinari
(ne ºi stã bine în costum popular – apropo, ce fain se
„deghizau” reginele ºi prinþesele române acum 70-100 de
ani!). N-avem, însã, nici un haz în rolul de profesori,
scriitori, bussines-man-i.

42 epistolarul de la olãneºti
Dar, atenþie: ciobani postmoderni, cosaºi ai lanului de
simboluri, þapinari ai marilor oraºe!!! Nu am destule cojones
ca sã umblu, inclusiv la cursuri, îmbrãcat în costum popular
(deºi ades visez la asta). Cred cã aº (re)cãpãta o nouã (veche)
demnitate. O dignitas românã rediviva. Dar noi nu ne
permitem sã visãm mãcar asta: conformiºti, ne visãm pe plajã
la Ibizza, premiaþi la Paris, traduºi la New-York. N-avem
imaginaþia & personalitatea unui Brâncuºi care, la Paris, îºi
snoba vizitatorii cu mãmãligã fãcutã-n ceaun. Desigur, acum
ar trebui imaginat, inventat altceva. (Brâncuºi aparþine, vremnu
vrem, imaginarului occidental, mai mult decât imaginarului
nostru; sã fim sinceri: pentru români, Brâncuºi e ca vãrul
care a reuºit – naiba ºtie cum, cã prea grozav pe-aici nu s-a
arãtat – la Paris & New York, ºi cam atât).
Pare cã, de la o scrisoare la alta, mã cam contrazic.
Nu vãd nimic rãu în asta. Dar (din pãcate?) nu-i chiar aºa.
Am pledat pentru autenticitate, pentru atenþie faþã de cel
de lângã noi, care e ºi el, în primul rând, om. Acum pledez
pentru „falsificare”, pentru penetrarea imaginarului (de
consum) globalizat. Cele douã nu se exclud.
În primul rând: occidentalul de calitate chiar e
preocupat de ce e-n sufletul bietului exotic - eschimos,
amerindian, thailandez, român.
În al doilea rând: dacã vrem succes cu orice preþ,
apoi sã cunoaºtem ºi sã respectãm legile pieþei
imaginarului mondial. Gata cu ograda amenajatã de
P.C.R.! Vin traducerile peste noi! Vin gãinile americane
(umflate cu steroizi), grâul unguresc, laptele olandez (al
vacilor sedentare & melomane), vin merele spanioleºti
(tratate chimic la marele fix)... Gata cu magazinele socialiste,
în care margarina & cafeaua se vindeau pe sub mânã,
întocmai romanelor lui Marin Preda! A venit concurenþa!
Intrãm în U.E.! Da’ ºi U.E. (& America) întrã în noi, pânã la
rãdãcinã. Pânã la dulcea ciobãnie, pânã în visul ciobanului
mioritic („Cã la nunta mea/ S-a ivit un star/ ºi la C.N.N./ sa
transmis tot live”).
La o adicã, tot ce ni se întâmplã nu-i deloc deprimant.
Mai degrabã excitant. Rar ai parte (în istorie) sã trãieºti,
simultan: destrãmarea unui sistem socio-politic ce pãrea
etern ºi revoluþia informaticã (cea mai rapidã &
spectaculoasã din tot ce ni s-a întâmplat pânã acum, de la
acea mutaþie geneticã care ne-a inventat). Iar spiritul nostru
mioritic, de chibiþi, nu-i chiar un dezavantaj.
De aceea, refuz sã mã mai las culpabilizat, n-am sã
mã mai simt vinovat cã – vorba lui Gheorghe Crãciun –
stau în tribunã ºi scuip seminþe peste jucãtori. În primul
rând: nu scuip seminþe (ca Mãrgelatu). Apoi: nu eu am
vrut sã fiu în tribunã. Eu mã zbat sã intru pe teren, dar nu
mã bagã nimeni în „Echipã”. (Pe la 10-11 ani, am jucat la
„pitici”, la C.S.M. Sibiu. Am participat la dure
antrenamente, dar, la meciuri, am fost mereu rezervã. E
drept, nu eram cel mai bun, dar însã totuºi... îmi doream
din toatã inima sã joc. Am stat ce-am stat pe banca de
rezerve – 2,3,4 meciuri -, dar, la un moment dat, cu sufletul
traumatizat, am renunþat ºi m-am întors la lecturile mele. ªi
iatã-mã-s scriitor).
Pânã la urmã, în spectacolul lumii de azi, nu-i puþin
lucru sã fii un scriitor, un chibiþ onest ºi de calitate. (La o
adicã, ce-s comentatorii politici, criticii de artã & literari
etc., dacã nu niºte chibiþi profesionalizaþi?). Cum filosoful
nu-i înþelept, ci doar iubitor de înþelepciune, aºa ºi eu: fiu
al faptei nu sunt, ci doar un iubitor de acþiune. Cândva,
poate cã un geniu al viitorului va inventa un computergame
cu numele „Muºina”. Cel mai tare & subtil joc: sã-þi
dai cu pãrerea, sã ghiceºti ce va fi în viitor ºi... sã ai dreptate
(sau nu), sã o nimereºti (sau nu). Sã-þi doreºti atât de tare
sã ai dreptate (jocul va fi unul complet, cu conectarea
corpului & a minþii la aparat), încât sã ajungi sã ai. Un joc
al minþii, al atenþiei, al voinþei de a fi viu ºi de a fi luat în
seamã. Nivelul ultim al jocului: sã te asculte cei din jur.
Tot scriind aici, mi-a mai trecut din deprimare. Tot
scriind aici, mi-a mai trecut din angoasa naþionalã, folosind
terapia naþionalã: vãicãreala. Plus ceva bovarism sociocultural
(dozã medie).
Cã tot veni vorba de „dozã”: nu i-am înþeles niciodatã
pe drogaþi. Dacã nu te simþi în apele tale, nu-i mai simplu
sã te droghezi cu vorbe, cu vise de tot felul? Sau poate cã
tocmai asta e: cei în cauzã n-au imaginaþie. (Sau nu mai au:
artiºtii care se drogheazã). L-am recitit, cu atenþie, pe
Baudelaire, cu „Paradisurile artificiale”. Pe cât am senzaþia
cã am priceput din restul scrierilor sale, pe atât nu mi-a
rãmas nimic de acolo.
Cred cã viaþa însãºi e un drog, cel mai tare drog. Rar
mã dezmeticesc din ce mi se întâmplã. Ca sã recad în altã
fantasmã a ... realitãþii. ªi apoi: visele. Nesfârºitele vieþi
trãite în timpul nopþii. La ce bun drogurile, când eu nu pot
„digera” nici mãcar ce am trãit & visat. Sau poate cã drogul
propriu-zis simplificã efectele drogului numit viaþã, face
lucrurile mai comprehensibile.
Dar poate cã-s eu prea sensibil (atât de sensibil încât,
ca într-o povestire a lui Villiers de L’Îsle Adam, le par
multora insensibil). Poate cã în aceastã netrebuinþã de
drog, dezinteres pentru el, constã exact limita, ceea ce mã
va împiedica sã fiu un mare poet, ca Baudelaire. Apropo
de globalizarea imaginarului: ea e deja prezentã la
Rimbaud, din care am tradus recent. ªi de aceea e un mare
poet, esenþial pentru modernitate. Recitindu-l (cu ºi mai
mare atenþie), mi-am dat seama nu doar cât de retardaþi
suntem în discuþiile ºi disputele noastre intelectualromâneºti,
ci ºi cã, dacã vrei sã mai spui ceva realmente
nou, trebuie sã vii cu idei, lucruri (& realitãþi) de dupã el.
Gândirea e eternã (?) ºi identicã cu ea însãºi (?), cã
altfel nu i-am mai înþelege pe cei din trecut. Dar, totodatã,
lucreazã cu alte „realitãþi”, rãspunde altor provocãri (în
esenþã aceleaºi, dar în forme neaºteptate). Banal: nu mã
intereseazã trecutul decât în mãsura în care mã ajutã sã
înþeleg prezentul ºi sã aproximez viitorul. Însã, cum totul
e trecut, nu doar cã nu-l pot ignora, dar nici nu am alt
„material”. Teoretic, trecutul nu ar trebui sã-mi deturneze
atenþia de la obiectivul principal: prezentul, eventual
viitorul. Lumea de azi e stresantã pentru cã nu mai putem
ignora prezentul ºi viitorul. Schimbãrile-s aºa de rapide,
nãvãlesc atât de brutal peste noi, cã marele zid chinezesc
al inerþiei premoderne, rurale nu mai e bun de nimic. Nu
mai putem spera sã trãim la fel ca pãrinþii sau bunicii noºtri,
nici mãcar ca noi înºine acum 10-20 de ani.
Am scãpat (dã Doamne sã fie definitiv!) de rãzboaie,
cel puþin în Europa, dar au nãvãlit pe capul nostru
prezentul ºi viitorul. S.F.-ul nu mai are, azi, nici un haz.
(S.F.-ul are perioadele lui de glorie – în ultimii 80 de ani, a
avut urcuºuri & coborâºuri spectaculoase – în intervalele,
în perioadele de „relaxare”, dintre diversele revoluþii

ºtiinþifico-tehnice). Când prezentul ºi viitorul sunt prea
agresive (ca în ultimii 10-15 ani), o dãm pe poveºti, pe
fantasy (de la Tolkien la Rowlings, de la Coelho la Spider-
Man).
Dacã mã gândesc la felul în care trãiam ºi înþelegeam
lumea acum 20-25 de ani, mã apucã ameþeala. Suntem ca
pe un pod, la mare înãlþime: nu ne uitãm mai niciodatã în
jos (înapoi), cã ne ia vertijul.
Asemenea vertijuri nu-þi mai dã decât marea poezie.
De-aia poezia n-o sã disparã niciodatã. Chiar ºi tonele de
maculaturã poeticã au o explicaþie: când o scriu, cei în
cauzã au un simulacru de vertij (ca ºi cei care se îmbatã cu
apã rece, eu, par examplu), care le face bine. Agasant e cã
vor sã te convingã ºi pe tine – cititor, critic – cã au avut un
vertij pe bune, de-adevãratelea. Mai exact, cã, citindu-le,
musai sã-l ai ºi tu (vertijul). 99% din poezie e scrisã pentru
plãcerea proprie (ca ºi copiii care-ºi fac singuri fricã).
Deci, e un lucru bun, util. E O.K. Ce nu-i O.K. e cã
„producãtorii” în cauzã, în loc sã se mulþumeascã cu
autoconsumul (ca þãranul român sau Nastratin Hogea al
lui Ion Barbu), vor sã sã-þi bage pe gât „marfa” lor.
Întotdeauna am un fel de sfialã, de crispare în faþa
fiecãrui cititor al poeziilor mele: dacã „marfa” nu e bunã,
dacã e „expiratã”? De aceea n-am obraz sã mã „supãr” pe
cei cãrora nu le plac poeziile mele. (Apropo: ai fost incorect
în interviul deja pomenit - cel puþin unul, eu, din cei despre
care ai scris a fost foarte mulþumit, satisfãcut; cã n-a avut
chiar orgasm, mi se pare normal: mie, criticii nu mi-au
provocat niciodatã orgasme, fiindcã nu ãsta-i rolul lor; un
consilier financiar, sã zicem, oricât de strãlucit, n-are cum
sã-þi provoace orgasm).
Cred cã asta e una din marile probleme ale poeziei
de azi: hoardele de poeþi nu se mai mulþumesc (ca-n cultura
popularã) cu „autoconsumul” sau cu micul troc, ci au
nãvãlit pe marea piaþã ºi vor cu orice preþ sã vândã
„produsele” lor, fie cã existã o cerere pentru ele, fie cã nu.
De aici senzaþia de inflaþie poeticã, aerul de cerºetori sau
de vânzãtori de talcioc, penibilul manifestãrilor – publice
ºi particulare – ale multor scriitori (îndeosebi poeþi, dar nu
numai). De aici pânã la a cere interzicerea pe piaþã a
produsului generic „Poezia” nu mai e decât un pas (pe
care prof. univ. Simuþ, lipsit de subtilitate cum e, l-a ºi
fãcut).
La noi, în cele literare, lipsesc intermediarii. Doar pe
pieþele pre-moderne (sau doar în cazuri mãrunte) cei care
epistolarul de la olãneºti
43
produc ºi vând produsul. Deocamdatã, ne lipsesc agenþii
literari, managerii culturali etc. Dar criza e trecãtoare.
Problema rãmâne: poezia este ºi va fi necesarã, dar
numai o parte infimã din ce se produce are „valoare de
piaþã”. Cu atât mai mult cu cât doze de poezie apar în cele
mai diverse & de succes producte culturale: filme, cântece,
videoclipuri etc. Numai eu consum vitamina C în stare
purã: majoritatea o preferã pe cea din legume, fructe,
zarzavaturi sau tablete efervescente.
Scriind aici, dincolo de plãcerea pãlãvrãgelii, mã simt
ºi eu util: repet lucruri care se vãd cu ochiul liber, dar pe
care le tot uitãm, pe care refuzãm sã le pricepem. Treabã
de chibiþ. Dar cititorul, fãrã de care n-am exista decât strict
fizic, nu-i tot un chibiþ? Ce-ar fi marii sportivi, multimilionarii
în dolari (mai nou ºi gloria se cuantificã tot în bani, în
primul rând), fãrã milioanele de chibiþi. De-aia-mi iubesc
cu patimã cititorul ºi fac totul ca sã-l satisfac. Sper cã
simte asta, sper cã mã iubeºte ºi mã va iubi. (Captatio
benevolentia nu-i lucru de ºagã. Supãraþii de moderni au
gãsit, ei, o formã mai specialã, perversã poate, de a atrage
atenþia în Muzeu, afirmând cã nu-i intereseazã publicul,
dar tot aia urmãreau).
Cum tu eºti primul meu cititor, normal cã relaþia cu
tine e una „mai specialã”, cum ar zice traseistele (care ºi
ele au suflet). Una greu definibilã, dar esenþialã (cã altfel
aº scrie direct tratate sau proclamaþii cãtre naþie).
Sã-i zicem prietenie.
Legãnaþi în dulcea iluzie, pe care o induce cuvântul
prietenie, sã mergem frumuºel la culcare. Într-o nouã lume
(nu ºtiu care dintre milioanele posibile), în care – poate –
nu mai existã nici „Vatra”, nici tu nu mai exiºti. Ceea ce-i
foarte trist. Dar în care – poate – ºtiu sã zbor. Ceea ce
compenseazã lipsa de mai sus.
Am învãþat lecþia: nimic nu se pierde, totul se
transformã. Pânã ne trezim cã suntem doar o „dârã”, o
amintire, un exponat din Muzeu, o carte din Bibliotecã.
Cei mai tari dintre noi vor fi reciclaþi în parcuri tematice
sau de distracþie, ca Donald Duck sau Dracula. Îmi doresc
sã ajung un personaj generic, gen Ciobanul Postmodern,
Palavragiul Neantului, Drogatul cu Apã rece º.a.m.d. Vise,
vise ... locurile-s puþine, bãtaia pe ele e mare.
Îþi doresc sãnãtate, fericire, sã fii iubit & sã scrii o
datã istoria poeziei româneºti (mãcar postbelice).
Cu drag,
Acelaºi, A.M.

44 þinte în miºcare
Stephen SPENDER
Despre predarea poeziei moderne
Un poem are multe niveluri de sens, ºi niciunul din
ele nu e prozã. Sînt unele dintre ele mai “corecte” decît
altele? Este pe de-a-ntregul greºit sã credem cã un poem
poate fi parafrazat? Poate fi dobînditã o apreciere a
poeziei? Are poezia o valoare educativã pentru studentul
incapabil de o experienþã completã a ei, dar care poate
dobîndi o apreciere limitatã care nu pare a supravieþui
anilor de ºcoalã sau colegiu? Acestei ultime întrebãri, la
care cititorul poate fi înclinat sã rãspundã cu un imediat
“Nu”, nu i se poate da cu uºurinþã un rãspuns. Pentru cã
studenþii care poate cã niciodatã nu vor înþelege pînã la
capãt un poem pot adesea înþelege alte lucruri prin
mijlocirea discuþiei asupra poeziei. Aceia care preferã
discutarea poeziei lecturii de poezie privesc poezia ca pe
o iluminare asupra unor problema ale existenþei. Nu-þi poþi
permite sã respingi acest lucru ca irelevant atunci cînd iei
în considerare întregul tablou al educaþiei unui individ.
Multã lume priveºte astãzi poezia ca pe o iluminare asupra
problemelor filosofice ºi religioase. Deºi poezia nu e ºi nu
poate fi un substitut pentru religie ºi filosofie, poate totuºi
face lumea sã se gîndeascã serios la asemenea lucruri. Îi
poate conduce prin poezie ºi afarã din ea, în domeniul lor
real de interes sau spre vocaþia lor.
Probabil cã majoritatea criticilor moderni vor fi de
acord cã un poem înseamnã suma a tot ce este, într-un
limbaj folosit pentru a sugera nu numai gîndul, ci ºi
imagistica ºi sunetul. Înseamnã un gînd care poate fi
parafrazat în prozã, plus sunetul cuvintelor prin care acest
gînd este exprimat ºi care adaugã acestui gînd tot atît cît
adaugã culoarea desenului unui tablou, plus imagistica,
care devine o experienþã senzorialã pentru cititor, pe mãsurã
ce citeºte vers dupã vers, plus energia metrului, plus
gustul sau savoarea poetului în alegerea cuvintelor, plus
chiar lucruri cum sînt punctuaþia ºi spaþierea poemului pe
pagina tipãritã. Toate acestea devin o experienþã, care
este ºi înseamnã poemul.
Majoritatea criticilor moderni, dupã cum spuneam, ar
fi de acord cu acestea. La nivel global, tendinþa astãzi este
de a judeca poemul dupã sacra ordine a versului de
neînlocuit, ºi nu dupã opiniile generalizate ºi reductibile ale
poetului în interiorul poemului sãu. Aceastã apreciere
modernã a concreteþei ºi texturii artei este cu siguranþã una
din caracteristicile vieþii intelectuale a secolului XX pe care
o considerãm un progres faþã de cea a secolului al XIX-lea.
Cu toate acestea, dacã nu simþim nevoia de a traduce
poezia în prozã, totuºi nevoia de a explica ºi adnota pare
sã subziste. Altfel, cum s-ar explica acele cãrþi ce explicã
filosofia lui T. S. Eliot din Patru Cvartete sau pe cea a lui
Rilke din Elegiile duineze? E foarte bine din partea dlui
Robert Graves sã declare cã poemele sale sînt scrise doar
pentru poeþi, sugerînd cã toate poemele ar trebui sã fie
acest lucru ºi doar acesta. Dar, evident, în ciuda dorinþei
puriste moderne de a nu pierde poemul în traducerea în
prozã, poezia exprimã idei ºi atitudini complicate. Aceasta
ne duce inevitabil de la discutarea celei mai potrivite ordini
a celor mai potrivite cuvinte la discutarea ideilor din
spatele acestora. Robert Graves poate sã aibã dreptate
crezînd cã poezia ar trebui sã fie doar pentru poeþi. Însã,
în ciuda protestelor sale, majoritatea covîrºitoare a criticilor
de poezie presupune cã poezia e scrisã pentru un public
cititor care nu sînt chiar poeþi: sau, cel puþin, cã este un
conþinut al poeziei care existã, cum s-ar spune, separat de
pura experienþã esteticã ce poate fi comunicatã doar celor
ce gîndesc poetic, la fel ca poetul însuºi.
Profesorul de poezie considerã cã, deºi e important
sã sublinieze cã o poezie este, e de asemenea adevãrat cã
poezia este despre lucruri. Pentru un anumit fel de student,
partea cu “despre” este mai importantã decît partea cu
“este”: ºi probabil cã acest student poate învãþa mai multe
din explicarea poeziei decît acela care înþelege intuitiv
poezia ºi care de-abia dacã are nevoie sã fie învãþat.
Profesorul nu e un poet care îi învaþã pe poeþi, ºi
nici mãcar un critic literar preocupat doar de cititorii al
cãror interes faþã de poezie este “pur”. El trebuie sã
accepte, cred, cã interesul faþã de poezie al majoritãþii
studenþilor, oricît de serios ar fi, nu e de dragul a ceea ce
este esenþial poezia din poezie. În acelaºi timp, poezia
însãºi este ambiguã, ºi ceea ce constituie subiectul ei e
inseparabil legat de ceea ce este ea. Dacã un critic atît de
auster cum e T. S. Eliot poate argumenta cã un poet atît de
pur cum e Blake nu e un mare poet, din cauzã cã are o
“filosofie manufacturatã”, aceasta înseamnã cã o apropiere
de poezia lui Blake are loc cu siguranþã prin intermediul
filosofiei lui. ªi dacã mulþi dintre cititorii lui Blake nu trec
niciodatã dincolo de filosofia lui spre centrul imaginaþiei
sale, aceasta nu înseamnã cã au ratat în întregime poezia
existentã în Blake: pentru cã gîndirea lui Blake, care
probabil cã poate fi parafrazatã, rãmîne totuºi o parte a
poeziei lui. Despre ce e un poem, chiar dacã poate fi
exprimat prin proza criticilor, ne duce undeva spre
înþelegerea a ceea ce este.
Mulþi studenþi fãrã îndoialã cã încearcã sã foloseascã
poezia ca un auxiliar pentru a-ºi cultiva atitudini faþã de alte
lucruri decît poezia. Colegiul Sarah Lawrence mi-a furnizat
o serie de exemple ale unei astfel de atitudini utilitariste. O
studentã, K., avea, la începutul cursului, dificultãþi cu
anumite poeme moderne, pentru cã nu era de acord cu
opiniile pe care i se pãrea cã le exprimã poeþii în poeme; de
exemplu, pesimismul lui Thomas Hardy, misticismul lui T. S.
Eliot ºi insistenþa asupra sexualitãþii a lui D. H. Lawrence.
Ea considera cã poezia trebuie, cumva, sã exprime idei care
sã contribuie la ameliorarea societãþii umane.
Poate cã ar fi trebuit sã discut cu K. despre faptul cã
poezia nu are nimic de-a face cu pãrerile poeþilor, ºi ºi mai
puþin cu îmbunãtãþirea soartei umanitãþii. Dar am fãcut
doar parþial asta. I-am combãtut opiniile în sine, dincolo
de relevanþa lor pentru poezie. Am încercat sã subliniez
faptul cã a cãuta un sens în viaþã, chiar dacã pare sã
neglijeze exigenþele bunãstãrii sociale, nu înseamnã
evazionism. Rezultatul permisiunii de a discuta aspecte
ale poeziei, cum ar fi opiniile ºi personalitatea poeþilor,
ceea ce, la suprafaþã, pãrea sã aibã prea puþine în comun
cu opera lor a fost cã ea, pe parcursul unui an, ºi-a
dezvoltat puteri de apreciere pe care nu le crezusem
posibile. O lespede a convingerilor ei fusese îndepãrtatã.
A învãþat toleranþa tolerîndu-i pe poeþi. Cãpãtînd o anumitã
toleranþã, ea a resimþit o anumitã eliberare a vieþii ei
imaginative, ceea ce a dus-o la aprecierea poeziei de dragul
poeziei. Prejudecãþile ei nu era pur ºi simplu irelevante:
ele erau bariere care trebuiau îndepãrtate înainte ca ea sã
poatã înþelege în vreun fel poezia. Critica pe care o fãcea
fiecãrui poem – altfel spus, ceva cu care ea nu era de
acord – presupunea convingerea cã poezia trebuie sã aibã
un mesaj social cu care ea sã fie de acord. N-ar fi avut nici
un rost sã spui cã ceea ce spunea un poem era irelevant
pentru poezie, întrucît, pentru ea, a spune ceva era ceea
ce conta cu adevãrat, ºi, în cele din urmã, obiecþia ei era

faþã de orice atitudine intelectualã pe care nu o considera
responsabilã din punct de vedere social. A-i spune cã
pesimismul lui Thomas Hardy era irelevant pentru poezia
lui ar fi fost doar un mod de a o determina sã creadã cã nu
numai cã Hardy avea pãreri greºite, ci ºi cã încerca sã
scape de tragerea la rãspundere pentru ele. Aºadar, pãrea
mai potrivit sã-i accept punctul de vedere cã poezia are
de-a face cu opinii pe care ea nu le putea tolera ºi sã-i arãt
cã aceste opinii, în contextul în care fuseserã exprimate,
puteau avea o valoare pe care ea eventual s-o aprecieze.
Cînd a învãþat sã tolereze aceste opinii, era deja pornitã
pe drumul înþelegerii libertãþii imaginaþiei poetului în poezia
sa. Pe de altã parte, atîta vreme cît nu putea tolera ceea ce
ea considera drept opinii antisociale, ea nu putea tolera
viaþa imaginaþiei.
K., a ieºit mai tîrziu la ivealã, folosea poezia ca mijloc
de eliberare de o aplicare îngustã a conºtiinþei ei sociale la
fiecare situaþie. Cazul ei nu era izolat. Existã o destul de
rãspînditã tendinþã printre studenþii de azi de a-ºi eticheta
o mare parte a lecturilor drept “evazioniste”, din cele mai
superficiale motive. Pentru ei, toatã poezia lui Walter de la
Mare e “evazionistã”, dl. T. S. Eliot nu e “evazionist” în
The Waste Land, dar devine aºa ceva în Patru Cvartete,
dl. W. H. Auden a devenit recent “evazionist”, D.
H.Lawrence evitã realitatea socialã prin “relaþii intime ºi
misticism” º. a. m. d. Astfel de cititori par a se aºtepta cã
datoria literaturii e sã-i punã faþã în faþã cu o realitate
socialã pe care, de fapt, rareori o întîlnesc în viaþã. Ei vor
ca poeþii sã înceteze a fi ceea ce se numeºte evazioniºti ºi
sã devinã þapi ispãºitori, pedepsiþi pentru ºi pedepsind în
scrierile lor toate relele societãþii. S-ar putea argumenta
rezonabil cã, dacã literatura ar face aceasta, ea ar oferi
într-adevãr o evaziune facilã în imaginaþie din faþa
problemelor pe care ar trebui sã le înfrunte în viaþã. De
fapt, e de fãcut caz pentru afirmaþia cã oamenii ar trebui sã
practice realismul social în viaþã, însã nu ºi în literaturã.
Pentru cã viaþa trebuie cu siguranþã sã se preocupe de
îmbunãtãþirea condiþiilor de trai, însã literatura ar trebui
sã se intereseze de lãrgirea ideilor noastre cu o
însemnãtate ce merge dincolo de obiectele viaþii materiale.
Fãrã o astfel de însemnãtate, înseºi condiþiile îmbunãtãþite
devin o povarã. Trebuie sã fie un scop dincolo de scopul
ameliorãrii sociale – a da însemnãtate condiþiilor mai bune
de trai, odatã ce ele au fost realizate.
Într-o lume idealã, presupun cã viaþa ar fi preocupatã
de problemele vieþii, iar literatura, de valorile ce transcend
viaþa. La urma urmei, aceste valori sînt cele ce dau un
scop viaþii înseºi. Desigur, de vreme ce nu trãim într-o
lume idealã, unii scriitori vor insista asupra necesitãþii
scrisului ca un mijloc de a descrie problemele realitãþii
sociale ºi, dacã sînt astfel motivaþi, atunci au dreptate sã
procedeze astfel. Însã a numi “realist” acest fel de literaturã
ºi evazionist pe cea de orice alt fel înseamnã a sacrifica
cãutarea valorilor permanente în faþa celor imediate ºi
presante: ºi existã primejdia pierderii simþului a ceea ce e
durabil în faþa exigenþelor prezentului.
Dacã existã ceva numit “evazionism” în poezie,
atunci e tendinþa poeþilor, uneori, de a afirma cã experienþele
conþinute în anumite poeme au un fel de aplicaþie
consolatoare faþã de alte experienþe, de altã naturã. Cã un
apus de soare, un trandafir sau un peisaj pot fi evocate
într-un limbaj care sã compenseze sãrãcia, nedreptatea
socialã sau rãzboiul e, evident, o propoziþie falsã. A o
susþine înseamnã a evita rãul cel mare în favoarea mai
micii frumuseþi. Poeþii, chiar ºi în cazul unora cum e Keats,
s-au înºelat din cînd în cînd, pe ei ºi pe cititorii lor, scriind
þinte în miºcare
45
despre poezie ca ºi cum ar fi un proiect de adãpostire a
visãtorilor fericiþi. Greºeala probabil cã vine din confuzia
standardelor obiective în funcþie de care e fãcutã poezia,
judecatã dupã experienþa subiectivã pe care aceasta o
oferã. Pentru cã e un fapt cã poezia e o artã care foloseºte
un mediu ºi o tehnicã obiective cu scopul de a comunica
viziunea subiectivã a poetului sensibilitãþii subiective a
cititorului. Poate exprima ºi comunica o experienþã care
poate fi de mare valoare pentru cititorul individual, poate
chiar dîndu-i o filosofie ºi ajutîndu-l în viaþã. Însã acest
fel de experienþã personalã, transmisã de la un individ la
altul prin mijlocirea mediului obiectiv al artei, apare doar
ca o posibilã ºi mai degrabã irelevantã reacþie a cititorului
faþã de materialul poemului. Poezia nu poate predica
valorile sociale la fel de eficient ca jurnalismul sau
propaganda sau gîndirea sistematicã, cu toate cã, indirect,
poate avea un efect social. Poezia nu oferã un fel de
realitate care poate fie, pe de o parte, sã consoleze cititorul
pentru relele societãþii, fie, pe de altã parte, fiind “realistã”,
sã-i facã pe oameni sã înfrunte problemele sociale. Tot ce
poate poezia sã facã, ca efect incidental al folosirii limbajului
de cãtre ea, este sã-i dea cititorului o experienþã care-l va
afecta în funcþie de legile propriei lui naturi. Viziunea
propagandisticã dupã care poezia poate salva societatea
e la fel de irelevantã în privinþa naturii poeziei ca ºi aceea
care oferã o scãpare din faþa tuturor relelor epocii moderne.
Am zãbovit atîta asupra noþiunii de “evazionism”
pentru cã una din cele mai importante prejudecãþi cu care
are de luptat cel ce predã poezia modernã studenþilor este
indicatã de cuvîntul “evazionist”. Cu toate acestea,
consider cã profesorul trebuie sã aibã înþelegere faþã de
studentul care vrea sã ºtie în ce mod îi va fi poezia
folositoare. La urma urmei, utilitatea însãºi, legatã de
poezie, e un concept cumva complex, ºi existã mai multe
motive pentru a-l lua în considerare. În primul rînd, poezia
e folositoare oricui o apreciazã, fãcîndu-l capabil sã intre
în stãri intelectuale complexe care ar trebui sã-l ajute sã-ºi
înþeleagã propria naturã, ca ºi pe cea a altor oameni.
Cititorul unui poem, prin utilizarea sensibilã a limbajului,
are senzaþia cã asistã la evenimentul care constituie ocazia
poemului. Subiectul unui poem e un eveniment trãit
individual; metoda sa (limbajul sensibil) creeazã forma
care e forma universalã a oricãrei experienþe a oricãrui
eveniment, pentru oricine. Cititorul unui poem este
conºtientizat de faptul cã experienþa fiecãrui eveniment,
trãitã de fiecare individ e o ocazie unicã în univers ºi cã, în
acelaºi timp, aceastã unicitate este modul universal de a
trãi toate evenimentele. Poezia te face sã înþelegi cã eºti
singur ºi complex, ºi cã a fi singur este ceva universal.
Faptul cã nu se poate stabili valoarea experienþei unui
poem într-o ierarhie a valorilor utilitare nu înseamnã cã poezia
nu e folositoare. Dimpotrivã, se poate insista asupra faptului
cã poezia este folositoare celui care o apreciazã, chiar dacã
se poate refuza mãsurarea acestei utilitãþi. Profesorul care
considerã cã e o parte a integritãþii sale, sau a integritãþii
disciplinei sale, sã refuze a admite utilitatea valorilor
spirituale se poate trezi în situaþia de a oferi arta discipolilor
sãi sub forma unor pietre semnificativ modelate, atunci cînd
ei cer pîine. El ar trebui sã-ºi punã serios întrebarea dacã nu
existã un sens în care poezia e într-adevãr pîine pentru
acela care o înþelege ºi chiar, într-o mai micã mãsurã, pentru
acela care, parþial, o înþelege greºit.
Poezia, s-a spus adesea, reveleazã familiarul ca
nefamiliar. Inspiraþia poetului e momentul în care el devine
conºtient de nefamiliaritate. Aceastã nefamiliaritate,
noutatea lucrurilor, unicitatea fiecãrui contact al minþii cu

46 þinte în miºcare
un eveniment este, cu adevãrat, totul. Însã existã anumite
experienþe în viaþã care sînt întotdeauna nefamiliare oricui,
ºi aceste experienþe constituie o vastã tematicã pentru
poezie, nefamiliaritatea nefamiliarului. Astfel de teme sînt
moartea, dragostea, infinitul, ideea de Dumnezeu, micimea
omului în raport cu imensitatea universului, necunoscutul.
Religia, filosofia ºi morala se preocupã de asemenea cu
aceste lucruri fundamentale ale condiþiei umane, ºi aici
experimentarea vieþii în poezie apropie experienþa poeticã
de procesele raþionalizate ale filosofilor, teologilor ºi
moraliºtilor. Astfel, predarea poeziei îl conduce pe student
înspre o discuþie a condiþiilor vieþii umane, unde omul e
singur în faþa stranietãþii situãrii lui în spaþiu ºi timp.
Poeþii îºi pot exprima experienþele în termenii altor
experienþe pe care oamenii le-au trãit cu ajutorul simþurilor
lor. Limbajul sensibil înseamnã cã poetul îºi creeazã poemul
din cuvinte care posedã asociaþii, ºi cã aceste asociaþii sînt
între experienþa lucrurilor ºi simþuri. Un poem de dragoste
poate fi experimentat doar cu ajutorul cuvintelor care au
asociaþii în domeniul iubirii, ºi, în acelaºi fel, un poem religios
poate fi creat doar în limbajul experienþei religioase – oricît
de îndepãrtatã ar pãrea aceasta. Din acest motiv, profesorul
va descoperi cã o mare parte din discutarea poeziei în clasã
va consta din chestionarea legãturilor dintre experienþa
poetului ºi poemul sãu. Este poetul sincer? A simþit întradevãr
acest lucru? – sînt întrebãri puse adesea de studenþi.
Cînd poezia depãºeºte experienþa personalã, ajungem în
faþa unei ºi mai dificile întrebãri asupra sinceritãþii. Poate cu
adevãrat poetul crede asta? Îl cunoaºte pe Dumnezeu?
Poate crede el în nemurire? Curînd ne confruntãm cu
probleme ale tradiþiei ºi convingerii care pot pãrea foarte
îndepãrtate de un anumit poem, dar care pot fi, într-adevãr,
esenþiale pentru înþelegerea lui.
Printre contemporanii noºtri se poate vedea cã
poetul înceteazã expres sã scrie despre vreo experienþã
umanã de naturã ocazionalã, pentru care scop el se poate
bizui pe limbajul asociativ simplu al simþurilor, te poþi trezi
confruntat cu dificultatea cã un limbaj împãrtãºit al religiei
sau al experienþei religioase, cu asociaþii uºor
recognoscibile ca fiind ale simþurilor, nu existã. Citind
poezie cum e Patru Cvartete a lui T. S.Eliot împreunã cu
studenþii, descoperi cã pentru mulþi dintre ei nu existã
limbaj sensibil asociat cu ideea de eternitate, Dumnezeu,
nemurire, rai, iad ºi aºa mai departe. Lumea lui Eliot e
pentru ei una a speculaþiilor abstracte, limbajul lui
niciodatã sau aproape niciodatã nu atinge o notã a
experienþei eternitãþii în mintea lor. Natural, ei considerã
preocupãrile lui Eliot “evazioniste”, pentru cã ele se referã
la o experienþã despre care ei nu ºtiu nimic.
Dacã vrei sã-i înveþi pe studenþi sã aprecieze Patru
Cvartete, singura modalitate de a o face pare a fi construirea
prin argumente intelectuale a asociaþiilor cu experienþa pe
care se bazeazã poezia. Se poate arãta cã fiecare poem din
Patru Cvartete e legat de locuri reale, care au asocieri istorice
cu anumite reguli de viaþã, dependente de anumite
convingeri metafizice. Se poate discuta felul deliberat în
care a întrebuinþat Eliot influenþa lui Dante în poemul sãu,
ºi se pot discuta filosofia timpului ºi ideile teologice din
Patru Cvartete. Toate acestea nu-i vor da studentului un
contact imediat cu cãutarea metafizicã, care este în egalã
mãsurã experienþa senzorialã a acestei poezii, pe cît este o
experienþã senzorialã culoarea gri în versul:
Cãtre ce þãrmuri ce stînci gri ºi care insule.
Sã examinãm urmãtoarele versuri:
Toate felurile lucrurilor vor fi depline
Cînd ale flãcãrii limbi sînt desfãºurate
În nodul încoronat al focului
Iar focul ºi cu roza una sînt.
Aici e de departe mai uºor sã-l faci pe student sã
înþeleagã imagistica dantescã decît percepþia senzorialã
misticã a vieþii individului în interiorul eternitãþii. Poþi
înþelege o astfel de scriere fãrã sã fi avut, conºtient sau
inconºtient, o experienþã misticã ce e semnul condiþiilor
descrise? Aceasta e o întrebare nãucitoare pentru
profesor. Tot ce poate, în mod rezonabil, spera, e sã-l facã
pe student sã înþeleagã credinþa tradiþionalã în interiorul
cãreia existã poezia recentã a lui Eliot, ºi sã aducã contraargumente
poziþiei studentului care considerã cã
experienþa misticã e “evazionistã”.
Profesorii de latinã din interiorul sistemului de
învãþãmînt clasic au predat întotdeauna multã poezie, în
parte pentru cã acest segment al literaturii clasice e valoros
în cel mai înalt grad, în parte pentru cã limbajul poeziei îi
învaþã pe studenþi cea mai mare mãiestrie a tuturor uzajelor
limbii, ºi în parte pentru cã în poezie existã toate ideile
civilizaþiei romane. Aceste motive de a preda poezia rãmîn
în vigoare pînã azi. Insistenþa asupra aspectului estetic
nu trebuie sã ne ascundã faptul cã poezia rãmîne cea mai
instructivã dintre arte, fiind înrãdãcinatã în mit, fiind
exerciþiul suprem al poetului în ceea ce priveºte simþul
istoric în interiorul tradiþiei literaturii ºi implicînd adesea
discutarea ideilor generale.
Cel mai important lucru de învãþat în ceea ce priveºte
poezia modernã este cã poezia modernã este pur ºi simplu
poezie, exprimînd ceea ce poeþii au încercat întotdeauna
sã exprime, însã din interiorul condiþiilor moderne.
Problema poetului a fost întotdeauna sã exprime experienþa
interioarã în imagini ºi sunete care sã comunice altora
însemnãtatea acestei experienþe. El poate comunica altor
minþi ce este semnificativ pentru el doar invocînd un
eveniment exterior care simbolizeazã o experienþã ce
corespunde stãrii lui mentale interioare. Dacã e elizabethan,
anumite experienþe ale lui pot avea o însemnãtate
recunoscutã de alþii dacã ataºeazã acestor experienþe
simbolismul trandafirul, coroanei sau crucii. Pentru un
modern care, ca fiinþã umanã, are o experienþã interioarã
similarã aceleia a unui elizabethan, simbolul care
corespunde experienþei lui va fi ales din viaþa modernã,
dacã e sã se comunice într-un fel care sã trezeascã
experienþa vie a vremurilor noastre contemporanilor sãi.
A alege trandafirul, coroana sau crucea ar însemna pentru
el a-ºi detaºa experienþa faþã de prezent ºi a o plasa întrun
trecut literar.

Epoca noastrã expansivã, neliniºtitã, materialistã,
explozivã, nu ne acordã cu uºurinþã în mediul nostru
simbolurile exterioare pentru stãrile noastre interioare.
Pentru cã lumea noastrã exterioarã are în micã mãsurã un
limbaj accesibil al simbolurilor la care sã putem ataºa
experienþa vieþii noastre. În loc ca mintea noastrã sã fie în
stare sã-l invadeze cu interioritatea ei, ne invadeazã el pe
noi cu exterioritatea lui, aproape convingîndu-ne cã nu
viaþa interioarã a omului, ci evenimentele non-umane,
geografice ºi mecanice sînt tot ce e mai important în
univers. Oricum, rãmîne un fapt cã problema omului e cã
totul, pentru el, e un eveniment ce se petrece în mintea lui.
Aceasta include întreaga întindere a universului ºi toate
realizãrile oamenilor de ºtiinþã ºi ale generalilor. Lumea
exterioarã e lumea interioarã a omului ºi problema lui e sã
organizeze aceastã lume interioarã în mintea lui.
Deci, eterna problemã a poeziei – a exprima
experienþe interioare în termenii lucrurilor exterioare –
rãmîne, deºi aparenta lipsã de reacþie a acestora în lumea
modernã face ca acest sã aparã lucru dificil. Omul ºi-a
învãþat, inventat ºi organizat lumea modernã. Ea este un
obiect al conºtiinþei, inventivitãþii ºi voinþei sale. El nu
este un obiect al acesteia. Aºadar, maºina ºi distanþele
spaþiale care par sã-ºi impunã vastitatea asupra lui sînt
materiale ale propriei sale vieþi spirituale interioare. În
interiorul minþii, ele sînt simboluri. Poate cã ele sînt
simboluri ale aparentei lipse de putere a vieþii sale
interioare. Însã sãnãtatea lui mentalã depinde de
stãpînirea, în interiorul sãu, a ceea ce a descoperit ºi
inventat în lumea lui exterioarã. El are puterea de a imagina
stãpînirea interioarã a propriei sale situaþii. Poezia modernã
e un aspect al luptei pentru a reface echilibrul dintre lumea
noastrã interioare ºi lumea noastrã exterioarã.
Din aceastã cauzã, o particularitate a sistemului
american de învãþãmînt face distincþia, în ceea ce priveºte
predarea literaturii, între funcþiile “creativã”, “criticã” ºi
“de lecturã”. Unii studenþi îþi vor spune cã ei se aºteaptã
sã înveþe sã scrie original, alþii sã practice critica, iar alþii,
sã citeascã. Un exemplu extrem de abordare simplistã mia
fost dat de o studentã, care mi-a spus sã nu mã aºtept sã
fie interesatã de vreunul din poeþii pe care-i citea, pentru
cã ea voia sã înveþe sã scrie poezie, nu s-o citeascã. Acest
lucru a fost o excepþie, dar trei alþi studenþi cãrora le-am
predat erau în realitate interesaþi doar de poeþii pe care-i
considerau folositori în propriul lor scris.
Orele de scriere creatoare din Statele Unite trebuie
considerate un experiment educaþional extrem de
interesant, însã avantajele sale trebuie puse în balanþã cu
mai multe dezavantaje. Unul dintre acestea e cã au tendinþa
de a diviza studiile literare în creatoare ºi necreatoare.
Dacã aceasta înseamnã ºi cã studentul considerã scrisul
drept o activitate ce are puþin de-a face cu cititul, sau care
are efectul de a limita lecturile scriitorului la ceea ce-l ajutã
în propria-i operã creativã, atunci acesta este un nou
dezavantaj. Pentru cã ajunge doar sã citeºti vieþile
scriitorilor pentru a vedea cã un obicei de lecturã lacomã,
care vine în felul sãu, este atmosfera în care s-au dezvoltat
ºi au trãit majoritatea scriitorilor.
Existã desigur o mare parte a scrierii poeziei care
poate fi predatã. Cititorii pasajelor în prozã din Vita Nuova
a lui Dante vor vedea cã Dante însuºi se considera un
savant care inventa ºi propaga un anumit stil de poezie.
Baudelaire, Mallarmé ºi mai mulþi alþi poeþi au considerat
predarea poeziei drept o posibilitate teoreticã. La începutul
secolului XX, imagiºtii aveau pãreri despre scrierea
poeziei, cum ar fi aceea cã poetul trebuie sã se concentreze
þinte în miºcare
47
în întregime asupra producerii unei imagini perfect clare,
ºi cã acest lucru se poate preda ºi învãþa.
Poezia se scrie în forme variate, ºi fãrã îndoialã cã
aceste forme pot fi predate, la fel cum poate fi predatã
tehnica muzicalã. Paralela cu muzica existã în teorie, dar
de fapt nu prea funcþioneazã în practicã. În muzicã, avem
de-a face cu note mãsurate în funcþie de timp. Se poate
inventa o secvenþã de note producînd aceeaºi melodie ºi
care are un efect lent sau rapid pur ºi simplu lungind
durata fiecãrei note, sau se poate obþine variaþia
accentuînd unele note ºi accelerînd altele, în interiorul
ritmului. Astfel, un muzician poate lua un ton ºi produce o
mulþime de variaþii ale lui, fãrã a modifica ideea originarã.
Cu. toate acestea poezia foloseºte cuvinte ºi nu note.
Poetul nu poate modifica viteza ºi dispoziþia unei idei pur
ºi simplu adãugînd silabe ºi pauze de accentuare cu
uºurinþa posibilã compozitorului. Astfel, ideea care în
poezie corespunde tonului poate fi creatã doar cu ajutorul
unui set de cuvinte în care sensul este inseparabil de
forma în care este exprimat. Poetul nu e, ca ºi compozitorul,
în cãutarea libertãþii de expresie pe care o poate realiza cu
ajutorul unei mari varietãþi de forme: el cautã puþinele forme
care corespund cel mai exact cu ceea ce vrea el sã spunã.
Cînd a descoperit acele, nu mai e interesat de altele, decît
în mãsura în care îºi cautã drumul cãtre acelea care i-ar
putea facilita dezvoltarea. Forma în poezie e inseparabilã
de gînd: ºi singura formã de care poetul are nevoie este
aceea în care poate gîndi. Astfel, de la Walt Whitman la T.
S. Eliot, ne putem gîndi la zeci de poeþi care ºtiu de departe
mai puþin despre formele poetice în general, decît se învaþã
la cursurile de scriere creatoare: ei sînt maeºtri ai propriei
forme particulare, ºi probabil chiar evitã sã gîndeascã în
altele, datoritã unei discipline instinctive.
Un sonet, de pildã, este o formã poeticã pentru a
gîndi un gînd care este un sonet. Dacã un poet nu are
potenþialitatea de a gîndi în sonete, a le scrie poate, de
fapt, sã-i producã o stare de confuzie ºi sã-l împiedice sã
ajungã mai curînd la forma care e în mod unic a sa. Poetul
W. B. Yeats mi-s spus odatã cã el învãþase sã scrie în
interiorul unei tradiþii ultra-literare ºi cã ºi-a petrecut viaþa
încercînd sã scrie poeme într-un mod mai simplu. Pentru
un talent mai mic, nimic nu poate pãrea mai simplu decît
problema lui Yeats. Tot ce ar avea de fãcut, s-ar zice, ar fi
sã lase pe dinafarã cîteva rime ºi sã taie pe ici pe colo din
imagisticã. Însã ornamentul, stilul arhi-poetic deveniserã
gîndirea lui poeticã, ºi cînd se lupta sã exprime idei care
era prea aspre ºi simple pentru aceastã formã, a avut mari
dificultãþi în a-ºi adapta stilul la tematica lui de mai tîrziu.
Astfel, a-i învãþa pe studenþi sã scrie într-o varietate
de tehnici poetice poate fi un beneficiu îndoielnic. Ce se
poate face, poate, e sã le critici creaþiile, cu intenþia de ai
ajuta sã-ºi descopere propria formã, sã-i înveþi sã lege pe
cît de larg posibil poezia altora de ceea ce încearcã ei
înºiºi sã facã, sã-i înveþi sã gîndeascã concret ºi cu ajutorul
simþurilor, ºi sã dezvolþi în mintea lor un simþ al scopului
independent de piaþa ºi de modele literare.
Tinerii scriitori adesea uitã cã un poem trebuie sã fie
la fel de bine scris ca o scrisoare sau ca un jurnal sau ca
orice altã bucatã în prozã, adicã, la fel de bine scris,
considerat pur ºi simplu ca scriere, pe cît de bine pot ei so
facã. Poate cã metoda cea mai rezonabilã de a scrie un
poem este mai întîi de toate sã-ºi noteze acele impresii,
acel ritm, acea formã care o face sã parã o experienþã
poeticã, fãrã sã ia în considerare alte gînduri. Însã cea dea
doua sau a treia etapã a scrierii ar trebui sã fie cu siguranþã
cea a eliminãrii “scrisului prost”, adicã a redundanþelor, a

48 þinte în miºcare
gramaticii defectuoase, a inversiunilor lingvistice ºi a
scrierii sensului poemului pe cît de bine ºi de clar se poate.
Un profesor poate fi cu siguranþã de ajutor aici, pentru cã
o bunã parte a poeziei potenþial bune se pierde sub povara
purului scris prost.
Un poet îºi descoperã propriile calitãþi formale
învãþînd sã-ºi analizeze calitãþile propriei sensibilitãþi. El
trebuie sã ºtie dacã, bunãoarã, talentele sale aparþin
predominant ochiului sau urechii. Scriitorul vizual nu-ºi
poate permite sã sacrifice ochiul în faþa urechii: o
preocupare faþã de regulile rimei ºi metrului strict i-ar putea
dezintegra concentrarea asupra imaginii, care îi e necesarã
pentru a-ºi dezvolta talentul.
În legarea propriei creaþii de aceea a altor poeþi,
studentul trebuie sã înveþe sã evite douã primejdii care au
distrus multe talente: pe de o parte, aceea de a fi absorbit
de un talent mai mare; pe de alta, primejdia de a închide
talentul mai mare mai mare, din teama de a nu fi absorbit.
Trebuie sã înveþi sã-þi legi creaþia proprie de aceea a altora
ºi sã foloseºti creaþia altora cu scopul de a o critica pe cea
proprie sau, uneori, pentru a interpreta creaþia altora în
termenii talentului propriu. Relaþia lui Keats cu
Shakespeare, sau, în vremea noastrã, cea a lui Eliot cu
Dante, e, fiecare, un exemplu clasic al puterii unui poet de
a interpreta în interiorul propriei sensibilitãþi realizãrile unui
poet din trecut. Aici mi se pare cã profesorul poate sã-l
ajute considerabil pe student. De exemplu, cred cã ar fi un
bun exerciþiu pentru studenþi sã facã traduceri libere de
poeme în limbi strãine, interpretînd însemnãtatea
particularã pentru ei a unui poem care le place, în termenii
propriei lor tehnici ºi sensibilitãþi. Ei trebuie sã caute în
astfel de echivalenþe nu acurateþea, ci crearea, în propria
lor limbã, a efectului general care îi atrage în poemul strãin.
Fireºte, e indiscutabil cã cea mai importantã calitate
a unui poet este puterea sa de a gîndi sensibil cu ajutorul
cuvintelor. Testul gîndirii sensibile nu este imaginea
ocazionalã izbitoare sau versul care sunã bine, ci puterea,
cum s-ar spune, de a urmãri mai departe cu ajutorul
simþurilor, la fel cum, într-un joc, un jucãtor poate avea
percepþia unei întregi secvenþe de miºcãri ce decurg dintruna
singurã, afectîndu-l fizic, ca ºi cum ar simþi, la un
moment dat, schimbãrile musculare cerute de toate acele
miºcãri cum se extind în sîngele ºi muºchii sãi. Puterea
ochiului verbal de a vedea transformarea imaginii ºi a
sunetului unui poem de la vers la vers: aceasta e emoþia
centralã a poeziei, e viaþa realã, ºi orice altceva e fabricaþie.
Desigur cã profesorul nu poate preda energia sensibilã:
cu atît mai puþin poate explica modul cum se poate îmbrãca
aceasta în cuvinte pline de vigoare. Dar el poate fi, cel
puþin, un ghid eficient; pentru cã de departe cel mai mare
numãr de greºeli fãcute de poeþi se aflã în imagistica
confuzã, metaforele amestecate ºi expresiile abstracte.
Dacã e capabil sã vadã intens, chiar ºi pe durata unei
expresii sau a unui vers, atunci existã posibilitate de
dezvoltare. Dacã e în stare sã înþeleagã necesitatea unei
anumite consistenþe, logicii poetice în dezvoltarea
imagisticii ºi sunetului, atunci poate cã e în stare de poezie.
Prea adesea, în ºcolile de scriere creatoare, ochiul
studentului e îndreptat cãtre piaþa revistelor literare. Poate
cã ar fi prea mult idealism în a spune cã orele de scriere
creatoare ar trebui dirijate mai curînd împotriva decît în
întîmpinarea standardelor redacþiilor; dar se poate spune,
cel puþin, cã trebuie predatã pe cît se poate independenþa
de astfel de standarde. Perioada din viaþa unui student
cînd el scrie doar pentru profesori ºi prieteni este nu numai
în ea însãºi una de libertate, dar ar trebui sã reprezinte o
libertate pe care el e capabil s-o preþuiascã ulterior ºi la
care sã se întoarcã întotdeauna. Într-un anumit sens, un
scriitor ar trebui sã rãmînã pentru totdeauna student, sã
scrie doar pentru sine însuºi ºi pentru prieteni. Dar dacã,
atunci cînd e student, el e deja decis sã scrie pentru
publicare, acest standard e distrus chiar în mintea lui. Prin
urmare, profesorii ar trebui sã-ºi încurajeze studenþii sã-ºi
permitã sã scrie lucruri care nu pot fi publicate: de exemplu,
scrierea de jurnale sau lucruri experimentale, eventual chiar
poeme erotice ºi obscene. Obiceiul de a scrie pentru coºul
de hîrtii e unul din cele mai valoroase obiceiuri pe care le
poate dobîndi un scriitor.
În ciuda cursurilor de scriere creatoare, a-i învãþa pe
studenþi sã citeascã poeme pare mai folositor decît a-i
învãþa sã scrie poeme, ºi aceasta din diverse motive. Deºi
adevãraþii cititori de poezie sînt poate la fel de rari ca
poeþii înºiºi, citirea poeziei duce la multe alte lucruri. Poezia
e, la urma urmei, un centru nervos al conºtiinþei unei
civilizaþii, cu reacþii la multe situaþii importante ale acelei
civilizaþii. Citirea poeziei în interiorul unui sistem de
învãþãmînt se justificã aºadar ca o disciplinã din domeniul
umanist. A învãþa sã scrii poezie e un experiment interesant
ºi în cîþiva ani o evaluare a rezultatelor acestui proces de
învãþãmînt se va dovedi interesantã. Poate se va descoperi
cã, în locul cursurilor de scriere creatoare, ar trebui sã se
punã un mult mai mare accent pe scriere în toate cursurile
legate de literaturã. S-ar pãrea cã o extrem de valoroasã
dezvoltare a acestui experiment american ar fi dacã s-ar
extinde concepþia asupra activitãþilor în scris de la toate
cursurile de englezã, mult dincolo de eseu, pentru a include
poeme ºi povestiri.
Ca sã facem socoteala: profesorul de poezie trebuie
sã-ºi aminteascã tot timpul cã el nu e doar un poet
învãþîndu-i pe poeþi, sau chiar un critic insistînd asupra
celei mai pure ºi depline evaluãri. El joacã, într-adevãr, mai
multe roluri, dintre acre acestea douã sînt cele mai uºoare
ºi, poate, nu cele mai importante, deoarece scriitorii ºi
cititorii cu o vocaþie adevãratã o vor descoperi probabil ºi
fãrã ajutorul lui.
Cel mai important rol al lui este sã predea poezia ca
pe o disciplinã a imaginaþiei; o disciplinã care reveleazã
complexitatea experienþei fiinþei umane individuale, izolate
în timp ºi spaþiu ºi trãind totul, în fiecare moment al vieþii,
aºa cum nimeni pînã atunci sau de atunci încolo l-a trãit
sau îl va trãi; care, atunci cînd a dezvãluit aceastã terifiantã
unicitate ºi complexitate, aratã cum unicul, care este de
asemenea forma universalã de trãire, poate fi legat, prin
înþelegerea poeziei, de experienþele altor oameni care au
fost capabili sã exprime un sentiment similar de izolare în
timp ºi spaþiu, în alte timpuri ºi locuri; ceea ce aratã cã
complexitatea ºi conºtienþa doar atunci devin creative cînd
sînt disciplinate în interiorul unui tipar formal.
Studentul care nu e capabil sã ajungã la aprecierea
completã poate învãþa o mulþime de lucruri din disciplina
poeziei. Poezia modernã poate învãþa, mai presus de toate,
cã problema poeticã e aceeaºi, în toate timpurile, deºi
trebuie sã se exprime în forme diferite; aceeaºi, pentru cã
problema poetului e sã lege experienþele sale semnificative
de lumea exterioarã, care îºi lasã amprenta asupra lui.
Lumea fenomenelor moderne este în aceeaºi mãsurã un
produs al condiþiilor spirituale ale omului pe cît a fost
lumea trecutului ºi pe cît va fi cea a viitorului.
(K. L. Knickerbocker – H. Willard Reninger, eds.,
Interpreting Literature, revised edition, New York, Holt,
Rinehart and Winston, 1960, pp. 797 – 806; în româneºte
de Romulus Bucur)

Péter DEMÉNY
Nu s-a pierdut
Lui Mircea Cãrtãrescu
Nu sînt nici vînjos, nici curajos, dar pe ãsta l-aº
fi înfruntat, deºi era de douã ori cît mine. ªi sînt sigur cã laº
fi putut ucide, dacã mã hotãram într-adevãr sã-l atac.
Doar o datã, nu mai mult, am acostat niºte tîrfe
pe ºoseaua dinspre Tîrgu Mureº. Ce fuste scurte au, îmi
zicea atunci Diblu, da’ ce coapse lungi, completam eu.
Ideea lui urmãtoare era: ce-ar fi dacã am lua cu noi vreo
douã dintre ele? Deja îºi pusese piciorul pe frînã, apoi
coborî geamul maºinii, ºi scoase capul, intrînd în vorbã
cu fetele. Nu era nevoie sã ne tîrguim prea mult, de fapt,
nu de tîrguialã ne ardea nouã, iar fetei, pesemne, îi era
totuna – pentru cã, într-un final, o singurã fatã a venit cu
noi; poate nu arãtam ca niºte „meseriaºi”, Dumnezeu mai
ºtie. Diblu s-a garat cu maºina într-o strãduþã lãturalnicã,
în spatele Cimitirului Eroilor, ceea ce nu-mi fãcuse o
impresie prea grozavã. M-am îndepãrtat de maºinã, ca sãi
las sã ºi-o tragã liniºtiþi, am fumat vreo douã þigãri ºi,
cînd m-am întors alene la ei, Diblu tocmai se holba oftînd
la bucii tîrfei, în timp ce ea molfãia un mãr. Am aruncat
chiºtocul, ºi am pornit spre casã. Dupã cîþiva metri l-am
auzit pe Diblu strigîndu-mã, dar nu m-am întors.
Apoi, vreo doi ani mai tîrziu, eram la bere cu
niºte amici. Unul a întrebat: ºtiþi cã în fiecare restaurant
este un chelner care poate sã comande fete pentru voi?
ªtiþi ce trebuie sã-i spuneþi dacã vreþi aºa ceva? Nu ºtiam,
aºa cã am început sã facem miºto de amicul nostru. El însã
continua imperturbabil, ca ºi cum ar fi fost surd la
bancurile idioate pe care le fãceam pe seama lui sau nu lar
fi interesat cã-l tot luam peste picior: nu trebuie sã-i
spuneþi decît cã sîntem într-o dispoziþie foarte bunã*.
Ajunge sã rosteºti vorbele astea ºi apar fetele...?, îl
întrebam neîncrezãtori. Întocmai, dãdea el din cap. Hai,
mãi, nu te prosti! ªi iarãºi ne-apucam sã-l facem miºto.
Amicul nostru a tãcut, apoi s-a ridicat de la masã
ºi s-a dus la bar. L-am urmãrit o vreme cu coada ochiului,
pe urmã ne-am plictisit de spionat ºi i-am dat înainte cu
bancurile. Nu-mi mai aduc aminte de toate verzile ºi
uscatele pe care le-am îndrugat, îmi vin în cap doar
cuvintele lui Vardistu’, care ne spunea hlizindu-se cã, lucru
hotãrît, amicul nostru tocmai încearcã sã-ºi convingã vreo
prietenã sã vinã pînã acolo...
Nu micã ne-a fost deci mirarea cînd acesta s-a
întors la masa noastrã cu trei fete. Trecuse mai bine de o
orã de cînd ne pãrãsise, dar atunci nu conta cîtuºi de
puþin cît lipsise, pentru cã, vezi, frate, s-a întors, ºi încã
gînd la gînd
49
cum! Cu cît ne dãdeam mai mari pînã sã vinã el înapoi, cu
atît mai mici ne-am fãcut acum, vãzîndu-l cã vine cu fetele.
Patru dintre noi ºi-au amintit brusc de niºte treburi urgente
ºi au plecat imediat. Am rãmas tocmai trei, pentru cele trei
fete. Viaþa nu este un voiaj de lux, însã, cîteodatã, mai
ºtii..., îmi zicea la ureche Ernõ, cel care a adus fetele, însã
eu nu mai eram atent la el.
O priveam pe Zaraza. Aºa îi spuneau celelalte
douã, uitîndu-se una la alta ºi chicotind. Eu le tot întrebam,
vrînd sã fiu sigur, iar ele se tot hlizeau la mine. Bãusem
destul de mult, poate de aceea nu-mi mai amintesc chiar
tot ce s-a petrecut atunci. Amicii mi-au povestit pe urmã
cã beam bere dupã bere ºi repetam obsesiv: vreau sã plec
cu aceastã fatã. Ei mã tot liniºteau cã e în ordine (numai sã
încetez odatã), dar parcã nu-i auzeam, nu mã lãsam pînã
nu spuneam ce aveam de spus. În cele din urmã s-au
resemnat ºi au comandat ºi ei încã un rînd.
Era restaurantul unui hotel, iar Ernõ a fãcut rost
ºi de trei camere. În timp ce ei patru doar atunci se apucau
cu adevãrat de bãut, eu m-am ridicat, m-am apropiat de
Zaraza, am luat-o de mînã ºi, cu un gest hotãrît, am poftito
sã mã urmeze ºi am condus-o spre scãri. Apoi am încuiat
uºa.
Am rãmas împreunã trei ani. A doua zi s-a mutat
la mine, iar dupã o sãptãmînã ºi-a adus toate lucrurile
acolo. Eram foarte surprins, mã gîndeam cã are doar haine
din acelea cu care iese pe stradã. Ce fel de haine ar fi
acelea n-aº fi fost în stare sã spun – toatã lumea ºtie cam
cum aratã! În schimb, ea avea haine de tot felul, am fost
împreunã chiar ºi la operã, de mai multe ori.
Nu-mi era ruºine cã trãiam cu ea, cã ieºeam
împreunã, cã mã vedeau cu ea ºi în societate. Vreau sã
spun cã nici la început lucrul nu mã jena. Mai tîrziu, se
înþelege, cu atît mai puþin, pentru cã mã îndrãgostisem de
ea pînã peste cap. Poate cã nu gãsesc acum cuvintele
cele mai potrivite ca sã vorbesc despre ea, dar cred cã
toate acestea se întîmplau dintr-un singur motiv: Zaraza
avea stil. Nu se purta provocator pentru cã era prostituatã,
dar nici nu îºi nega statutul. Dacã era întrebatã despre
asta, nu roºea, nu-ºi lãsa ochii în pãmînt, dar nici nu-ºi
privea partenerul de dialog direct în ochi, ca ºi cum l-ar fi
înfruntat, zicîndu-ºi: ei, ce zici de asta? Vorbea despre
preocupãrile ei cu liniºtea lãuntricã a celor care ºi-au
asumat deja consecinþele deciziilor lor. Sau a celor cãrora
puþin le pasã ce cred alþii despre aceste decizii. Mai mult,
nu o interesau nici avantajele sau dezavantajele ce derivã
pentru ceilalþi din aceastã stare de fapt. Nu era deloc
superficialã ºi cu atît mai puþin toantã. Pur ºi simplu, era un
om senin, radia jovialitatea unei persoane împãcate cu sine.
Viaþa mergea înainte, ca ºi cum nimic nu s-ar fi
schimbat. În fiecare dimineaþã mã prezentam la ºcoalã, îmi
þineam cele cinci sau ºase (joia, ºapte) ore, apoi mã duceam
acasã, luam prînzul împreunã, dupã care ea se uita la
televizor, iar eu citeam. În timpul iernii, în jurul orei ºase,
iar vara pe la ora nouã, începea sã se pregãteascã, mã
sãruta ºi pleca de acasã. Se întorcea dimineaþa, cînd eu
deja plecasem. Pînã la prînz se odihnea, apoi o luam de la
început.
Slavã Domnului, pãrinþii mei nu mai erau în viaþã
de mult, nu trebuia sã am parte de discuþii stupide de
genul „Doamne Dumnezeule, cu cine te-ai gãsit sã umbli,

50 gînd la gînd
fiule!”. Bîrfele, fireºte, nu mã menajau deloc, însã mã lãsau
rece. Odatã m-a chemat la el directorul ºcolii. Asuda din
greu, i se vedeau broboanele pe frunte în timp ce vorbeam.
Mi-era milã de el, bietul om, fiindcã bãnuiam unde vrea sã
ajungã cu întrebãrile sale – dar nu aveam nici cea mai vagã
intenþie sã-l ajut în cercetãrile lui despre mine. Pînã la urmã
ne-am spus „la revedere”, dupã ce am stabilit ceva care nu
era important pentru nici unul din noi, ne-am întins mîna ºi
m-am dus acasã. M-a mai chemat la el dupã aceea doar
atunci cînd, într-adevãr, avea sã-mi comunice ceva.
Nici o clipã nu mã gîndeam cã gata, toate astea
nu mã intereseazã deloc, aºa cum nu-i provocam pe ceilalþi
spunîndu-mi: ei, ºi ce, n-au decît sã mã dea afarã din
învãþãmînt, din partea mea, pot sã crape cu toþii. Pur ºi
simplu, nu simþeam cã ar fi ceva în neregulã. Zaraza þinea
de viaþa mea perfect ºi de la sine înþeles, ca ºi cum mi-ar fi
fost scris cã voi trãi cu ea. Nu-mi trecea prin cap cã,
eventual, ar trebui sã vin cu explicaþii, aºa cum, de regulã,
nu simþim nevoia sã explicãm de ce avem ochii albaºtri.
Ea a fost prima mea iubire, poate ºi ultima. Ceea
ce nu înseamnã cã aº fi fost virgin cînd am întîlnit-o sau
cã pînã atunci n-aº fi spus nimãnui: te iubesc. Am avut
parte ºi eu de acele scene ai cãror protagoniºti sîntem cu
toþii o datã în viaþã. Am fost îndrãgostit de profesoara de
chimie ºi de vreo cincisprezece colege de clasã, apoi miam
pierdut virginitatea cu o fatã cu doi ani mai micã decît
mine. A urmat facultatea cu colegele mele de an, interesate
mai ales de tot ce nu era filologie. Iar mai tîrziu, locul meu
de muncã, ºcoala, cu toate provocãrile sale.
Vreau sã spun, de fapt, cã, înainte de asta, nici o
fatã sau femeie nu mi-a schimbat viaþa. Nu mi s-a întîmplat
ca din cauza uneia sau alteia sã fiu nevoit sã renunþ la
tabieturile mele, adicã sã fac ceva altfel, orice. Fireºte,
dacã mã gîndesc mai bine, n-aº fi în stare sã povestesc
nimic ca sã conving pe cineva cã: mãi, sã fie, aceastã fatã
chiar..., cine ar fi crezut! Nu s-a schimbat ceva anume, un
lucru mãrunt, pe care l-aº putea lesne identifica ºi defini,
mãcar cu aproximaþie, trasînd chiar ºi sãgeata care se
impune între starea de dinainte ºi cea de dupã. Viaþa mea,
cea de fiecare zi, s-a schimbat întru totul. Cum sã explic?
Drumul meu spre ºcoalã sau spre casã nu era acelaºi,
pãºeam altfel pe stradã, altfel mã spãlam pe dinþi.
Niciodatã nu mi-a spus cum a devenit traseistã,
iar eu n-am întrebat-o. Trebuie sã fi fost de pe undeva din
Moldova, acest lucru se simþea din accentul ei ºi din unele
expresii sau, mai bine zis, din felul în care îºi lega frazele.
Punea tacticos masa, spãla vasele cu cea mai mare atenþie,
casa era oglindã, iar vocabularul ei mã fãceau sã cred cã
în copilãrie fusese îndemnatã sã se dezveþe de elementele
dialectale din vorbirea ei, aºa cã îmi puteam face o idee
vagã ºi despre ce fel de oameni erau pãrinþii ei. Mai mult
însã nu am aflat ºi nici nu mã interesa sã ºtiu. Din noaptea
în care ne-am cunoscut în „Pinguinul treaz”, Zaraza þinea
de viaþa mea ºi, cu toate cã mi-a spus o singurã datã, ºtiu
cã mã iubea la rîndul ei.
De gãtit însã, gãtea complet aiurea. Nu mai
ieºeam din ouã ºi cartofi; omletã, ochiuri, cartofi fierþi cu
ouã, mîncare de cartofi cu pãtrunjel, tãiþei cu cartofi, cartofi
cu unt. Supã de ouã, supã de cartofi. Uneori supã de
chimen. Trãiam împreunã ca ºi cum ne-am fi mutat temporar
în aceeaºi casã ºi nu am fi observat cã anii trec.
Îmi plãcea s-o privesc în timp ce fãceam dragoste.
Nu în sensul cã rãmîneam pe dinafarã, cum aº fi putut?!
Priveliºtea ei fãcea parte din desfãtare. Avea pãrul negru,
lung aproape pînã la brîu, ochi de culoarea murei, nas
bine conturat ºi danturã proeminentã, care te-ar fi putut
face sã te gîndeºti la cal, dacã îndrãgostit fiind, ai fi în
stare sã se uite astfel la persoana iubitã. Gît alb ºi prelung,
sîni tari, pîntece neted ºi fierbinte, fund grozav ºi coapse
uluitoare. Îmi plãcea sã vãd îndelung cã iubeºte sã fie
iubitã de mine ºi eram mai fericit decît îmi era dat sã fiu.
Fericirea mea cuprindea ºi faptul cã era româncã
(interesant, niciodatã nu mã gîndisem cã acest lucru ar
putea conta atît de mult) ºi cã deja cunoºteam prea bine
toate cuvintele ºi expresiile pe care le poate spune o
unguroaicã în asemenea situaþii, aproape cã le ºtiam pe
de rost. Nu cumva sã creadã cineva cã mi-ar fi ºoptit sau
ar fi strecurat printre gemete porcãrii alese în timp ce
fãceam dragoste. Doamne fereºte! Doar atît ºi în aºa fel,
cît ºi cum ar fi putut spune orice fatã în locul ei. Însã cînd
auzeam de la ea te vreau în mine..., ei, atunci, brusc, mã
gãseam, totuºi, pe altã lume. Poate cã aceastã din urmã
propoziþie nici nu poate fi tradusã cum trebuie în maghiarã.
S-ar putea încerca altceva asemãnãtor, dar orice traducere
ar fi, în mod cert, pe cît de stîngace, pe atît de rigidã.
Prepoziþia aceea mãruntã, de doar douã litere este capabilã
sã prelungeascã destul de mult dorinþa, poate tocmai prin
felul ei de a despãrþi sec doi oameni, pentru ca regãsirea
lor sã fie cu atît mai fericitã. „În mine”, douã cuvinte care
ascund o singurã persoanã ºi indicã o direcþie unicã.
Niciodatã nu am simþit la ea mirosul sau parfumul
vreunui bãrbat strãin, cu toate cã n-aº fi fost foarte
surprins sã adulmec aºa ceva. Printre secretele minunate
ale Zarazei se numãra ºi felul în care reuºea sã lase în
urmã, la propriu, aceste lucruri. Cînd începea sã se
pregãteascã de plecare, mã retrãgeam încet în cealaltã
camerã, de parcã mi-aº fi amintit cã am de o treabã ce nu
suportã amînare. Dupã un timp, am cãzut de acord ca
încãperea respectivã sã se numeascã „atelierul de artã a
bosumflãrii”. La vremea aceea ºtia deja atîta maghiarã cît
sã priceapã hazul acestei denumiri.**
Ceea ce iarãºi nu trebuia s-o rog – e adevãrat,
nici prin cap nu mi-a trecut s-o fac –, era sã-i þinã departe
de noi pe cei alãturi de care lucra. Ne întîlneam des cu
colegele ei, mai ales cu o constãnþeancã Mihaela, dar
niciodatã nu ne-au vizitat. Excepþia a fãcut-o o singurã
persoanã, pe care, de fapt, nici nu a atins-o în vreun fel
aceastã regulã nescrisã.
Un „peºte”, Trivale pe numele sãu, de care pur
ºi simplu era imposibil sã te descotoroseºti. Se purta
îngrozitor de drãguþ, cu o amabilitate teribilã – aºa cum îºi
imagina el cã aratã o astfel de conduitã –, din care pricinã
nu mai puteai sã-l dai afarã. Era o creaturã imensã, de vreo
doi metri, care turuia întruna în gura mare. Avea faþa ciupitã
de vãrsat, scuipa seminþe unde nimerea, dupã ce pleca,
nu mai pridideam cu mãturatul, iar cîteodatã, fãrã vreun
motiv anume, îmi dãdea un pumn în spate, de era cît pe ce
sã-mi cadã þigara din gurã. Nu stãtea mult, maximum o
jumãtate de orã, însã venea de douã ori pe sãptãmînã,
dacã nu chiar mai des. Nu mã pricep la treburile astea, dar
se pare cã Zaraza îi aducea o grãmadã de bani, ºi probabil,
Trivale se temea cã o va pierde din cauza mea. Nu era atît

de idiot încît sã nu realizeze aspectele pozitive ale relaþiei
noastre, dar pesemne nu avea totuºi încredere deplinã în
Zaraza, aºa încît sã nu aibã chiar nici un motiv de
îngrijorare.
La urma urmei – ºi constat acest lucru cu
resemnare –, îl înþelegeam. Zaraza avea un capriciu ºi nu
putea fi convinsã în nici un fel sã renunþe la el. În fiecare
an, timp de o lunã nu lucra, ºi nu exista om pe lume de
dragul cãruia sã se rãzgîndeascã. Aceastã lunã era
februarie (cine ºtie din ce cauzã, ea fiind nãscutã în
august). În a doua jumãtate a lui ianuarie, Trivale dãdea
deja în clocot de supãrare. Nu-ºi gãsea locul, apãrea la
noi zilnic ºi era evident cã trebuie sã facã apel la toatã
amabilitatea de care era în stare ca sã nu se repeadã la
Zaraza ºi s-o ia la palme. Nu cred cã s-ar fi sinchisit de
prezenþa mea – cum spuneam, sînt cam jumãtate cît el ºi
nu mã pot considera din cale-afarã de puternic.
Cã nu are reþineri, asta ºtiam chiar de la el. Odatã
ne-a povestit rînjind cum a tãiat faþa unei fete cu o monedã
ascuþitã, pentru cã ea nu-i predase banii. N-o s-o mai
acosteze prea mulþi, hohotea, mitraliind camera cu seminþe.
Pleacã de aici, i-a spus Zaraza încet, iar el, rîzînd în
continuare zgomotos, s-a cãrat.
În cel din urmã ianuarie, însã, chiar nu-l mai putea
opri nimic. Firma Ford a organizat în hotelul de pe Feleac
nu ºtiu ce întrunire internaþionalã, la care soseau în valuri
oameni de afaceri, iar dupã conferinþã, fireºte, voiau cu
toþii s-o punã. Trivale, care trebuie sã fi pierdut deja sume
importante din pricina Zarazei (o lunã e totuºi o lunã,
obiºnuia sã spunã între douã seminþe), turba de furie. O
singurã datã a încercat s-o implore, însã Zaraza l-a expediat
cu un „nu” sec. Oricît s-a rugat „peºtele” de ea, altceva
nu a mai spus. Îl lãsa sã vorbeascã de unul singur.
Trivale a plecat în trombã, dar s-a întors peste
douã ore ºi s-a pornit sã urle. Înjura în ultimul hal, îºi agita
pumnii în faþa noastrã, fãcînd spumã la gurã. Cînd, la un
moment dat, pierzîndu-mi de tot controlul, l-am atenþionat
sã se liniºteascã, s-a aplecat asupra mea, ºi, nas în nas,
mi-a ºuierat: las’ cã vom vedea cum îi vei linge rãnile!
Eram pe punctul de a mã repezi la el, dar atunci m-a scuipat
în faþã ºi, pînã m-am dumirit, a ºi trîntit uºa dupã el.
Atunci ne-am certat pentru prima ºi ultima oarã.
Zaraza îmi spunea sã nu mã mai bag în aºa ceva, orice s-ar
gînd la gînd
51
întîmpla. Dar nu vezi cã vrea sã te distrugã?, îi strigam. Nu
e treaba ta, îmi rãspundea. Cum sã nu fie?, þipam disperat.
Ea a schiþat doar un gest resemnat cu mîna.
Înainte de începerea conferinþei, Trivale a mai
apãrut o datã la noi. Era nespus de solemn, ceva de speriat.
ªi-a pus cravatã, sacou ºi ºi-a lãsat acasã chiar ºi seminþele.
A þinut un adevãrat discurs. Doar atunci mi-am putut da
seama cît de meschin era omul. El, spunea, a respectat
totdeauna dorinþa Zarazei în privinþa lunii februarie, deºi
nu a înþeles-o niciodatã. Intenþioneazã sã facã în continuare
la fel ºi nu-i va cere niciodatã sã schimbe luna. Nici acum
nu ar insista, dacã nu ar fi absolut necesar, dar chiar nu
are altã soluþie. ªi nu doar el, ci ºi fetele au nevoie de ea.
Sperã deci cã Zaraza se va rãzgîndi ºi cã el nu va mai fi
astfel nevoit sã se simtã prost în faþa clienþilor.
Zaraza doar stãtea pe un scaun, zîmbind. Nu i-a
rãspuns, ci doar a dat din cap în semn de dezaprobare.
Apoi s-a ridicat încet ºi s-a dus în bucãtãrie. Trivale nu a
reacþionat aºa cum m-aº fi aºteptat. S-a ridicat ºi el, ºi-a
luat rãmas bun de la noi ºi a plecat.
Întrunirea s-a încheiat, a trecut ºi februarie, eram
deja la mijlocul lui martie. Se apropia Paºtele. Zãpada s-a
moleºit, ghetele ºi cizmele absorbeau treptat toatã mîzga,
fleºcãind apoi în voie.
În pauza mare, abia ieºit din clasã, am fost chemat
în faþa cancelariei. Mã cautã cineva, mi s-a spus. Pe coridor
mã aºtepta, cu ochii secaþi de plîns, Mihaela. Noaptea
trecutã cîþiva inºi o acostaserã pe Zaraza, în maºinã îi
tãiaserã faþa peste tot, apoi o aruncaserã în zãpadã. A
petrecut noaptea în casa ei, însã pe cînd ea dormea, Zaraza
s-a sinucis. Nici acum nu-ºi dãdea seama de unde a fãcut
rost de atîtea somnifere.
L-am rugat pe un coleg sã-mi þinã orele ºi am
plecat cu Mihaela. Stãtea nu departe de „Pinguinul treaz”.
O altã fatã ne-a deschis uºa – Mihaela o rugase sã rãmînã
acolo cît ea este plecatã sã mã anunþe.
Avea tãieturi îngrozitoare pe faþã. Ca ºi cum n-ar
mai fi fost ea. Zãcea acolo, de parcã niciodatã nu am fi
avut nimic în comun. Cu cadavrul acesta, de fapt, nici nu
aveam.
Au crezut, evident, cã voi plînge. Am izbucnit în
lacrimi, însã doar dupã ce am ajuns acasã, singur. A venit
poliþia, am dat declaraþii, am semnat. Faptele erau clare ca
lumina zilei. I-am asigurat cã nu voi pãrãsi oraºul. A sosit
ºi medicul legist, am identificat cadavrul.
Sãptãmîni în ºir l-am tot cãutat pe Trivale, dar nu
era de gãsit. Într-un tîrziu i-au pescuit cadavrul din apele
Someºului, undeva pe la Dej. La ºtiri s-a spus cã poliþia
nu are nici mãcar un suspect. Mi-a trecut prin cap cã mi se
luase ºansa rãzbunãrii.
Zaraza nu mi-a lãsat decît o fiþuicã. Am gãsit-o
lîngã trupul ei desfigurat, pe podea. Pe hîrtiuþã era doar
un vers, dintr-o melodie care a devenit ºlagãr în acel an ºi
care îi plãcea ei foarte mult. Ce-a fost nu s-a pierdut.
* Fragmentele în italice sînt în limba românã în textul
original (n. trad.)
** Joc de cuvinte, în limba maghiarã. Literal: camerã
de lucru îmbufnatã (n. trad.)
Traducere de Szabolcs Szabolcs Szabolcs Szabolcs Szabolcs Szonda Szonda Szonda
Szonda Szonda

52
de ce iubim bãrbaþii
Cum iubesc femeile
În ce mã priveºte, ideea temei numãrului mi-a venit din empatie. Cãrticica lui Cãrtãrescu (n-o fi pseudonim?
poate-l cheamã Cãrturescu) mi-a declanºat pofta de poveste: simplã, cristalinã, lipsitã de scopuri tehnicoideologice.
Cred cã e mai greu sã scrii aºa ceva decât proze ºocante prin concentraþia tare de experimentalism,
distilatul ideologic subtil sau ºocul frusteþei pur ºi simplu. Atât prelucrarea suprasaturatã, cât ºi directeþea
ostentativã pot da, literariceºte vorbind, produse de cea mai bunã calitate, dar ele, fie prin exces, fie prin carenþã, nu
seduc. Ele sunt modificate genetic. Sã seduci prin scris cred cã e infinit mai greu. Or, o bunã parte din poveºtile
cãrtãresciene reuºesc. Simplul fapt cã volumul a fost piratat, dincolo de toate speculaþiile mai mult sau mai puþin
poticnite, din presã, trimit cãtre un adevãr mult mai simplu. Acela cã el place ºi atât. E citit. Se petrece un fenomen
rar în literatura noastrã: succesul la cititori. S-a spart o vrajã, s-a deschis o fantã: literaturã cititã nu doar de literaþi.
Asta intrigã, iritã, incomodeazã.
Replica femininã mi s-a pãrut un derivat firesc la aceastã poftã de poveste ºi de simplitate. Antologia nu se
vrea nici o mãnuºã provocatoare de duel, nici o mobilizare de forþe disproporþionatã faþã de un singur scriitor (în
ideea cã i-o arãtãm noi lui), ci un caleidoscop fãcut din cioburi cât mai divers colorate ºi cât mai pervers
contorsionate, care sã dea noi ºi noi alcãtuiri, tot mai fluide. Iarãºi, în ce mã priveºte, e, poate, ºi un semn de
recunoºtinþã tandrã faþã de autorul ce nu s-a ruºinat sã scrie, fãrã pretenþii poietice, poveºti de amor; un rãspuns
necesar la o declaraþie de dragoste.
În ce le priveºte pe colaboratoarele noastre, fiecare cu motivaþia ei, au rãspuns cu entuziasm. Ele iubesc în
toate felurile, pe axa infinitului; cu plus ºi cu minus, fireºte. Iubesc aprig, nonºalant, indiferent, placid, nostalgic,
furios, ironic, frustrat, uscat, voluptos, cu haz, mânios, grotesc, suav. Scriitoare de toate vârstele ºi, ce e mai
important, de toate breslele (prozatoare get-beget, dar ºi poete ºi – surprizã – criticãrese), s-au dat de trei ori peste
cap ºi s-au transformat, care în ªeherezade, care în ursitoare rele, ºi v-au spus povestea aºa:
(Nicoleta Sãlcudeanu)

Diana ADAMEK
Colina Mokhatam
Primul meu iubit a fost pictor. Cel de-al doilea,
negustor.
Pe cel de-al treilea îl voi recunoaºte doar când
lucrurile din preajma lui vor înceta sã submineze toate
câmpurile, toate partiturile. (“Draga mea prietenã, cred cã,
din nefericire, mi-e imposibil sã te liniºtesc, tocmai pentru
cã în emoþia ta pentru acest domn intrã – ºi a intrat
întotdeauna – un coeficient de disperare – îþi place
désespoir? – nu ºtiu de ce e aºa, dar înþeleg cã e un izvor
de suferinþã pe care nu-l pot opri cu vorbe ºi alinãri.
Încearcã sã nu te gândeºti la el ca la un bãrbat real - tu
însãþi te temi mai tare decât de orice de întâlnirile voastre
reale -, ci ca la una din cele mai teribile fantasme ale tale în
care proiectezi nevoia ta de afecþiune specialã, aºa cum,
poate, nu ne este dat sã trãim niciodatã în mod real. Trebuie
sã fug, te îmbrãþiºez cu cãldurã, ºtiu, neputincioasã”.)
Primul meu iubit s-a nãscut în 14 aprilie, cel de-al
doilea în 13 aprilie, cel de-al treilea în 12 aprilie.
Am ales sã vorbesc aici despre negustor.
Iatã cum ºi de ce:
Pentru cã am doar puþin peste douãzeci de ani ºi
inima mea ºovãie, trupul se teme ºi el, dar pândeºte, iar
aerul pe care-l respir amestecã în vapori fierbinþi miros de
sare, mosc ºi accentele aspre-iuþi ale unor mirodenii
necunoscute. Pentru cã, înainte de a atinge foiþele
miºcãtoare de nisip, am traversat puntea unei nopþi în
inima cãreia s-au cãscat falii ºi pe care imaginaþia mea a
încãrcat-o cu pericole ºi cataclisme, cutremurând-o ca
înaintea marilor taine. Am þesut ºi apoi am destrãmat în
aceastã texturã coridoare labirintice, am bãtut cu putere
în porþi, am chemat ajutor. Nimic nu s-a nãscut însã, n-au
existat nici voci, nici gesturi, nu s-au articulat rãspunsuri.
Somnul celorlalþi m-a lãsat înafarã.
Sunt, deci, singurã ºi mã voi supune.Voi cunoaºte
eternitatea ºi nimicul dincolo de acest prag de care trec
prin poruncã.
Aºa începe cãlãtoria mea în Egipt. Cu aceastã treaptã
ce prefaþeazã patetic un întreg scenariu retractil în dezacord
cu puterea hipnoticã a soarelui. Ea cere alte coduri ºi
ritualuri care încep în veºmânt ºi se împlinesc în alchimiile
aerului ºi sângelui.
Existã însã în acest decor ºi o altã forþã: cea a
trupului meu zvelt, care poartã în el ambiguitãþi de felinã
ºi o melodicã aparte, dãruitã doar corpurilor foarte tinere:
un tangaj ce preia bãtaia inimii ºi-i desface ritmul simplu,
elementar, acest clar unu-doi-unu-doi, într-o explozie de
galaxii care sacrificã forme, pentru a-ºi pãstra, purã, doar
luminozitatea (ziua) ºi (noaptea) luminiscenþa.
Aur ºi praf. Alianþele sunt aici la fel de preþioase pe
cât de indiferent trecãtoare. E ceea ce simt încã din
aeroport, copleºitã brusc de cãldurã ºi derutatã de forfota
capoatelor albãstrii care taie spaþiul din toate pãrþile, în
diagonale fanteziste. Câmpul sonor se configureazã puþin
mai târziu, sub forma unui val care-ºi pierde ºi-ºi recapãtã
în alternanþe rapide ºi înãlþimea ºi timbrul; ele fac dintr-
de ce iubim bãrbaþii
53
odatã vocile distincte. Unele cer (cea din dreapta mea, de
pildã, cred cã-mi vrea valiza), altele promit, ispitesc, se
unduie ºi se întind în corzi prea subþiri ºi ascuþite, mult
prea aproape de ceea ce pare, dupã reproºuri ºi poate
insulte, o neaºteptatã încãierare. Nu ºtiu dacã asta ºi este
pentru cã feþele care intrã în scenã arboreazã toate, în
contrapunct, un zâmbet de ciocolatã caldã. Sunt figuranþii
unui spectacol care ºi-a extins decorul ºi ºi-a împrãºtiat
recuzita peste tot; mãºtile se confundã ºi ele, multiplicând
halucinant acelaºi chip; fãcut din nisip ca o figurã
indefinibil contradictorie a clipei.
Când simt asta, cu o treaptã mai aproape de
înþelegere decât gândul, inima mea se liniºteºte, cãderea
sângelui se supune ºi urmeazã ritmica decorului,
împrumutându-i deopotrivã lentoarea ºi febra. Aºa se
abandoneazã corpul meu ºi cu el împreunã toate senzaþiile.
În acest moment nu decupez detaliile, nu disting
trãsãturile celor din preajma mea. Marea de aer încins în
care mã simt deja în largul meu, ca ºi cum aº recunoaºte
ceva – o chemare, o lege – transformã miºcãrile, le
îndulceºte unghiurile, curbeazã ºi calmeazã liniile,
imprimându-le accente de dans. Fãrã a descifra partitura,
fac totuºi ceva mai mult decât sã rãspund acestui spaþiu
fluid: intru în corpul decorului ca într-un al doilea trup al
meu. O singurã respiraþie îºi trimite ecourile de la ceilalþi
spre mine, întorcându-le apoi într-un gest fin, abia schiþat,
de nisip care curge.
La fel, chiar dacã nu s-a oprit ºi încã n-a înþeles,
privirea mea ºi-a aliat deja toate simþurile într-un prag,
altul decât cel al spaimei pe care l-am construit cu o noapte
înaintea plecãrii, în puseuri de panicã ºi alerte. E aºteptare
ºi, totuºi, încordare în toate straturile trupului meu, deºi
suprafeþele sunt liniºtite. Aceastã dunã miºcãtoare cheamã
refrenul mirajului. De aceea, când el se apropie ºi-mi
vorbeºte, amândoi am strãbãtut deja ºi distanþe ºi timpuri.
E ceea ce intuim în acel prim moment în care dialogul nu
reuºeºte decât sã dilate clipa ºi s-o facã sã tremure în
aerul fierbinte ca pe una din viziunile pe care le plãsmuieºte
deºertul.
Detaliile acestei istorii sunt puþine, iar timpul ei arde
pe durata a doar cinci zile. E hrãnitã însã de soluri
incandescente ºi hãrãzitã sã porunceascã. La fel ca toate
plantele deºertului; rãdãcini lungi inspecteazã adâncurile
ºi blocheazã, prin rezistenþa lor tãcutã, zvâcnetul oricãrei
mâini care ar vrea sã le îndepãrteze. Când memoria mea se
împotriveºte, ea inundã alte plaje; face din toate semnalele
dimprejur un ghem de dorinþe ºi ace fierbinþi.
Fundalul: o metropolã haoticã ºi lascivã, încãrcatã
de mirosuri care amestecã eter ºi pãmânt, tãiatã de un
fluviu indiferent ºi la glorii ºi la disperãri, ºi traversatã
acum de claxoane, faruri, forfotã, nerãbdãri. Peste toate
poruncesc însã ritmuri statice, o lentoare ciudatã, tradusã
prin repetiþii, simetrii ºi cele mai îngheþate dintre formele
geometriei. Ele ating ºi persoanele, pentru cã toate figurile
pe lângã care trec par încremenite, iar accentele de carnaval
care scapã uneori sunt doar reflexele bucuriei de a lenevi.
Ce decupez din acest context: strãzi aglomerate ºi încinse,
curtea interioarã a unei moschei, cu colonadele ºi fântânile
sale arteziene, mozaic ºi planºee de nisip, un cimitir care
amestecã morminte ºi case, iar în curtea unei astfel de
aºezãri promise deja în întregime pãmântului, figura unei

54 de ce iubim bãrbaþii
femei ºi mâinile ei care jumulesc o pasãre direct pe
pardoseala de lut printre cheaguri de sânge ºi smocuri
albe de pene, un frison de greaþã, dupã care totul trece în
fluxul peisajului ºi se pierde. Mai existã, desigur,
piramidele, mai întâi cea în trepte, de la Sakarra, ºi apoi
platoul Ghizeh. Ambele locuri par sã ofere ieºirea într-o
buclã, tãcutã, a timpului. Reþin mai cu seamã osatura
acestor construcþii mãcinate de intemperii, care nu se
sfieºte sã-ºi expunã sub masca rigidã a trufiei geometrice
o fragilitate aparte; cuburile de piatrã care compun scãrile
sunt roase, sub aceste boli ale pielii putându-se citi altele,
cu mult mai subtile, ale inimii, ºi astfel întreaga arhitecturã
face un neaºteptat recul: trece din nou în praful trãirii,
schimbã nemurirea cu viaþa.
Iubitul meu ºtie toate astea; e de mai mulþi ani aici,
aºa cã mã va ademeni în limbajurile Orientului, cu ºoapte
ºi nectar. Eu nu fac decât sã-l urmez. E puternic, e tânãr, e
emoþionat. Din toate preþurile pe care le joacã zi de zi, l-a
ales pe cel al clipei. Asta îmi cere ºi mie sã fac: sã schimb
toate cerurile trecute pe un fulger.
N-o voi face.
E povara mea pentru o altã eternitate, la fel de
covârºitoare, deºi crescutã din senzaþii trecãtoare,
întipãrite în ramurile ascunse ºi speciale ale ridurilor, ale
celor care dubleazã vârstele în aceeaºi mãsurã în care le
distileazã. Dar nu înþeleg încã.
Ceea ce aduc cu mine din Egipt e o altã percepþie a
timpului: vizualã. Dacã ridic ochii pe platoul delimitat de
cele trei piramide ºi de silueta cam dãrâmatã a Sfinxului,
cerul nu mai pare, ca de obicei, o mare întinsã, valurile
sale se curbeazã ºi se culcã pur ºi simplu pe jumãtatea de
arc pe care o îngãduie nisipul. Nu existã nimic altceva;
doar atât: perfecþiunea liniei care urcã ºi coboarã calm,
fãrã accidente sau fervori, împãcând ºi împlinind prin
desen legi, balanþe astrologice, durate. Sub aceastã cupolã
am sentimentul unei forme necunoscute de libertate, care
dã câmp miºcãrilor ºi gesturilor mele interioare, oferindule
tot ceea ce râvnesc acestea pentru a creºte (loje, infinite
paliere cu faþa spre soare ºi mare). E un soi de desfrâu, în
mod ciudat însã stãpânit, care mã apropie tot atât de mult
de lege pe cât mã îndepãrteazã de ea. Intuiesc pentru o
clipã de ce egiptenii cred total ºi necondiþionat în destin.
Mai existã o imagine care continuã sã mã tulbure;
cea a unei tinere care înconjura piramida lui Kheops, întro
trãsuricã condusã de un vizitiu înmãnuºat ºi purtatã
într-un trap nervos, deºi aproape de plutire, de zece cai
albi, împodobiþi cu ºaluri purpurii, ghirlande de flori ºi o
ploaie de clopoþei aurii. Fata e extrem de tânãrã, nu are mai
mult de paisprezece-cincisprezece ani, dar a ieºit în scenã
cu întregul arsenal de farmece ºi puteri pe care i le-a
transmis, prin sânge poate, lungul ºir de regine pe care lea
avut Egiptul. Îi simt trufia, dar ºi o moliciune felinã,
încântarea copilãroasã de a fi admiratã ºi îi ghicesc, sub
masca încremenitã ºi fardul greu, cu pulberi întunecate,
neliniºtea. Ochii ei privesc înainte, într-un punct fix (dar
eu ºtiu cã ne urmãreºte ºi ea, în ascuns, inspectând ºi
cerând mesajele noastre), silueta e fragilã, veºmintele albe
ºi moi, iar aurul care îi acoperã braþele, fruntea, gâtul,
mijlocul ºi gleznele într-o risipã de ºerpuiri, bucle,
ghirlande, dã strãlucire acestui portret contradictoriu,
construit între excese, poruncã ºi izbucniri pe de o parte
ºi nemiºcare pe de alta, între clipã ºi eternitate. Fata e cea
mai frumoasã femeie pe care am vãzut-o vreodatã, cu
siguranþã o prinþesã, încercãm în faþa ei, cu toþii, stupoare;
iar ea simte asta ºi înconjoarã piramida de trei ori. Repetiþia
destramã miºcarea, transformã spectacolul în ceremonial,
desface paºii ºi-i lasã sã curgã, dând un aer ireal, hipnotic
întregii scene. De altfel, dupã ultimul ocol, în mod
neaºteptat, fata lasã sã-i scape un mic zâmbet – fireºte,
doar ei adresat – dupã care, ca ºi când ar fi preluat acest
semnal secret al triumfului, vizitiul porunceºte cailor ºi
întreaga viziune dispare.
De ori de câte ori memoria mea reconstruieºte
piramidele ºi iubirea mea egipteanã, ea reaprinde ºi
imaginea fetei. Profilul lor geometric ºi-a aliat aceastã
mãrturie a perfecþiunii, pentru a împleti, într-o singurã
poruncã, curgerea timpurilor ºi cea a sângelui, cerul ºi
pãmântul, legea ºi hazardul.
ªi asta ºtie iubitul meu. De aceea nu se teme de cele
cinci zile care trec ºi-mi cere, încã o datã, sã-l urmez. Unde?
îl întreb. Nu ºtiu, vom afla împreunã, îmi rãspunde. Eu
vreau mãsuri, cântare clare ºi garanþii, el, negustorul,
zâmbeºte pentru cã toate astea sunt trecãtoare. Doar atât,
aceastã clipã existã ºi doar acum, îmi spune. E rândul meu
sã zâmbesc, cu superioritatea de a fi recunoscut ºi decupat
un cliºeu, doar cã zâmbetul meu nu se dizolvã în aerul pe
care-l respir. Se întoarce stingher ºi-l simt, prin singurãtatea
rece pe care deja o degajã, cu totul nepotrivit. Iubitul meu
nu-mi va mai cere nimic.
Nici sã-l uit, nici sã-mi amintesc.
Am s-o fac, totuºi, împotriva chiar propriei mele
voinþe. Totul, în pustiul pe care mi-l construiesc ani în ºir
dupã aceea, îmi cere sã-mi amintesc. Încercând astfel, dar
e prea târziu, sã-l urmez. Numai cã farmecul a dispãrut,
magia s-a topit, mâna lui n-o mai atinge pe a mea, clipa sa
schimbat.
Nu voi mai avea niciodatã de atunci sentimentul cã
timpul curge în curburi calme ºi e nesfârºit. Piramidele
mele vor fi de acum simple imagini, suprafaþa lor spectralã
va refuza atingerea vie. Reconstruiesc în acest tipar ºi
multiplic la nesfârºit câteva secvenþe, din ce în ce mai
puþine ºi ºterse, cu desenul de contur ºi culorile sãrite la

tipar. Sigur, imaginile despre care deja am vorbit. Apoi un
hol somptuos deasupra cãruia se deschide pâlnia uriaºã
a trei etaje ºi în care spânzurã un imens candelabru modelat
dupã toate nesãbuinþele artei orientale: cristal, alabastru,
chihlimbar, emailuri, bronzuri, reflexe, curcubee ºi ape ºi
treceri ºi pierderi ºi fãgãduinþe ºi neºtiinþe (aici îmi vorbeºte
el despre alchimiile aerului, aici îmi cere apropierea). Da,
ar fi trebuit sã spun, aºa a plâns ani mulþi dupã aceea
inima mea.
ªi mai existã o grãdinã care expune cu mult fast un
desen complicat de frunze, flori ºi rãdãcini aeriene pe care
nici nu le observ pentru cã despãrþirea e obligatorie ºi
hotãrâtã, iar eu, nici acum, nu înþeleg. Simt însã tensiunea
ºi vocea mea a prins ape întunecate ºi pojghiþe de rãguºealã
din pricina emoþiei. El ºtie asta ºi încearcã un mic ajutor,
nu mã mai întreabã de aceea nimic ºi mã duce într-un loc
ciudat, suspendat deasupra metropolei, desprins de voci,
paºi, lume ºi timp. Colina se cheamã Mokhatam. E cel mai
înalt punct în întinderea nisipurilor fierbinþi care înconjoarã
Cairo, un fel de dunã schimbãtoare, la fel ca toatã aceastã
geografie clãditã pe prafuri aurii. Nu e întâmplãtor cã îi voi
uita numele imediat dupã ce se va consuma “episodul
Mokhatam” ºi voi avea nevoie de încã aproape o viaþã
sã-l recuperez.
Deocamdatã aici, sus, pe înãlþimile acestei coline,
sub cerul limpede, nu se întâmplã nimic. Iubitul meu e
calm, încearcã sã-mi contracareze crisparea, oferindu-mi
priveliºti, apoi bucate îmbibate de toate aromele,
mirodeniile, siropurile ºi dichisurile orientale, apoi plimbãri,
apoi vinuri dulci, apoi alcoolul propriului meu regret, apoi
mareele melancoliei. La sfârºit nu va mai vorbi nici el, mã
va însoþi doar în faþa unei oglinzi ºi mã va invita sã privesc.
Vãd douã corpuri tinere care transmit, chiar prin îngheþul
suprafeþelor de mercur, dorinþa. Mã obligã sã recunosc cã
nu cântarele mãsoarã clipa ºi cã ceea ce urmeazã,
despãrþirea, n-o taie ºi n-a hotãrât-o doar timpul. Îmi
aºteaptã frisonul de remuºcare, dupã care întoarcem
amândoi spatele oglinzii. De aici încolo coborâm colina
Mokhatam.
Conduce concentrat ºi nu-i ghicesc emoþia. Sunt
prea atentã la propriul meu tremur ºi încerc sã-l opresc.
Nu mai pot vorbi. Nu mai pot nici respira. Inima mi se
stinge. Da, mi se stinge. (“ªtiu, domnule profesor, cã nu
se moare din dragoste, dar existã momente când aerul
e atât de rarefiat, încât simþi cã se poate întâmpla asta,
chiar simþi cã mori”). El prinde cãderea mea ºi atunci,
pentru prima oarã, fãrã sã mã întrebe, hotãrãºte pentru
amândoi. Opreºte fãrã sã se grãbeascã, întârzie într-o
privire care pluteºte nehotãrâtã deasupra oraºului, apoi
mã sãrutã.
Ar urma sã ne revedem în acelaºi loc care ne-a
apropiat: aeroportul. Peretele de sticlã al coridorului de
tranzit care îi separã pe cei care vin de cei care pleacã ne
va refuza însã, ºtim, orice atingere. Dar nu ne vom mai
întâlni. Nu atunci.
Valea Regilor pe care o voi traversa dupã asta mi se
descoperã, doar mie din masa turiºtilor curioºi, drept ceea
ce de fapt este: o vale a plângerii ºi a morþii. Nu vreau sã
vãd nimic: nici camerele ascunse, nici scrierile cifrate. Nu
vreau sã cumpãr nici scarabeii de gips, aducãtori de noroc,
pe care îi vânturã pe tarabe de o zi vânzãtorii ambulanþi,
de ce iubim bãrbaþii
55
nici colierele bogate înºirate în etaje, cu oceanele lor
colorate: ocru, rubiniu, verde stins, verde aprins, albastru
marin, galben pai, violet; nu vreau nici ametiste, nici agate,
ambre sau cuarþ, nici coral, jad, granat, opal, nici malahit,
nici hematit, nici jasp, onix, celestit, nici aventurini, ochi
de tigru sau piatra sângelui. Aº schimba totul pe o zi
dinainte, aº da toate împãrãþiile, cu bijuteriile, tezaurele ºi
morþii lor, pe o atingere. Aº vrea acum clipa pe care n-am
recunoscut-o.
(În replicã, vânzãtorii scad preþul, mã ispitesc cu
oferte suplimentare, un scarabeu dacã iau un colier, trei
scarabei dacã iau douã coliere, o casetã cu masca lui
Tutankhamon dacã iau ºi cerceii ºi brãþãrile ºi cingãtorile
ºi promisiunile ºi toate minciunile, numai cã ochii mei acum
nu, gata, nu mai vor sã vadã, iar gâtul meu nu mai râvneºte
podoabe).
Du-mã înapoi pe colina Mokhatam! ªi voi fi a ta, cu
îmbrãþiºarea cea mai fierbinte!
Pe vocea asta s-au înºirat anii care au urmat. ªi în
care nu l-am gãsit, deºi l-am cãutat în toate chipurile care
mi-au ieºit în cale. Doar foarte, foarte târziu, o nefireascã
ninsoare de martie, iscatã cu furie chiar în cumpãna
echinoxului de primãvarã, la rãscruci de temeri ºi dorinþi,
o va face sã tacã. Pânã atunci însã, îl voi cãuta pe el ºi,
odatã cu el, numele uitat al colinei.
Mokhatam.
Nume pe care îl voi recupera abia dupã mai bine de
douãzeci de ani, când ne vom revedea: strãini ºi pustii,
într-o imensã stigherealã pe care nici nu încercãm s-o
risipim, dar facem efortul sã o ascundem ºi cu cât încercãm
mai mult asta, cu atât fisurile se întind. Aerul nu mai
transmite nimic, nici un cil secret nu-ºi trimite vibraþiile,
nu capteazã ºi nu rãspunde. Eu mã întreb ce ar fi politicos
sã fac (sã aduc, oare, cafele?, biscuiþi?), el se întreabã
când ar fi potrivit sã plece. Cuvintele alunecã ºi nu
construiesc nimic. ªi atunci, brusc, din mijlocul
mormanului de cioburi, nu ºtiu nici eu de ce, îl întreb: cum
se numea colina?
Mokhatam.
Simt, abia acum, din liniºtea neaºteptatã care mã
inundã dupã rãspuns, cât de puternicã a fost dorinþa mea
de a regãsi numele acestei dune cu trup unduios ºi
respiraþie fierbinte. O uriaºã pisicã de nisip.
În mod ciudat, ºi el ºi-a depãºit crisparea. ªi vorbeºte:
ruleazã continente ºi peisaje, învârte rulete, schimbã
avioane ºi cursul burselor, numele monezilor ºi culoarea
bancnotelor. E stãpân peste un imperiu pe care mi-l descrie:
întâi de toate e miºcãtor (eu mã gândesc la valurile
nisipurilor calde), apoi e perisabil (eu mã gândesc la piperul
ºi scorþiºoara din bucãtãria mea. Dar aici, un pas greºit ºi
atenþia mea cedeazã; cade în plasa norilor ºi mãrilor de
mirosuri ºi gusturi: lemnul parfumat, dulce ºi cald al vaniliei,
galbenul uºor amãrui ºi izul de mucegai al ºofranului, în
acelaºi registru, doar îndoielnic amar, chimenul ºi boabele
de polen ale muºtarului, apoi accentul bãrbãtesc, puternic
parfumat ºi înþepãtor al cardamonului ºi coriandrului, al
ghimbirului, picant ºi sec, al ienibaharului, dupã care
catifelarea femininã a anasonului ºi nucºoarei). El nu m-a
urmat, eu nu revin decât într-un târziu ºi doar în încãperea
în care el continuã sã vorbeascã: kilometri, kilograme, apoi
gramaje mai precise pentru cã pepenii pe care îi coace

56 de ce iubim bãrbaþii
cãldura verii acesteia trebuie sã fie perfecþi, nici mari, nici
mici, neaccidentaþi ºi mai ales rotunzi, trebuie sã încapã în
cutiuþe speciale pentru a traversa vãmile. Dar dacã va
ploua? îl întreb doar ca sã spun ºi eu ceva. Nu-mi amintesc
ce rãspunde.
Pe colina Mokhatam, vântul ridicã uºor ºi poartã în
aer feþe de masã, ºerveþele parfumate ºi note de platã.
Pe platoul Ghizeh piramidele dorm, iar fata frumoasã
are, în somn, în trãsurica ei de aur, un mic spasm.
În Valea Regilor, pe tarabe, scarabeii de gips vopsiþi
în albastru se adunã însã în armate. Unul lângã altul, umãr
lângã umãr, vor traversa în secret deºertul, vor face lãncile
sã ºuiere ºi platoºele sã se cutremure, vor cuceri
eternitatea. Tutankhamon, Hathsepsut, bronz, temple,
palate ºi regate. Vor iubi ºi vor învinge ºi apoi vor vinde ºi
aur ºi trupuri.
Pepeni ºi faraoni.
PS.: Îl voi mai asculta o datã vorbind despre asta.
Prietenului lui din copilãrie – îmi povesteºte, ºi vocea lui
alunecã, se schimbã, prinde accente de pãmânt cald, o
nuanþã de ocru auriu, aproape o recunosc când se aprinde
- stã pe un limb de nisip ºi pãzeºte un munte de pepeni. Pe
lângã aceastã fortãreaþã trece el, iubitul meu, zi de zi, întro
micã luntre legãnatã de râul care înconjoarã orãºelul,
râvnind carnea rãcoroasã a fructului.
Sâmburi negri ºi zahãr roºu.
Aura CHRISTI
Marile jocuri
Ajunsã cu bine la vilã, Miroslava o vãzu suspect de
goalã. Livingul era încãlzit. În ºemineu focul ardea vesel.
Îmbietor. Semn cã unul dintre amfitrioni avusese grijã ca
oaspeþii sã se simtã acasã. Miroslava Plãmãdealã îºi scoase
paltonul; gesturi moi, supuse. O invadase o altfel de
moleºealã decât cea de care fusese cuprinsã cât stãtuse
întinsã pe covorul de omãt. Era bine. În sfârºit, era în
siguranþã. Se îndreptã spre geamurile largi. Se uitã îndelung
afarã. Nici un zgomot. Nici un foºnet. Alb pur. ªi fuioare
de fum miþos, curgând, ºiruri-ºiruri, la cer, din fiecare casã;
aer curat, sunãtor. Pe cer, un nor semãnând cu craniul
unui brontozaur. Nu se miºca nourul. Mânãstirea nu se
vedea. Doar muchiile lucitoare ale vãii. Nici falsul labirint
în care se rãtãcise femeia nu se zãrea de aici. Miroslavei
Plãmãdealã îi veni sã râdã de stângãcia ei, de modul pueril
în care se pierduse în zãpadã. Sub norul ce semãna cu
craniul unui brontozaur. Când se rãtãcise, craniul nu era
acolo. Fusese o experienþã interesantã. Se simþea, în sfârºit,
liniºtitã. κi recãpãtase echilibrul. Descrise cu precizie, în
fugã, ce i se întâmplase în dimineaþa aceea, culminând cu
întâlnirea cu straniul bãrbat negru – aºa îi spunea
individului descoperit în inima labirintului –, un incident
ce avusese, de bunã seamã, darul de a o scoate din impas.
Ah, ce ar putea compensa rãceala descrierii? ªi de unde
rãceala aia imperturbabilã, la care nu se gândise pânã sã
vinã la munte? Fleacuri, gândi. ªi, totuºi, se simþea ca ºi
cum ar fi fost în posesia – dincolo de vederea de zi cu zi –
unei alte vederi. Ea. Mira. Oare Akulina se afla, ºi ea în
posesia unei astfel de vederi, ori o fi altceva la mijloc?
Respirã adânc. Ce simplu, întortocheat ºi neobiºnuit e
totul! „Nu cred cã aº fi în stare vreodatã sã-i înþeleg pe
indivizii ce se plâng de faptul cã nu li se întâmplã nimic.
De fapt, în adâncul meu îi înþeleg, dar refuz sã accept cã
cuiva nu i se întâmplã nimic. Pânã ºi nimicul e ceva, foºgãie,
ºerpuieºte printre noi, dã semne de existenþã, uneori,
nimicul poate fi mai viu decât noi, poate fi începutul unei
alte existenþe. Atunci de unde lamentaþiile? Dintr-o sãrãcie
funciarã a duhului? Din...”
Craniul atârna deasupra. Imobil. Strãlucitor. Parcã
era dintotdeauna acolo. ªi parcã nu se va urni niciodatã
din acel punct.
– Bunã dimineaþa.
– Bunã dimineaþa, rãspunse femeia, întorcânduse
spre intrarea în living. Saºa Cerven se afla în cadranul
uºii dinspre casa scãrii. Îi recunoscu numaidecât vocea.
Plãcutã. Arãta schimbat. Proaspãt bãrbierit, faþã destinsã;
bondocul nu dãdea semne de obosealã. Urmele
zgârieturilor de asearã, provocate de Miroslava
Plãmãdealã, nu se vedeau; ºi le-a machiat, presupuse,
stânjenitã întrucâtva, femeia.
– Sper cã ai dormit bine, vocea pictorului era
zglobie.
– Da. Mulþumesc.
– Ai vãzut ce dimineaþã fabuloasã este afarã?
– Da. Am fãcut o micã plimbare.
– Nu bãnuiam cã eºti matinalã.
– Nu sunt matinalã. Pur ºi simplu, în pofida
obiºnuinþei, m-am trezit mai devreme.
– ªi pe unde ai fost? Unde te-ai plimbat?
– Împrejurul vilei, minþi Miroslava Plãmãdealã.
– Aaa, exclamã bondocul jovial cu ochi galbencãprui.
E bine. Sã vedem ce avem... Pictorul se apropie de
geam. Privi afarã. Se arãtã satisfãcut de ceea ce vede.
– E frumos, zise femeia.
– Da. Absolut fantastic. ªi ce bine e cã nu-i ceaþã.
Nici negurã. Ha, ce sã caute negura în plinã iarnã, la munte?
Miroslava Plãmãdealã îl urmãrea pe furiº, învioratã

de turnura pe care o luase discuþia. Abil, pictorul, pentru
a repara gafa de asearã, se refugia în docte discursuri
despre hachiþele vremii. Era o abilitate minorã, se înþelege.
ªi inevitabilã. Avea calitatea de a repara. Poate.
– Îþi place muntele, Mira?
– Da. Marea ºi muntele îmi plac deopotrivã.
– ªi dacã te invit sã argumentezi predilecþia, mai
precis, alegerea ta...
– Accept cu plãcere. (Femeia se îndepãrtã de
geam, luã loc pe unul dintre fotoliile mari, comode. Focul
se zbenguia vesel în ºemineu. Pictorul nu schiþã nici un
gest, rãmase nemiºcat în faþa priveliºtii înfãþiºate dincolo
de sticla ferestrelor. Era îmbrãcat într-un pulover negru,
pantaloni în carouri, pantofi de calitate, de culoare maro.
Fularul roºu – cel de ieri – era aºezat cu eleganþã studiatã
pe umeri.) Pe mine nu mã deranjeazã esenþele.
– Mã bucur, surâse Saºa.
– Nici la mare, nici la munte nu existã timpul; vreau
sã spun cã noþiunea de timp înceteazã sã mai stârneascã
interesul, ca ºi cum n-ar exista. Ori, pur ºi simplu, ar deveni
altceva. Mie îmi place marea în lunile neaglomerate. Am
avut prilejul s-o vãd în octombrie ºi în martie; ºi verile,
desigur. Are farmecul ei ºi atunci când plajele încinse sunt
intens populate. Oricum, e specialã, mai ales...
– ... când nu e întinatã, sufocatã de oameni.
– Nici chiar aºa. Cum poate omul sã întineze marea?
– Foarte simplu. Prin prezenþa lui.
– Nu-mi doresc sã vã contrazic, ºi, totuºi, cred cã
exageraþi.
– Exagerez. Apropo... te-am invitat sã mã tutuieºti.
Nu e cazul sã ne formalizãm.
– Omul e mãsura lucrurilor, nu?
– Presupun cã filosoful antic care a emis aceastã
maximã a avut dreptate. Însã de atunci, din antichitate,
lucrurile s-au schimbat olecuþã. ªtii, bineînþeles, asta.
– Lumea e grãbitã. Nu mai vrea sã gãseascã timp
pentru lucruri importante.
– Hm, tuºi sec, demonstrativ, Saºa, întorcându-se
spre Miroslava Plãmãdealã. Tu... dumneata consideri cã
anticii n-au fost grãbiþi? Ba da. ªi încã cum! Dar uite ce
culturã uriaºã, ce civilizaþie ne-au lãsat moºtenire! În ciuda
grabei. Noi ºi acuma, sãrmanii, gâfâim sub povara ei,
neputincioºi de a o epuiza!
Miroslava Plãmãdealã tãcu. Atinse bolta frunþii sale.
Se jucã cu inelul de pe degetul mic, rotindu-l la dreapta, la
stânga. Apoi îl privi scrutãtor pe Saºa. Uite unde ajunge
bondocul deranjat de esenþe! Sã vedem pe ce drum o va
lua în continuare. Sã vedem. Nu se va opri aici, la rãspântie.
E genul de om care se lanseazã în vânãtori de senzaþii tari.
Nu cedeazã fãrã sã aibã un motiv temeinic, fãrã sã se
plictiseascã. ªtie sã se ascundã excelent. Existã multe
lucruri de învãþat de la el. O sumedenie. Privilegiul mãºtii.
Avantajul de a ºti sã te ascunzi. ªi…
– ªtii ce este interesant? ªi ei, iubiþii noºtri antici,
vorbeau despre aceleaºi lucruri care ne preocupã pe noi,
le studiau, se arãtau preocupaþi de comunicare, univers,
idealuri, destin, astronomie, geometrie, suflet ºi aºa mai
departe, în aceeaºi cheie. Da. ªi ei. În schimb, spre
de ce iubim bãrbaþii
57
deosebire de noi, anticii aveau geniu. Geniu – în anumite
perioade – înseamnã rãbdare. Ei aveau rãbdarea de a epuiza
un spaþiu tematic dat. Erau mai rigizi, mai puþin fluºturatici
ca noi, locuitorii acestui apus de secol XX. Noi? Cine
suntem noi? Trepãduºi. Sãrim, ca niºte libelule de duzinã,
de la un lucru la altul, îi atingem exclusiv suprafaþa. Atât.
Obosim prea repede, fiindcã suntem interesaþi de chestii
mai pãmânteºti, ca de exemplu, banul, puterea socialã – ºi
este, acesta, un semn al decãderii; suntem putrezi pe
dinlãuntru. Iar atunci când riscãm – o, da, riscul îl simþim
cu toate mãruntaiele deodatã! – sã atingem, abia-abia,
ceva esenþial, fugim rupând pãmântul, din spaima cã astfel
– prin intrarea pe un teritoriu important (da, am spus bine
adineaori), pe un teren al esenþelor – vom fi urniþi din
comoditatea noastrã; dacã mi-aº propune sã fiu rãu, rãu
de tot, aº afirma, având perfectã dreptate, cã în realitate
ne este fricã sã fim smulºi din mediocritatea noastrã
cãlduþã, salvatoare. Ideal? Ce idealuri avem? Ha, ha, ha.
De unde? Tu nu vezi cã ne rostogolim spre o prãpastie
din care nu avem nici o ºansã sã ne salvãm? Pe cine
intereseazã asemenea lucruri, asemenea teme? Sunt
depãºite, depãºite de mult, acoperite cu praful lipsei de
rãbdare, al nimicniciei generale. Când ºi când apare câte
un nebun frumos care parcã-parcã mutã munþii din loc,
însã, de cum observã cei dimprejur efortul lui, de cum le
trece prin mintea lor îngustã de turturicã, vai, cã s-ar putea
sã reuºeascã, hop, vine câte un deºtept plin de otravã ºii
pune beþe în roate! ªi-l pocneºte frumuºel peste degete.
Bum. Umanitatea de aici, de acum, nu e interesatã de
idealuri. Astea sunt chestii vetuste. ªi veºtede. Orizontul
viitorului e îngust. Catastrofic de pragmatic ºi sec pânã la
greaþã. Literatura, artele sunt într-o splendidã decadenþã.
Trec printr-un con de umbrã, din care – oho! – nu sunt
deloc sigur cã vor ieºi vreodatã. Poate la paºtele cailor!
– Ce rapid sunteþi, Doamne. Aþi împuºcat mai mulþi
iepuri dintr-o singurã ochire! Miroslavei îi sclipirã ochii.
– Da! ochii galben-cãprui ai lui Saºa se lãrgirã,
fixând-o pe femeia dulce ce se juca iarãºi cu inelul fin, ce
conþinea câteva desene rafinate, abia vizibile. ªi ce am
spus în fuga gândului e – deocamdatã cel puþin – floare la
ureche. (Pictorul îºi îndreptã spatele, pieptul i se bombã,
ca un balon umflat de copii în preajma sãrbãtorilor.
Sprâncenele se arcuirã mai apãsat. Iar faþa sa deveni
expresivã; se puteau citi multe gânduri pe ea cu un efort
mai mic în comparaþie cu efortul solicitat specialiºtilor de
lectura mesajelor încifrate pe suprafaþa prãfuitelor
papirusuri.) Sunt atâtea aspecte problematice, atâtea
unghiuri, dileme... Da. E o situaþie departe de a fi roz!
Omenirea e pe malul prãpastiei. Care mal, Doamne? Se
rostogoleºte pe pantele ei abrupte. Groaznic. Nimeni nu
are încredere în nimeni. Toþi îi înºalã pe toþi; e un lanþ în
care suntem prinºi irevocabil; laºitatea e în sângele nostru,
e o moºtenire din sângele pãrinþilor noºtri. Laºitatea ºi
sufletul mort – asta ne este moºtenirea. Restul sunt fleacuri
ce-nghesuie, în vasul entropic al zilei, alte ºi alte fleacuri.
Laºitatea e aerul respirat de fiecare; în cazul în care ea,
nãpârca, ar dispãrea, ne-am sufoca pur ºi simplu. Laºitatea
la nivelul individului, dar ºi la nivel macro: cel de naþiune,

58 de ce iubim bãrbaþii
continente etcaetera. Cãci, e limpede, aºa cum existã
indivizi laºi, mici, meschini, mãrunþi, existã ºi popoare laºe,
mãrunte, ghemuite sub povara istoriei. Ai, îþi sunã
cunoscutã cea din urmã afirmaþie, nu-i aºa ?! Principiul
selecþiei îºi afirmã forþa nestingherit, imperturbabil.
Principiile selecþiei ºi ale forþei determinã izbucnirea
conflictelor armate, confruntãrile pe arena lumii. Forþa e
temelia universului; totul rãsare din ea ºi apune, dupã aia,
lângã pulpanele ei, de nevastã de faraon rãsfãþatã, tronând
peste celelalte neveste. Puah. M-am prins cu ocaua micã.
Uite cã nu ºtiu dacã faraonii aveau haremuri; sunt la curent
cu faptul cã aveau o soþie, nu exclud cã în preajma lor
existau ºi amante, însã habar n-am dacã faraonii erau
practicanþi fervenþi ai poligamiei; presupun cã, în cazul în
care ar fi fost adepþii strãluciþi ai fidelitãþii, s-ar fi topit pe zi
ce trecea în mâlurile cãldicele ale plictisului, ale monotoniei,
astfel încât n-ar fi rezistat... În sfârºit, dacã ne aud, cred cã
se tãvãlesc de râs crocodilii bãtrâni ai Nilului. Tâmpenii.
Miroslava Plãmãdealã râse cu râsul ei rãsucit,
spiralat; avea mai multe feluri de a râde. Câteva râsete, din
suita asta splendidã, furã remarcate ºi de perspicacele
Saºa Cerven. Femeia uitase de geanta de voiaj. De hainele
ei. De craniul de brontozaur. Ca ºi cum n-ar mai fi avut
nevoie de ele. Jovialul pictor provoca uleiurile dinlãuntrul
sãu, ca sã le creeze condiþii sã se aleagã, ca sã scoatã din
el, previzibil, ce putea mai bun. Era fascinant. Fascinant ºi
ridicol. Exotic. Ce conteazã, de vreme ce crea bunã
dispoziþie?! ªi crocodililor din Egipt.
– Dacã aº fi fost faraon, eu nu m-aº fi însurat. Aº fi
înfiinþat, mai degrabã – asta dupã mintea mea, de cetãþean
al lumii, de locuitor al secolului XX – o rezervaþie care ar fi
funcþionat mai ales în pauzele dintre strãlucitele rãzboaie
duse de armate bine instruite, în frunte cu mãria mea; aº fi
fãcut o rezervaþie pe cinste, de lux, unde, dupã o riguroasã
ºi doctã selecþie, dupã o serie de teste special elaborate
pentru chestia asta, le-aº fi închis în camere separate
(detest cordial un anumit gen de promiscuitate) pe cele
mai frumoase femei, alese nu numai din Egipt, bineînþeles!
Rezervaþia mea ar fi adãpostit femei din diferite clase
sociale, femei de rase diferite, cu o singurã condiþie: sã fie
frumoase. Ba nu, cu douã condiþii; deci, primo: sã fie
frumoase, ºi secundo: în mod obligatoriu, sã fie selectate
de mine. Exclusiv de mine. Ei, aº putea ceda. Dar nu foarte
mult, totuºi. De exemplu, aº fi în stare sã accept sfaturi;
nu, nu sfaturi, ci, mai degrabã, sugestii, deoarece faraonii
nu acceptã sfaturi. Nu e de nivelul lor. Chiar dacã ceilalþi
capi ar fi în stare, faraonul de mine – nu!
– ªi ce aþi face cu femeile alese de dumneavoastrã?
se interesã, printre râsete scurte, adânci, Miroslava
Plãmãdealã.
– Fiecare dintre ele, întâi de toate, ar avea parte de
o bunã educaþie, ar fi instruitã, ar face ºcoalã de muzicã ºi
de dans, ar învãþa limbi strãine, fiecare ar fi obligatã sã
însuºeascã cunoºtinþe elementare de gramaticã, geografie,
aritmeticã (nu suport femeile care nu ºtiu tabla înmulþirii!)...
– ... Pãi, eu n-o ºtiu! Am un computer la îndemânã
care mã ajutã; acest aparat simplu ºi comod m-a fãcut sã
uit tabla înmulþirii învãþatã demult, la ºcoalã!
– ... apoi ar învãþa puþinã geografie, astronomie...
– ... ca sã poatã citi harta cerului... Sã cunoascã
zodiacul... Interesant...
– ... Pe urmã... aº fi þinut un curs special: arta iubirii.
Mã refer la arta iubirii în sensul strict tehnic, adicã... fizic
al cuvântului. Sentimentul nu m-ar interesa, cum nu mã
intereseazã nici acuma. Femeia roºi puternic. Cu degetele
de la mâna stângã prinse sã roteascã iarãºi inelul buclucaº,
salvator. Era stânjenitã. ªi voia sã ascundã realitatea asta
crispantã. Lui Saºa Cerven i se îngustarã pupilele. Ochii
lui se transformarã în minuscule sfere fosforescente
aproape. Lumina puternicã din ei parcã conþinea particule
de fosfor. Ca ochii felinelor.
– Da. Ar fi nevoie de încã un curs obligatoriu:
îngrijirea corpului. Arta de a alege substanþe odorante,
arta de a-l întreþine. O, egiptenii erau maeºtri în acest
domeniu. ªi în acest domeniu. Pe urmã... masajele. Cum
era sã uit de ele! Gimnastica. Un alt capitol obligatoriu.
– Faceþi gimnasticã? Nu ºtiam...
– Da de unde! Eu? N-am luat-o razna chiar de tot.
Numai puþin. Atât cât trebuie. Pentru început. Femeia râse
din nou, din rãrunchii inimii.
– Femeile ar fi bine hrãnite, îngrijite de inºi special
pregãtiþi în acest scop. Ar fi stat tot timpul închise; ochii
unui alt bãrbat – cu excepþia mea, se înþelege! – n-ar avea
dreptul sã le atingã. Da. Nu priviri lacome. Nu priviri strãine.
Inoportune. Pãcatul cel mare e al minþii ºi al ochiului. Cu
mintea ºi cu ochii pãcãtuim infinit mai des. Trupul este o
excrescenþã a minþii.
– Nu credeþi cã suferiþi de un exces de raþionalitate?
De pragmatism dus pe limitã?
– Nici pomenealã. Vorbesc de pãcat, pentru cã aºa
mi-a venit. Nu mã intereseazã chestii din domeniul teologiei
decât ca pur fapt divers, ca pretexte pentru subiecte
exploatate de artiºti. Dar nu mai mult decât atât. Religia e
un lucru foarte instructiv la nivel de istorie a mentalitãþilor,
ca punct de inspiraþie, ca, hm, muchie din buza cãreia
încep o sumedenie de teme majore.
– Atât? fãcu niþel consternatã femeia.
– Mda. Nu e deloc puþin.
– De fapt ieri, dupã acel fascinant dans în care aþi
fost prins laolaltã cu Sena, când v-aþi apropiat de geam ºi
aþi povestit acea interesantã întâmplare din copilãria
dumneavoastrã, cu bãiatul care trãgea o sanie, ºi în sania
aceea se afla maicã-sa, bãiatul fiind bãtrânul obosit ºi
întunecat, cãci ºtiutor deja, iar ea, femeia, mama lui,
purtãtoare a unei mari candori neexprimate, întinse pe chipul
ei, aþi comparat – repetând, dacã þin minte bine, de mai
multe ori, apelativul Doamne – lumea cu o femeie, cu femeia
din fragmentul acela de realitate, de odinioarã, ancorat în
trecutul trecut de mult; aºadar, lumea perceputã ca o femeie
aºezatã într-o sanie trasã de un mare copil atotºtiutor, mai
înþelept, mai curat decât toþi copiii lumii luaþi la un loc. ªi aþi
spus apoi cã noi, din când în când, suntem de pãrerea cã
acel copil enorm care conduce prin noianele realitãþii sania/
lumea e Dumnezeu, nevãzut de noi, adesea – în marea
majoritate a cazurilor, spuneaþi –, pentru cã suntem foarte
departe de ceea ce numim, cu toþii, „credinþã”.

– A, deci m-ai ascultat. Atunci e bine.
– Mã gândesc cã un om care nu crede, nu poate,
nu e în stare sã vorbeascã aºa! exclamã femeia; ochii ei
strãlucirã, iar ºi iar, cu putere.
– Ba da. Ba da. Emiþi metafore, fiindcã, în fond ºi la
urma urmelor, asta þi-e meseria. Metafora culorilor.
Metaforã aºezatã în legea culorilor. Fãcând acest lucru,
fãcându-þi datoria, nu e musai sã crezi în Dumnezeu.
– Omenirea, de când existã, de mai bine de douã
mii de ani, e preocupatã de Dumnezeu. Dacã n-ar fi
interesatã cu adevãrat de Dumnezeu, probabil, El n-ar fi
rezistat atâta amar de timp.
– Nu se ºtie. Noi vorbim toatã ziua bunã ziua
despre Dumnezeu, pentru cã..., Saºa Cerven fãcu o pauzã,
ca ºi cum i-ar fi lipsit cuvintele, ºi pe mãsurã ce pictorul lear
fi cãutat, ele s-ar fi pierdut ºi mai abitir, abandonândul
în consternare... El existã...
– Vorbirea noastrã despre El nu atestã neapãrat ºi
existenþa Lui.
– Dacã n-ar exista, noi n-am vorbi ceas de ceas, zi
de zi, despre El, pe seama Lui. N-am dialoga cu El. La bine
ºi la rãu. La rãu ºi la ºi mai rãu. Dumnezeu e nefiresc. Ca ºi
arta, de altfel; am afirmat asta ºi cu alte prilejuri. Tot ce se
referã la artã e nefiresc. Noi dãm la o parte realitatea, aºa
cum se dã la o parte o draperie, ca sã contempli peisajul.
Ca sã-l nãscoceºti. Pentru cã în marea majoritate a cazurilor
nu eºti mulþumit de ceea ce vezi, þi se face dor de altceva,
de o altã lume posibilã, ºi laºi imaginaþia sã zburde, sã
inventeze, sã înlocuiascã realitatea prin suita de imagini
gândite ºi lansate de tine. Le dai drumul în lume, le dãruieºti
libertatea, pentru ca ele, imaginile, sã invadeze realitatea
– devenitã dubioasã, laxã –, sã-i dea consistenþã.
– Sã-i dea consistenþã..., repetã pierdutã Miroslava
Plãmãdealã; se uita la pictor ºi ca ºi cum ar fi vãzut prin
Saºa Cerven, ce stãtea proptit în faþa geamului în
continuare, ca un tablou celebru atârnat pe peretele unui
muzeu ºi privit de fiecare amator cu o sporitã curiozitate,
în efortul de a depista ce au vãzut alþi iubitori de artã, în
alte vremuri, ce trãsãturi, detalii i-au fãcut sã-l poarte de la
o epocã la alta ca pe un simbol al perfecþiunii, ca pe un
vârf – imposibil de atins – al universului. Femeia întrebã
netam-nesam:
– Aþi observat cumva în ce mod se uitã vizitatorii
la Gioconda ? Aþi remercat modul în care aceastã
capodoperã e studiatã, mãsuratã, apreciatã, cântãritã de
sute de mii de priviri iscoditoare ce cautã ceva de negãsit?
Gãseºte însã tot timpul acela care nu cautã. Nu trebuie,
deci, sã cauþi sã investeºti consistenþã în realitatea
propriu-zisã. Riºti sã rãmâi perdant. Sã nu te alegi cu nimic.
Sau, mai degrabã, cu mai puþin decât nimicul.
– Inventând realitatea, îi dai viaþã, continuã
neabãtut pictorul. Realitatea se lasã devoratã – n-are
încotro, sãrmana! – de realitatea slobozitã în lume de tine.
Mda, nu aici am vrut sã ajung. Nu aici. Astea sunt lucruri,
în general, cunoscute. Miroase, cu siguranþã, a realitãþi
desuete, a obiecte acoperite cu praf. Ceea ce voiam sã-þi
spun e cã lumea de azi e lipsitã de idealuri. Nu mai este
interesatã de asemenea chestii, taxate ca fiind depãºite,
de ce iubim bãrbaþii
59
vetuste. Lumea de azi are un suflet îmbãtrânit precoce,
însã bãtrâneþea ei e ciudatã, are izul atipicitãþii, în sensul
cã n-a catadicsit sã treacã, în chip firesc, prin filierele,
labirinturile, subteranele maturitãþii; e vorba, prin urmare,
de o bãtrâneþe falsã, izvorâtã din obosealã, ºi ea falsã,
pentru cã nu îþi poþi permite sã oboseºti înainte sã ajungi
sã fii.
– Vreþi sã spuneþi cã... omenirea n-a fost pânã în
secunda de faþã, când emiteþi acest lucru? femeia se arãtã
miratã, îºi rãsuci din nou inelul de argint pe deget.
– E mai complicat. Se înþelege cã lumea este. Este
ºi nu este, în acelaºi timp. Mai exact, omenirea nu e tot
timpul ceea ce pare a fi. Existã cu adevãrat exclusiv în
anumite perioade; în rest, nu sunt la mijloc decât surogate
de existenþã. Aceeaºi observaþie e valabilã ºi la nivel
individual, ca sã zic aºa. Un om nu are organul, forþa de a
fi necontenit; el este cu adevãrat cu intermitenþe. În restul
timpului, adicã în vãile sale, individul existã în umbra fiinþei
proprii.
– Adicã în nefiinþã? Dar asta înseamnã moarte!
– Nu în nefiinþã..., Saºa Cerven îºi atinse dubitativ
bolta frunþii. Avea mâini nu atât frumoase, cât expresive,
mâini ce rãspândeau liniºte împrejur, ca ºi cum nu i-ar fi
aparþinut lui Saºa Cerven, histrionul cãruia i se repeta –
de altminteri, nu rareori – cã este straniu, ciudat, atipic,
sucit. Nu. E prea mult spus. Prea mult ºi bineînþeles cã
inadecvat. Strident. În mai puþin decât fiinþa. Cred cã aºa
e mai exact. Da. Sau în umbra fiinþei sale.
– ªi de unde îþi dai seama când tu eºti tu însuþi,
eºti viu, exiºti în fiinþã, ca sã mã exprim astfel, ºi când îþi
duci viaþa în umbra fiinþei, adicã eºti mai puþin decât tu
însuþi? Cum înregistrezi diferenþa?
– Pentru a realiza asemenea aspecte, trebuie sã te
cunoºti mai mult decât acceptabil, trebuie sã fii familiar cu
ceea ce eºti. Cât de cât familiar. Deoarece omul e ca un vas
egiptean rar, ca o fântânã adâncã a cãrui fund n-ai cum sãl
întrezãreºti. ªi când te gândeºti cã marea majoritate a
oamenilor trãiesc fãrã sã ºtie cine sunt cu adevãrat, fãrã
sã guste din intimitatea propriei fiinþe! De ce sã ne mire, în
asemenea caz, faptul cã marea majoritate trãiesc, cum se
spune, de la o zi la alta, se târâie de la o zi la alta, iar a-ºi
fixa anumite idealuri þine, cel puþin în cazul lor, de domeniul
ridicolului, al irealitãþii. Nu ne pasã de idealurile, visele
adolescenþei le uitãm, deoarece lunecãm – o datã cu aºazisa
maturizare, s-o batã nenorocul! – în mediocritatea
cea mai nepãsãtoare, cea mai strigãtoare la cer ºi cea mai
necesarã în egalã mãsurã. Existenþa se transformã, astfel,
treptat, treptat, în mai puþin decât existenþã. Trecem prin
viaþã ca peºtele prin apele dulci ale Rinului. Nu lãsãm nici
o urmã. Poate un copil. Doi. O meserie onoratã cât de cât;
hop, ne facem datoria. ªi murim speriaþi de lungimea ºi
scurtimea vieþii; da, suntem înspãimântaþi de cât de lungã
este viaþa – e ca o stepã interminabilã, cu peisaje monotone,
previzibile, cu destine leºinate, de doi bani, previzibile ºi
ele pânã la cel mai insignifiant amãnunt, pânã la leºin,
pânã la somnolenþã... suntem înspãimântaþi de timpul care
trebuie (de ce trebuie, în definitiv?!) umplut zi de zi, în
cotidianitatea fadã, iremediabil cenuºie; iar pe de altã parte

60 de ce iubim bãrbaþii
– ajunºi la ultimul crug al existenþei, la cea din urmã
respirare – realizãm dintr-o datã cã totul s-a desfãºurat
fulgerãtor, nedrept, catastrofic de scurt, ca o ploaie
ivitã din senin, în rafale, în plinã varã, ca o tornadã ce
înghite în calea ei case, oale ºi bãrbaþi, oraºe, turnuri
de apã ºi pãduri, copii stinºi abrupt din spaimã, adicã
exact cum au fost fãcuþi: din spaimã. Terifiant. Nu
gãseºti?
– Nu ºtiu ce sã spun... femeia îºi aplecã privirile pe
covorul din living; nu-i vedea desenul, nici nu avea rãbdare
sã-l studieze în acele fracþiuni de secundã... Totul e
complicat, închis, întortocheat... Ca ºi cum am sta într-o
camerã unde e o beznã groasã, densã, de parcã s-a aºezat,
strat peste alt strat, o pastã neagrã, astfel încât nu se
întrevede nici o razã, nici un foºnet, absolut nimic. De ce
aveþi o percepþie atât de... atât de...?
– Ai vrut sã spui neagrã...
– Nu. Mai degrabã, schimbãtoare. Incertã.
Instabilã. Nu-mi vine în minte un termen mai exact, care sã
cuprindã în aerul lui (ce expresie!) întreaga realitate care
sunteþi dumneavoastrã.
– De unde ºi pânã unde? Oi fi eu o realitate. Da,
desigur, desigur cã sunt; ei, nu chiar o realitate, ci o
parcelã. Dar n-am o percepþie neagrã, cum spuneai
adineaori, cum spuneam eu de fapt. Nici una tocmai seninã.
Adevãrul este cã nici eu nu-mi dau seama cum sunt. Parcã
mi-a fost amputatã identitatea. Mã împleticesc voios ºi
simplu printre câteva euri, printre câteva firi ºi nu-mi dau
seama pe care dintre aceste firi s-o aleg; poate cã ar fi
salutar sã pãstrez mai multe euri, mai multe firi. Nu ºtiu, în
fine. Nu ºtiu. Complicãm lucrurile.
– Încerc sã înþeleg despre ce vorbiþi, dar...
– Eºti departe de a pricepe, fiindcã stilul meu îþi
este funciar strãin. Scuzã-mã cã te încarc, iatã, cu
probleme...
– Nu face nimic. E interesant... ºi m-aº bucura sã
vã pot fi de folos.
– Hm, cu ce m-ai putea ajuta? În asemenea lucruri,
omul rãmâne singur. Or, mie tocmai de singurãtate mi-e
fricã. Nu, nu mi-e fricã, ci, pur ºi simplu, n-o suport. Eu naº
fi în stare sã rãtãcesc prin deºert patruzeci de zile, ca
Iisus, sã postesc, sã-mi pun la încercare rezistenþa, sã fac
faþã ispitelor, sã mã confrunt cu diavolul. Deºi...
– Nici nu e nevoie sã vã puneþi la încercare astfel...
– Am presupus ºi eu...
– De ce vã raportaþi la Iisus?
– A fost un gând aiurea. Lipsit de mãsurã. Nimic
mai mult. Nu mã raportez la El. M-am gândit, pur ºi simplu.
Am lucrat, pe întinderea ultimelor sãptãmâini, la un tablou;
e un subiect clasic: Rãstignirea pe cruce. N-am prea vorbit
despre acest subiect. Despre altele însã, înrudite cu acesta,
foarte puþin ºi mai mult în treacãt. Voiam sã fac altceva
decât ceea ce existã pânã la ora actualã. Am meditat destulã
vreme pe marginea scenei în care Iisus este rãstignit între
doi pãcãtoºi, fiind aºezat astfel într-o serie departe de a fi
ilustrã. Iniþial, am tratat acest detaliu ca fiind strigãtor la
cer. Dar mai târziu, în timp, vreau sã zic, Iisus a mers direct
la esenþã. El a intrat pe terenul mentalitãþilor. A rãspândit
creºtinismul, fiind considerat ba nebun, ba profet, ba
surogat, ba impostor. A depãºit barierele. A acceptat
moartea. E adevãrat cã a pus la îndoialã misiunea sa. ªi în
ezitarea Lui, am vãzut cât de uman este, o datã, pe Muntele
Mãslinilor, când se roagã, iar pe urmã... pe cruce.
Oportunismul Lui fusese de ordin ideatic. Dus pânã la
ultima consecinþã, oportunismul s-a transformat în altceva.
Hm, revoluþia în domeniul gândirii, sacrificarea în numele
unei idei – iatã marile probleme, ce-au iscat rãzboaie, crime
în serie. Crime monstruoase. Unde am ajuns, unde?
– La munte, observã sec femeia. Pictorul surâse.
– Da. La munte.
– ªi faraonul care sunteþi îºi dorea o rezervaþie de
femei.
– E o provocare?
– Departe de mine un asemenea gând, remarcã
Miroslava Plãmãdealã. Obrajii ei se fãcurã purpurii. V-am
adus aminte despre ce vorbeam mai devreme. Pânã la
oportunismul funciar al lui Iisus, transformat, de la o limitã
încolo, în altceva. Pânã la crimele monstruoase.
– Idealurile... îngânã cu gândurile aiurea pictorul.
Se urni de lângã fereastrã, parcurse livingul pânã la
ºemineu ºi se întoarse înapoi, la fereastrã. Nu sunt
palpabile. Considerate cai verzi pe pereþi, ele constituie o
sfidare a necesitãþii imediate, joase.
– A, pãi spune Nietzsche... cã „orice idealism este
inoportun în faþa necesitãþii”, ba mai mult decât atât: e o
minciunã în faþa necesitãþii. Mai mult decât atât nu se
poate spune. Cel puþin în clipa de faþã, nu?
– Îi recunosc radicalismul.
– Bunã dimineaþa, spuse sculptorul, surâzând larg.
– Bunã dimineaþa, maestre, îi rãspunse pictorul.
– Neaþa, neaþa, fãcu femeia; roºeaþa din obrajii sãi
dispãruse între timp. Sculptorul traversã livingul, veni
lângã pictor, se uitã prin geam.
Craniul se mutase puþin din loc. Dar era tot acolo,
sus. Alb. Strãlucitor.
– E minunat. O zi de iarnã plinã de fast, zise
sculptorul.
– O zi pentru o moarte perfectã, remarcã pictorul.
Miroslava Plãmãdealã tresãri. În faþa ochilor îi apãru
deodatã chipul bãrbatului hidos, cu gheara lungã, galbenã,
ca de vultur; da, bãtrânul, falsul bãtrân oribil, vãzut în
labirintul de omãt.
– Ce-i cu gândurile astea nu tocmai senine, Saºa?
Ai dormit bine? sculptorul, se adresã ostentativ jucãuº
pictorului.
– Tun.
– Un semn cert de sãnãtate, somnul bun.
– Da.
Livingul se scufundã într-o tãcere uºoarã, ca cenuºa.
Tãceau ºi mesele, ºi blãnurile de pe jos. Tãceau ºi animalele
ciudate ale aerului. Afarã însã totul colcãia, foºgãia, cânta,
în aparenta rãcealã, lipsitã de viaþã ºi cãldurã, a iernii.
– E frig afarã? întrebã sculptorul, întorcând capul
spre Miroslava Plãmãdealã.
– Nu prea. De fapt da... ºi nu... Andrei Rogujiv
zâmbi scurt, fãrã sã comenteze rãspunsul; ridicã din umerii

sãi laþi ºi privi iarãºi lumea de afarã. Tonicã. Dacã te afli
într-un spaþiu protejat.
– Despre ce vorbeaþi? se interesã sculptorul.
Vocea sa era impasibilã.
– Despre o sumedenie de lucruri..., spuse evaziv
Saºa Cerven.
Sculptorul tãcu din nou. Fularul lui Saºa Cerven
ºerpui, cãzând
de pe umeri. Pictorul, înainte de a-l ridica, îl fixã pe
domnul Andrei Rogujiv; pupilele jovialului bondoc se
fãcurã mici ºi ascuþite ca un briceag. (Lupte mãrunte, fãrã
de care nu se poate.) Ridicã fularul. ªarpele roºu îºi regãsi
locul pe umerii pictorului. Acesta roºi brusc; abia dupã
ce aranjã fularul realizã cã, pentru a ridica obiectul scãpat,
se înclinase, fãrã sã vrea, în faþa sculptorului. Îi era ciudã.
ªi nu ºtia cum sã repare situaþia ridicolã, falsã, tratatã cu
lipsã de mãsurã. Cum te pierzi, uneori, în lucruri mãrunte,
dacã ai o mândrie, mai exact, o vanitate deplasatã! ªi
Saºa o avea. În mod cert. Domnul Andrei Rogujiv îºi
aplecã privirile; ºtia. ªi fiindcã pictorul înþelese fulgerãtor
acest lucru, se simþi ºi mai jenat, ºi mai furios. Dar nu se
putea face nimic. Sculptorul îºi îndreptã din nou privirile
afarã; contempla peisajul alb, cu gândurile aiurea. „Ce
straniu e, totuºi, Saºa, gândi. Exotic. Contradictoriu.
Transparent exclusiv în aparenþã. ªtie sã se ascundã
foarte bine dupã zeci de mãºti puse la punct. Ireproºabile.
E ca un iepure de câmp, pierdut în propria sãlbãticie. Nu e
nevoie sã se ascundã tot timpul. Or, el, sãrmanul, ºi de
umbra lui ar fugi, când e bântuit de spaimã. Ca stafiile
speriate de primele raze ale soarelui. Hm, comparaþia nu e
chiar atât de… S-o acceptãm, totuºi, ca pe o variantã de
lucru. Deschis fiind cu toþi cei dimprejur, vorbind mai tot
timpul, cãci e marcat de darul limbuþiei, în ciuda perioadelor
în care se scufundã în muþenie, Saºa lasã foarte puþine
lucruri sã se vadã, încât despre el se cunosc extrem de
puþine lucruri, iar cele ºtiute sunt vagi, nesemnificative –
aspecte ce þin, ºi ele, de aparenþe. Cu toate acestea însã
îmi inspirã un sentiment de siguranþã, ceea ce este
inexplicabil, ca sã nu zic straniu. Îmi este prieten. În mod
cert. Dacã aº fi la ananghie, el e unul dintre cei câþiva
oameni de pe faþa pãmântului care mi-ar întinde mâna. Dar
de ce iubim bãrbaþii
61
nu numai asta e la mijloc. Fãrã îndoialã, nu. Existã ceva în
felul lui de a fi care mã atrage ºi mã respinge, în acelaºi
timp. Nu ºtiu cum sã explic acest sentiment contradictoriu.
Poate nici nu trebuie sã mi-l explic. Poate...”
Ieºirea din impas fu gãsitã instantaneu de Saºa
Cerven, care
zise rãspicat, cu un ton vesel, fals vesel:
– Cine vrea cafea?
Sculptorul, smuls din iureºul meditaþiilor, ºi
Miroslava Plãmãdealã
rãspunserã afirmativ.
– Merg sã fac rost eu de niºte licoare amarã.
Gazdele s-au evaporat cu grijile lor cu tot, adãugã pictorul
ºi ieºi din încãpere.
„Dar despre ce e vorba? Cine sã ºtie? gândi în
continuare sculptorul. Pare un om echilibrat; e o impresie
pe care el þine cu tot dinadinsul s-o lase, ºi face atâtea
eforturi, încât adesea obþine efectul contrariu. În realitate,
e o fãpturã bântuitã, ce nu-ºi gãseºte locul, ºi nici liniºtea;
echilibrul, pacea sufleteascã rãmân niºte trepte la care el
n-are acces. Cum putea sã-l dezechilibreze un fleac cum e
acela cã, scãpând fularul pe jos ºi aplecându-se ca sã-l
culeagã, s-a simþit umilit numai pentru cã s-a trezit brusc
aplecat în faþa mea? Doamne, e un simpatic flecuºteþ de
doi bani acesta. Vanitatea lui a suferit atunci – ceea ce
înseamnã, fireºte, cã Saºenca n-a prea lucrat cu aluatul
vanitãþii. Sau o fi mândria cea care s-a arãtat rãnitã? Dracu
ºtie! În definitiv, e problema lui. I-au dispãrut ºi rãnile de
pe faþã. Unde s-a rãnit asearã?”
– ªtii cumva ce-a pãþit asearã Saºa? se auzi
întrebând sculptorul.
– Habar n-am, minþi cu seninãtate femeia, fãrã sã
roºeascã.
– Straniu. El a ieºit la câteva minute dupã plecarea
ta... Ochii sculptorului se îngustarã – schimbare ce nu
prevestea nimic bun. Poate.
– Nu înþeleg. Nu m-am întâlnit cu el. Eu am plecat
spre grajduri, iar el...
– De unde ºtii încotro a plecat el?
– Tocmai asta voiam sã-þi spun. Nu ºtiam încotro
a luat-o.
– ªi acuma ºtii?
– Nu.
– În sfârºit..., constatã alb domnul Andrei Rogujiv.
Miroslava Plãmãdealã se simþi relaxatã. Furtuna ce se
anunþa trecuse fãrã sã se declanºeze. Alarmã falsã. Ambii
aveau încredere unul în celãlalt. Nu aveau nici un motiv
sã o clatine. Uneori, lucrurile trebuie pãstrate aºa cum
sunt. Atingerea le-ar sparge echilibrul. Le-ar situa într-o
altã ordine. La graniþa dintre lumi. Cu riscul de a da peste
cap totul, ºi, în primul rând, ordinea stabilitã. De comun
acord. Tacit. Instinctiv.
– Unde ai dispãrut dimineaþã? întrebã cu
seninãtate sculptorul.
– M-am plimbat. E frumos afarã. ªtii... ai avut
dreptate. În vale existã o mânãstire. Vrei sã mergem dupãamiaza
sã ne plimbãm pe-acolo?, ochii Mirei se lãrgirã, pe
retinã apãrând de îndatã minuscule pete rozalii.

62 de ce iubim bãrbaþii
Bine, încuviinþã sculptorul. Ceva îl rodea pe
dinlãuntru. I se culcuºise în creier. ªi ronþãia, ronþãia.
Producând un fin zgomot. Auzit numai de sculptor.
Pardon, ºi de larii casei.
Sena intrã, ducând o tavã mare. Mirosul de cafea
cotropi livingul. Ronþãitul încetã. Sculptorul se destinse.
Saºa Cerven intrã în pas de dans. Luarã loc cu toþii
împrejurul mesei de asearã. Sena îi anunþã cã vine imediat
ºi micul dejun. Bucãtãreasa a cam tras chiulul. A fost la
spart lemne, în magazia de dincolo de grajduri. Spre
stupoarea uriaºului. Cu toate protestele lui. Sena a spart
lemne. S-a descurcat acceptabil. Lemnele, despicate cu
toporul ascuþit brici, cãdeau pe jos. Pe urmã erau stivuite
în magazie. A desfãcut fiecare bucatã în douã, pe urmã în
patru. Bum. Bum. Trosc. ªi Kolly a participat la
operaþiune. Ca martor ocular. ªi omãtul. ªi degetul
zgâriat. Nu-i nimic grav. Fleacuri. Cum te sperii la vederea
propriului sânge! Ai. Ai. O picãturã ºi... uaaah, þi se face
negru în faþa ochilor la vederea acestui animal ºiret,
ascuns în tine. Te sperii la vederea lui, fiindcã el calcã
legea de a sta acolo, în tine; sângele nu trebuie sã-ºi
scoatã puii afarã. Menirea lui e sã stea ascuns, laolaltã
cu puii sãi. Sena se juca. Era veselã. Micile jocuri mari
ale existenþei. Jocuri ca niºte imnuri indirecte ce cântã
natura din om. Forþa din el. Sena turuia de zor. Arãtãtorul
dreptei era bandajat.
– Mda, fãcu Saºa Cerven, prefãcându-se meditativ.
Demonii dansau în ochii lui de un galben stins. Ce facem
astãzi? Ne jucãm mai departe... Ne jucãm...
– Dar mai întâi... Sena îºi mângâia arãtãtorul
dreptei. Nu izbuti sã termine ceea ce avea de spus.
– Nici un fel de mai întâi, îi tãie cuvântul pictorul.
În viaþã totul trebuie sã fie mai întâi. Mai întâi... Saºa Cerven
fixã degetul bandajat al Senei.
Toþi îºi sorbeau cafeaua în liniºte. Pe unde or fi
hãlãduind larii casei? Nu dãduserã de o vreme bunicicã
nici un semn. Nici o veste. Animale nevãzute înmiresmau
vãzduhul. Luarã micul dejun. Uriaºul luase masa dis-dedimineaþã.
Plecase la Braºov, ca sã rezolve niºte lucruri
urgente. Invitaþii urmau sã asiste la plimbarea matinalã a
cailor. Un spectacol de zile mari. Caii de curse furã fugãriþi
pe cinste de Stiva. Pe urmã câþiva mânji, printre care ºi
Alioºa Karamazov, ales de Miroslava Plãmãdealã ca
favorit. În timp ce alergau, caii îºi desfãcurã aripile
înlãuntru. Erau divini. Absolut divini. Sculptorul îi urmãrea
în tãcere. Fascinat. Miroslava Plãmãdealã îi contempla
vrãjitã. Iar ºi iar. Fãcu câteva poze cu vechiul ei aparat
greoi, uitat de niºte vreme ºi recuperat înainte de venirea
la munte. Puºtoaica avea un ochi exersat. Era o amatoare,
nelipsitã de talent însã. Îi plãcea sã se joace fãcând poze.
Spunea cã fotografiile sunt fragmente de viaþã.
Instantanee ce surprind, câteodatã, cu puþin noroc, lucruri
ascunse –; e suficient sã gãseºti momentul oportun pentru
a fotografia pe cineva, ºi asta implicã nu numai un ochi
bine format al celui ce face fotografia, nu numai o
dispoziþie aparte a subiectului luat în vizorul aparatului
de fotografiat, ci multe alte aspecte secundare, ce devin
importante: lumina, unghiul, inspiraþia ºi, nu în ultimul
rând, norocul. Da. Norocul celui care fotografiazã, dar ºi
al protagonistului. Miroslava fotografie pegaºi cu aripile
întoarse înlãuntru; fãcu poze cu sculptorul, cu Saºa
Cerven, cu Sena, cu Stiva, îngrijitorul care în seara din
ajun îi tot spunea „guru” uriaºului, ºi tot încuviinþa „Bine,
stãpâne”, „Nici o problemã, se face întocmai cum aþi spus”.
Sculptorul era senin. Când îl prinsese în cadru, puºtoaica
îl regãsi neschimbat; poate doar lumina bubuitoare, albã,
nãvalnicã, îi aruncase, ca prin miracol, vreo zececincisprezece
ani dinlãuntru. Vjîîîh. Printr-o simplã,
nepretenþioasã, miºcare. Firesc. În timp ce se lãsa
fotografiat, sculptorul îi zâmbea cald. Femeia se gândea la
felurile de a zâmbi ale lui Rogujiv. Dacã ar întocmi un
manual de zâmbete, surâsuri rogujiviene, o, câtã materie
pentru studii psihanalitice, pentru introspecþii
comportamentale ar avea! Ehh. E bine, îºi repeta Miroslava
Plãmãdealã. E bine. Când se apropie de Stiva ca sã-l
fotografieze – tânãrul smead abia de îl stãpânea pe Alioºa,
care, dupã opinia îngrijitorului, era mai mult decât agitat,
probabil din cauza aparatului – femeia fu impresionatã de
supleþea, dexteritatea, mãiestria junelui cãlãreþ; Stiva se
transformase sub ochii ei în altcineva: dintr-un june niþel
arid, insensibil la frumuseþile, splendorile peisajului
montan, deveni rapid o semizeitate, o excrescenþã a
pegasului þinut în frâu. Se înþelegea excelent cu caii Stiva.
Mira se apropie de tânãrul transfigurat, ca sã facã mai
multe fotografii, sã-l ia din cât mai multe unghiuri... Fixã
obiectivul aparatului, îl avea chiar în faþa ochilor pe cãlãreþ,
era foarte aproape, la nici un metru, simþea pufãitul,
respiraþia sacadatã a lui Alioºa, cel fugãrit zdravãn, pentru
a se menþine în formã... când deodatã (Stiva îl mângâia pe
coamã pe protejatul sãu), în prim-plan apãru nu calul
superb, sculptat de fãpturile pãmântului ºi ale cerului, nu
junele cu muºchii încordaþi, ci... arãtãtorul îngrijitorului ce
se termina cu o ghearã galbenã, lungã, ca gheara bãrbatului
vãzut dimineaþa. Miroslava Plãmãdealã simþi cum
transpirã; pe ºira spinãrii ei alergau armate de furnici reci,
de gheaþã. Fãcu neapãrat poza. ªi se retrase lângã sculptor.
– Ce ai? o întrebã el îngrijorat de-a binelea.
– Nimic deosebit. Mi s-a fãcut frig. Trece ºi asta.
Dar de ce mã întrebi?
– Eºti palidã... albã ca varul..., spuse cu rãcealã
domnul Andrei Rogujiv.
– N-am nimic. Absolut nimic, zise agasatã femeia.
De ce trebuie sã dau socotealã pentru fiecare gest?
Domnul Andrei Rogujiv o fixã stupefiat. Se gândi la
fosta lui soþie. În definitiv, poate ea avea dreptate sã-l
îndemne sã investeascã în casa de la munte, pe care el,
sculptorul, nici n-a vãzut-o. Meritã cu certitudine, îºi
spuse. Muntele e fantastic. ªi aerul. ªi oamenii. Totul pare
cã existã aici într-o carcasã de cristal, deºi realizez cã este,
aceasta, o percepþie niþel deformatã. Asperitatea vieþii aici,
sus, este neîndoielnicã. ªi oamenii de la munte sunt, dupã
toate aparenþele, ca aerul de aici. Aspru, schimbãtor la
suprafaþã. În esenþã rãmânând acelaºi aer tare, ameþitor ºi
solicitant. Nu ai cum sã faci abstracþie de el.
Apariþia uriaºului, însoþit de Iva, înviorã ºi mai abitir
atmosfera... În veselie excela mai ales Saºa Cerven, însã

exista ceva nefiresc în excesul sãu, întrucât denota un
dezechilibru; excesul bunei dispoziþii ascunde, destul de
frecvent, buruienile isteriei. Da. Saºa Cerven avea – în
felul sãu de a fi – ceva din comportamentul femeilor
isterice; nu-i erau strãine anumite ticuri de muiere cu nervii
la pãmânt. Sau, dupã toate probabilitãþile, arbora alte ºi
alte mãºti mai mult din joacã, din teama de a se plictisi. Îl
priveºte exclusiv. La urma urmelor, e viaþa lui ºi, mde, ºi
mãºtile, prin urmare, îi aparþin; sunt invenþia lui, poartã
marca-i inconfundabilã. Dar de ce, totuºi, tot acest fastuos
ºi mãrunt, fantastic ºi derutant spectacol?
Pictorul se apropie deodatã de Mira ºi o întrebã,
privind-o drept în ochi:
– Ei, ce zici, vulturiþo? De ce, mã rog frumos, te
fãcuºi albã ca omãtul ãsta neghiob? Ce nu-þi convine ?
Gheara de vultur ºchiop a lui Stiva? Te albiseºi toatã!
– Ce aveþi cu mine? ochii Mirei se lãrgirã în efortul
de a se ascunde. Reculã brusc. Se îndreptã spre sculptor.
Ochii, iar ºi iar, o trãdarã. Domnul Rogujiv se uitã la ea,
simþi cã e lipsitã de apãrare, dar ºtia, o, ºtia ce pasãre îl
însoþeºte. O pasãre ce poseda arta de a se… Se uitã cu
ochii larg deschiºi la sculptor. Nu pricepea ce se petrece.
Categoric. Mira se întoarse din nou spre pictor. Îl sãgetã
cu o privire rãutãcioasã:
– Nu vã priveºte. De fapt, puteþi face orice doriþi.
Dar sã nu mã atingeþi. V-am spus clar acest lucru ºi asearã,
însã vãd cã n-aþi înþeles.
– Ba cum sã nu, dragã domniºoarã Plãmãdealã,
rãspunse Saºa Cerven; ochii lui devenirã suspect de
galbeni. Doar cã… iei toate lucrurile prea în serios. Eu nu
fac nimic altceva decât sã mã joc… Relaxeazã-te ºi
dumneata… Nu mai fi aºa de încordatã. Cum sã fii la vârsta
asta, în plinã tinereþe, aºa de serioasã? Eºti prea gravã…
prea adunatã, din cale afarã de închisã în lumea ta. Ieºi!
Auzi, femeie? Ieºi din tine. ªi nu te mai rãþoi atâta. Uite-te
cât de crispatã eºti mai tot timpul. Ieºi, doamno, dinlãuntrul
tãu! Nu þi se pare cã, din timp în timp, fiecare individ
trebuie sã renunþe la cãmaºa nenorocitã a firii sale?
Desigur… desigur cã nu pentru totdeauna; nici n-ar fi în
stare. Ei, numai pentru o vreme, pentru atâtica. (Saºa fãcu un
semn cu mâna, mãsurând o ºchioapã; trupul sãu de bondoc
imprevizibil se concentrã în efortul de a indica acea ºchioapã.
Era caraghios ºi ridicol, maimuþãreala lui era disproporþionatã,
veselia, plinã ºi gâlgâitoare, de departe exageratã, însã,
interesant, personajului nu-i pãsa de toate aceste lucruri, iar
indiferenþa sa se arãta rotundã, chemãtoare, suficientã sieºi.)
Ieºi din tine, îþi poruncesc. Dã-þi drumul. Relaxeazã-te. Bucurãte
de viaþã. Bucurã-te de tine, de noi, de aceºti mânzoci
splendizi! Bucurã-te de omãtul dimprejur. Oare nu vezi
imperiul care ne tolereazã?! Bucurã-te de trupul tãu tânãr, ºi
el un mânz neîmblânzit. Bucurã-te!!
Uriaºul, secondat mereu de Iva, se complãcea în
ipostaza de martor ºi complice taciturn al pictorului,
deoarece nu-i displãceau ieºirile prietenului sãu de o viaþã.
Sculptorul fãcu abstracþie de fricþiunile dintre Mira ºi Saºa,
ºi se adresã domnului Sveatoslav Timaru:
– Ei, ce zici, maestre? Nu e minunat timpul? E pur ºi
simplu incredibil! Imperial.
de ce iubim bãrbaþii
63
– Absolut, rãspunse uriaºul. Absolut. Iertaþi-ne cã
v-am lãsat singuri dimineaþa. Trebuiau rezolvate niºte…
– Nu face nimic. Nici o problemã. E adevãrat cã în
absenþa voastrã am avut parte de… un segment alb…
(Sculptorul îºi masã tâmpla stângã. Alioºa Karamazov,
gâfâind, se apropie de bãrbatul bine fãcut ºi-l împunse cu
botul. Rogujiv îl mângâie uºor pe bot, iar pe urmã pe gât,
pânã ce mânzul capricios se lãsã dus de Stiva în grajd.)
Da. De un segment alb. ªtii, spaþiile alea lipsite de conþinut
ce se lãþesc în aºteptarea unor întâmplãri…
– Intervale de timp în care te plictiseºti formidabil?
întrebã evaziv uriaºul, în vreme ce Iva se uitã la ambii, pe
rând, întrebãtor.
– Nu neapãrat. Nu neapãrat. Doar cã acele pauze –
spaþii, cum le-am spus – sunt aidoma unor punþi
inexpresive între douã maluri. Interesant, prin ce se
aseamãnã ele cu vidul, cu neantul? Sau, poate, e la mijloc
cu totul altceva… Un timp devenit brusc inexpresiv, un
timp incolor, adunat în tensiunea unei aºteptãri fãrã
substanþã, fãrã identitate, fãrã nume.
… Soarele se înclinase, între timp, cãtre amiazã.
Zãpada nu era ostilã, scorþoasã, ca dimineaþa. Primul strat
se înmuiase întrucâtva. Munþii devenirã mai deschiºi, chiar
mai prietenoºi. Totul colcãia în aºteptare, prins într-o
tensiune întinsã ca o coardã concretã ºi abstractã în egalã
mãsurã. Saºa Cerven ieºi afarã; dacã l-ar fi întrebat cineva
pentru ce pãrãseºte vila, nu credem cã ar fi fost în stare sã
formuleze un rãspuns coerent. Credibil. Nici nu e nevoie.
La ce bun? Când liniºtea, iatã, dã în clocot. Se aud pegaºi
subterani rumegând molatec fân proaspãt, bine pãstrat.
ªi pictorul merge cu mersul lui apãsat, legãnându-ºi umerii,
lopãtând vãzduhul aspru, puternic înmiresmat de iarna
nefireascã ºi crudã. Nu-i nimic, facem câþiva paºi. Oricum,
înlãuntru aerul devenise prea greu. ªi discuþiile alea fãrã
de sfârºit... ªi mofturile Miroslavei… Ce-mi venise asearã
s-o agresez? Ei, asta-i bunã! Mã jucasem oleacã, nimic
mai mult. De ce sã exagerãm mereu? Am repezit-o niþel – ºi
asta pentru o purtare departe de a fi ireproºabilã. E
dezechilibratã femeia asta. Cautã ºi nu ºtie ce cautã. Ori…
s-ar putea s-o cunosc eu prea puþin. Oricum, e prea plinã
de ea. ªi are un orgoliu lipsit de mãsurã. E la vârsta când
totul pare instabil, uºor… Iar ea, în loc sã fie fluºturaticã,
în loc sã se ofere clipei, se angreneazã în proiecte mari, se
izoleazã, îºi doreºte un destin. În mod cert, face parte din
spiþa celor care îºi doresc totul. ªi apoi… vanitatea ei de
pominã. Unde s-a pomenit sã mã punã pe mine la punct o
pramatie de puºtoaicã veneticã, ce nu de mult se juca în
nisip?! Trebuie pusã niþel la punct. Categoric. Totuºi, de
ce aceste frãmântãri? Oare crezi, tu chiar crezi cã meritã ?
Ce liniºte, Doamne. ªi eu spuneam cã nu mã simt bine, nu
mã simt în apele mele. Cine susþinea cã e musai sã te simþi
mereu în apele tale, vagabond împuþit ce eºti ?! De ce, mã
rrrrog, toate…?! ªi de unde?!… ªi pânã când…?! Sã fug…
fuga e sorã cu sãnãtatea, dreaptã pururi, bunã mereu.
Fuga ca sãlaº, ca oazã, ca adãpost sigur, aºa cum pentru
alþii adãpost bun ºi cald, inevitabil ºi proteguitor, e casa,
propria casã. Eu am casã, dar nimic nu-mi prieºte între

64 de ce iubim bãrbaþii
pereþii ei…, totul mi se aratã strãin, adus de altundeva,
totul e, nu ºtiu cum, parcã luat cu împrumut, ºi lucrurile
nu-mi sunt prietene, nici nu mi-au fost vreodatã, ºi nu vãd
nici un motiv ca sã-mi fie, ca sã-mi devinã. Totul se schimbã,
ºi curge; trãiascã schimbarea, infidelitatea ! Trãiascã
mersul meu inegal, legãnat, ºi înaintarea asta clãtinatã,
împiedicatã, atâta vreme cât pot scoate din ea alte
incertitudini, orbecãiri, poticniri, ocoliºuri ºi noi orbecãiri
în oglinzile inegale, opace ale cãrora sã mã regãsesc eu:
acelaºi Saºa, Saºenca Cerven, acelaºi ins înfricoºat, laº ºi
ºovãielnic, pribeag orbecãind pretutindeni exclusiv cu
scopul de a orbecãi; întrucât nu întrevede alte scopuri,
alte sensuri… Puah, mai tot timpul se vorbeºte de sensul
existenþei! (Saºa îºi ºterse fruntea, în efortul de a-ºi regãsi
echilibrul, de a se regãsi pe sine însuºi, dar mâna-i
expresivã fluturã a zãdãrnicie în vãzduh, revenind de-a
lungul corpului sãu durduliu, paºnic.) Care sens al
existenþei, domnilor?! Aþi înnebunit cu toþii. Vreþi sã
vedeþi peste tot, pramatiilor, sens! Mai lãsaþi-mã cu astea,
mai slãbiþi-mã cu obiceiul ãsta deplasat, ca sã nu zic dea
dreptul cretin… obiceiul de a cãuta sens pretutindeni.
Auzi?! O fac pe deºtepþii… Sensul trebuie sã-l laºi
dracului, cu aerele-i de nãtâng cu tot, ºi, poate, dacã ai
niþel mai mult noroc, odatã, când nici nu te vei aºtepta,
când vei uita ce pasãre zvãpãiatã este, ce pasãre poate fi
ceea ce numim pretenþios, umflându-ne în pene, „sens”,
s-ar putea ca abia atunci sã se iºte din ceþurile nimicului
aparent ceva… abia sesizabil, abia respirând, abia dând
din aripile sale aproximative, aproape inexistente… Am
spus „aripi”? Aripi, hai? Tâmpenii ilustre. Nimic altceva.
Tâmpenii.
Se trezi în faþa cabanei ºtiute de el atât de bine. Nici
nu remarcã – deplasatul ºi zevzecul, nãtângul lup fãrã
zgardã – cã tot timpul mersese prin zãpadã, ca ºi cum ºi-ar
fi propus – fãrã sã-ºi dea seama, fãrã sã realizeze – sã
meargã tot timpul prin omãturile neatinse ºi deschise, fãrã
sã le bage în seamã… Deschise pentru ce? În faþa cui? În
faþa cabanei nu vãzu nici o pârtie. Oare Zaharia nu ieºea
deloc sau nu apucase sã iasã azi? De fapt, de ce o fi având
nevoie sã iasã în plinã zi afarã? Întrebãrile se aglomerau
iute, nici nu izbuti sã-ºi tragã bine sufletul. Bãtu discret la
uºã, însã nu auzi nici o reacþie venitã dinlãuntru. Mai bãtu
o datã scurt, nervos. Lupul. Deºucheatul lup. Atipicul lup
rãtãcit între eurile sale întortocheate, nedefinite. Mai
întârzie oleacã. Însã nu prea mult ºi… Deschise uºa. Nici
o miºcare. Ei, sã te vãd acuma, da-da, sã te vãd ce vei
face! Pãºi pragul uºii masive, din lemn de brad. Mirosea a
lemn pretutindeni. Pãi, ºi, ce-i cu asta? A ce sã miroasã
într-o cabanã nu tocmai bine întreþinutã? Þipenie. Nici o
umbrã de om. Ferestrele erau strâmte, intra prea puþinã
luminã prin ele, cel puþin aºa pãrea. Fãcu, ezitant ºi temãtor
întrucâtva, câþiva paºi. Locuinþa pãrea neatinsã de multã
vreme de mâna omului. Lui Saºa Cerven i se fãcu cald.
Deºi în soba din faþa lui, focul nu dãdea semne de viaþã.
Se îndreptã spre sobã – era de teracotã veche, scorojitã
pe alocuri; se vedea, destul de vag, cã se ºi gãtea acolo –
, luã câteva surcele, le stivui în gura sobei, rupse o hârtie
din vraful de ziare gãsit la îndemânã, o frecã stãruitor, ºi
cu bricheta scoasã din buzunarul pantalonilor, aprinse
hârtia îndesatã sub grãmãjoara de surcele. Nici o miºcare.
Ba nu. Câteva limbi de fum prinserã, într-un târziu, sã se
înfiripe, pentru ca sã se transforme în ºuviþe vii de foc,
mai întâi, ezitant, ºerpuitor, iar pe urmã… Aºteptã sã prindã
viaþã ºi veselie focul, începurã sã ardã surcelele; unul
câte unul, puse lemn peste lemn, improvizând o casã a
focului ghiduº. Încãperea se luminã deodatã. Dar tot nu
se simþea nici o miºcare. Stase în faþa focului, încãlzindu-
ºi mâinile. Avea mâini mici Saºa, cu degete late, scurte.
Mici ºi puternice. Lipsite de nobleþe ºi distincþie. În schimb,
expresive. Pe mezinul dreptei, un inel de argint subþire, cu
un pui de ºarpe încolãcit pe mijloc. Abia de se distingea
cã e un ºarpe acolo. Se uitã împrejur, ca ºi cum s-ar fi aflat
pentru prima datã în cabana nu prea mare, amenajatã astfel
încât pãrea spaþioasã. Patul din lemn, nefãcut, îi sugerã cã
s-a dormit pe el. Pe jos, chiar în faþa patului, o blanã imensã
de urs. Blana nu exista aici când fusese ultima datã, sau…
îi scãpase acest detaliu, cine ºtie? În faþa unui geam – o
masã acoperitã cu câteva blide rustice, pline cu mere, nuci,
brânzã. Se apropie de masã, luã cuþitul – disproporþionat
de mare pentru bunãtãþile aflate pe masã – ºi tãie o felie
groasã din brânza proaspãtã. Pe urmã îºi alese un mãr de
mãrime mijlocie, îl despicã în douã, iar fiecare jumãtate în
alte douã pãrþi asimetrice; muºca din brânzã, apoi din mãr…
Un gust plãcut. Parfum indefinit, în pofida concreteþei
bucatelor alese. Auzi paºi afarã. Scârþâitul zãpezii. I se
pãru straniu cã atâta vreme cât mersese el însuºi prin
zãpadã nu remarcase nici un fel de zgomot. În sfârºit.
Stãtea în continuare cu faþa spre masã, în faþa ferestrei de
dimensiuni medii, cu oberlihtul întredeschis. Mesteca
încet, pentru a putea distinge miºcãrile ce vor urma. Dar
n-a urmat nici… Ba da. Peste un minut-douã se auzi o
vagã miºcare în spatele cabanei. Se uitã într-acolo. Casa
asta are nevoie de o reparaþie temeinicã. Cine sã o repare?
Lui Zaharia Dascãlu nu-i arde de aºa ceva. În plus, e prea
bãtrân. E prea stins septuagenarul. Zgomotul din spatele
cabanei deveni mai apãsat. Parcã se mutau lemne. Saºa
lãsã sfertul de mãr pe masã, renunþã ºi la bucata de brânzã;
ieºi ºi se îndreptã în direcþia de unde venea zgomotul. Îl
duserã în spate niºte urme de sânge proaspãt. Erau aidoma
unor mici insule inegale ce sãpau – prin fierbinþeala lor
roºiaticã – gãuri, tunele, în albul zãpezii. Ca ºi cum s-ar fi
trezit deodatã din somnolenþa sa de lup nãtâng, adus la
realitate de schimbarea abruptã a circumstanþelor. Era ºi

treaz ºi ameþit totodatã, ºi atent ºi buimac, ºi curios ºi
lehãmetit. Un amestec de senzaþii ce se bãteau cap în cap,
din timp în timp, îi dãdeau ghes, azvârlindu-l pe marginea
firii.
– A, tu erai, remarcã nu foarte surprins, totuºi, Saºa
Cerven, deºi pãrea cã nu se aºtepta sã fie chiar proprietarul
cabanei, septuagenarul Zaharia Dascãlu.
– Pãi, cine altul sã fie? Zaharia Dascãlu îl privi pe
jumãtate uimit, ºi se vedea dupã ochii sãi limpezi, umeziþi
ºi albaºtri, cã îºi reprimã emoþia revederii. Þinea în mâini
un iepure ce se zbãtea în gura morþii.
– Ce faci?
– Am fost la vânãtoare. Îmi propusesem demult. Dar
abia acuma m-am convins sã ies ºi eu din bârlogul meu.
Albastrul din ochii vânãtorului deveni brusc spãlãcit. Era
de staturã medie, slãbãnog, cu tenul închis ºi stricat; era
îmbrãcat într-un cojoc vechi, cu un fular miþos la gât, purta
o cãciulã din blanã de oaie, cizme înalte, pânã la genunchi,
nelustruite de o vreme. Mâinile – pline de sânge, pe care
îl ºtergea chiar de blana iepurelui prins de agonia morþii.
Vorbirã puþin. Ca între doi vechi amici; se cunoºteau
de vreo ºapte-opt ani. O anume stângãcie îºi fãcea loc în
miºcãrile lupului fãrã zgardã; ochii lui Saºa se roteau
întrebãtor, cãci nu înþelegeau de unde, totuºi, urmele de
sânge, de vreme ce – i se pãruse lui – iepurele fusese tãiat
aici, iar urmele veneau dinspre partea stângã a intrãrii în
cabanã. Urmele îl aduseserã aici ºi miºcãrile auzite
întrucâtva în surdinã. În afarã de zvârcolirile iepurelui însã
Saºa Cerven simþi prezenþa cuiva în semiîntunericul
încãperii cãscat în dreapta lui Zaharia; vânãtorul depuse
prada jos, pe zãpadã, ca ºi cum ar fi vrut s-o lase, într-un
târziu, sã-ºi dea duhul în legea ei, ºi-l îndemnã sã meargã
ambii în cabanã, la un pahar de horincã. Aerul din cabanã
se încãlzise între timp. Stãtuserã niþel ambii. Stingheriþi
oarecum de moartea de-afarã. Din zãpada de la intrarea în
cãmara din spate. Apoi moartea le dezlegã limbile. Nu foarte
tare, totuºi, cãci se strecura între ei ceva indistinct,
prezenþa din dreapta septuagenarului. Saºa Cerven ar fi
pus mâna în foc. În fundul cãmãrii mai era cineva. În sfârºit.
„Nu e treaba mea”, îºi tãie firul suspiciunii pictorul.
„Absolut”.
Zaharia Dascãlu vorbea rar, pronunþând cuvintele
întrucâtva apãsat, lãsând spaþiu între substantive ºi verbe
ºi adjective, ºi conjuncþii, de parcã acolo, între ele, era
cazul sã se ghemuiascã ceva, o fãpturã nevãzutã, un…
Stinghereala din glasul plãcut ºi afund, crispant de rece,
al vânãtorului se accentua. Saºa Cerven însã deveni mut
ca un cerb cu urechile ciulite, aflat în vizorul pericolului.
Nu-i rãmânea nimic altceva decât sã asculte cã iarna va fi
grea, va începe curând abrupt, a ºi început… ªi nu e nimic
de fãcut. Prezicãtoarele tot cobesc cã va veni un cutremur,
mai mare, da, decât cel din ºaptezeci ºi ºapte. ªi mânãstirea
din vale nu va proteja locul acesta iubit de Dumnezeu,
deoarece, în fine… Sunt previziuni, nimic mai mult. De ce
ne-am face griji? S-ar putea sã nu fie nici un cutremur. Dar,
oricum, când auzi asemenea predicþii, urechea involuntar
þi se ciuleºte, întrucât dezastrele provocate acum circa
treizeci de ani – mã rog, nu mai ºtiu exact – sunt vii în
de ce iubim bãrbaþii
65
memoria trupului, în memoria spaimelor din trecut ºi din
prezent. Din prezent ºi din trecut.
Saºa Cerven îl anunþã pe septuagenar cã va sta
câteva zile bune aici, sus, ºi dacã el, bãtrânul, nu are nimic
împotrivã… Ba da, cum sã nu? Sã mai pofteascã. Neapãrat.
Ca sã punã ordine în lumea de aci. ªi apoi… Mai existã
atâtea lucruri de…
Oaspetele nepoftit se ridicã. Abãtut, îi strânse mâna
amfitrionului ºi ieºi, închizând uºa. Pomenit în bãtaia
vântului leneº, de iarnã abia înfiripatã, îi trecu prin minte
sã dea un ocol cabanei, ca sã vadã camera din spate, cine
era acolo, cãci… κi încheie nasturii hainei nu prea
cãlduroase ºi o luã spre vila lui Sveatoslav Timaru. Cabana
nu era prea departe de „sediu” – aºa îi zicea pictorul vilei
uriaºului –, prin urmare, va fi acolo destul de repede, peste
vreun sfert de orã, poate chiar mai puþin. Ajuns în faþa
„sediului”, pictorul însã ocoli intrarea ºi merse spre
grajduri. Nu se întrebã din ce motive ; doar cã în nãri îi
persista un vag miros de sânge dulce, înþepãtor. Intrã
într-un grajd. Se plimbã printre grãmezile de fân depozitat
cu grijã, bine uscat. Nu era nici frig, nici cald aici. ªi caii –
se afla în sectorul mânjilor – se uitau curioºi ºi iscoditori
la noul venit. Lângã Alioºa Karamazov se afla Sena. Cum
de n-o vãzuse când intrase? E abãtut. Prezenþa aia. Sena
era îmbrãcatã sumar; niºte pantaloni, ghete de un negru
lucios, bine lustruite, un polover de mohair grena, un fular
în jurul gâtului – un fular de un roºu aprins. Ca sângele
lãsat de iepure (oare chiar de iepure?) în zãpada din preajma
cabanei septuagenarului. (Saºa îi spunea dintotdeauna
Moºu´. Pur ºi simplu.) Roºul acela muºca din iriºii galbeni
ai pictorului. Sena îi zâmbi. Cald. Uºor pierdutã. Mirosea a
pradã. Ori totul nu era decât amãgire. ªi sângele din omãtul
moale. ªi vânãtorul ce-ºi þinuse promisiunea de a vâna. ªi
merele de pe masa din cabanã. ªi cuþitul disproporþionat
de mare. ªi ochii Senei. ªi fularul roºu… Saºa întinse o
mânã. Un rãspuns la zâmbetul femeii? O mângâie pe
umãrul stâng. Alioºa Karamazov îi privea pe ambii,
lãsându-se mângâiat de femeie. Mirosea a fân proaspãt.
Mirosea a pradã. Sau nu era la mijloc decât o amãgire. O
scamatorie de-a lui Saºenca. O mascã. De data asta alta.
Fãrã nume. Ori… Saºa Cerven se uitã la dreapta, pe urmã
la stânga. O fixã þintã pe Sena. În afarã de ei doi ºi de cai
þipenie. Nici un om. Nici un lar. Nici o amintire. Un gol viu,
populat de un roºu violent ºi sagace. O luã de mânã.
Faptul cã femeia trecutã de patruzeci de ani se uita la el –
stãteau ochi în ochi – niþel dezarmatã, în chip explicabil, îl
încurajã. Nu vorbirã nimic. Totul se reduce la gest. Uneori.
ªi la complicitatea trupurilor. Complicitatea de asearã; cum
dansaserã amândoi! El o chemã sã vinã lângã fânul din
apropiere. Voia sã-i arate ceva. Nelipsit de importanþã. Ea
nu bãnui nimic. Sau nu voia sã-ºi lase bãnuiala sã zburde
în voie. Îl urmã. Supusã. Fãrã crâcnire. (Dacã ar fi vãzut-o
tatãl ei, Boris, i-ar fi spus sã-ºi formeze reflexe de
autoapãrare. Dar el nu era aici. Era mort de câþiva ani buni.
Mort de-a binelea. Îl visase chiar ieri noapte. Venise – în
lumea din somn – dintr-o prãpastie tatãl ei, ori probabil cã
cineva care purta chipul lui venise, un duh rãu, ce luase
cu împrumut chipul drag ºi atât de viu, viu, în ciuda morþii.

66 de ce iubim bãrbaþii
O chemase cu el, insista sã vinã, ah, Doamne, cum o ruga!,
ºi vãzând cã ea ezitã, iar pe urmã se împotriveºte, el – tatãl
sau demonul ce furase chipul scump – începuse s-o tragã
cu sila în direcþia prãpastiei. Ea lupta, lupta, ºi presimþind
pericolul cel mare, printre icnete, sughiþuri, îl îmbrâncise
pe propriul tatã, dar el – uimitor! – nu lunecase în hãul ce
se cãsca neruºinat, ca un enorm sex al nimãnui, ºi continua
sã se apropie de ea, înfipsese unghiile în haina Senei.
Abia atunci femeia simþi cã… gata, totul va lua sfârºit,
dacã… Luã cuþitul apãrut ca din pãmânt, chiar în preajma
ei, ºi-l înfipse o datã, pe urmã încã, încã ºi încã o datã în
pieptul tatãlui ei… Se trezise cu o migrenã cumplitã; îºi
privise îndelung mâinile, vinovatã cã ºi-a ucis propriul
tatã, pe care n-a vrut, nici în ruptul capului, sã-l urmeze.
Vina i se rãsucea în inimã; târziu, dupã ieºirea din somn,
încercã sã se liniºteascã: n-a fost decât un vis, un coºmar
negru, fãrã o putere imediatã asupra realitãþii, fãrã… Însã
scena sângeroasã din somn persista în mintea ei lentã, ºi
vina fãcuse rãdãcini. Se simþea vinovatã fãrã vinã, dar,
într-o mãsurã incomparabil mai mare, vinovatã. Vinovatã
rãu. Vedea negru în faþa ochilor. Pare-se, de aici reacþiile
rezervate, mai exact, lipsa de reacþie în faþa bãrbatului ce
se pregãtea… )
… Dupã vraful de fân nu vãzu însã nimic. Abia atunci
el, încurajat de supuºenia femeii cu cicatrice, îi atinse sânii.
Uimirea ei tâmpã din ochii mari ce nu pricepeau ce se
petrece, îl înghionti sã insiste. Mâna ei proptitã în pieptul
lui lat îl aþâþã. ªi „nu”-ul spus cu o voce sugrumatã, la fel.
Ea înþelese. Dar era prea târziu. Mâinile lui o studiau, se
strecurarã sub puloverul chemãtor ºi cald. Cu o miºcare
vicleanã ºi repezitã, el o rãpuse. Gesturile de respingere a
trupului vânjos, de bãrbat copt, îl invitau sã continue.
Când gura ei vru sã se elibereze într-un þipãt (exact aºa
vruse sã þipe tatãl ei, în somn, când ea îl împingea spre
prãpastie; cum se amestecã, din timp în timp, realitãþile,
cum ne dezarmeazã, þinându-ne în albia unei mirãri fãrã
putere), el o închise cu gura sa, lacomã ºi fierbinte. O
frãmânta de zor, fãrã odihnã, prevãzându-i cu un soi de al
ºaselea simþ fiece miºcare, fiece gest care ar fi protejat-o
de vânjosul animal ce se zvârcolea înlãuntrul lui; nici el nar
mai fi fost în stare sã-l opreascã, sã-l tempereze, astfel
încât îi dãdu frâu liber, ºi el, pictorul, fiind prins în plasele
abstracte ale mirãrii în faþa propriei reacþii, ca ºi cum cineva
dinlãuntrul sãu întortocheat ºi umbros l-ar fi silit sã facã
ceea ce fãcea neabãtut. Gest de gest. Sãrut de sãrut.
Violent. Însetat. Hulpav. Ca ºi cum nu iubise nici o femeie
timp de secole. Barbarul. Sãlbaticul Saºa. Lupul fãrã
zgardã. Ochii Senei, spre uimirea ei rãtãcitã, devenirã ca
de sticlã. Ea îl zgârie pe singurele locuri unde avea acces
la pielea lui, netedã, smeadã: pe faþã mai întâi, iar pe urmã
pe fese. Nu-l oprirã gesturile ei disperate. Nici faptul cã
femeia îºi întoarse faþa de la el, ca sã nu-i mai vadã ochii
galbeni, ca ochii pisicii ei, moartã relativ de curând. O
durere surdã ºi ascuþitã persista între coapsele ei. Vru, iar
ºi iar, sã se împotriveascã, dar el o imobilizã cu brutalitate,
lovind-o peste faþã, muºcând-o pe urmã de ureche. Iar
apoi… îºi înfipse colþii în ceafa ei catifelatã, acoperitã cu
puf. Pentru ca imediat sã o sãrute, în ciuda disperãrii cu
care se mai împotrivea. Amestecul de suferinþã ºi
brutalitate o paralizã însã. Se uitã o fracþiune de secundã
la faþa lui transfiguratã, schimonositã, adunatã în efortul
de a o învinge ºi întoarse din nou privirea de la el, indiferent
în ce direcþie. Privirile, se oprirã asupra lui Alioºa
Karamazov, ce asista, de la o distanþã de vreo cinci-ºase
metri la toatã scena. Femeia vru din nou sã protesteze
cumva. (Mintea ei era amorþitã. ªi trupul striga de durere
– o durere nouã, neºtiutã alte dãþi, strãinã. Strãinã ºi
duºmãnoasã.) Bãrbatul însã o cârpi cu dosul palmei stângi.
Felul în care se împotrivea îl stârnea ºi mai tare. Îl stârnea.
ªi-l fãcea violent. Imprevizibil ºi violent. Abia când se
eliberã de tensiunea dinlãuntrul lui, o abandonã, respirând
sacadat, pânã se liniºti; se întoarse cãtre ea, privind-o cu
dragoste aproape, cu toate cã femeia zãcea inertã, fãrã
vlagã aproape, cu ochii bulbucaþi într-o uimire tâmpã. Se
reapropie de trupul ei. O mângâie vinovat parcã. O sãrutã
pe ochii larg deschiºi.
ªi plecã fãrã sã scoatã un cuvânt.
Cu coada ochiului observã cum Alioºa Karamazov
o ia spre femeia ce stãtea nemiºcatã.
κi reprimã dorinþa de a se întoarce. „O sã vã arãt eu
de ce sunt în stare, ºi pânã unde se poate ajunge! Faptul
cã o datã cu voi o sã aflu ºi eu – mai cã nici nu conteazã!”,
îºi spuse, scrâºnind din dinþi. Avea dinþi galbeni Saºa.
Galbeni ºi cariaþi.
Trânti zgomotos uºa grajdului. Dupã el. Dupã tot ce
se petrecuse acolo.
În absenþa larilor.
În golul viu sunãtor.
Mirosind a sânge de iepure.
Sau de om. Cine ºtie?
Fragment din romanul Marile jocuri, în lucru

Adina ARDELEAN
Poveste interetnicã
Mã ierte bunu’ Dumnezo, da’ n-are cum sã iasã
ceva bun din toate astea, o româncã sã sã ducã dup-on
ungur - ºi încã ce ungur – mã-sa nici nu cred cã vorbeºte
româneºte, iar tatã-so, avocatu’ udemerist îi bistoº cã era
pe centru cu lanþu-n mânã, la 20 martie. Din ãia, mã? Cum
sã sã poatã privi în ochi cuscrii? ª-apoi dac-a vini un
copil, cum l-a chema, Keményi Traian sau Kemény
Mioara? Frumos, n-am ce zice! Nu noa, nu sã poate ca
fata asta atâta de finuþã, de simþitã, de cumsecade sã sã
încurce c-on nenorocit de bozgor. Nu se poate sã le-o
coacã în halul ãsta lui mã-sa ºi lui tatã-so, cã doar nu s-or
zdrobit ºi oamenii ãºtia atâta amar de ani, ca sã ajungã la
bãtrâneþe sã creascã copii vorbitori de limbi strãine. Nu
zic cã-i urât, ºcoalã are, da’ sã facã bine sã-ºi vadã de
treabã, sã ieie frumos o unguroaie de-a lui, sã toarne copii
ºi sã-i împrãºtie pe tãtã pusta.
Szia, Reli dragã, ºi köszi ca-i plãtit mie gazu’ asta.
Mãnâncã zilele mele, minden zi câte un factur. Cine? Fata
ala frumos de la trei, de lucreazã la ziar, º-mama ai lucrat la
combinat? Szép és ügyes kissaszony! Szegény, ai murit
femeia lui anul trecutã. Da’ nu-i foarte tânãrã bãiatul asta,
cãtre cincizeci de ani, dar ce frumos, º-tare deºtept. Hát,
nu-i prima datã când întâmplã asta, dacã iubeste, Dumnezo
l-ajute! Noa, Szia, Reli, szia, szia!
„Tare-s frumoºi împreunã, ce ghinion, Doamne!”
De când s-a dus sãrmana Béa, nici o femeie nu
m-a mai tulburat într-atât, nu-mi erau indiferente, dar mai
mult de a le admira silueta, stilul, inteligenþa, nu eram
capabil; ºi ca orice tip cerebral, mã protejam de o eventualã
suferinþã. Asearã s-a petrecut un miracol. Sã fi fost de
vinã ºi bãutura? Oricum, gestul meu – absolut deplasat,
potrivit bunului simþ comun – m-a luat ºi pe mine prin
surprindere. Eram deodatã, din nou, cel de acum treizeci
de ani. Asta a fost la început: elevul-problemã Kemény
Zsolt, dintr-a XII-a B, „a scãpat” din greºealã o bucãþicã
din tortul miresei pe rochia cafenie a tipei ºatene, care
pãrea sã nu aibã nici o legãturã cu masa compactã de
cetãþeni scrobiþi ºi încã înfrânaþi, dar nãduºiþi ºi cu nodul
cravatei slãbit. O remarcasem cu puþin timp înainte: zâmbise
scurt ºi roºise imperceptibil când, întorcându-se brusc, se
izbise de mine ºi mai sã-mi scape în braþe farfuria cu salate.
ªi preþ de câteva minute îi simþii parfumul, altfel decât toate
celelalte ºi respectiv toate tendinþele parfumologiei actuale:
uºor vetust ºi suav („la nuova senzacion de suavidad”
îmi veni în minte o reclamã cretinã la nu-º’ ce sãpun, dar
pronunþatã într-o gravã ºi senzualã spaniolã).
„Scãpasem” deci tortul ºi-i murdãrisem, discret
ce-i drept, rochia, când, minune, i-am vãzut privirea
stânjenitã ºi debusolatã ºi, pânã sã-mi savurez golãnia,
ochii-i scãpãrarã scurt, cu un gest firesc luã o cuºmã de
friºcã ºi mi-o aplicã pe rever simultan cu un candid „Iertaþi-
de ce iubim bãrbaþii
67
mã, sunt atât de stângace!” Era timpul ca judecãtorul sã
intervinã: þinti fãrã greº în decolteu.
Am deschis ochii ºi mi-am zis: Haide, bre, face it,
ai treizeci de aniºori bãtuþi pe muchie. Poate cã trebuia sã
fi citit cãrticica aia din bpt, a lu’ Balzac, cum îmi propuneam
pe la cinºpe ani, da’ ziceam cã-i prea devreme. Acu, gata,
e prea târziu, va trebui sã înfrunt realitatea brutã, nemediat.
Nici mãcar un Avantaje nu mi-am luat ieri, aº fi avut un
sprijin, o idee despre ce mi se va-ntâmpla. Poate de mâine
va trebui sã-mi schimb frizura, manichiura, alura, cã de
atitudine ce sã mai vorbim! Adio blugi ºi rucsac aruncat
pe umãr, bine am venit în lumea cremelor cu lipozomi, a
celulitei, a taioarelor ºi a conversaþiilor de complezenþã,
wellcome în patria adulþilor liberi ºi neatârnaþi!
Gata! Scoalã-te Mãrgãrite! Vezi-þi de treabã, eºti
acum femeie în toatã firea. Se sculã ºi parcã-ºi auzi
oscioarele pârâind de lamulþiani, trase draperia ºi, deodatã,
priveliºtea blocurilor de vizavi fu invadatã de baloane
(Multidecor, organizãm nunþi, botezuri, festivitãþi – scria
pe autobuzul ce o ducea în fiecare dimineaþã la redacþie).
ªi uite-aºa ne aliniem încet, încet – îºi zise; elanul ironic îi
mai scãzu când, deschizând geamul, vãzu cã cele cinci
baloane purtau inscripþii (Multidecor vã personalizeazã
existenþa). κi puse ochelarii ºi citi pe primul balon:
„ACEEA”, pe al doilea „?”, pe al treilea „TU”, pe al patrulea
„!” ºi pe al cincilea „EªTI”. ªi cum bãtea un vânticel ºi
baloanele se zbãteau ºi-ºi schimbau locul necontenit, gãsi,
pentru a doua oarã în viaþã, un folos celor doiºpe ani de
aritmeticã (dupã tabla înmulþirii, scãdere ºi adunare).
κi zise, ºi-i plãcea cum sunã, combinãri de n luat
de câte k.
Szia, Reli, jai, bine c-ai întâlnit la tine. Ai spus
sãptãmâna trecut de judecãtorul ºi fata ala care stã
deasupra mea. Ier seara ai venit la mine Kemény, ai
prezentat frumos ºi ai spus cã roagã sã dau voie sã facã
un surpriz la vecina de sus. Io ai roºit tot, ai spus „haidaþi
la lontru, domnu’ Kemény”, ai mers la ºpais sã aduc un
pahar de pálinka ºi, când ai întors cu tava, el umfla, cum
spune, ilyen nagy szines balonok. Dupã aia ai ieºit la
balcon, ai prins balonul alea de balustrad ºi ele ai suit la
etaj, la geam la fatã. Becsület, bãrbat la toatã firea!
Noa, spune ºi tu, de ce iubim bãrbaþile?

68 de ce iubim bãrbaþii
Magda CÂRNECI
O imagine licenþioasã în cosmos
O vãd prin fereastra întredeschisã. De cealaltã parte
a curþii interioare a blocului, inundate de lumina tare de
varã. Fereastra nu are perdele ºi geamul e foarte curat,
scînteiazã. Femeia face patul. E un pat îngust, ca de
campanie, sau de cabinet medical. Din unghiul în care mã
aflu nu pot vedea decît patul. Un pat îngust. Îl face cu
multã grijã. Pune un cearceaf alb ºi scrobit, îl întinde
perfect peste margini. Îl netezeºte cu mîna. Apoi dispare
din cadru.
Lumina cade oblic peste un colþ al cearceafului.
Femeia apare din nou, cu o cîrpã de praf în mînã, ºterge
pereþii de lîngã pat, care de departe par ºi ei foarte albi,
foarte curaþi. Aproape aseptici. Ea e îmbrãcatã sumar, are
doar un tricou violet peste trupul extrem de subþire. Un
tricou care-i ajunge pînã la mijlocul coapselor înguste ºi
slabe. E brunetã ºi tînãrã, destul de tînãrã, din unghiul în
care mã aflu îi pot vedea numai profilul ºi spatele. Dispare
iarãºi din cadru.
Fereastra e curatã ºi goalã, fãrã perdele. Scînteiazã
uºor. Dupã o vreme, femeia vine iar ºi se întinde goalã ºi
liniºtitã pe pat. Aºteaptã cuminte pe patul alb, aseptic, ca
de spital. Fãrã pernã. Aºtept ºi eu. De la fereastra mea, de
cealaltã parte a curþii interioare, nu pot vedea decît patul.
E dupã-amiazã, aerul cald unduieºte tãcut. Alãturi de mine,
tu dormi. Fereastra femeii, întredeschisã, rãmîne o vreme
pustie. Apare apoi un bãrbat. Bãrbatul e blond, subþire ºi
gol. E destul de tînãr, îi vãd numai spatele destul de îngust,
ca de adolescent. Liniºtit o priveºte îndelung. Apoi se
urcã lent peste ea ºi fãrã un gest prevestitor, fãrã un sunet,
începe sã facã dragoste.
Nu se aude nimic. Nu se simte decît cãldura moale,
vãluritã, a dupã-amiezei. Cei doi fac dragoste fãrã sã se
mîngîie pãtimaº ºi fãrã sã se sãrute cu poftã. Precis, fãrã
gesturi în plus. Ca într-un act medical, parcã ar ilustra un
tratat abstract de anatomie ºi fiziologie umanã. Ba nu, mai
degrabã ca într-un balet cu figuri impuse ºi impersonale.
Un dans orizontal, monoton, pe o scenã. Ori mai degrabã
ca un fel de act ritualic, precis ºi de neînþeles. Parcã ºtiu
cã sînt priviþi, parcã ºtiu cã nu sînt absolut singuri. ªi
îndeplinesc perfect ceva ce le este cerut, ceva necesar.
Fac dragoste fãrã un sunet, fãrã vreo miºcare lascivã.
Precis ºi curat. E un fel de repetiþie stranie a ceva ce am
mai vãzut. Am mai vãzut undeva. Însã ce?
Alãturi de mine, tu dormi. Fereastra lor e întredeschisã
ºi nu are perdele. Geamul scînteiazã în lumina tare a dupãamiezei.
Cei doi fac dragoste ºi nu mi se pare ruºinos cã-i
privesc. Dimpotrivã. Mi se pare cã trebuia sã-i vãd, sã-i
privesc cu atenþie. Trebuia demult sã se întîmple scena
aceasta. Simt un gol adînc, ciudat, în plexul abdominal.
Bãrbatul face dragoste în tãcere, precis. Nici senzual,
nici pur mecanic. Cu ochii deschiºi, pare absorbit în ceva
nevãzut. Concentrat într-un gînd care-i absoarbe toatã
atenþia. Femeia primeºte dragostea cu ochii închiºi, în tãcere,
fãrã nici un gest de prisos. Liniºtitã ºi detaºatã. Pasivitatea
ei nu e nici absentã, nici delãsatã. Pare ºi ea absorbitã întrun
gînd precis, care-i absoarbe întreaga atenþie. Dar la ce
pot ei oare gîndi acum, simultan, împreunã?
Îndeplinesc ceva, ceva straniu, ceva important, însã ce?
Curtea interioarã e în întregime pustie. De la celelalte ferestre
nu se vede nici un om, nici o faþã. Alãturi de mine, tu te întorci
pe o parte ºi continui sã respiri regulat. Nu-i vede nimeni în
afarã de mine. Fereastra lor nu are perdele ºi scînteiazã. ªi ei nu
se feresc. Mi se pare cã trebuie sã-i privesc. ªtiu cã trebuie sã
fac asta. Trebuie sã vãd. Însã de ce, pentru ce?
Vederea din exterior a actului iubirii. O imagine
interzisã, insuportabilã. O imagine ciudat de periculoasã,
încãrcatã de o energie grea, veninoasã, ca un fel de drojdie
groasã ºi fermentatã ridicîndu-se din adîncuri sã mã
mînjeascã, sã mã copleºeascã. Ca ºi cum m-aº vedea dinafarã.
Ca ºi cum aº fi pusã la încercare. Ca ºi cum cineva ar vrea sãmi
studieze reacþiile. Dar cine? Ca atunci cînd, încã copilã
fiind, am zãrit printr-o uºã întredeschisã cum pãrinþii mei se
frãmîntau straniu, înspãimîntãtor, unul pe altul într-un pat.
Ori la facultate, la una din lecþiile de anatomie umanã, în sala
de disecþie de la morgã, cînd a trebuit sã despic pîntecul
umflat al unui cadavru care mai avea urme de ruj roz pe buze
ºi de fard albastru pe pleoape. Sau cînd, mai tîrziu, am vãzut
fãrã sã vreau sexul dezgolit al tatãlui meu. ªi atunci sinþeam
cã sînt privitã, cã sînt pusã la încercare. Ce simt acum, oare ce
simt? Nu ºtiu, încã nu ºtiu. Mi se întunecã mintea uºor. Mie
teamã puþin, mi-e brusc greaþã. Trebuie totuºi sã privesc.
Sã vãd ce sînt în stare sã vãd. Sã vãd dacã vãd.
Þintuitã înaintea ochilor impuri, o viziune neruºinatã,
barbarã. Vãd cum doi cîini vagabonzi se împerecheazã
stîngaci ºi neajutoraþi într-un colþ al unei pieþe de legume ºi
fructe. Bãrbaþii se aºeazã pe vine, în poziþii comode, privesc
þintã, hohotesc gros ºi-ºi spun cu glasuri scãzute, rãguºite,
cuvinte grele, care le umplu gura de multã salivã. Femeile
privesc cu coada ochiului, scurt ºi pieziº, apoi se depãrteazã
repede, cu obrajii palizi ori înroºiþi. Doi cîini vagabonzi
împerechindu-se în tãcere, mecanic, ºi totuºi curat, animalic.
În privirile lor e ceva umil ºi neajutorat. Îndeplinesc supus
o lege atroce ºi vastã, sub privirile hulpave ale umanilor.
Sînt totuºi douã lumi paralele care nu se întîlnesc, deºi par
similare, deºi una o murdãreºte pe alta. Una e ameninþatã
veºnic de cealaltã. Vãd scena de aproape, apoi de departe,
proiectatã parcã pe orizont. O privesc liniºtitã, nu simt decît
milã. O milã enormã, copleºitoare. Nu, nu e asta.
Brusc, ca într-un fel de film ºtiinþific, care se
deruleazã undeva într-o salã obscurã de cinema în care
nu mai e nimeni în afarã de mine, vãd un purice cocoþat
peste o puricã, vãd un fluture fluturînd disperat peste o
fluturiþã, vãd un ºarpe încolãcit chinuit peste o ºerpoaicã,
vãd un broscoi þestos miºcîndu-se lent deasupra unei
broaºte þestoase, vãd un crocodil rapace aburcat rigid
peste o crocodilã, vãd un cocoº þanþoº sãrind harnic pe o
gãinã, vãd un iepure fricos agãþat tremurãtor peste o
iepuroaicã, un mãgar proþãpit peste o mãgãriþã, un armãsar
cãlare peste o iapã, un rinocer ridicol peste o rinocerã, un
elefant greoi peste o elefantã. E o foºgãialã enormã, þipete,
rãgete ºi fîlfîituri, muºcãturi însîngerate, ghiare ºi copite,
urlete ºi gîfîituri. E un film disperat, grandios ºi apocaliptic,
e proiectatã o acuplare cosmicã, universalã, în care tot ce

e viu se muºcã, se înþeapã, se devorã, se întrepãtrunde,
suferã ºi procreeazã. Apoi din toate perechile astea curg
rîuri de pui identici cu formele procreatoare. Din care curg
valuri de alþi pui identici. Veºnic, la nesfîrºit, ca într-o
uriaºã roatã vie, fremãtãtoare, intrînd unii în alþii, ieºind
unii din alþii din alþii din alþii, într-un ºuvoi etern, circular.
Femeile ºi bãrbaþii apar ºi ei în final, undeva într-un
colþ al peliculei, ca o micã specie instinctivã ºi animalã, cu
care însã la un moment dat se petrece ceva. Însã nu vãd
bine ce. Sînt singurã în sala vastã de cinema. Filmul curge
înaintea mea în valuri, ca o cascadã de lavã încinsã, o
revãrsare copleºitoare. E ceva tragi-comic în viziunea
regizoralã. Ceva trebuie sã intre în altceva ca sã se producã
încã ceva, dar instrumentele sînt primitive iar acþiunea e
de-a dreptul penibilã. Designul pãrþilor nu e desãvîrºit,
oh, departe de asta. S-ar fi putut gãsi forme mai nobile
pentru genitale, mai frumoase, mai simple. Iar la urmã, la
oameni, ar fi trebuit sã fie mai pur, mai armonios. Nu simt
decît duioºie, care-mi înmoaie blînd colþurile gurii. O
duioºie uriaºã, vastã cît lumea, care umple sala de cinema
ºi întunecã brusc imaginea. Nu, nu e asta. Nu-i asta.
Acum vãd un cuplu, o femeie ºi un bãrbat, într-o
serie de fotografii colorate dintr-o revistã de pornografie. Ca
cea descoperitã în sertarul de jos din biroul tatei, în copilãrie.
Carnea lor arãmie, lucioasã, e unsã probabil cu un ulei special,
cãci strãluceºte pofticios, excitant. Muºchii lor sînt bine
reliefaþi. Într-o fotografie genitalele lor sînt fãþiº la vedere, ca
niºte organe la mãcelãrie, tãiate ºi agãþate în cîrlige noi de
oþel, care sînt chiar trupurile celor doi. În altã fotografie cei
doi executã cu precizie o figurã eroticã provocatoare. Blitzul
i-a surprins într-o posturã aþîþãtoare pe care par s-o repete
indiferenþi, la nesfîrºit. Douã figurine de plastic gonflate,
încãlecate ridicol. Douã mecanisme complicate, acoperite cu
piele de cea mai bunã calitate, executînd figura clasicã bielãmanivelã.
Ca ºi cum aº vedea douã cadavre ucise chiar în
momentul interpenetrãrii, calde încã, încã ºiroind de sudoare,
expuse într-o vitrinã de lux. Imaginea e prea violentã, prea
artificialã, nu sînt adevãraþi, nu sînt decît manechine acolo.
Îmi vine sã vomit. Nu. Nu e asta. Dar ce e? Ce e?
E un soþ ºi o soþie, de data asta. Trebuie sã conceapã
un copil. Îl doresc de multã vreme ºi copilul nu vine. În
ciuda eforturilor lor repetate, dezlãnþuite, haotice. Îi vãd
închiºi împreunã într-o salã de spital. Li s-au fãcut
analizele. Au fost supuºi unui tratament hormonal. Acum,
sub privirile medicilor, trebuie sã încerce sã conceapã întrun
mod ºtiinþific. Pe douã paturi înguste, albe, aseptice.
Se strãduiesc sã-ºi îndeplineascã rolul cît mai corect, cît
mai impersonal. El doneazã spermã într-o eprubetã. Ea o
primeºte printr-un tub transparent, lung ºi subþire, terminat
cu un fel de pipetã. De undeva, din afarã, îi privesc niºte
ochi electronici, aparate electrice, instrumente chirurgicale.
Sînt doi cobai reproducãtori benevolenþi. Trebuie sã
conceapã o larvã umanã pentru binele speciei. De acum
înainte larva asta preþioasã ar putea fi obþinutã ºi într-un
incubator, într-o retortã mai sofisticatã, fãrã prezenþa celor
doi, fãrã trupurile lor dezbrãcate, fãrã încleºtarea lor
exaltatã. Fãrã tandreþe. Fãrã disperare. Viziunea asta nu
mã priveºte. Mã lasã rece. Nu, nu e nici asta.
E o salã înaltã ºi goalã. E un templu sau o catedralã vastã,
de ce iubim bãrbaþii
69
destul de întunecatã. În mijlocul sãlii se vede o masã acoperitã
cu o stofã roºie, grea. Deasupra se vede întinsã o femeie. Femeia
e îmbrãcatã în alb ºi e nemiºcatã. Apare un fel de preot îmbrãcat
în veºminte lungi ºi ciudate, care executã lîngã femeie, cu braþele
întinse înainte, în care þine niºte instrumente de aur sau aurite,
un ritual complicat, îndelungat, ininteligibil. Pleacã apoi ºi în
locul lui vine mai tîrziu un alt bãrbat. Sau acelaºi bãrbat, însã fãrã
veºmintele lungi. O priveºte lung ºi fix, hohoteºte. Îi aranjeazã
florile din pãr, cutele rochiei lungi. Vrea s-o sãrute, s-o îmbrãþiºeze,
se înalþã în vîrful picioarelor, s-a urcat pe masã, peste femeie, o
frãmîntã cu mîinile, cu picioarele. Femeia nu miºcã, nu se clinteºte.
Atunci bãrbatul scoate un cuþit ºi îl înfige fulgerãtor în femeie.
Din femeie nu curge nici o picãturã de sînge. Simt cã mi se
întunecã mintea. Þip.
Fereastra e întredeschisã ºi scînteiazã în soarele
dupã-amiezei. În curtea interioarã nu se vede nimeni, nici
un chip la ferestre, nici o prezenþã. Tu continui sã dormi
dus, liniºtit. De partea cealaltã, tînãra femeie ºi tînãrul
bãrbat s-au oprit. Se privesc fix, exaltat. Se privesc
îndelung ºi extatic, parcã o luminã aurie se întinde între
privirile lor. În tãcerea perfectã, îi privesc la rîndul meu fix.
Aproape extatic. Fãrã nici o dorinþã, curat. Am epuizat
toate imaginile. Mã simt golitã, purificatã. Simt brusc
vibraþia unui gong în plexul solar.
Brusc, ºtiu. Acum ºtiu. Sîntem totuºi noi doi. În
camera albã, în patul alb ºi îngust, tu vii deasupra mea cu
blîndeþe. Trebuie sã îndeplinim fãrã greºealã ceva
important, ceva capital, de care pare cã atîrnã soarta noastrã
ºi a lumii. Parcã nu am fi singuri, parcã am fi într-o salã de
operaþie, sau pe o scenã de teatru, parcã am îndeplini un
ritual vechi, bizar, într-o salã înaltã, ca de bisericã, ca de
catedralã. Un ritual pe care cîndva l-am uitat.
Trebuie sã gãsim împreunã o portiþã de ieºire din lume.
Aud în jurul nostru o vibraþie gravã, un fel de glas care pare
cã recitã dintr-o carte prãfuitã ºi sacrã: Dragostea e bunã, e
curatã, e o minune a lumii, e singura minune, e o scarã spre
cer, sã nu ne fie fricã, sã nu ne fie ruºine, auzim susurînd. Tu
mã mîngîi intens ºi-mi ºopteºti febril, îmi ºopteºti neîncetat:
“ªtiu o cale de ieºire din lume. ªtiu o cale de ieºire din lume.
Asta e calea. Asta e calea ca sã scãpãm de aici. Vrei? Vrei?”
Încep sã vibrez puternic cînd te aud. Ceva cumplit
mã înspãimîntã în cuvintele tale. Mi-e teribil de teamã,
carnea mã doare. Printre sãruturi ºi mîngîieri, îþi rãspund
înfriguratã: “Ce piele catifelatã! Ce coapse frumoase,
puternice! Ce bine e aici, lîngã tine, cu tine! Care înafarã,
care dincolo?“. Tu mã mîngîi, mã iubeºti, ºi-mi ºopteºti
neîncetat: “Vrei, vrei sã trecem dincolo? Vrei sã scãpãm?”
Tremurînd ca o coardã muzicalã înainte de rupere, sînt
pe punctul sã-mi pierd cunoºtinþa, mi se întunecã mintea, mi
se pare cã mor. Cu ultimele puteri, îþi ºoptesc: “Mãcar sã ne
vadã ºi mama! Trebuie sã ne vadã ºi mama!” .
Calm, precis, copleºindu-mã, tu îmi murmuri în cãuºul
urechii: “Stai liniºtitã, nu sîntem singuri”. ªi pe lîngã patul
nostru alb ºi îngust, din care lent ºi precis alunecãm în
neant, prin fereastra întredeschisã, intrã un adolescent
subþire ºi blond, îmbrãcat în ceva lung ºi alb. Vine zîmbind
lîngã noi ºi, încurajator, ne priveºte.
Apoi ne aruncã, ca pe o micã bijuterie de aur, în
univers.

70 de ce iubim bãrbaþii
Ruxandra CESEREANU
Mãgãriþa ºi alte coarne de melc
Ultimul bãrbat ºi cel mai important bãrbat din viaþa
unei femei (tocmai pentru cã este ultimul) este fiul ei. Atunci
când acest fiu chiar existã, lucrurile sunt soluþionate mai
mult sau mai puþin vâscos prin complexul Iocastei, care
se manifestã mai cu seamã la vremea când fiul îºi gãseºte
o femeie, alta decât mama sa, pe care vrea sã o posede
îndelungat ºi legitim, întru totul, asumându-ºi adicã
inclusiv conceperea unui copil ºi devenirea sa ca tatã.
Atunci când fiul nu existã, pentru cã nu s-a nãscut
vreodatã, femeia maturã proiecteazã în majoritatea
bãrbaþilor cu mãcar zece ani mai tineri decât ea acel fiu
râvnit ºi amuºinat fantasmatic. Ceea ce nu ºtiu bãrbaþii
mai tineri decât acea femeie este faptul cã ea nu îi doreºte
neapãrat ca bãrbaþi, ci doar întrucât ei nu sunt altceva
decât ea însãºi la tinereþe, pe vremea când ar fi putut
concepe fiul râvnit. Bãrbaþii mai tineri decât femeia maturã
sunt ea însãºi întoarsã ca o mãnuºã pe dos. S-ar putea
spune cã o astfel de femeie este o mãgãriþã, o ticãloasã
necuratã. Eu spun însã cã ea este o femeie autenticã, vie,
care îºi duce fantasmele pânã la capãt, fãrã sã facã din
acest lucru un scandal public, o bârfã ori o chestiune
exoticã. Incestul existã ca un fel de aer mediteraneean în
fiecare din noi; iar incestul dintre mamã ºi fiu este aburit
ca o rãsuflare proaspãtã, spre deosebire de incestul dintre
tatã ºi fiicã: acesta are, într-adevãr, ceva scandalos ºi imund,
ca o latrinã de rudenie.
Ultimul bãrbat ºi cel mai important din viaþa unei
femei este fiul ei ºi întrucât, de obicei, acesta asistã ºi
încununeazã moartea mamei sale. Apropierea lor înainte
de moarte este la fel de incestuoasã ca un act sexual
transcendent, întrucât fiul este singurul care poate înþelege
sensul pântecului murind, tocmai fiindcã el s-a aflat acolo
cândva. O fiicã înþelege mai puþin pântecul mamei sale,
deoarece ea are deja un uter al ei personal, iar moartea
mamei nu poate sã o înstrãineze de lume atât de primejdios,
pe cât se întâmplã lucrul acesta cu un fiu care îºi vede
mama murind. Incestul diafan dinainte de moartea unei
mame este intangibil ºi inaudibil, dar el existã întotdeauna.
Ultimul bãrbat ºi cel mai important din viaþa unei
femei este fiul ei, pentru cã acea femeie se aflã atunci la o
rãspântie neliniºtitoare, într-un þinut deja depãrtat de piele
ºi de sânge, neastâmpãratã fiind femeia ca mamã oricât ar
pãrea lucrul acesta de prost gust, pe muchie de cuþit,
oricâtã lipsã de graþie s-ar spune cã existã într-o astfel de
intensitate a dorinþei, la urma urmei dorinþa tocmai lucrul
acesta îl face, sparge încremenirea din noi, acea încruntare
a cãrnii ºi a sufletului pe care nici frumuseþea nu o mai
poate fãgãdui lumii, ci doar durerea ºi intensitatea, acesta
este un semn ori un zvon al limpezirii morþii dinãuntru ºi
dinafarã, când sensurile s-au pierdut dar nu încã de tot,
când întunecarea este doar un pridvor cu suprafeþe
rugoase, aºa ºi fiul acesta tânãr precum un înotãtor frumos
în falduri de alge zãgãzuind peste viziunea femeii interzise
dar misterioase, mai bãtrânã decât el dar atât de râvnitã de
fapt, nu existã o tradiþie a unei astfel de rostiri incestuoase,
dar dacã timpul ar fi fost mai puþin curmat atunci legãtura
dintre o femeie maturã ºi fiul sãu ar fi putut sã înfrunte
vremurile fãrã bizareriile unor scadenþe de vârstã, cãci
tulburarea este întotdeauna de folos întrucât dezvãluie
ghimpi înfocaþi atât de potriviþi la a fi înfipþi în carne cu
glorie, s-ar putea spune cã existã multe camere de hotel în
fiecare din noi ºi destule strâmtori care apropie piei ºi
minþi fãrã ca vreun alt obiect al dorinþei sã se iveascã ºi sã
pustiascã desãvârºirea cea atât de puþin prezentã, cãci
dacã este luminã sau umbrã, nimic nu este mai adevãrat
decât o dimineaþã care limpezeºte ºi vâneazã pe sub gene
o rãvãºire lãuntricã nesfârºitã, niciodatã topitã, care
ademeneºte de-a pururi, sãratã ºi dulce în acelaºi timp,
într-un vestibul profund, într-o fântânã sãpatã-n secret,
s-ar putea spune de aceea cã orice fel de labirint conþine
în el o mamã ºi un fiu, un drumeag ierbos al dorinþelor ºi
mai puþin al ispitei, cãci ispita este doar o confuzie a
valorilor, o periferie a pieilor vãzute în mod fals de aproape,
cine vorbeºte despre ziduri între mamã ºi fiu nu despre
distanþe vorbeºte, ci doar despre inhibiþii, dar acestea nu
sunt niciodatã depline, au reþele de amânare a retractilitãþii
ºi repulsiei, au gesturi care nu sunt de renunþare, ci de
acaparare, chiar dacã rãtãcirea bântuie cu fundãturile ei
prin mãrturisirile rãvãºitoare pe care ori mama, ori fiul lear
face în faþa unui preot tulburat de ceea ce aude, dar
oare nu existã în fiecare din noi un astfel de preot
ademenit tocmai de confesiuni încãlcãtoare de tabuuri ?,
un preot al cãrui anteriu a devenit contradictoriu din
pricina îmbibãrii cu multele sunete ºi imagini emise de
enoriaºii sãi penitenþi, aºa ºi pãcatul dacã se poate vorbi
de pãcat ºi de tristeþe, ce-ar fi pãcatul fãrã creºtinismul
auriu care sã-l ºlefuiascã, fãrã nãdejdea cã mântuirea ar
putea veni oricum ºi de oriunde, de aceea cuvântul
suprem pe care mereu îl rostesc este intensitate, nimic
nu poate fi sordid dacã riscul sãu este intens, de-abia
astfel frumuseþea s-ar ivi nu doar din revãrsãri delicate,
ci ºi din schilodire interioarã, suferinþã ºi lipsa ei de limite,
din refuz ºi atingere vinovatã, din epifanie accidentalã,
fiindcã orbirea este întotdeauna tivitã cu panglicile
clarobscurului, existã o duioºie periculoasã de aceea
înãuntrul legãturii dintre mamã ºi fiu, o glorie de exil prin
prezenþã ºi absenþã la un loc, o despuiere elaboratã de
suflet, ca ºi cum acesta ar fi o bilã de metal lovind o
oglindã dar fãrã sã o spargã, cât despre aducere aminte,
fireºte îi este mamei mai greu decât fiului sã îºi aminteascã
de sipetul pe care împreunã l-au deschis ºi în care nu se
gãsea aºa cum s-ar putea crede un clivaj de bãrbat ºi
femeie, ci un ghemotoc de catifea unduitoare, moale,
nocturnã mai ales, dar ºi diurnã, un flux de senzaþii izbite,
sipetul era un intrând tainic al împãrtãºaniei dintre mamã
ºi fiu, nimeni în afara lor nu avea cum sã înþeleagã astfel
de lucruri, astfel de pierderi rãsucite printre dune cosmice,
doar mama ºi fiul ei putând restabili profunda voce a
lumii care în lipsa lor nu este altceva decât o mormãialã
ce cade în vãgãuni ºi mlaºtini, pentru a câta oarã spun,

prin urmare, dar de fiecare datã altfel, cã dacã ar exista o
hartã a dragostei sau mãcar a tânjirilor, aceasta nu ar
avea ºerpuieli prea multe, nici nu ar fi seacã, dar ar conþine
o iuþime de piper ºi chilli ºi ciocolatã fierbinte, asemenea
unei limbi misterioase vorbite de nimeni ºi nicãieri, care
ar cãptuºi neantul cu sunetele ei lipite între ele precum
siamezii, ar fi o muzicã dizolvatã în eter ca o pastã lichidã
de spirit ºi trup hãmesind dupã o legãturã interzisã,
cãzutã din rai ºi neîngãduitã în locurile omeneºti,
coagulare a unor obiecte derivate din gânduri, senzaþii
ºi pofte care nu se pot lepãda de suprafeþe, regãsinduse
doar prin travestiuri prea rar mântuite, tot aºa ºi
legãtura dintre mamã ºi fiu, fãrã febrã dar cu o lãcomie
neîndestulãtoare, putând sã dureze o viaþã întreagã ori
chiar douã vieþi, o frângere a mâinilor ademenindu-se
singure spre încolãceli mentale, aºa cum orizontul
purpuriu la apus devine încetul cu încetul vineþiu, apoi
se înnegreºte ºi se preschimbã în noapte matã ºi-apoi în
zi cu vãzduh obiºnuit, dacã existã o teologie a cãrnii
brãzdate de remuºcãri ºi a spiritului brãzdat de îndoieli,
atunci aceasta seamãnã cu un ghid de cãlãtorie ferfeniþit
de atâta folosinþã, fiindcã un asemenea ghid nu este o
simplã cãrþulie, ci un deºert de iniþiere în regãsirea
interioarã, dar ºi în pãrãsirea interioarã, la urma urmei
ambele sunt la fel de stufoase trebuind cãrate în spate
de hamalii pe care fiecare îi gãseºte în ajutorul minþii
sale, vreau sã spun ºi mã întorc mereu la petala pe care o
port pe frunte ca un stigmat cã legãtura dintre mamã ºi
fiu este o cãlãtorie niciodatã strãbãtutã întru totul ºi de
aceea mereu conþinând o formã de seducþie, poate cã
seducþia aceasta are ºi o laturã monotonã, dar are ºi
polul sãu nord ºi sud la un loc, adicã interdicþia, iar
intensitatea acestei interdicþii face ca un incest chiar ºi
numai gândit sã fie un fel de miracol, adevãrat cu
strãlucirea abolitã ºi acoperitã de apãrãri ºi camuflaje,
dar cãlãtoria aceasta nisipoasã, biciuitoare, ca într-o
adolescenþã prescurtatã sau ca într-un roman de aventuri
nechemat conþine o puzderie de poveºti pentru care nu
un psihanalist ar fi necesar, ci un arheolog cu nouã vieþi
ca pisicile sau poate un aviator care sã planeze cu
gingãºie deasupra inhibiþiilor ºi sã le mângâie pânã la
înfoiere, aºadar acest lucru îl poate desluºi doar o
de ce iubim bãrbaþii
71
cãlãtorie a mamei cu fiul sau a fiului cu mama, întrucât
chiar ºi uluirea lor nu este ea oare pur ºi simplu
omeneascã, þinând de împrejurimile creierului ºi de-abia
apoi de tãiatele sârme ghimpate ale inimii?, mergeþi pânã
la capãt de aceea, veghind toate umbrele care dau
târcoale ºi vedeniile, nu un vânticel de teamã se va
nãpusti asupra voastrã, ci o furtunã care ar putea sã
spulbere tot în cale-i, distrugând pânã ºi galeriile de la
subsol, ºi cuptoarele unde se coace pâinea cea de toate
zilele, pentru cã incestul dintre mamã ºi fiu ori dintre o
femeie maturã ºi un bãrbat tânãr este o formã de execuþie,
fãrã cãlãi ºi victime sau dimpotrivã conþinându-i pe
amândoi în chip amestecat, iar de la o asemenea execuþie
nu se poate evada nicicum ºi niciodatã o datã ce execuþia
a început de multã vreme ºi i-a ferecat pe cei doi înãuntru,
aceasta este þara incestului, Înãuntru, mereu înãuntru cu
o supuºenie muncitã, cu bâjbâieli ale senzaþiilor pieritoare,
ºtiu cã femeia ºi bãrbatul aflaþi într-o astfel de legãturã
interzisã ar fi priviþi ca niºte venetici ºi ar fi de fapt niºte
fugari, dar exact pentru acest lucru au fost construite
labirinturile ºi bolþile ºi marile porþi smãlþuite prin care sã
treacã în timp ce restul scotocesc dupã ei ca sã îi
pedepseascã, spuneam deci cã este vorba despre o
cãlãtorie care se nãpusteºte chiar ea asupra cãlãtorilor,
purtând înãuntru zvonuri ºi direcþii ºi caravane de dorinþe,
sã nu creadã careva cã viaþa asceticã nu i-ar fi atins pe cei
doi presupuºi pãcãtoºi ori cã nu i-a învãluit o alergãturã
ca de nomazi, oricum nici duhovnicii, nici orice altã
cãpetenie spiritualã nu ar putea sã judece pe deplin aºanumita
necurãþie, mãcar pentru faptul cã este imposibil sã
iscodeºti pe de-a-ntregul asupra unei revelaþii hoinare a
cãrei limpezime este dungatã de viniºoare sparte, acelaºi
lucru s-ar putea spune de fapt ºi despre veºnicie, chiar
dacã veºnicia nu este ultimul bãrbat din viaþa unei femei
ºi nici ultima femeie din viaþa unui bãrbat, mã întorc iar ºi
iar la ideea de cãlãtorie, întrucât aceasta este o formã de
cãlugãrie în miºcare, o împreunare a unor explicaþii venite
sau prea devreme sau prea târziu dar care vibreazã risipind
sentimente cotite, sprijinite pe balustrada unei case cu
etaj în care nu locuieºte nimeni deocamdatã, cãlãtoria dintre
mamã ºi fiu ca o versiune a Ecleziastului în piele de ºarpe,
printre palmieri scânteietori, o imensã grãdinã refuzatã
lumii care nu ºtie ceea ce doreºte ºi pe cine doreºte ºi de
ce doreºte, dar simte lichide purpurii circulând prin
membranele creierului ºi ale sufletului, cât despre trup,
sãrmanul, acesta este pe ultimul loc, un pustnic pietros
aruncat între urzici, dar cu ureche muzicalã faþã de tânjirile
sufletului sãu ºi faþã de sãratele sale fantasme în burtã de
peºte, tot soiul de hotare existã între mamã ºi fiu
dintotdeauna, graniþe vibrante ºi Tibeturi ceþoase din care
nu este foarte greu sã te arunci în hãu, dar experienþa
aceasta gãzduieºte o hiperbolã a simþirii ºi împlinirii, o
febrilitate încercuitã de neajunsuri, dar ºi de arborescenþe,
mama ºi fiul, deci, în irealitatea lor înfriguratã prevestind o
a doua cãdere din paradis, ca un portal între douã lumi,
una interzisã dar încã impregnatã cu îngãduinþe, alta,
interzisã dar fãrã urme în nisip, pentru un creºtin este ca ºi
cum s-ar încolãci între ramurile unui verset islamic ºi ar

72 de ce iubim bãrbaþii
rãmâne acolo în cuibul acelor litere placentare ridicându-
ºi din când în când privirile spre cer fãrã sã râvneascã a ºi
gãsi ceva, cãci nu existã nici deplinãtate, nici preaplinãtate
decât tocmai în aceastã negãsire ºi neîmplinire, astfel încât
ºi incestul nu este decât o cetate în zadar asediatã, unde
zidurile concentrice conþin labirinturi unduitoare, prelinse
în ele însele, topite ºi vlãguite de propria lor aºteptare de
a fi cucerite ºi distruse într-o zi, nu existã nici un fel de
umbrã în legãtura aceasta interzisã dintre mamã ºi fiu, ci
doar o îndrãznealã intensã, un curaj care distileazã
strãbaterea tunelului pânã la capãt, un supranod
triumfãtor prin chiar înfrângerea sa, cãci niciodatã ceilalþi,
cei care nu ºtiu ce înseamnã absenþa în corp ºi absenþa în
piele ºi absenþa în lume, nu vor accepta aceastã movilã de
nemormânt între mamã ºi fiu, împãrtãºirea totalã ºi exactã
a singurãtãþii, ci mereu vor pecetlui respectiva legãturã ca
pe un eºec, cenzurând-o cu voluptate dar, fireºte,
aprofundând-o ca pe un virus curios, enigmatic, incitant,
din pricina aceasta simþãmântul fatal care ar putea sã se
strecoare între mamã ºi fiul ei tânãr este îndoiala, o îndoialã
corcitã cu nostalgia dupã ceva pierdut pentru totdeauna,
ºi atunci rolul acestei mame mature, al mãgãriþei, cum o
numisem autoironic la început, este acela de a-ºi desface
din chingi feminitatea, nãvãlind cu ea asupra lumilor
interioare, nãucindu-le, pulverizându-le, astfel încât la
sfârºit sã nu mai existe altceva decât parfumul de mamã
frumoasã ºi bãtrânã, chiar dacã nu este vorba despre o
bãtrâneþe realã, ci despre una amânatã ºi suspendatã,
parfumul de mamã are aroma veºnicã întrucât este o lunetã
prin care mereu pot fi privite stelele, iar seducþia este
nesfârºitã în acest caz, dar nici fiul nu este mai prejos,
fiindcã ºi el are un parfum aparte, este un bãrbat acriºor,
disonant, este o agriºã de bãrbat care iuþeºte viaþa, o
necuminþeºte, iar necuminþeala aceasta s-ar putea spune
cã se aflã în fiecare din noi, doar cã de obicei ne prefacem
cã ea nu existã, un tânãr bãrbat este întotdeauna o niºã
bunã de ascuns tot felul de lucruri psihice, iar uneori este
chiar un obiect de lux sau mai exact o captivantã experienþã
omeneascã aruncatã în hãu ºi reîntoarsã de acolo ca un
mort cu ochii sticloºi, ca un Lazãr înviat din morþi, dar cu
trupul încã pâclos, un bãrbat tânãr este o formã de
suprarealism în care te învãlui ca într-un palimpsest, timpul
de carne dispare astfel în mod alchimic ºi fãgãduinþa este
atât de aproape încât nu o mai poþi spulbera, de-abia astfel
este posibilã o împãrtãºanie proaspãtã cu lumea, cu
neajunsurile ºi cu izbânzile ei, un tânãr bãrbat poate fi ºi o
dialecticã înþepenitã între ceea ce ar fi putut sã fie ºi ceea
ce nu a fost sã fie, nu limpezimea este eliberatoare în acest
caz, ci înfricoºarea de a fi trecut niºte graniþe interzise ale
convenþiei, niºte limite înmuiate ale formelor ºi mai ales
ale conþinuturilor, un fel de violenþã micã agravatã de
neconsumarea ei, de acel Niciodatã, Nicicând, Nicicum
care fac ca orice sensibilitate sã vibreze la ideea neîmplinirii,
poate de aceea este nevoie de blândeþe alãturi de
intensitate, oricât ar pãrea lucrurile de rãu potrivite, de
umbre meºteºugite ºi cãlãtoare prin împrejurimi, un tânãr
bãrbat înseamnã a desluºi fisura dintr-o femeie maturã
care se închipuie a fi desãvârºitã, astfel ea aflã cu
încetinitorul cã întotdeauna frustrarea are halou tãios, cã
preaplinãtatea poate fi mucedã, iar invizibilul existã tocmai
prin doza de îndoialã pe care o introduce în creier, un fiu
râvnit este un baptisteriu suspendat între vãzduh ºi o
mamã care depune mereu ghirlande de flori, necruþându-
ºi mâinile lunguieþe de pianistã ori de pedichiuristã, iar
baptisteriul acela poate fi înþeles ca o logodnã între viaþã
ºi moarte, la urma urmei tulburarea nu este niciodatã irositã,
pentru cã ea este ambiguã pânã la os, chiar dacã însãileazã
obsesii întrevãzute pe gaura cheii, dar oare a spori
tulburarea, a o înteþi ºi învârteji nu înseamnã a o ºi amãgi
cu o viitoare moliciune care e iluzorie?, într-un incest nu
existã de aceea niciodatã o formã de eleganþã decât cel
mult la nivelul privirii orbilor, acea privire cusutã ºi poticnitã
în care fragilitatea este reginã ucigaºã, incestul nu este o
simplã scânteie, ci o operã alchimicã mult prea greu de
dus pânã la capãt, întrucât etapele unei lucrãri alchimice
jefuiesc sufletul omului de tot ce are el mai adânc ºi mai
ascuns, incestul între mamã ºi fiu este de aceea atât un
urcuº, cât ºi un cobor⺠împotmolite ºi unul ºi altul din
pricina unei table de ºah la care nu joacã nimeni, dar care
pluteºte între cei doi neparteneri ca un jilþ de patriarh
iubãreþ, pentru cã viaþa adastã mereu între aºteptare ºi
viteza faptei, pentru cã în orice tânjire se gãseºte un
vestibul ca un maþ subpãmântean care poate fi tãiat dacã
este prea lung, pentru cã relaþia dintre mamã ºi fiu este un
legãmânt baroc, cu pete de nãdejde hoinãrind, în cuvinte
sunt aproape de nerostit astfel de lucruri dar iatã cã eu
încerc totuºi sã deschid limba ºi sã o umplu cu puncte de
fugã, întrucât în dezordine existã o muzicã aparte, chiar
dacã nechibzuitã, nu cred de aceea cã despre nebunie
trebuie sã vorbim când vorbim despre incest, ci mereu ºi
mereu despre îndoialã ºi ambiguitate, ori mai exact despre
încãpãþânarea în ambiguitate ca o sihãstrie, pentru cã în
pustnicie conteazã tocmai simplitatea, ucenicia, rãbdarea
ºi, cum spuneam, intensitatea, este un fel de a-þi zvânta
firea la încercãri ºi de a nu lãsa ca scorojeala sã mãnânce
din tine, este un fel de a fi atotºtiutor în graniþele propriei
neînþelegeri ºi de a ieºi din inconºtientul tãu ca dintr-o
bisericã încãlzitã la soare într-o dimineaþã de duminicã,
fiindcã înãuntrul unei cãlãtorii aproape întotdeauna te
cuibãreºti într-un cocon cu vedenii, fireºte s-ar putea vorbi
ºi despre strãºnicia obsesiilor care preschimbã orice
fãpturã în firimituri de fãpturã, apoi din nou despre
marginea ambiguitãþii ori despre împiedicarea acesteia în
neîntrupare, e ºi aceasta o formã de despuiere de sensuri
fiindcã posibilitatea izbãvirii nu are contur iar renghiurile
jucate devin de fapt decolorate ºi uitate prin
supraimpresie, s-ar putea spune cã fiii ºi mamele lor au
asemenea nãravuri fatale ºi oarecum silenþioase în toiul
vieþii lor, dar la fel de bine s-ar putea spune cã la originea
sufletului se aflã întotdeauna un accident, iar din acel
accident se nasc vestul ºi estul ºi nordul ºi sudul pe
care orice cãlãtor adecvat le amestecã neregulat, pânã
când ajunge la o consistenþã firavã ºi nelãmuritã, dar
totuºi tranºantã, întrucât puterea are adesea ulicioare
încâlcite pe care le descurcãm doar parcurgându-le ºi
rãtãcindu-ne zâmbitori prin ele, de aici zgomotul inimii

care bubuie când iubim, când murim ori când suferim cu
disperare, dar sã mã întorc iar la incest, la acest lacãt
desferecat acum prin intermediul cãruia relaþia dintre
mamã ºi fiu nu mai este cocârjatã ºi fãrã ecou, nici uitare
de sine, ci un bolovãniº care alunecã de sus de pe pisc
ºi striveºte degetele, dar în loc sã moleºeascã iarba mai
mult o face sã fie aprigã ºi împungãreaþã, iar cei doi
parteneri mântuiþi ori nemântuiþi sunt ca tâlharii pe cruce
alãturi de Hristos, unul crede în Domnul, altul, deloc, ºi
din aceastã rocadã rotiþele neruginite ale vremurilor pot
sã stârneascã o întreagã poveste de dragoste, voi spune
prin urmare cã pântecul unei mame este cuib, dar ºi
dugheanã, tejghea ori vitrinã, cã lucrul acela viu care se
aflã într-un pântec de mamã ºi care uneori se numeºte
fiu este o ipotezã cosmicã adevãratã, în faþa cãreia cine
ºovãie îºi vede poate moartea ori, cine ºtie, dupã-moartea
hãlãduind pe nicãieri, tot astfel ºi incestul dintre mamã
ºi fiu, chestiunea arzãtoare ºi obsedantã a acestui text,
ar putea fi o mãnãstire violentã, nestilizatã de credinþã,
aducând cu o garã incendiatã, un mãnunchi de tânjire
misterioasã cu hotarele pãzite ºi nepãzite în acelaºi timp,
o garã de neocolit tocmai fiindcã trenurile opresc fumurii
ºi goale (sau vraiºte), nemaipunând la socotealã îndoiala
ºi amãgirea ori versanþii indiferenþei pentru totdeauna
ferfeniþitã, o asemenea legãturã periculoasã, cum ar fi
fost ea numitã în alte timpuri, presimte golul din fãptura
umanã ºi ºtie sã îl umple cu preaplin, nimic nou în asta
dacã nu ar fi vorba de fapt despre o lume subteranã
adusã cu o graþie încãrcatã de tensiune la suprafaþã, de
fapt adusã prin incantaþie, prin vrajã furtunoasã ori chiar
prin trufie nimeritã la þanc, cu smocuri de clarobscur
atârnând peste sfialã, cu mirosul unor flori de portocali
zburãtori niciodatã stoarse din pricina miezului lor
sãlbatic ºi mult prea acriºor, cam aceasta înseamnã a te
rostogoli de pe povârniºul simþirii tale nãvalnice ºi a
ajunge pe o pajiºte pustie semãnatã cu solzi care au
gust de cuie, cam aceasta înseamnã a o lua la goanã prin
propriile tale spaime care nu sunt altceva decât variante
ale morþii presimþite cândva din pântecul mamei, a fugi
printr-un tufãriº de închipuiri ºi fierbinþeli mereu
suspendate din pricina aºteptãrii finite, dincolo de
curbura minþii care încearcã sã proceseze totul în chip
logic, diurn, fãrã bifurcãri, amuºinarea dintre o femeie
maturã ºi un bãrbat tânãr este o exigenþã pecetluitã de
posibilitãþi ca într-o enigmã mângâiatã ºi apoi rãsturnatã
cu susul în jos, o asemenea vrere ori dorinþã nu furnizeazã
neapãrat o revelaþie, dar aduce scânteia unei ordalii
diafane ºi lustruite cu o perie de puf, în sfârºit existã un
sens profund sau nu în incest?, existã o draperie gãuritã
ori o crãpãturã în zid care sã punã pe gânduri?, existã o
stropitoare cu miez simþitor care sã ajungã pânã la inimã
ºi sã o salte bucuroasã ca pe un fruct copt?, ºi, dacã nu
existã, de ce incestul s-ar putea spune cã are o nevãzutã
sfinþenie rostogolitã, o tristeþe albãstruie care se ronþãie
pe sine însãºi, amarul unei astfel de iubiri interzise este
ca o fatã orfanã lungitã pe o banchetã de tren ºi uitatã
acolo chiar ºi dupã ce trenul a ajuns în gara de destinaþie,
uneori îmi vine sã ating obrazul acestei fete orfane, fiindcã
de ce iubim bãrbaþii
73
uitarea ei este ca un semn al vremii supuse de convenþii
ºi prejudecãþi, desigur atracþia dintre mamã ºi fiu sau
dintre o femeie maturã ºi un tânãr bãrbat poate fi ºi o
prelungire a cãderii din paradis, dar chiar în momentul
cãderii, adicã mai pãstrând ceva din cuibul descuiat al
libertãþii ºi rãtãcirii în voie, mai pãstrând o formã de preexil
în carne ºi piele, iar aici poate ar fi timpul sã vorbesc
despre cavitate, despre acea încãpere nedesluºitã uneori
între femeie ºi bãrbat, despre ceea ce vine ºi ceea ce
pleacã, despre vãpaie ºi îngheþ, ambele rumegate de jivine
nevãzute, uneori o senzaþie calcaroasã mi se pune pe
ochi ºi mã face sã cred cã împãrtaºania nu este doar
anevoioasã ci ºi întâmplãtoare, oare cum ar vedea cei
care s-au întors din morþi incestul ori legãtura periculoasã
dintre femeia tomnatecã ºi bãrbatul primãvãratic, cât ar
înþelege ei din aceastã stazã atemporalã care poate fi
înþepatã când ºi când cu unghiile ori cu un ac de broºã,
este ca ºi cum cei doi ar sta încovoiaþi nopþi ºi zile întrun
vestibul care nu mai sfârºeºte ºi în care s-ar atinge
mai degrabã din greºealã ºi din lipsa spaþiului vital decât
pentru cã ar simþi o formã de înºfãcare lunecãtoare, o
coagulare a unor bucãþi de neant desfãcut din chingi, aº
mai putea explica lucrurile ºi astfel dacã nu ar suna mult
prea abstract, altfel aº spune cã este ca ºi cum te-ai
cãþãra pe un munte ca sã cazi mai lin de acolo, ca sã mori
mai întâi în gând ºi apoi în trup, în acel trup care simte la
fel de acut precum inima, ba chiar este un fel de inimã
jupuitã, poate cã legãtura periculoasã despre care tot
vorbesc ar trebui tãvãlitã în urzici, ca sã se bãºice voinþa
ºi dorinþa la un loc, ca sã usture inima, ca ºi cum o forfotã
de viespi ar zgândãri-o, dar cu ce drept sap eu un mic
cimitir afectiv aici, cu ce drept iau hãul drept câmpie ºi mã
tot arunc în el lovindu-mã în câte o opriturã, în câte o
dungã senzorialã sau sentimentalã, poate cã percep
lucrurile ca pe niºte crestãturi, ca pe niºte buturugi ºi mã
prefac cã nu mi-am pierdut de tot nãdejdea, rãuvoitorii ar
putea spune cã legãtura periculoasã dintre o femeie maturã
ºi un tânãr bãrbat nu este decât o formã de întunecare a
minþii, cu diavoli nu foarte neliniºtitori dar îndeajuns de
scârbavnici, o fascinaþie cu sintaxa bolborositã, întrucât
nu se prea poate vorbi despre astfel de lucruri, nu se prea
poate deznoda firul limbii astfel încât acesta sã fie uniform
ºi cuminte, tocmai în necuminþenie zace fiorul ºi misterul
incestului, într-o contracþie a semnificaþiilor, câteva dintre
acestea sunt stufoase ºi greu de descâlcit, altele,
dimpotrivã, sunt zvãpãiate ºi lejere, oricum de nicãieri nu
se întrezãreºte vreo salvare ori mãcar o regãsire de sine, ci
doar focuri peste focuri arzând crustele înþelesurilor, fãrã
nici o picãturã de extaz, dimensiunea incestului între femeie
ºi presupusul ei fiu este de aceea o formã de algebrã
nebãnuitã, exilatã, aº spune, cu arcane fascinante ºi cu
ambiguitãþi, de fapt ambiguitatea este substanþa incestului,
jungla sa de sensuri periculoase care pot fi rostite în toate
limbile pãmântului întrucât peste tot este la fel, dorinþa se
manifestã în chip divin sau mizer, destinul are oarecare
mãreþie sau oarecare vertij, nimic nu garanteazã compensaþia
datoratã unei conºtiinþe lucide, la fel simte ºi cel pãcãtos
pentru totdeauna, ºi cel pãcãtos efemer, muchiile tainelor

74 de ce iubim bãrbaþii
nu mai sunt de multã vreme tãioase, iar centrul pãmântului
care odinioarã era triumfal, astãzi este cel mai adesea
dezamãgitor, ipoteza incestului are prestigiu, însã, întrucât
poate fi perceputã ca o formã de trufie ºi de utopie, înãuntrul
incestului nu se poate vorbi, totuºi, despre eficacitate sau
îngãduinþã, dar în schimb se poate vorbi despre adâncime,
uitare ºi încã multe altele care stârnesc peste poate lansând
un aer proaspãt în cadrul a ceea ce numim îndeobºte erorile
vieþii, astfel de greºeli nu sunt totdeauna sesizabile, dar
pot marca un destin sau mãcar obscuritatea unui destin
care poate tulbura oricât de neînvolburat ar fi el, incestul
este un fel de a cincea sau a ºasea dimensiune iscoditoare,
în care finitudinea este doar un reproº de prost gust
întrucât nimeni nu are cum sã se opunã în faþa a ceva
nãpraznic, la urma urmei chiar ºi singurãtatea este o formã
de nãprãznicie care invadeazã þesuturile atât de intens,
încât nimeni nu se poate apãra decât dacã ar pãºi pe poarta
iadului ºi ar recunoaºte cã ºi-a lãsat sufletul ºi trupul zãlog
acolo, tot astfel, despãrþindu-se de judecata asupra lui,
incestul este forma cea mai adecvatã a unei obsesii care
nu poate fi împrejmuitã cu graniþe decât dacã acestea sunt
permisive ºi laxe, altfel ar fi mult prea dificil a se izbuti sã
se supravieþuiascã unui incest, astfel de legãturã are în ea
ºi deºert, ºi furtunã, ºi moarte, ºi credinþã, ºi zãdãrnicie, ºi
multe alte ingrediente care aduc temeri ºi remuºcãri, încât
ar fi aiurea ca cineva sã creadã cã este posibil sã se
regãseascã fiind acoperit cu atâtea piei de împrumut, nici
chiar un colecþionar de vieþi nu ar rezista acestor suprafeþe
interioare, acestor falii de trãiri inepuizabile, acestor
hiatusuri în care interdicþia este esenþialã, este originea
nimicului ºi a totalitãþii, este ceea ce te face sã mergi mai
departe deºi totul pare pierdut, deºi între viaþã ºi moarte
existã doar o amânare, alcoolicii cunosc acest refuz dincolo
de timp ºi spaþiu, ºtiu cã existã o dialecticã între ceea ce
eºti ºi ceea ce nu poþi fi, existã o uzurpare în conþinuturi
fragile, o ucenicie rãtãcitoare în temple scorojite, de fapt
incestul este o falsã limitã ºi seamãnã mai degrabã cu un
soi de împãrtaºanie a contradicþiei, dacã ar fi sã-l
materializez aº spune cã aduce cu un Sfinx sau Sfincsã, cu
acel animal hibrid cu labe de leu, cap ºi piept de femeie ºi
aripi de vultur, tocmai fiindcã reprezintã o formã specialã
de cunoaºtere ºi autocunoaºtere, sub pleoapele oriºicui
stã incestul precum un vis al Sfincºilor care zâmbesc
asemenea Giocondei, sau Gioconda zâmbeºte asemenea
lor, înãuntrul incestului existã apoi tot felul de metamorfoze
psihice care pot uza adânc tocmai fiindcã legãtura dintre
mamã ºi fiu este o operã imperfectã, o scrijelire în timp
nechibzuind la vrutele ºi nevrutele sufleteºti, cãci despre
cele trupeºti nu mai încape vorbã nicicum, înãuntrul acestei
legãturi existã apoi o înþelepciune neinteligibilã, incoerentã
ºi tocmai de aceea supraomeneascã, o spumã de gânduri
ºi tânjiri ºi reacþii care se încâlcesc ºi se rãsucesc ºi
clipocesc împreunã, legãtura aceasta este ºi o formã de
lepãdare de sine, de despieliþare ºi jupuire în toiul propriei
fãpturi, fiindcã este vorba despre o singurã fãpturã din
douã punþi suspendate pe care se zãresc luminiþe, apoi
este vorba despre un miraj care îi ademeneºte pe orice fel
de cãlãtori împãtimiþi, iar un astfel de miraj nu poate fi
corectat întrucât el licãreºte într-atât de enigmatic încât
oricine are parte de langoare, fireºte instinctele pot oricând
sã trãdeze ºi sã fragilizeze, dar irizarea rãmâne, la fel
strãlucirea lentã ºi în negativ a simþirii nãvalnice, ca o
fotografie experimentalã încercãnatã de umbre ºi
întunecimi afiºate spasmodic, aº mai putea vorbi, poate,
de o perversitate hieraticã, atâta doar cã nu gândesc
incestul în acest sens ºi atunci perversitatea rãmâne
doar un decor macerat, doar gardul unui lagãr de carton
cãruia poþi sã îi dai foc dupã dorinþã, nãdejdile zac mereu
în oameni ºi din ele se nasc capcanele ºi ispitele, dar
incestul nu este aºa ceva, ci o asumare a invizibilului
care trebuie fãcut vizibil, iar pentru aceasta este nevoie
de un meºteºug aparte, strãveziu, mai trebuie apoi
adãugat freamãt, dorinþã de desluºire, neastâmpãr ºi o
preaplinãtate a necunoaºterii pe cale de a deveni
cunoaºtere ºi de a coagula într-o formã precum o
sacristie, iertare fiindcã folosesc astfel de cuvinte sfinte,
dar îmi foloseºte mai aprig la ceea ce scriu cuvântul
sacristie decât cuvântul mâzgãlealã, îmi foloseºte mai
degrabã cuvântul curcubeu decât risipã ºi aº putea
continua la nesfârºit, incestul este de aceea o ipotezã
de lucru aptã spre a fi speculatã fie cu toropealã, fie cu
luciditate ºi intuiþie ori chiar cu împãcare cã lumea este
mult mai complicatã sau mai puþin complicatã decât
felul în care ne sãlãºluim noi în ea, cât despre îndoialã,
aceasta este stâlpul adeziv al vieþii noastre
dintotdeauna, perspectiva lipicioasã a amãgirilor ºi
iluziilor bãtute în cuie dar care nu netezesc drumul ºi
nici misterele nu le spulberã, în depãrtare frânturi de
chibzuinþã nici ele nu pot sã ajute prea mult decât dacã
ar fi dublate de bucuria reîntregirii ºi de intensitatea a
ceva despre care nici nu mai îndrãznesc sã scriu aici,
fiindcã deja o renunþare mã bântuie cu nevolnicia ei,
un gol încropit din nesiguranþã ºi sfialã, ca ºi cum mi-ar
fi hãrãzit sã nu pot isprãvi niciodatã acest text din
pricinã cã riscã sã fie prea puternic ºi covârºitor sau
prea oblic ºi pieziº, sau, cum altfel sã spun, neregulat
de înspãimântãtor, un simulacru migãlit de prisos, o
ninsoare de varã, un circuit de adâncime în care se
poate cãdea chiar dacã fãrã desãvârºire, un creuzet în
care se-nvãlmãºesc bântuirile ºi realcãtuirile ºi în care,
dacã rodeºte ceva, este doar o disputã aprofundatã ºi
ambiguã. Atât am avut de spus.

Emilia CHISCOP
Povestea unei “amfore”
În timp ce îi dãdea apã cu paiul se privi pe ea însãºi
din afarã ºi se gîndi atunci cã în gestul acela îºi fãcuse loc
întreaga tristeþe a lumii. Un cliºeu - gîndi ea apoi, dar ce
vinã avea dacã asta îi veni în minte?
Cu ani în urmã, acelaºi gest, alte împrejurãri, alt
“pacient”. El înghiþea cu mare efort ºi cu hapuri mici supa,
ceaiul, laptele, iar minutele acelea cînd ea îl hrãnea cu grijã
maternã erau momentele cele mai intime ce le mai
rãmãseserã, expresia cea mai puternicã a cee ce în mod
ciudat se nãscuse între ei, ceva de nespus ºi niciodatã
exprimat, al cãrui fãrîmã de materialitate avea sã disparã
odatã cu el, în cîteva luni.
Iar acum, privind reluarea acelui gest matern, în faþa
altcuiva, (ce întîmplare stupidã! – îºi zise) se gîndi la clipele
de demult ºi nu putea sã îºi rãspundã la întrebarea ce anume
dintre ei fusese adevãrat ºi ce împreunã fabricaserã în
conversaþiile lor ludice, ironice, reciproc batjocoritoare, infinit
mai scurte decît tãcerile mereu triste ºi în care se regãseau de
fiecare datã pe ei înºiºi, chiar aºa cum erau: singuri.
Asta era, de altfel, una dintre certitudinile lui: cã
sîntem mereu singuri, cã chestia cu împãrtãºirea fericirii în
doi, cît ºi a durerii, sînt bancuri, dulcegãrii, poveºti de
spus copiilor. Deºi cînd el i-a spus asta ea îl socoti cinic,
argumentîndu-i cã îºi împãrtãºesc de pildã tãcerile acelea,
curînd avea sã se convingã cã el avusese dreptate. Pentru
cã el muri singur, spre disperarea ei ºi drept dovadã a
faptului cã toatã acea ciudatã alchimie dintre ei, în care ea
credea aºa cum nu mai
crezuse pînã atunci în nimic ºi în nimeni, fusese de
fapt zãdãrnicie. Cã din moment ce alchimia aceea nu i-a
vestit ei dinainte apropierea morþii lui, astfel ca ea sã
împãrtãºeascã ultima clipã cu el, aºa cum el îºi dorise, sãi
moarã în braþe, înseamnã cã nimic altceva nu e mai
adevãrat pe lume decît singurãtatea.
În definitiv, se întrebã ea din nou, ce a fost mai
adevãrat în toatã povestea lor: întîmplãrile reale sau cele
închipuite? De exemplu, îºi aminti cã într-o dimineaþã însoritã
de primãvarã, cînd ea îl vizitã, iar el încã era sigur pe sine, pe
miºcãrile lui, el s-a uitat grav la ea, cu ochii mari ºi umezi, ºi
a întrebat-o: «Îþi mai aduci aminte cînd dansam?” Iar
rãspunsul ei - o clãtinare aprobatoare a capului, însoþitã de
un rîs zgomotos ºi zeflemitor, îl lãsase, vorba lui, «lampã».
Cum adicã: ea chiar nu îºi amintea? Doar acum, cînd el nu
mai era, momentele cînd dansau, de el plãsmuite, devenirã
pentru ea la fel de reale ca moartea lui. Mai ales cã la cîteva
luni înainte de a muri, i se înfãþiºã în vis dansînd în costum
alb - deºi el nu purta niciodatã costum alb - într-o ipostazã
cinematograficã ce reproducea scena dansului din «Zorba».
El ºi ea dansînd devenise acum la fel de real ca ºi momentele
în care, în timp ce ea cobora scãrile cafenelei unde obiºnuiau
sã meargã uneori, cînd el simþea nevoia sã arate celor din
jur cã încã mai este ºi cã încã mai iubeºte, auzi în spatele ei,
ºoptit: “Arãþi ca o amforã!” ªi, cu toate cã i se pãru cel mai
de ce iubim bãrbaþii
75
frumos lucru pe care îl auzise vreodatã rostit la adresa ei,
tocmai pentru cã venea din partea lui, care gîndea lumea
mai mult decît ceilalþi în forme ºi culori perfecte, se prefãcu
surdã. Iar momentele în care fãceau dragoste animalic, în
mare grabã, pe sofa, consumate (sau rememorate?) cînd
doar tãceau, privindu-se, devenirã pentru ea la fel de reale
ca ºi clipa aceea în care, gãsindu-l desfigurat de durere, cu
trupul arzînd din cauza necrozei, el i-a spus apãsînd
cuvintele, pe un ton în care oricine, cu excepþia ei, ar fi auzit
ura ºi invidia agoniei: «Tot de cancer o sã mori ºi tu într-o
zi! Tot de cancer o sã mori ºi tu într-o zi!» Dar ea ºtia cã asta
nu e decît un fel de-al lui de a spune cã dacã nu acum, poate
mãcar cîndva vor avea mai mult timp. «O sã te chem nu
acum, ci peste o sutã de ani», o consolã altãdatã, de data
aceasta rîzînd el zeflemitor, iar ea abia atunci simþi în tonul
lui sarcasmul ºi sadismul.
Un lucru ºtie acum clar, dupã “saga” lor, în afara
certitudinii singurãtãþii. Cã din moment ce îi e greu sã
discearnã între întîmplãrile reale ºi cele închipuite, nici nu
conteazã unde se aºterne graniþa dintre ele. Dacã amîndoi
le-au plãsmuit, în cazul în care nu vor fi avut loc, sînt,
oricum, parte din povestea lor.
Dar pînã sã afle asta, a trebuit sã treacã timp. Cum a
trebuit sã treacã timp ºi pînã a se obiºnui cu vinovãþia de
a nu fi intuit cã a doua zi dupã vizita aceea neplanificatã la
el acasã, dintr-un impuls inexplicabil, el o sã moarã. Singur,
pe neanunþate.
A conºtientizat mult mai tîrziu cã pasiunii devoratoare
ce a urmat morþii lui, ea i s-a lãsat pradã dintr-o nevoie
disperatã, organicã, de certitudini ºi concret. Cã pentru a
compensa într-un fel absurda culpabilizare pentru neputinþa
de a fi aflat cînd el o sã moarã, a fixat cu cinism sfîrºitul
acestei noi poveºti, pe care o credea atunci insignifiantã,
cum toþi oamenii îi pãreau ºterºi în comparaþie cu el.
Abia cînd ºi aceastã pasiune s-a sfîrºit, în baza
finalului prestabilit de ea, înþelese. Cã se dãruise acum cît
pentru toate poveºtile neconcretizate din viaþa ei de pînã
atunci. Cã îl iubise pe acesta, pe care singurã îl alungase,
cît pe nimeni nu mai iubise. Cã singurã, mereu, îºi fãcea
rãul, prin încãpãþînarea de a avea totul sub control, de a
afla o logicã ºi o explicaþie raþionalã în toate, chiar ºi în
cele mai iraþionale lucruri din lume, cum sînt dragostea
sau moartea. Iar aceastã nevoie de explicaþii raþionale se

76 de ce iubim bãrbaþii
bãtea cap în cap cu sãlbãticia ºi patosul temperamentului
ei, bine ascunse de ochii lumii.
ªi, cînd realizã toate acestea, aproape cã înnebunise.
Dar avu ºansa, chiar atunci, de a descoperi “Terapia” lui
Lodge. ªi, agãþîndu-se de motto-ul cãrþii sale - «scrisul e
o formã de vindecare» - a început sã se spovedeascã
sieºi, ºi, astfel, a gãsit singurã drumul, înapoi, spre viaþã
ºi spre o nouã iubire... .
Ioana CISTELECAN
Permutãri
Hotãrîserã amîndoi sã se lase de fumat. Erau mai
degrabã forþaþi de împrejurãri financiare, ceea ce o fãcea
sã-ºi guste amar eºecul. Totul se învîrtea în sfera bizarului:
avea senzaþia din ce în ce mai acutã cã o datã ce renunþase
la gestul de a-ºi aprinde o þigarã îi pierise o dozã esenþialã
de farmec personal. Primele trei zile de abstinenþã i se
consumaserã oarecum într-o apatie rezonabilã; îºi luase
avînt cam ca iapa de bãºinã, se auto-convinsese cã numai
ºi numai lucruri bune îi aºteaptã la capãtul unei sãptãmîni,
sã zicem, însã se surprindea hormonalã, plonjînd în butoiul
cu melancolie, stagnînd confortabil acolo, detestîndu-se;
parcã nu mai era în stare nici sã dea gust mîncãrii în care
învîrtea mecanic, ca ºi cum între tutun ºi ciorbe-tocãniþe
se instalase un echilibru implicit pe care ea îl deranjase.
Fals cã prima zi era cea mai dificilã; fals cã-þi substitui
gestul primar cu un altul, vezi: ros de gumã ori croncãnit
de seminþe; fals cã dezvolþi o poftã teribilã pentru dulciuri
ºi aluaturi – multe detalii ce se prãbuºeau treptat, crase
demistificãri ale experienþei probate cu obstinaþie pe
propria-i piele... Sau poate cã ea aparþinea categoriei
aleºilor într-ale viciului, adicã acelor fumãtori dedicaþi,
exemplari, autentici – poate cã tocmai de aceea nu se
închipuise niciodatã existînd în afara fumului ce-i ieºea
atît de izbãvitor pe gurã. Nimic nu pãrea sã umple golurile,
sã dea sens pauzelor de plictis, aºa cum o fãcea
voluptatea-i înadins cenzuratã acum, plãcerea de a fuma.
Berea era mai amarã, mai alcoolizatã, mai concentratã ºi...
totodatã într-atît de fadã; cafeaua de dimineaþã era
înghiþitã-n hopuri, doar pentru a evita o ulterioarã durere
de cap, nu mai identifica nici un dram de rezon sã se ridice
din pat, sã se tîrascã prin casã, sã facã ceva! Ar fi preferat
sã doarmã ca o putoare ordinarã ce era ºi sã se trezeascã
în clipa în care memoria sa olfactivã exclusese fumul
dinlãuntrul ei – basme... Visase cã medicul îi descoperise
o coajbã pe plãmîni ºi pe ovare, împricinatã – evident – de
þigãri: îmbetegirea oniricã a plãmînilor era de-a dreptul
hilarã, cãci ea nu suferea freudian de nici o spaimã
chintesenþialã cã va sfîrºi într-un cancer pulmonar – „Toatã
lumea trebuie sã moarã de ceva”, se iþea aprig la teoriile
stupide ale foºtilor fumãtori, întotdeauna cei mai
înverºunaþi susþinãtori ai sãnãtãþii bla-bla-bla;
disfuncþionalitatea ovarelor avea un substrat psih-
analitic/zabil – teama ei de sterilitate, de lipsã a fertilitãþii,
teama de eºec ca specie, dublatã mereu de frica de a
înregistra un succes reproductiv, frica de ipostaza
maternitãþii – presupunea o mie ºi o sutã de
responsabilitãþi, de cedãri, era îngrozitor, terifiant, putea
sã se abandoneze ne-esenþialului, sã se plafoneze, sã se
compromitã, putea sã se isterizeze ori dimpotrivã: sã nu-i
pese, sã o scoatã din pepeni, sã fie surclasatã, sã nu mai
habiteze dezinvolt centrul preocupãrilor lui...Dar el îºi dorea
copii, el suporta lãudabil absenþa tutunului, el era
tãndrosul, drãguþul familiei. El era, în fond, femeia, ca
sensibilitate, în cuplu – ea era bãrbatul. El zîmbea,
conversa, vrãjea, se asemuia ºarpelui Kaa, cu ochii în
cercuri concentrice, ºoptindu-þi „Trust in me..”...Nu
degeaba administratoarea sunase de douã ori la uºa
apartamentului, ea deschisese ºi-n loc de „Bunã ziua,
doamnã!”, auzise „Domnu’ e-acasã?” ºi evident, se
înfuriase ºi þîºnise din ea întrebarea „Nu, da’ doamna-i
proastã?! Nu-i în stare sã gîndeascã ºi sã vã semneze
hîrtiile?!” κi propusese sã scrie o prozã cu titlul Domnu’
e acasã? – normal, n-o fãcuse; îºi rememora încîntarea
tatãlui cînd îl anunþase pompos – adolescentã fiind – cã
vrea sã scrie prozã; a scris 3 în cinºpe ani, nu putea sã
intre în atmosferã decît parcurgînd o crizã...”fals demers”,
o avertiza sensibilosul familiei, „trebuie doar sã faci un
minim efort ca sã te laºi atinsã de starea propice istorisirii”.
Posibil, însã ea nu stãpînea tactica asta, ea fiind raþionala,
serioasa tandemului, ea trebuia sã fie în crizã. Îi displãceau
prozele tematice, comandate de reviste, cãci criza sa nu
putea fi provocatã programatic, se isca în ritmul ei, în
lentoare; ºtia cã se apropie momentul unei proze ori de
cîte ori se ghicea construindu-ºi mental, conspirativ,
replici, desfiinþîndu-ºi fraze, în speþã renunþînd ºi amînîndu-
ºi incipitul. ªi-apoi, prozele sale erau atît de personale,
atît de introspective, necamuflate deliberat de nici un epos,
de nici o intrigã – clasice supape ale narãrii, încît – deºi
scrierea-i era imperioasã ca defulare – ºi-o resimþea ca pe
demascare deseori impardonabilã. Adevãrul era cã minþise
– nu ºtia sã scrie prozã, nu-i era în sînge spectaculosul.
Dar tãndrosul cuplului era dezinvoltul, era boemul, ludicul,
spectaculosul, vorbãreþul/”leliþa de Sud”, cuceritorul. Ea
tãcea mult – el îi scuza tãcerea penibilã, explicîndu-le
neinspirat amicilor sãi „prietena mea e din Ardeal” – ea

zîmbea politicos ºi în continuare tãcea, aglomerîndu-ºi
disperarea searã de searã, cînd – în cea dintîi varã
petrecutã în Sudul fabulos al þãrii – exasperatã de cetele
diverse de prieteni, de fiecare datã altele!, dar fãrã excepþie
fiindu-i prezentate drept „aceºtia sînt prietenii mei cei mai
buni!”, ea îi urlase în lift buimacã „Da’ hotãrãºte-te, ce
dracu’! Unii amici, alþii- puþini- prieteni! Fã o diferenþã!”
El refuzase sã îºi asume distincþia, ea se dezechilibrase ºi,
în consecinþã, vroia acasã, el acceptase mutarea în Ardeal,
ba chiar îi priise, iar pe ea o urmãrise blestemul sudist:
dacã ieºea cu el în oraº, ar fi fost de dorit sã-ºi ia niºte
sandwich-uri în geantã la cîte cunoºtinþe îºi fãcuse el în
propria ei urbe. „Suferi de înghesuialã”, îi reproºa ea,
„singura cãreia eºti capabil sã-i spui nu sînt eu, toþi amicii
tãi pe care dracu’ þi-i scoate-n cale nu meritã de la tine nu
pot, nu vreau, n-am timp ºi aºa o iei prin Nufãru’ ca sã
ajungi acasã, atîta vreme pierzi!” Ea obosise ºi-ºi selecta
prietenii, nu mai avea vîrsta la care sã investeascã timp ºi
energie în a lega amiciþii, îi erau suficiente cele cîteva
înjghebate, pe care le cultiva cu un cert devotament ºi
fidelitate.
El intrase în camerã ºi se plînsese cã-i þiuie creierul;
ea-l repezise ºi-l expediase la culcare; îi era de ajuns chinul
dorului de senzaþia eliberãrii prin fum, nu mai putea sã-l
consoleze; în secunda 2 îºi regretase reacþia, însã-i era
atît de lene sã schiþeze un gest minor de tandreþe cvasiculpabilã...noroc
cu cenzura impusã – paralizia simþurilor
era din cînd în cînd zgîndãritã de propria-i conºtientizare
a înfrîngerii; sistemul o îngenunchiase, þepele bãneºti ale
Institutului la care presta servicii ca fraierã; trecuse de
umilinþã, de nervi, de disperare, era obligatã sã renunþe la
viciul sãu autentic ºi azi nu mai putea sã protesteze
nicicum. O rudã îi dezvãluise crezul existenþial, voit
încurajator: „Nu meritã sã te stresezi pentru nimeni ºi
pentru nimic” – îl percepuse ºocant, cãci – credea ea – o
dozã impresionantã de egoism-egocentrism trebuia sã
amprenteze fiinþa în cauzã ca sã-ºi materializeze
convingerea teoreticã; doar o legumã putea sã nu se
streseze chiar defel – în rest, o utopie. Azi se afla tocmai în
proximitatea apatiei vecinã cu legumostaza ºi îi era infinit
mai lesne sã-ºi accepte dãrîmarea, îngroparea obsesiei.
Prietena sa, actriþa, în acea perversitate exemplar
manipulatã, grãise adevãrul: obsesie era mult spus,
slãbiciune era mai inspirat, o slãbiciune întreþinutã de-a
lungul anilor ºi resimþitã ca pe un ultim reper salvator al
utilitãþii ei în lume – întîlnirea lor o demonstrase pînã la
saturaþie: el se vindecase ºi era timpul sã o facã ºi ea. Îi era
limpede pentru întîia oarã cã el avusese dreptate. Ei doi
nu s-ar fi potrivit deloc, doar cã motivele invocate de el se
dovediserã ingrate, puerile, comode, ridicole: nu pentru
cã el ar fi un ticãlos ºi cã n-ar fi putut sã o facã fericitã,
cum afirmase teribilist odinioarã, ci pentru cã ea, raþionala,
ardeleanca, n-ar fi rezistat sã se conformeze exigenþelor
lui sclifosite, însnobite, putrezit de artificiale, pentru cã ea
nu ar fi reuºit sã-ºi înãbuºe arderile doar pentru a nu-i
incomoda pustiul artefact; i se ridicase vãlul dupã atîþia
ani ºi realizase nici mãcar dureros cã ea nu era aleasa
celuilalt, cã „relaþia lor specialã”, ce trena epuizant de la o
de ce iubim bãrbaþii
77
vreme, se încheiase atunci, cu 7 ani în urmã, cînd s-au
defulat erotic, cînd ea se abandonase senzualului, în timp
ce el îi înregistra ºi-i mãsura performanþa, mãiestria sexualã;
jocul se încheiase cu un efect întîrziat nepermis, dar – de
ce nu?! –binevenit, în cele din urmã. Se lepãdase de
sentimentul vinovãþiei, nu o mai vizita lasciv oniric, cãci
dezolarea ei îºi stabilise precedentul: textele celuilalt,
reproºurile mai mult sau mai puþin discrete, aruncarea la
infinit a culpei asupra ei, refuzul lui de a-ºi asuma propriii
contratimpi ºi referirea a mia oarã la episodul bacului, cînd
ea, care-i fãcuse tezele la românã în liceu, obþinuse o notã
mai micã decît el, pentru cã se trezise sã-ºi manifeste
personalitatea faþã de o dãscãliþã încuiatã- optase, care
va sã zicã sã nu disimuleze, precum el – toate-i sunau, per
ansamblu, ca o bandã deterioratã, îmbibatã într-o ironie
nicidecum constructivã, ci acidã, rãutãcioasã pînã-n
mãduva ei. ªi înþeleptul familiei îi mirosise dezamãgirea ºi
deºteptarea, înþeleptul era el, nu ea; rãbduriul – tot el,
drãguþul, sexosul ºi ea se va ridica ºi se va aºeza pe
canapea luîndu-i picioarele-n poalã, el va îndrãzni timid
sã articuleze „Fã-mi la degeþele”, ea se va încrunta, va
protesta, va mîrîi ºi va sfîrºi prin a-ºi cumpãra o bere ºi un
pachet de þigãri, cãci azi se crapã a-împlinire cinci ani de
cînd se suportã nerutinaþi ºi dacã nici ãsta nu-i un pretext
pentru a pune capãt maniei persecuþiei ....
Mariana CODRUÞ
El era d’Artagnan
În anul II de facultate, m-am mutat din magherniþa
de sub dealul Galatei într-o altã magherniþã, din Þicãu.
Am convins-o sã vinã cu mine ºi pe Iulia, prietena ºi colega
mea. Nu-i plãcea locul: un cartier de la marginea Iaºului,
plin de bojdeuci galbene ºi albe ºi „curechii”, înecate în
viþã-de-vie încolãcitã pe spaliere, la care se ajungea
coborînd abrupt pe pietre de rîu. Nu-i plãcea nici casa, stil
vagon, în care aveam o camerã cam întunecatã, mobilatã
cu un pat larg, un dulap, o mãsuþã ºi un godin. Nici
proprietãreasa, o femeie mustãcioasã pe la 60 de ani care,
la numai o lunã dupã ce ne înþelesesem asupra preþului, a
venit la noi, ºi-a aºezat fundul uriaº pe patul nostru ºi nea
cerut cu douã sute de lei de cap de locuitor mai mult.
Vãzînd cã facem feþe-feþe, s-a ridicat bãtrîneºte de pe pat
ºi a plecat, sfãtuindu-ne sã ne „consolãm amîndouã”. În
urma ei am fãcut noi haz, dar mai mult de necaz: drept era
cã nu trebuia sã ne consultãm, ci sã ne consolãm, fiindcã
nu erau de ici-de colo banii ceruþi în plus. Am hotãrît cã
vom rãmîne numai iarna ºi apoi vom încerca sã intrãm la
cãmin.
Mie însã, drept sã spun, îmi plãceau multe: nucul
din uºã, masa de lemn de sub el ºi, mai ales, dealurile
împãdurite sau pline de vii ale ªorogariului, veºnic înecate
în fum ºi ceaþã, care începeau sã creascã la o bãtaie de
puºcã din faþa vagonului nostru. Dealuri pe care de la
numai vreo douã uliþe mai sus le privise ºi burduhãnosul

78 de ce iubim bãrbaþii
de Creangã de pe prispa bojdeucii lui. Iar de la o fereastrã
din vecini, le contempla ºi Mihai Ursachi, dupã cum aveam
sã aflu curînd, vãzîndu-l din grãdinã pe poet în curtea
cochetei case pãrinteºti. Ce mai, istorie ºi mit. Dacã mai
luai în seamã ºi rãsãriturile de soare din ceþurile acelei
toamne ori lãtratul liniºtitor al cîinilor seara – orb trebuia
sã fii, ca sã negi farmecele locului!
În forfota acelui început de an universitar, m-am trezit
în preajma mea cu Claudiu. Era prieten cu Dan, iubitul
Iuliei, ambii studenþi la Info. Cum Dan o aºtepta mai mereu
pe Iulia la terminarea cursurilor, într-o zi mi-a fãcut
cunoºtinþã cu un ins mic ºi slab, încununat cu niºte zulufi
blonzi ca paiul în jurul capului, care, probabil ºtiind cã
scriu, s-a simþit dator din prima clipã sã-mi spunã cã el
„iubeºte poezia”. ªi imediat a sãrit în sus - eram sub sãlciile
din coasta Universitãþii – ºi a chiuit: „Sînt ca un cal de
foc/ ce umblã pe ceh/ în cãutahe de apã!” „Hai, nu te cãca
pe tine!” a spus flegmatic Dan ºi noi am rîs. A rîs chiar ºi
Claudiu: ne obiºnuisem toþi cu limbajul buruienos cu care
Dan se pricopsise nu demult: în anul I, pãrãsit de Iulia, a
fugit din Iaºi ºi a dispãrut. Iulia ºi pãrinþii lui, alarmaþi, l-au
descoperit dupã vreo trei sãptãmîni la o minã din Valea
Jiului, de unde l-au adus înapoi ºi sub, ºi pe scut: cu un
bagaj de înjurãturi foarte pitoreºti, bãrbos ºi slab, însã
foarte mulþumit de reacþia iubitei lui.
Într-o zi, cînd mã întorceam singurã în Þicãu, Claudiu
m-a ajuns cu grãbire din urmã. Sãlta ciudat pe pietrele
mari de rîu ºi, cînd l-am întrebat de ce merge aºa, mi-a
spus cã are tãlpile foarte arcuite. Din cauza asta, o pereche
de pantofi nu-l þin nici trei luni: se fac imediat ca niºte
bãrci ºi se taie. Apoi, tam-nisam, a început sã-mi
povesteascã despre cum a mers el la film cu doi papucei.
Nu înþelegeam CE vrea sã spunã. „CE” era de fapt un
„CINE”, adicã Doina. „Care Doinã?” „Colega ta, aia cu
ceahcãne mahi ºi pielea feþei ca a unei piehsici
deshidhatate”, a spus el graseind atît de puternic, încît rul
se pierdea fãrã de urmã în cuvintele lui. „Pe întunehic sa
descãlþat de pantofii cahe o sthîngeau ºi, cînd m-am
uitat eu, am vãzut douã picioahe miiiici-mici, atîtica”, a
arãtat el cu mîinile ºi rîdea. „ªi de-atunci i-am zis doi
papucei”. Era multã tandreþe în acele „picioare miiici-mici”
ºi m-am uitat la el. Cînd rîdea, pistruii de pe faþa îngustã,
cu pielea transparentã, se înghesuiau în ridurile din jurul
ochilor ºi al nasului, dîndu-i un aer copilãros. Ce mai încoloîncoace,
dacã vreo cîteva fire de mustaþã nu i-ar fi cãzut
moale peste gura roºie ºi þuguiatã, ai fi jurat cã e un puºtan.
M-a mai aºteptat apoi la terminarea curusrilor ºi neam
plimbat de cîteva ori împreunã: ne cumpãram un hotdog
de lîngã Universitate ºi apoi o luam spre centru,
cãscînd gura prin geamurile librãriilor, citind afiºele de
prin borcane, intrînd prin expoziþiile de picturã gratuite de
la Cupola. Ne-am dus ºi în Grãdina Botanicã, arsã deja de
toamnã. Vorbea continuu: despre facultate - era pasionat
de logicã matematicã -, despre anii de liceu, despre ai lui.
Am aflat cã în copilãrie el era d’Artagnan, fratele lui, Athos,
iar sora mai mare, „o domniºoahã cahe acum tocmai a
fãcut un mic avoht” clandestin, era Milady. Sãrea adesea
în sus pe aleile grãdinii, chiuind „sînt ca un cal de foc”. La
un moment dat, a încercat sã mã ia de mînã, dar eu mi-am
retras-o. Nu s-a supãrat ºi, cum ºi eu fusesem d’Artagnan
mai demult, am crezut cã lucrurile se vor opri aici ºi cã putem
fi buni prieteni. Însã cînd, în dimineaþa zilei mele de naºtere,
l-am gãsit la poarta magherniþei din Þicãu cu un braþ de
crizanteme, mi-am dat seama cã mã înºelasem. Aºa cã i-am
spus cu francheþe cã eu abia terminasem o poveste ºi nu mã
simþeam în stare sã încep alta. „Îmi voi face loc phinte piethele
de mohmînt”, a spus grav ºi eu m-am uitat la el strîmb...
Apoi am inventat diverse pretexte ca sã nu mã mai
duc singurã cu el la plimbare, dar nu pãrea sã priceapã.
Cînd ieºeam în „haitã” cu Iulia ºi Dan ºi alþii în lungi plimbãri
prin Copou sau pe Sãrãrie sau la Repedea, se þinea în
preajma mea vorbind continuu ºi pîndindu-mi atent
reacþiile. Venise deja iarna ºi noaptea cobora foarte repede,
aºa cã ne întoceam devreme acasã. Bãieþii ne conduceau
în Þicãu, intram la noi ºi stãteam pînã tîrziu împreunã.
Fãceam focul, prãjeam pîine pe godin, o ungeam cu brînzã
topitã, de nemîncat altfel, sau cu slãninã, fãceam ceai ºi,
cum nu aveam muzicã, stãteam la taclale. Într-o searã am
vorbit despre hobby-urile noastre ºi am aflat cã „hobbyul
nr. 1” al lui Claudiu era soarele. Stãtea pe duºumea ºi în,
focul povestirii, uitase sã mãnînce, aºa cã, dupã cuvîntul
soahele, ºi-a întins gîtul, cercetînd cu interes dacã mai e
ceva de mîncare pe mãsuþã. Iulia a izbucnit în rîs: „Ia uitaþivã
la Claudiu, parcã e un viermuº care scoate capul dintrun
mãr!”. Eu am privit-o cu reproº, Claudiu m-a privit cu
recunoºtinþã iar Iulia, ca sã depãºim momentul, s-a grãbit
sã spunã: „de asta miroºi tu a soare, Claudiu, fiindcã-þi
place soarele!”. „Da’ de unde ºtii tu cum miroase?”, s-a
mirat Dan prefãcîndu-se sau poate chiar fiind bãnuitor.
„ªtiu, na!” Aflasem cu toþii cã Iulia, dupã o operaþie la nas
fãcutã prin clasa a ºaptea, se trezise cu un simþ al mirosului
colosal. „Eu am mirosit mulþi oameni - spunea ea ºi noi
izbucneam în rîs de fiecare datã la vorbele astea - dar n-am
întîlnit decît vreo trei care sã miroase frumos, aºa, în mod
natural, nu din cauza colonialelor. Unul e Claudiu!”. Ca sã
trecem ºi peste momentul ãsta, Dan l-a întrebat puþin
nervos pe Claudiu: „ªi care e hobby-ul tãu nr. 2?”
„Sãniuºul!”, a rãspuns Claudiu candid, ºi noi l-am crezut:
era bãiat de la munte. „Nu mergem într-o zi cu sãniile?”, a
sãrit Iulia ºi toþi am fost de acord cã e o idee miºto. Dar de
unde sãnii?
Au gãsit bãieþii urgent, de vreme ce chiar în sîmbãta
aceea ne-am trezit cu ei la poarta noastrã, cu douã sãnii
lungi trase de curele. Dan avea ºi o sticlã de vin în
buzunarul pufoaicei de fîº, noi, fetele, ne-am grãbit sã
bãgãm prin genþi cîteva sandwich-uri cu salam de soia ºi
apoi am luat-o la drum voiniceºte, tãind dealurile oblic. ªi
am tot mers, am tot înotat prin nãmeþi, conduºi de Claudiu
care „analiza” atent terenul. Colo nu era bine cã era prea
multã zãpadã, dincolo prea puþinã, dincolo pîrtia prea
scurtã. Obosisem ºi se fãcuse aproape noapte cînd am
gãsit ceva pe placul lui. Ne-am tras cu sãniile pe întuneric
un timp, eu în spatele lui Claudiu, Iulia în spatele lui Dan.
Ãia doi se rãsturnau mereu ºi Claudiu, doct, îi explica de

fiecare datã lui Dan cum sã controleze sania cu picioarele.
Însã Dan ºi iubita lui nu pãreau prea supãraþi cînd cãdeau:
se tãvãleau prin zãpadã si se hîrjoneau, mai degrabã sîcîiþi
de obiecþiile ºi sfaturile „bãietului de la munte”. Mai mult,
la un moment dat, Dan l-a asaltat pe Claudiu cu un bãþ iar
Claudiu, prompt, a scos din buzunar briºca lui – luatã
„pentru cazuhi de fohþã mahorã” – ºi, rãcnind fioros, l-a
somat: „en gahde, fantassin!”. ªi s-au duelat ºi s-au luat
la trîntã ºi-am fãcut aºa un hai încît, cînd ne-am decis sã
plecãm, eram apã de rîs.
Da, dar nu mai nimeream drumul pe care venisem.
Se fãcuse frig, zãpada îngheþase ºi începuse sã ningã.
Ne-am luat dupã luminile înceþoºate ale oraºului. Mergînd,
am ajuns într-un luminiº cu copaci încãrcaþi de zãpadã.
Luna punea pe toate un polei scînteietor, o luminã
fosforescentã ºi albastrã. Ne-am oprit cu respiraþia tãiatã.
Aerul era rece ºi proaspãt ºi era atîta liniºte, încît se auzea
zãpada asprã cãzînd. Am dat din mînã în mînã sticla cu vin
bînd ce mai era în ea într-o tãcere totalã, ca în cine ºtie ce
ritual misterios.
- Bãi, ce futere e natura asta! am auzit la un moment
dat vocea înecatã de emoþie a lui Dan. Stãtea îmbrãþiºat cu
Iulia, tîmplã fierbinte lîngã tîmplã. Nimeni n-a rîs la vorbele
lui. Claudiu m-a luat ºi el de umeri ºi, cu voce ºoptitã, mi-a
cerut sã ne întîlnim a doua zi. Am dat din cap cã da.
Nu m-am dus a doua zi la întîlnire. Nici altãdatã. Lam
ocolit ºi l-am ocolit, pînã ce a înþeles. Prin februarie,
mi-a trimis prin Iulia un plic dreptunghiular, albastru. În el
am gãsit o hîrtie pe care scrisese:
Sanda CORDOª
Din cutia roz
- Nimic mai greu de gãsit decît niºte nasturi buni
pentru o bluzã nouã.
I-am auzit întîi vocea, în care micul hohot de rîs stãtea
tot mai greu ascuns, apoi, ridicîndu-mi ochii din cutiile cu
nasturi, am vãzut-o ieºind de dupã somptuosul stîlp de
malachit al palatului care, la acea datã, mai gãzduia încã
cel mai bogat magazin de stofe, pînzeturi ºi mercerie. Am
îmbrãþiºat-o rîzînd ºi lãudînd întîmplarea care, dupã atîþia
ani (cîþi sã fi fost?, ºapte, opt?) mã adusese faþã în faþã cu
cea mai bunã prietenã a adolescenþei ºi a primei mele
tinereþi. Iar ea, avînd în ochi, ca pe vremea ºcolii, uluiala
de ce iubim bãrbaþii
79
pe care o exprima (ea, cea dintîi) cînd punea la cale o ºotie
straºnicã, s-a grãbit sã-mi spunã cã la mijloc trebuie sã fie
mai mult decît întîmplarea pentru cã, ei, bine, ea pleacã
mîine din þarã, de tot, ºi cã venise, pentru cîteva zile, sã-ºi
ia rãmas bun (definitiv, înþelegi?) de la mama ei ºi sã facã
vizitele simandicoase pe care un asemenea moment le
impune. Intrase aici dintr-un capriciu, erau în drum spre
un prieten al bãrbatului ei, care le pregãtise un fel de
petrecere de adio sau, poate, mai bine, de drum bun ºi se
hotãrîse, spre exasperarea soþului, sã intre un pic.
Am stat, cred, aproape un ceas, învîrtindu-ne prin
raioanele strãlucitoare, viu colorate, oprindu-ne din cînd
în cînd pentru ca ea (care avea talent la croitorie, îºi fãcea
singurã hainele, care mi s-au pãrut întotdeauna neobiºnuit
de frumoase) sã aleagã mici mosoare cu aþã, panglici,
dantele foarte înguste, cîteva mici cutii de mãrgele (spre
deplina mea admiraþie, era capabilã sã petreacã ore în ºir,
compunînd ºiraguri ºi coliere), ba chiar ºi o bucatã de
tafta pe care, nu mi-era prea clar de ce, Comisa credea cã
nu avea s-o gãseascã nicãieri în altã parte din lume. (Avea
– are, de fapt – un nume oarecare, Dana Fodor, aproape
îngropat sub numele de împrumut pe care – într-o
împrejurare pe care nu e locul s-o povestesc aici – îl
cîºtigase prin clasa a X-a. Porecla fusese adoptatã de
toatã lumea, profesorii, ca ºi pãrinþii, o chemau Comisa. În
plus, din numele cel nou, ca dintr-o pãlãrie de iluzionist,
ieºeau alte nume, pe care prietena mea le purtase preþ de
un sezon sau mai multe: Misa, Isa, Comi, Cisa etc.).
A fost, de fapt, o orã de taifas, legat cu o uºurinþã
extraordinarã, cum se poate întîmpla doar cu vechii prieteni
cu care legãtura e atît de durabilã încît, din primele minute
ale unei întîlniri dupã mulþi ani, poþi vorbi de-adevãratelea,
exprimînd o intimitate care altfel stã închisã (la mine, cel
puþin) sub ºapte lacãte. I-am fãcut un rezumat personal,
iar ea mi-a înºirat, cu mare însufleþire ºi cu mult haz, viaþa
ei cu primul soþ (pe care îl cunoºteam, de altfel, destul de
bine), divorþul, depresia, peregrinãrile prin cîteva oraºe,
revenirea la Bucureºti (de care se legase foarte tare), anii
ei de femeie singurã (“dacã vrei, putem sã zicem
independentã”), întîlnirea cu al doilea bãrbat ºi decizia
lor, luatã nu tocmai simplu, mai ales din pricina rezistenþei
familiale, de a emigra. Nu-i era deloc teamã, nu-ºi fãcea
griji, avea, dimpotrivã, o mare febrilitate a plecãrii.
Pe cînd am ieºit din magazin, începuse ploaia ºi neam
adãpostit sub balconul palatului, continuînd sã vorbim
ºi sã rîdem, sub chemarea, tot mai apãsatã, a claxonului de
la maºina soþului ei. Nu ne venea deloc sã ne despãrþim,
mai aveam, încã, atîtea sã ne spunem, imagini din tinereþea
comunã sau din anii debusolant de plini care le-au urmat
ne tãiau calea. Se uita cu jind la bulevardul aproape pustiu
ºi-mi repeta cã mã invideazã pentru plimbarea pe care, îi
spusesem, mã gîndeam sã o fac, oarecum ºi în cinstea
tinereþii noastre peripatetice. Ea urma sã meargã la o
petrecere plictisitoare, unde foarte repede domnii rãmîn
pe loc în sufragerie, iar doamnele se îndreaptã spre camera
doamnei – gazdã sã vadã ºi sã admire pantofi ºi rochii
aduse de-afarã ºi, eventual, sã discute despre întîmplãri
cu menajere nerecunoscãtoare.

80 de ce iubim bãrbaþii
- Nu vorbim decît despre succesele bãrbaþilor, îþi
imaginezi ce plictisealã.
Îmi imaginam, fireºte. Despre bãrbaþi cele mai
interesante erau discuþiile (adevãrat, nu puteau fi purtate
decît între prietene foarte bune, care simt aproape material
un flux de încredere circulînd între ele) despre miºcãrile,
gesturile, replicile lor de neînþeles, cele care contraziceau
orice aºteptare sau logicã din lume. Aceste lungi taifasuri
analitice (pe care, cîndva, prin studenþie, începusem,
Comisa ºi cu mine, sã le numim seminarii, sã ne dãm
telefoane disperate ºi sã solicitãm un seminar salvator)
nu duceau de obicei nicãieri, nici o geanã nu lumina
bizareriile iubitului, menit sã rãmînã la fel de enigmatic. Ne
luasem pentru a nu ºtiu cãta oarã rãmas-bun, fãcusem
chiar cîþiva paºi în direcþii opuse, cînd Comisa m-a strigat:
- Lasã-mã sã-þi fac un dar, treci mîine, nu ºtiu, treci
într-o zi pe la mama, vreau sã-þi las þie cutia roz.
M-a mai chemat o datã de la portiera maºinii ca
sã-mi strige amuzatã cã fusta mea ia apã, dupã care maºina
a luat-o din loc, cu o vitezã bine controlatã, care mi-a
îngãduit s-o vãd pe Comisa aranjîndu-ºi ºuviþa dupã
ureche, precum ºi lentilele aurii ºi cãmaºa liliachie a
bãrbatului ei.
Cîteva sãptãmîni mai tîrziu, am vizitat-o pe
doamna Fodor care mi s-a plîns de viaþa dezordonatã a
fiicei ei (o fãcuse, de altfel, întotdeauna, ºi mai cu toþi cei
care îi cãlcau pragul), a cãrei educaþie (subînþeles: încã
nedesãvîrºitã, la cei treizeci de ani bine bãtuþi pe muchie)
îi dãduse mai multã bãtaie de cap decît a celor doi bãieþi la
un loc. A remarcat în treacãt cã ºi la mine lucrurile nu merg
cum trebuie (aº zice cã dimpotrivã, m-am grãbit sã o
liniºtesc) ºi mi-a pus în braþe, cu o tristeþe distantã, darul
Comisei. La înfãþiºare, era o fostã cutie de ghete, cenuºie
ºi urîtã. Înãuntru dormeau relicvele anilor primei tinereþi
de care prietena mea, care nu era deloc o sentimentalã, nu
se îndurase, totuºi, sã se despartã. Se gãseau acolo
lumînãri topite pe jumãtate, douã-trei pietricele, o toartã
de vas ºi un alt ciob cãrãmiziu, cîteva frunze ruginii cu
înscrisuri pe ele (pãstrate, spre stupoarea mea, autoare a
uneia din dedicaþii, uimitor de bine), desene ºi bileþele
schimbate în orele de liceu, caricaturi ale profilor ºi ale
colegilor, o agendã, dactilograma unei piese de teatru întrun
act ºi, strîns legate cu funde, vreo trei teancuri de
scrisori. Am aºezat cutia roz în unul din corpurile cele mai
înalte ale bibliotecii, de unde am coborît-o într-o primãvarã
cumplitã ºi, cred, încã o datã, cînd am pus acolo spre
pãstrare cele cîteva plicuri primite, în anii din urmã, de la
Comisa. Din cînd în cînd, îmi scria. La trei patru luni de la
întîlnirea de la mercerie, primisem o epistolã din State,
lungã ºi sporovãitoare, cu descrieri bogate ºi amuzante
ale muncii ºi casei sale, ale obiceiurilor pe care ea ºi
bãrbatul sãu începuserã, deja, sã ºi le facã în noua lor
viaþã. Scrisoarea se încheia, însã, amãrui: “ Mi-e bine,
poþi sã spui asta mamei, prietenilor ºi duºmanilor noºtri
comuni (rari, dar buni). Am toatã avuþia dupã care o
femeie tînjeºte (ºtii tu: casã, masã, bãrbat iubitor &
ocrotitor! etc., etc.), însã sufletul meu (acelaºi), dedulcit
la nefericire, schelãlalãie ca un cãþel ud”. Plicurile de la
ea nu respectau un calendar ºi nici un anume tipic, uneori
cuprindeau scrisori lungi, altãdatã poze, cîteodatã ilustrate
cu tîlc (pe care, e adevãrat, nu-l prea pricepeam
întotdeauna). Mi-a trimis, cam la trei ani dupã emigrare, o
pozã fãcutã la o expoziþie de blãnuri, în mijlocul cãreia
stãtea un singur bãrbat pironit de uluialã. Imaginea
aceasta era însoþitã de un mesaj enigmatic: “Am un bãrbat
în plus ºi un mantou în minus. Spune tu, ce-ar mai fi de
fãcut?”. Deºi punea întrebãri, Comisa nu mi-a dat niciodatã
vreo adresã, vroia sã vorbeascã, nu sã vorbim. De vreo
trei ori, însã, în deceniul care s-a scurs de la plecarea ei ma
chemat la telefon interpelîndu-mã, amuzatã, cu aceeaºi
întrebare: “Mai trãieºti?”
Mi-am amintit toate lucrurile acestea la cîteva
sãptãmîni dupã ce primisem ºi acceptasem invitaþia de a
rãspunde la întrebarea: De ce iubim bãrbaþii? Nu aveam
nici un rãspuns, nici unul bun de dat mai departe. În mintea
mea se înþepenise doar o imagine dintr-un film vãzut cu
ani în urmã; deºi adevãratã, imaginea aceea nu fãcea nici
douã parale cu tot cu semnificaþiile ei foarte transparente,
o cîntãream adesea ºi o puneam nemulþumitã la loc.
Aproape decisesem sã renunþ la proza amoroasã, lucram
la cu totul altceva ºi cãutam exasperatã o revistã care (o
vãzusem doar bine în urmã cu cîteva zile) dispãruse fãrã
urmã. Din rafturile de sus ale dezordonatei mele biblioteci,
rãscolite ºi ele, a cãzut atunci cutia roz a Comisei. M-am
aplecat s-o adun, sã pun înãuntru lucrurile rãvãºite pe
covor. În balamucul ãsta, tu mai lipseai, Comisa, am spus
aproape cu voce tare. Treptat, iritarea s-a transformat în
amuzament. M-am cuibãrit într-un fotoliu cu cîteva plicuri
în mînã ºi atunci mi-am amintit, într-o strãfulgerare, cã sînt
acolo ºi scrisorile pe care Comisa le scrisese primului ei
iubit ºi cã, da, una dintre ele încercase sã-i rãspundã acelui
bãrbat tînãr, neîncrezãtor ºi cinic (cît o invidiasem ºi cum
o mai cãinasem pentru iubirea aceea!) la întrebarea: chiar,
de ce mã iubeºti? Ea a avut întotdeauna pornirea (nu o
datã o ironizasem pentru asta) sã scrie bãrbaþilor de care
se îndrãgostise. Cîndva îmi explicase cã nu se poate abþine
ºi cã, de fapt, ar fi pãcat ca tocmai el, iubitul, sã nu audã

vocea interioarã pe care o stîrnise. ªi dacã, mi-am zis, fata
aceea de 18 ani avea, în sufletul abia trezit, o acuitate pe
care eu am pierdut-o? Dacã ea ºtia rãspunsul, ba nu, un
rãspuns, pe care eu, care înãlþasem ºi frînsesem cîteva
iluzii, l-am pierdut sau nu mai am îndrãzneala sã-l formulez?
Am citit multe scrisori ale Comisei în acea searã, unele
stîngace, altele patetice, cîteva, puþine, de o frumuseþe
cristalinã, create, mi-am zis, de o deznãdejde care începea
sã împingã nefericitul suflet spre un mal. Am ajuns tîrziu
la plicul ponosit din care am extras o pagina poroasã pe
care Comisa, cu o caligrafie mai tîrziu pierdutã, cu litere
mari, înclinate mult spre dreapta, rãspundea la întrebarea
pe care o aºezase ca titlu al compunerii sale:
- Pentru ce te iubesc?
- Pentru un anume fel de a zîmbi
- Pentru imposibilitatea de a te bãrbieri la vreme
- Pentru singurãtatea rece ºi deasã pe care o ai
în tine
- Pentru sentimentalul deghizat care eºti
- Pentru momentele de liniºte cu tine (se
propagã)
- Pentru mersul superfluu, chircit, gîrbovit ºi
sãltãreþ în acelaºi timp
- Pentru toate schemele de principialitate pe
care mi le expui, atît de fade ºi incomode
- Pentru puloverul gri
- Pentru momentele în care m-ai chinuit ºi
împotriva lor, crezînd mereu cã o lege a compensaþiei
îmi va aduce tot pe atîta fericire
- Pentru arta lamentaþiei, pentru gastrita ºi
sciatica înþelese ca trãsãturi de caracter
- Pentru prozaismul tãu de facturã clasicã ºi
pentru poezia ta de facturã paºoptistã
- Pentru anumite momente atît de personale încît
nu le încredinþez hîrtiei.
Am copiat sîrguincioasã epistola (vinovatã ºi
mulþumitã în acelaºi timp, ºtiind cã fãrã ea n-aº fi avut
niciodatã îndrãzneala sã scriu aceastã istorie) rulînd în
minte imagini ale Comisei: a fetei de 18 ani, a celei care se
pregãtea sã se mãrite, a Comisei cu care, la un început de
toamnã, am cumpãrat nasturi, mosoare ºi panglici din
vechea mercerie a oraºului. De la Comisa de astãzi, nu
mai veºti de cîþiva ani. Am auzit cã ar fi în Australia,
altcineva îmi spunea cã s-ar fi mutat în Africa de Sud.
Am auzit chiar vorbindu-se cã fuge de o veche,
neîmplinitã (sau, poate, împlinitã ºi abandonatã) iubire
de tinereþe. N-am crezut niciodatã aºa ceva. Cred, mai
curînd, cã ceea ce poartã paºii Comisei prin lume este
imaginea unui þãrm însorit, care sã o adãposteascã
întreagã, sub soarele cãruia sã aibã rãgazul sã uºte
spinarea cîinelui ud sau, cine ºtie?, tivul vreunei fuste.
De-acolo, iluzia poate reîncepe oricînd.
de ce iubim bãrbaþii
Rodica DRAGHINCESCU
Polenul limbilor
81
Printre picioarele cailor, abia vezi valea populatã
de ºvabi ºi fremderi. Din cînd în cînd, armãsarii îºi umflã
acrobaticele mãdulare. Unul negru se apropie de ºanþul
care desparte herghelia de aleile cu vizitatori. Organul
calului se lasã cu virtuozitate în jos. Mãmicile se sperie,
se ruºineazã, îºi mutã copiii din priveliºte, priveliºtea e
þîþoasã, armãsarul se ridicã în douã picioare, o ia la galop,
necheazã, urmãreºte o iapã umedã. Peste un ºanþ teuton,
eu, palidã, trec pe partea cealaltã a drumului. Iapa
necheazã, se opreºte, armasãrul e lîngã ea. I-aº fotografia,
mi-aº umple pereþii cu: a) imagine stîrnind praf, b) duhoare
iritînd creierii, c) ritm de crupe perfecþionînd auzul, d)
treabã de potrivire, e) act de reproducere, f) act de putere,
g) libertate în captivitate.
Nu am aparatul de fotografiat la mine.
Sînt cîteva ceasuri bune de cînd stau neclintitã
în colþ, în spatele capelei. Citesc programul muzical, lipitã
de zid, caut, sufocatã, aerul bun, rãcoros, trag în piept
mirosuri de cearã. De dupã tufele de mãceº apar doamne
în dungi, muºterii burduhãnoºi, bãtrîne în zorzoane de
aur, dregîndu-ºi glasul. Se vede în vãzul lor, moartea,
spiritul înghiþitor, dînd tîrcoale sub formã de luminã
suspectã.
Rãu fizic de nota zece! ªi gîndul din urma rãului
fizic îmi face praf binele fizic. M-a urmãrit la zece paºi,
mereu pe partea cealaltã, un asiatic uscaþiv.
Restaurantul din faþa ferestrei s-a umplut de
petrecãreþi. Nu mai e nici o masã liberã. Petrecãreþii
castelului sînt lumea pozitivã, cu bani, maniere, lumea
fericitã, eu sînt capãtul, adversarul, partea ei periculoasã.
Beau suc de mere, mãnînc pînã la greaþã, vomit
în oglinda ºifonierului, sînt o femeie de spumã, în flux ºi
reflux.
Ascult un post de radio franþuzesc, o sun pe
Susky. Susky nu e acasã.
Azi nu am vorbit cu nimeni, îmi ating limba
prinsã, cumva încolãcitã pe dupã dinþi, limba sare la mine,
cobra grasã ºi roz mã umple de venin.
Dorm urît, mã trezesc.
Nu am un ceas bun, aratã mereu ora 4.
Cît e ceasul cînd e ora 4?
Cînd e luni e ora 4?
Pun ºase scrisori la poºtã, primesc afiºe,
programul literar al instituþiei, douã pachete cu haine
franþuzeºti, dulciuri, parfum „J’adore”, biblia de la

82 de ce iubim bãrbaþii
Ierusalim, un fax din Franþa. Sînt dezorientatã. Nu am
cursuri de nici un fel. Cursul de germanã, începãtori, va fi
abia peste o lunã, academia nu are destui cursanþi, nici
un american, nici un englez, nici un francez, nici un japonez
nu învaþã germana, se descurcã fiecare cum poate.
Îmi împletesc pãrul în 30, îmi pun ºosetele cu
blanã de iepure, bocancii de alpinism, mã parfumez cu
“Ambre”, iau un teanc de hîrtii, un pix, ies din 30, fluier
în lift, fluier ºi în curte, sperii sticleþii verzi, frunzele aurii,
cerul rãmas încã senin, zidurile mucegãite ale castelului
(zidurile linse ale castelului îºi lasã umbrele sã cadã,
precum într-o mai veche fotografie din 1921, cînd
monumentul a fost invadat de oi dornice de sare;
fotografiat de sus, de pe o schelã, 1921, castelul vãlurea
într-o mare de oi).
Vînt de Baden-Württemberg, aer aspru în partea
de promenadã a castelului, în “côté”-ul de jos. Pe
coridoarele labirintice, ferestre imense, balcoane largi,
grãmãjoare de gunoaie, ziduri cu autografe, remarci sexiste,
probe de vopsea, instrumente bizare, beþe, pietre colþoase,
fragmente de statui, urme de tãlpi masura 40-41, arareori
48, urme pînã la tavan, tãlpi, urme de pãmînt pe zidul
proaspãt vãruit. Cum ar fi mai leºinat ducesele, cum s-ar
mai fi înecat în plãcerea închipuirii unor bãrbaþi uriaºi urcînd
spre balcoanele lor intime. “FUCK THE POLICE”, desene
rasiste, amprente în roºu, organe în organe, simboluri
perverse, însemnul CT (o steluþã între C ºi T), var decojit,
cãzut pe margine. O statuie lovitã, un soclu spart, pe care
se poate citi: “Veronika, 1. 04. 98”. Trei butoaie mari,
umplute cu pãmînt ºi oleandri, uscãturi aruncate de femeile
de serviciu. Ferestrele principale au obloanele trase. Acolo
unde nu existã obloane poþi vedea zi ºi noapte, lumina
unor candelabre gigantice. Pentru a accede în camera de
oaspeþi a lui Charles-Eugène/Karl-Eugen, trebuie sã îþi
cumperi bilet de intrare la preþul de ºapte mãrci.
Ferestrele castelului au obloane albe,
recondiþionate. La capãtul unui coridor cu multiple intrãri
ºi ieºiri, un loc gol, pregãtit pentru nu ºtiu ce decor, o
parte de perete scobit, bãnci rupte, alt soclu de statuie
distrusã (femeie, bãrbat, animal?). Un soclu nou, o ladã
de gunoi, lãdiþa metalicã, verde, pe care scrie cu litere mari
“Schloß”, ca ºi cum te-ar anunþa cã intri într-o garã. În
lãdiþã sînt colectate mizerii de sezon, dar ºi lampadare,
lanþuri ruginite, dulii. Sprijinitã de lãdiþã, Venus, din imitaþie
de marmurã. În spatele statuii masive, începe pivniþa,
grota cu gratii, gaurã în zid ºi pãmînt, în care, probabil, au
fost þinuþi prizonierii (hoþi, pungaºi, rebeli) ori poate
niscaiva animale sãlbatice, mostre de minizoo. Ceea ce a
mai rãmas din castel aratã jalnic: resturi de coloane,
ghirlande în piatrã, aplice, arme legate cu panglici. Pe
porþile de la etaj, anunþuri, veºti, mesaje:
“Fuck! Y love you! SACRA CORONA
CAMORE!”.
Semnat: “Mafia”+ un desen în culori dubioase,
reprezentînd steagul Italiei, cîteva propoziþii despre / cu
Freud:
“Ein Joint und der Tag war dein Freud!”, 21. 04.
99,
droghiºti, în loc de “Freund”, prieten, Freud. Aplice
chiciste, plãci memoriale:
“Württembergische Landesvermessung- 1820”,
“Alles ist in Ordnung?”.
Pe obloanele mari cineva a scris “Leseer, Leseer,
Lesesaal!”. Urc o parte din treptele exsomptuoase, acum
nãpãdite de iarbã, urc, oficial, admir deluºoarele rãmase
undeva în partea de vale a Waiblingenului. Balustrada
are mucegai, partea stîngã e cu mucegai maroniu, partea
dreaptã e aurie. Pe balustradã, o sticlã, douã, trei sticle de
coniac franþuzesc, goale. Zi de pominã. Eu ºi castelul ãsta
ratat. Aprind o þigarã, întreb “Unde sînt?”. Trag al doilea
fum, îmi strig încet, nemþeºte: “Hai! Rostogoleºte-te, umblã,
dã-þi drumul!”. În liniºtea aþipitã a vremii de prînz, douãtrei
vorbe de duh: “Poate tu nu te plictiseºti, poate memoria
ta e parºivã, poate sînt motive ºi motive la mijlocul tristeþii
tale, poate nu ai nici o idee cum sã te resemnezi, salutãri ºi
cele bune!”.
Am ajuns prea devreme la masa de prînz.
Bucãtãreasa, femeie solidã, rumenã la obraji, petrecãreaþã,
îºi limpezea ochii cu o infuzie de muºeþel, cãci bause mult
cu o noapte în urmã. Nici nu mi-a rãspuns la salut. Fiindcã
nu mi-am anunþat sosirea la masã, aºa cum e regula
cantinei, am primit de mîncare, ouã cu fãina, adica turte de
ou, fãrã pîine, fãrã salatã, ouã plãcintã. ªi apa de la robinet.
De masa acestei cantine se ocupã doar Lotte, bucãtãreasa,
o ajutã de multe ori sîrboaicele Mjlena ºi Jelena, femeile
de serviciu, cît ºi bursierii programaþi la bucãtãrie: ba un
indian, ba un chilian, un japonez, o polonezã, un englez,
cîte-o franþuzoaicã, niciodatã ruºi, ruºii fac economii, îºi
gãtesc singuri, nu vin sã mãnînce la cantinã. Directorul
Academiei, Y-P, apare cînd toþi ceilalþi sînt deja aºezaþi la
masã, dumnealui se pune întotdeauna la mijloc. Yves-Paul,
directorul, de origine francez, nu este scriitor, nu e nici
artist plastic, e filolog, bãrbat vioi, energic, magnanim, la
vreo cincizeci de ani, chipeº, prietenos, la prima vedere,
ºarmant, la a doua, savant. Nu e afemeiat, nu e pervers,
nu e bi, nu e homo, i se spune “der joli Chef”.
Yves-Paul îmi prezintã un filozof francez, unu’
Frédéric, alãturi de cea de-a cincea soþie, Clotilde, încã
lãuzã. Filozoful e pirpiriu, chel în vîrful capului, bleg,
friguros, speriat de limba germanã. Ne strîngem mîinile,
anemic, zîmbind a pagubã în castraveþi. Dupa masiva
Clotilde, aºteaptã John, artist plastic din Anglia, Ide, un
japonez drãguþ, Ide, foarte înalt pentru un japonez, o
bibliotecarã haioasã, simpaticã, scundã ºi plinuþã, Eva,
cu care am ce vorbi, cãci e de pe undeva din Transilvania,
sãsoaicã de-a lui Dracula. O datã fãcute prezentãrile, ne

aºezãm la masã, uitãm unul de celãlalt, vorbim cu vecinul,
cu vecina, cu bursierii de serviciu.
Gata, am mîncat. Japonezul îmi oferã suc de
portocale ºi ciocolatã cu viºine. “Care e locuinþa ta?”, mã
întreabã într-o englezã precarã. “Aº vrea sã mai vorbim
cu tine! Spre seara, ce zici?” Nu am rãspuns, nu am probat
engleza mea de polonic, m-am ruºinat, mi-am întins bine
fusta peste genunchi, am schiþat un drum spre ieºirea din
cantinã. A alergat în urma mea, m-a ajuns, mi-a dat scris
pe-o hîrtie lila, vîrsta, ocupaþia, starea civilã (ne), numele
de familie, numãrul de la camera lui. M-a amuzat
precipitarea junelui de 27 de ani, i-am spus în româna datã
la încet:
“Mã kamikaze, tãticuþule, nu mã înec eu în vin
de singurãtate”.
A plecat, exersîndu-mi prenumele, am plecat,
exersîndu-i prenumele. Cinismul meu a prins o crustã de
zahãr.”Gut”!
De la cantinã, hopa-sus la internetul academiei.
Multe mesaje, multe vorbe de la prietenele de acasã, un
mesaj de la J. C. Sauldoix, ale cãrui rînduri de rãzgîiat mã
amuzã teribil. Suprapun acest gînd aiurea, altui gînd,
sauldoix tot aiurea, dar mai vechi:
„Dragã, întrucît claviatura e mai uºoarã decît
stiloul (pana de scris), adopt, de data asta, tutuiala. Merci
pentru noul material. Îþi înþeleg perfect amãrãciunea,
revolta împotriva liniºtii mele, lipsa unui rãspuns rapid,
normal. Cunosc, oarecum, þara ta de origine, îmi imaginez,
vai, cît de dificilã este viaþa ta, cît de împrãºtiatã (...), dar a
mea, deºi confortabilã, din punct de vedere material, nu e
deloc simplã. Trebuie sã fiu peste tot în acelaºi timp ºi nu
mai reuºesc. Prea multe responsabilitãþi, prea multã muncã,
diferite treburi bãrbãteºti. ªi apoi, vezi tu, e foarte greu sã
întreþii o prietenie, era sã scriu familie. Sînt emoþionat,
afectat, profund tulburat de dovezile de simpatie ce îmi
sînt trimise, numai cã abia le pot rãspunde, îmi e greu. Tu
cum te descurci? De altfel, eu mã protejez cum pot, ca sã
nu mã disipez prea tare. Totuºi (îþi scriu cu toatã
simplitatea), nu renunþ la prietenii valoroase. Draga mea,
tu eºti dintre acei ºi dintre acelea cu care nu am chef sã-mi
rup legãturile, legãtura. Îmi place mult ce scrii, tot aºa cum
îmi plac forþa ta, vitalitatea, temperamentul tãu,
încãpãþînarea ta inteligentã. Sper sã primeºti aceastã veste,
ºi cu ea posibilitatea de a-mi rãspunde mai uºor. Al tãu
parizian, JMCS”.
Mi-a pãrut relativ bine, îi spun ecranului de la
Macintosh, croºetez un rãspuns pentru JMCS. Rãmîn pînã
seara la internet, navighez, citesc reviste literare
franþuzeºti, citesc versuri din Laforgue, Pey, Rouzeau,
Novarina, Espitallier, rãsfoiesc albume de artã virtualã,
obosesc pe la 21, ies din clãdire cu lanterna (panã de
curent), traversez curtea pînã la casa 3, tocmai lîngã bariera
de ce iubim bãrbaþii
83
lui 92. Deasupra pãdurii, scapãrã stele grase, lumina de la
clãdirile vecine e noduroasã, se împiedicã în draperii
întunecate, unii fluierã insistent, stau sub poarta mare a
castelului, se beþivesc. În placa neagrã a cerului,
constelaþii, avioane, o lunã aplecatã, ruptã de mijloc spre
dreapta, cumva cu bãrbia în piept.
De-alungul nopþii, telefonul. Un tip într-o
bodegã. Suferã, bea vodcã, înconjurat de prieteni.”Te iu–
–sc!”, sughite, se îneacã, îºi drege glasul, înghite un val
de salivã.
“Te vreau, am febrã, nu sînt bine!”.
“Egalité, fraternité”, am ºi eu, în plus: dureri de
sîni, ovare, tuse uºoarã, transpiraþii nocturne. Confesiunea
lui se întrerupe, a mea se vindecã: îmi pun comprese cu
apã ºi spirt pe ovare, mã liniºtesc oarecum, mã vindec,
scot un teanc de hîrtii din valizã, îmi citesc:
“Ar trebui sã-þi desenez cuvinte cît ar intra întrun
timbru, sã le decodezi cu lupa!”
Sau:
„De-aº fi chinez! Sã scriu cu o peniþã cît firicelul
de pãr, pe o boabã de orez (Sper sã îþi placã orezul, asta ca
sã nu-mi manînci timbrul de care îþi vorbeam.). Întotdeauna
cînd citesc ce îmi scrii tu simt o furnicare, ca ºi cînd aº fi
excitat sexual. Mã opresc, pornesc, pornesc din nou, mã
opresc mai bine, nu te înfricoºa, mã opresc înainte de
juisare. Ce farmece pui tu între tine ºi cititor, între tine ºi
foile tale de hîrtie? Te superi dacã îþi spun cã þi-am visat
sufletul? Se forþa sã treacã printre bîrnele trupului, dincolo,
unde întrezãrea (ºi eu laolaltã cu el) un kilometru de luminã
ºi frumuseþe. Acum o ascult pe Björk a ta. M-am trezit, nu
moþãi, am trupul greu, mi-e clar cã nu am visat aiureli. Eu
chiar mã pricep la dincoloul ãsta. Sînt la cît de aproape/
departe de el? Habar nu am de ce mã pricep la dincoloul
ãsta. Hei, tu dormi? Nu? Cum nu? Ce ochii ai dimineaþa?
Dar la amiazã? Cît de mici ºi fosforescenþi sînt seara? Cît
de orbitori? Îmi pui pe hîrtie cîte puþin din tine? Vin la tine
prin fluturi ºi furnici de toamnã, sînt încã viu, nu voi muri
aºa curînd. Suna patetic? Dacã da, ºterge, sã nu rîdã
posteritatea. Eºti departe, îmi lipseºti. Uk ».
Plouã. Ploaia nu mã dezamãgeºte, nu mã osîndeºte la
depresii sau ore de somn tragic, aºa cum li se întîmplã
amicilor mei ºetivi. O picaturã de ploaie nu este neapãrat
piºicul final.
Telefonul se manifestã abrupt: Christine, Gérard
T., Gérard B., Kuky, Bernard M., Bernard N., Hell, Felicia,
Frau Binder, Liviu G., Georgeta D., Dinu, Gessy, Anita,
Dani S., Edith, Daniel.
Marc, junele exibiþionist, barmanul de la
restaurantul Solitude, e la etajul I, vis-à-vis de 30. Se
dezbracã, se îmbracã, schimbã tura. Fereastra nu are

84 de ce iubim bãrbaþii
perdele, nici obloane. Iatã multe ocazii de a fi fericit.
Zîmbeºte cuiva, lateral. Mã plimb prin 30, ostentativ, îl
pun pe Cohen sã cînte. Mã dezbrac în dormitor, îmi caut
lucruºoare noi, primenite.
Theiler se anunþã printr-un fax. Lent, durdu,
priceput la argou, rãbdare diabolicã, durdy mã anunþã cã
a mai tradus o paginã din romanþ.
În al zecelea an de amiciþie, Léon sperã cã îi voi fi
mai mult decît atît. Peste cincisprezece minute, va fi la
uºã, vrea sã mã vadã, nu m-a vãzut de cinci ani. Are în
portbagaj, perne, plapume, prosoape, oale, preºuri, zestre.
Se va reîntoarce cu ditamai calabalîcul în Franþa, nu voi fi
acceptat aceastã vizitã. Mila de bãrbaþi, mila asta de bãrbaþi
e trãdare!
Sunã Edith, aparatul telefonului scîrþîie, abia
înþeleg mesajul.
Maraton literar la Stadtbücherei. 12 scriitori din
lumea largã. Sînt cap de listã. Citesc, vorbesc prima, Hell
traduce. Succes neaºteptat, directoarea bibliotecii îmi
cumpãrã toate cãrþile, inclusiv cele româneºti. Primesc pe
cãrþi 75 DM (constat cã mi-a dat un ciubuc, fiindcã altfel
nu îmi iese suma la socotealã), alte 250 DM pentru lecturã.
Uau ! Jur cã voi scrie pe înþelegerea nemþilor (despre copiii
strãzii, hoþi, sãrãcie, prostituþie, pîine cu marmeladã, cîini
vagabonzi, comunism timpuriu-tîrziu, a la H. Müller), jur
cã voi scrie cu þpiþ ºi moþ textualist, pe gustul parizienilor,
mai jur cã nu îmi voi uita românii de acasã, pentru ei îmi
voi scana ºi sîngele.
Insomnii, verigi de laþ alb în jurul pupilelor.
Fotoliul mare e plin de furnici. Oglinda e sub
telefon. Nu folosesc oglinda, nu folosesc telefonul,
studiez inversiunea imaginilor, a peisajelor din ochii de
care mã tem, a ºoaptelor de la etajele superioare. ªi nu mi
se trage de la Buren, nici de la acea multiplicare unghiularã.
Am tendinþa de a adãuga viziunii mele proprii,
vreo zece ochi suplimentari.
De îndatã ce privirea se apropie de oglindã,
privitorul e agãþat, adicã eu, în interiorul ãsta, dispozitiv
lucios, dat de vãzut. De aceea ascund oglinda. Admit cã
nimeni nu se elibereazã de chinurile de sine, ci mai toþi se
rãsfaþa cu. Nu-mi sînt maestru în oglindã, nu mã satisface
eul ei scurt, vînat ºi rece.
Podeaua scoate abur maroniu. Cavalerii nu au
avut scînduri lustruite, ei ºi-au uns podelele cu catran. Sã
fi fost bucãtãria mea un colþ de torturã? Baia de azi, un
canal de scurgere a fecalelor, balelor ori sîngelui celui
care se rãhãþea, tortura, satisfacea pentru o lume a
rãzboaielor? Sã fi fost patul meu culcuº de rãzboinici, cu
fese de oþel?! În patul meu sã fi fãcut nani Schiller, pentru
care Schill culcuºul a fost schimbat, canalul de scurgere,
zidit ºi dat cu var?! Cotrobãi prin dulapul de metal din
bucãtãrie, ca într-un muzeu teuton, nici vorbã sã gãsesc
roþi, cleºti, fiare înroºite, suliþe, securi, menghine, mici
ghilotine, vreun minieºafod, un pistolet, o potcoavã, o
coadã de cal în “Gischtul” nemþesc. Porcãria e cã vorbesc
din amintirile mele, nu existã o monografie a locului, existã
doar hãrþi, scurte fragmente de studii istorice, proiecte ale
unor arhitecþi germani, legende neoficiale. În curînd îmi
voi consuma imaginaþia într-o ceaºcã de Cappuccino
Jacobs, clasic. La ora puterilor magice, cînd aburul cafeniu
iese din podea, cînd eu visez la spaime de torturã, la patul
broderiu al lui Schill, constat cã locuiesc într-o odaie
sãrãcãcioasã ºi gravã. Nu am vase din lemn de trandafir,
nu primesc din ele sînge de bãrbat torturat cu vin fiert, nu
primesc puteri magice. O sã îmi cumpãr eu, eu o sã îmi fac
rost ºi de unele, ºi de altele, sã vezi atunci bairam teuton!
Mã aºez în fereastrã, fumez douã þigãri, mint, fumez din
narghilea, cealaltã mînã mi-o lipesc pe fund, sã contemple
raftul cu cãrþi. Am suficiente cãrþi, cît sã nu uit alfabetul
mai multor limbi.
De ce oi fi vãzut eu vitralii la baie?! Pereþii din
baie sînt acoperiþi cu faianþã ºi mucegai. Sala mea de sejur
sã fi fost sala lor de spadã? Ori sala de tir? Mor de urît.
Susanne, o videoartistã din Berlin, e la uºã, trage
de clanþã, vrea ceapã. Îi dau o ceapã adusã din România,
sã aibã miros! Videoartista mã invitã în pãdure, ºi-a propus
sã fotografieze iarba, muºchii copacilor, zmeii de hîrtie,
figurile alea agãþate în castani sau în plopi. Trebuie sã o
ajut cu bîzdîgãnii gîndite, sugestii, idei. Sãptãmîna viitoare
va avea expoziþie, instalaþii, cum se spune pe-aici,
cearceafuri-foto pe coridoarele principale, va veni lume
multã, va fi mîncare ºi bãutura pentru toþi. Mai cere o
ceapã, îi dau patru cepe româneºti, de pomana Uþei, cã tot
credea Uþa în mîncarea de pe lumea cealaltã.
„Mori de urît? Carã-te, umblã, plimbã ursu’,
cãlãtoreºte. Eu am altã ieºire la intrare: ascult muzicã, scriu
cãrþi despre muzicã. La mine se ascultã muzicã zilnic, uneori
în toate patru camerele, fiecare cu cîrdul lui muzical. Mie,
chestia asta mi-a devenit un drog: dacã nu ascult o zi,
douã, trei, simt cum moleºeala dã colþul în mine. Ascult ºi
muzicã fãrã sã o ascult: paravan sonor, termopan, izolator.

Aºa scap de zgomotele din-ºi-de-lîngã casã, cãci am uneori
concerte bezmetice, copii, geamgii, urlete, bolizi care
ruleazã în draci, beþivi care jefuiesc cîrciuma din vecini,
guiþaturi de porci excomuniºti (recunosc partea mea de
vinã: am ºi eu un exemplar porcesc, angoasat existenþial,
grohãitor ºef pe cartier), mugete de vaci, rãþuºte, gãini,
cai adevãraþi (ºi din pluº, jucãrii uitate în parcul de joacã,
pe care se aºeazã la bîrfe, fundurile dolofane ale unor
vecine). Te miri? Nu te mira! Alintã-te, bucurã-te cã te
sun, cã te sunã ei, fi vicleanã cînd te sunã viclenii. Nu te
prostitua nici cu motivaþie, nici fãrã. Sau fã-o, tu ºtii sã fii
exactã ºi beneficã. Visez chestii pe chipul tãu absent aci.
Iartã-mã. Îþi pot justifica lipsurile din urmã” Uk.
Lupt cu amorþeala, mã lovesc precipitat, peste
umeri. Strig la fereastra zãbrelitã, strig jos, la capelã, aud
ecoul rãsunînd “Heeeeiiii!”.
Nu sînt o victimã sfioasã. În limbajul ºahului
miºcarea asta s-ar numi “loviturã silitã”.
Zorii de la ora 4.
Sunã telefonul, încã dormitez, ridic receptorul,
îmi intrã în urechi glasul celui care avînd probleme din
pricina existenþei mele, s-a bãgat cu creierii în nisip. Mã
asalteazã cu întrebãri tehnice, de ocolire, la care mîrîi ºi
bat din cãlcîi, “Eºti supãratã pe mine? Þi-am povestit cã
nu merit sã, cã sînt groaznic, în fine, eu chiar nu mai pricep
absolut nimic din ceea ce mi se întîmplã. Nu suport sã
pierd!”. Îl asigur: “(...) Germania e scumpã la auz, veriºorii
tãi nu te vor mai împrumuta, du-te la ski, du-te la înot, dute
la sala de sporturi extreme, fã-þi-o singur, nu mai suna!”
Anatomia mea, precum a soarelui de toamnã,
prezintã pete galben închis. Dimineaþã superbã, femeie
buimacã. Desfac drumuri mici, încalec niºte hãrþi cu cãrãri
de pãdure. Navã, corabie astralã, rai. Peste 50 de specii
vegetale, peste 30 de specii animale, în amurgul trãdãtor
de mii de ani. Umblu, numesc aºa deplasarea picioarelor
încãlþate, îmi oxigenez þesuturile pulmonare, respir
profund, mã bucur de aer, realizez cã am torace, cã toracele
împricinat e harnic, îl dilatez, îl înmiresmez, îi acord ritm,
organism în floare, îl controlez, îl trec, voliþional, prin
exerciþii oratorice. Mai toate mitologiile subsemnatei
plãtesc tribut umorilor personale.
Alerg, ridic genunchii la gurã, vorbesc de una
singurã, scot activitatea sexualã a creierului la soare. Mã
indispun, corectez creierul, îi lipsesc pe ecran imagini
cerebro-spinale.
În mitologia acestei zile de azi, iatã arþari, corni,
castani, platani, meri rupþi de furtunã. Cad peste mine
episoade mai vechi, statice, practic imagini bãltite, fãrã
acte introductive ori finitive, vorbesc uitîndu-mã în sus,
acoperitã de exsubiecte, exevenimente, exex. Îmi bag
degetele în ochi, mã masez, mã stimulez, dau peste cuiburi
ºi scorburi de vedere. Ouã, pui, pãsãri speriate, plante
de ce iubim bãrbaþii
85
pitice, insecte, bacterii, miniecosisteme explozive, frec
tulpina, adicã pleoapele, rînd pe rînd, le înlãtur coaja, gust
doi viermi rotofei, manînc din aceste pupile viermãnoase,
yeti de mare-microscop, mîncîndu-le mã dau lor, ca „big
feet”, „kaptar” sau „almasty” vegetalã. Sunã mobilul.
Halucinaþiile se retrag. O voce grãbitã, de secretarã, mã
anunþã cã am primit douã pachete voluminoase. Deschid
ochii, mã ridic de sub platan. Grãbesc pasul.
Poºta pentru bursieri se ridicã din secretariat.
Pe o bancã din piatrã, aflu veºtile noi.
„Tu mã iei în serios? Dacã nu mã mint, cam asta
e tragedia mea. Citesc mii de cãrþi (de cele mai multe ori cu
fiºe, note, extrase, muncã de critic literar), scriu total diferit
de ceea ce citesc, scriu ce-mi trece prin cãpãþînã, fãrã sãmi
pun problema publicatului neapãrat, chibiþez pe dunga
terenului, cînd în teren, frate, se dau cumplite bãtãlii, unde
mi-aþi putea, la o adicã, îngenunchea þi eu gloria... Mã
contentez sã rãmîn în jugul de universitar decrepit, cã
tupeu nu am, osul de ros nu-l vreau, prieteni piloþi („i” sau
„u”-totuna) nu am, bani sau avantaje de oferit, idem. Vezi
cum îs? Sã nu-mi dai doua-trei palme în stilul tãu? Ba dãmi!
Sînt un scriitor fãrã ºansã, nu am biografie de „salon
rouge”. Ce îmi lipseºte cel mai mult în condiþiile date (pe
care, draga mea, nu le resping, aºa mi le-am construit, aºa
le suport), este controlul de la distanþã, cum se spune în
diferite profesii, la niºte chestii dintr-astea. Îmi lipseºte
un prieten cãruia sã-i încredinþez spre lecturã ºi corecturã,
manuscrise, închise din punctul meu de vedere, înainte
de a le oferi, spre lecturã, unei edituri (unui editor –mai
bine zis, nu?). Aº avea gata douã sau trei trebi romaneºti,
mi-ar trebui cîte o lunã ºi jumãtate sau douã sã le transcriu,
poate aº gãsi ºi modalitaþi de editare - dar cum sã-mi pun
fundul pe scaun, la computer, cînd am unele neclaritãþi pe
marginea (iar marginea!) textelor ãstora, care se duc spre
500 de pagini. Tu eºti departe, tu nu ai timp de mine, tu nu
ai încredere în pasivitatea autorului, tu iubeºti sãgeata,
dusul în sus, ritmul þintirii. Toatã lumea-i ocupatã, nimeni
nu munceºte pentru nimeni, ba mai mult, nimeni nu mai
citeºte, toatã lumea bîrfeºte lectura prefeþelor. Ai idee cemi
lipseºte? Îmi lipsesc Manierele cu care trebuie sã îþi
piguleºti prietenii. De sãrbatorile religioase nu felicit pe
nimeni, iar cînd mai trece un an de viaþã, turbez de nervi,
fac scandal prin casã, îi termin psihic pe-ai mei. Nu îmi
place sã sãrbatoresc. Mi se pare militarist. Iubesc
delectarea orientalã, bunul lor stil de a lenevi. Uk”
Înºurubarea mea în povestea acestui domn nu
þine de vreo epopee, ci de faptul cã amîndoi ne renegãm
ectoplasma.
Ora 13.
Sîntem 15 bursieri în cantinã. Ni se pune pe masã
un platou cu tãiþei bine dezvoltaþi, altoiþi cu sos de spanac.
Deasupra, la mijloc, un ou crud, cîteva fãrîme de coji, pe
care Gregor Sander, scriitorul berlinez, mi le acoperã cu un
ºerveþel, sã nu îmi fie greaþã. În rîndul bãrbaþilor, remarc
un doctor american, zvelt, nostalgic, politicos, frumuºel

86 de ce iubim bãrbaþii
ºi compozitor de simfonii. Acelaºi doctor ne va aduce apã
de la robinetul WC-ului. Susanne, videoartista, face glume,
liniºtindu-ne mai apoi în privinþa apei aduse. Tot Susanne
îmi prezintã un amic englez, videoartist ca ºi ea, unu’ Terry,
vioi, chel în vîrful capului, pistruiat, cu ochii albaºtri,
preocupat de chefuri vesperale. Dupã Terry, dã mîna cu
mine Gartmy, german glumeþ, dubios, crãcãnat, înþolit în
haine colorate strident. Îmi încîntã ochii un muzician
grizonat, albastru la ochi, copie nereuºitã a lui B., potenþial
filozof fãrã studii de filozofie. Eginald ãsta are lipsã cîteva
degete, abia îl pot privi. Se pare ca a avut un „love story”
cu o bursierã de la Strasbourg, ºi-a tãiat degetele ca sã o
impresioneze. În locurile astea academice, unde nu se
întîmplã mai nimic important, bîrfele circulã cu viteza
sunetului. Mã lehamitez brusc, mã ºterg la gurã, plec în
direcþia « nu ºtiu unde ».
Herr P. Weiss a sosit ieri seara în Stuttgart. Auzind
de la Rell cã sînt la Solitude, s-a gîndit sã îºi anunþe vizita
printr-un telefon prealabil. Vrea sã revadã castelul în care
ºi el a stat ºase luni, ca invitat al academiei, ca bursier nu
a putut fi, avînd în vedere vîrsta. Tot ce trece peste 40,
se numeºte invitat, prieten etc. Peter a corespondat cu
mine cîþiva ani buni, ca traducãtor din românã în germana,
mi-a povestit cîte-n lunã ºi-n stele, insistînd pe statutul
lui de exilat în Germania, exilat în Scoþia, exilat în propria
lui þarã, la vremi de anotimpuri însorite. Petrik e îngrijorat,
abia scãpat de un început de cancer, o operaþie la colon.
A apãrut pe la ora 21, însoþit de cîinele lui lãtrãcios, oiþa
de cîine egoist, cu ochii de viezure. Sub efectul unor
complexe zadarnice, Scriitorul a vorbit întruna. Scund,
iritat de vîrsta înaintatã, nemulþumit de ceea ce românii iau
luat, nemþii nu i-au dat, batrînul-copil Peter mi-a stîrnit
mila. Nara despre moarte, morþi, fantome, de parcã eu
tocmai asta doream sã aud. Întotdeauna cînd aude morþii
vorbind, Peter-Petrik se ascunde într-un cotlon, scoate
din buzunarul pantalonului aparatul de înregistrat, se
pune în genunchi, surîde, îi prinde în toiul discuþiei, se
bucurã, îi înregistreazã pe bandã. În timp ce vorbeºte
Petrik, sunã un domn de la Paris. Îmi transmite ceva în
francezã, se întristeazã auzind cã am în vizitã un
nemþiºorscoþienizat, uºor nocturn. La prima explicaþie
ridiculizantã, Petricel se simte jenat, cautã ceva în dreapta
lui, din stînga scoate o plasã mov, mototolitã, din plasã
extrage un buchet de flori ofilite, mi le întinde bîlbîind
oareºce. La explicaþia numãrul doi, Petrik s-a ºi apropiat
de uºã, cu pretextul cã trebuie sã plece rapid, are maºina
descuiatã undeva în curtea castelului. Îl conduc pîna la
lift. Omul coboarã buimac.
Sufletul meu nu e marmeladã de prins muºtele.
Febleþea sufletului meu (la drept vorbind, de ce
nu aº da cu bãþul în baltã, trãncãnind despre?) constã în
miºcarea de sine. Dacã febleþea sufletului meu constã în
miºcarea de sine, agitaþia asta nu-i va aparþine decît
accidental, cum e treaba dacã un lucru e alb, negru, mort,
viu, lung de nouã coþi. ªi coþii se miºcã, fiindcã lucrul se
miºcã. Dar pe mine nu mã mai miºcã nimik. Dacã e aºa,
atunci cum sã dovedesc oare cã nu e? Moment depresiv
I, de ce nu ?!
De cele mai multe ori mã trezesc în deschiderea
uºii, la ore crepusculare, în spate, în urmã, înaintînd, zid
fainos, lipsit de perspectivã, transã de cacao. Moment
depresiv II, hai cã e cumva.
Vineri de nuntã.
20 octombrie.
Au sosit maºinile pentru capelã, maºini
sofisticate, de epocã, pe care scenariºtii nunþilor le
fotografiazã din poziþii atipice. Un grup de mirese în stînga,
un grup de miri, în dreapta. Ca la film. Unele mirese sînt
tinere, altele sînt bãtrîne. Nuntaºii, însoþitorii, maºiniºtii,
fotografii, cãruþaºii (existã ºi nunþi rustice) stau la coadã
în faþa ferestrelor mele. Gãlãgioºi, mirii se pierd printre
rubedenii ºi amici, roºii la obraji, blonzi, bruneþi, graºi,
slabi, cu sau fãrã cercei, cu sau fãrã ruj pe buze. ªirul
mireselor singure, lãsate de izbeliºte, ajunge la barierã. O
mireasã se leagãnã pe bariera ridicatã automat, aºa vrea
ea sã pozeze, rîde cu gura pînã la urechi, aºa vrea ea sã
rãmînã pentru posteritate, mireasa asta se aruncã singurã
în aer, ca la comandã, picã fistichiu, dintr-o defecþiune ori
definiþie tehnicã, þipã, urlã, se rostogoleºte în plasa
amenajatã dedesubt, are un noroc improvizat, nu se face
gaigana. Deh! Nuntã de þicniþi! Faza 1, etapa lejerã, cã
existã ºi faze 2, 3, 4, unii se cununã în pielea goalã, cicã
sînt naturiºti, alþii îºi aduc animalele, ca martori la cununie.
Stau în odaie cu Marcel Duchamp. Ne
contrazicem pe acelaºi perete doldora de buburuze ºi
furnici moarte. Ne leagã în gîndire aceeaºi pãienjeniþã,
circulînd între bariera cu mireasa ºi autobuz, capela cu
nuntaºi sau morþi, fereastra mea, lumina dimineþii atît de
roºie. Ne împãcãm pe acelaºi perete doldora de buburuze
ºi furnici moarte, devenite prin statica lor poziþie, smarald
negru. Hai, domnu’ Duchamp! Aduceþi ºi aici o opticã
nouã, explicaþi (încã ºi încã) la ce bun praxinoscopul
Dumneavoastrã în transcrierea halucinaþiilor mele
jurnaliere? Niºte mofturi optice, la o adicã? Futurisme a la
Giacomo Balla, Gino Severini, Larionov ºi Delaunay?
Chestii gen spaþiul plan, pînza cu douã dimensiuni,
fluturaºii lui Cãrtãrescu (cãrora eu le zic mirese, dîndu-i
de-a dura prin peisaj, ca efect zootropic, ºtiinþa, arta sau
moda în care dacã nu se miºcã nimik, miºc nimikul pînã-l ia
dracu!).
Mã fac ghem, îmi pun picioarele sub fund, mîinile
în cruciº, sînii drepþi, gîtul ca lebãda la înserat, scot aer
cald pe gurã, pe nas, îmi înghit imaginile din jur, secundele,
fracþiunile de gîndire, îmi consum rîuºoarele de salivã,
ascult, ascult, ascult, de parcã aº fi oarbã.
Mã uit la o scrisoare cãzutã din buzunarul vestei
maro. O privesc mai mult în lat decît în lung, îi tulbur
semnificaþia.

”Hei!” - strigã din hîrtie ? Strig eu cãtre hîrtie?
Nimic nu îmi este clar. Vreau sã aleg grîul din neghinã. ªi
nu neghina din grîu!
« Hei! »
„Faþã de mine, am un zîmbet de milã”.
Pun degetele pe al doilea alineat:
„Faþã de mine, am o lacrimã principalã.
Nu-mi pot opri mila, gîndind la ce am comis, la ce
comit din nou! Cînd þi-am povestit de rescrierea mea, de
fuga repetatã în tranºee narative, de zi-i cum ai chef,
uitasem, efectiv, despre ce e vorba într-o - sã o numesc -
anexa a lui! Cine o sã mã creadã cã nu ºtiam de tine, ca
nume feminin ºi ca autoare de cãrþi? Exista aci un personaj
Odika. Este o amantã cinicã, desfrînatã ºi niscaiva (mai
mult) perversã! Þine un jurnal! Comite un incest! ªi încheie
(încheie e un fel de-a zice) în braþele autorului-personaj
numit Marcel Gureau, într-un final tras dupã coºmarul
ºtiu eu cui... Fantasma asta am scris-o în martie 1993. În
toamna aceea, am încercat sã îl/o rescriu. Am ajuns la
pagina 190, apoi te-am cunoscut. Încotro sã mai duc acest
roman? Ar mai fi de scris vreo douã sute de pagini. E
rîndul tãu! Trebuie sã îmi dai continuarea! Cel puþin ar fi o
ºansã clarã, dacã nu mai multe. Sau ai pretenþia sã schimb
numele femeii ãsteia? Sã-l tai din paginã? Aº fi putut sã
nu îþi pun adevãrul pe tavã, dar sînt sigur cã o sã te amuze
teribil, aºtept cu un umor resemnat condamnarea ta. Sã
nu mã acuzi cã mã feresc. Stau ºi mã uit la ce þi-am scris,
îmi rectific joasele ºi înaltele în ureche, îþi ºoptesc, îþi ºuier
printre dinþi, numai ca sã mã crezi viu, sã mai fiu în viaþã
cînd o sã citeºti hîrtia asta platã ºi ninsã. Hei! Sã nu zici cã
mã feresc, sã nu zici! Stau ca prostul ºi mã ascult scriinduþi...
Mã întreb dacã e bine ce mã pregãtesc sã fac. Aº vrea
sã cred cã este un lucru simplu: un autor apeleazã la un
critic pentru o diagnozã; un prieten apeleazã la alt prieten
pentru o pãrere sincerã. Dar uite cã mi-e tare greu sã cred
aºa, iar motivele pentru care nu mã pot baza pe mine sînt
neclare, obscure, chiar periculoase. Îmi doresc sã te scot
din povestea asta, aº dori sã te salvez din capcana mea, în
care te transform la coada poveºtii într-un bãrbat
incestuos, dar „alea jacta est!”. „Jacta alea arat!”- sînt
cuvintele din finalul trebii ãleia. Presupun cã sînt corect
aºezate, gramatical. Tu poþi corecta, ai avut note mari la
latinã. Cît despre mine, ca vãr al lui Adam, „Lord, have
mercy! Uk.”
Am închis plicul, am adormit.
„... am închis plicul în grabã, am visat cã plicul
luase foc, dar parcã eu îi dãdusem foc, folosind o brichetã
pe care o þin întotdeauna sub masã. Ce semnificã asta?
Problema subsemnatului este cã nu am nici contact, nici
contract cu un editor. Aº duce manuscrisul la un editor,
aº lucra cumva cu acest eventual, respectiv, potenþial. De
de ce iubim bãrbaþii
87
aici, tot amînãri, amînãri, amînãri... Mîine voi începe cu
adevãrat sã scriu. De rîs e cã mã mint astfel, îmi ºoptesc
acelaºi lucru de vreo cincisprezece ani, ºi simt cum urcã
rugina în oase, cancerul în carne, abulia în creier. Mi-ai
scris cã am stofã; la ce îmi trebuie sã fiu ºi un croitor
excelent? Eu ºtiu ce, pe cine îmi. Tu ai vreo bãnuiala? La
vorba din urmã. Dacã nu îþi este greu, trimite-mi înapoi
fragmenþoiul de carte, cu observaþii de universitarã, cu
notiþe în creion roºu, poþi sã-mi potcoveºti ºi o notã
proastã, mi-e drag sã mã vãd iar student, aºa voi ieºi din
mãmãliga în care mã zbat. Sã nu-mi scrii cã ar fi mai miºto
sã vin la meditaþii, cenacluri mici ºi private, cã sigur vin ºi
nu-i bine. Încã nu-s gata sã duc pîna la capãt experienþa
(lui) Pozdnîºev! ªi-i plinã þara de-alde d’aºtia ca mine...
Sã-þi precizez cã rînduleþele tale fãcutu-mi-au bine, adusumi-au
putere de supravieþuire? Cã habar nu ai cîtã
împrospãtare sufleteascã mi-ai dat?! Nu-þi mai povestesc.
O ºtii!
Strada ta, strada mea, adresa mea, adresa ta,
asemãnãri, asemãnãri. Sã intru, ca arheolog, în straturile
pamîntului care sîntem? Vrei? Uk.”
Culcuºitã între pui de pernã, pipãi o carte de
Alessandro Baricco, ascult samba pe un canal stuttgartez.
Am la picioare o cutie de tablã, cu bombonele
transparente. La o adicã, „bãrbatul spaniol cîntã despre
cum e sã adormi pe veci.”... Privesc podeaua maronie,
petele ei albe, cuiburile de carii, raza de aer gri venind din
coridor pe sub uºã. Ma ridic, cutia se rostogoleºte,
bomboanele umplu podeaua.
sîni.
Umbra clanþei se face bot de lup ºi- mi umblã pe
Nu mai cîntã spaniolul, un reporter relateazã
despre Egiptul agitat, despre Arafat, teroriºti, despre
Miloºevici ºi Iugoslavia. Nu mã afecteazã, sînt o egoistã
fãrã pereche, mã duc la plimbare.
În partea luminoasã a castelului, undeva pe la
balcoanele din faþã, îndrãgostiþii se strîng în braþe.
Plescãiturile lor erotice îmi inculcã un cutremur de
respiraþie ºi pupilã. Mai încolo, perforîndu-mi halucinaþiile,

88 de ce iubim bãrbaþii
þîºnesc niscaiva raze de aer negru. Mã ia convingerea cã
din cînd în cînd eu mã pãrãsesc, centratã într-o avalanºã
de sentimente absurde, ies printr-o gurã fluctuantã, din
propriul trup. Ies ºi mã întorc, lãuzã, « a la Madame
Clotilde », tot aci.
La doi paºi de limita asta nebuloasã, castelul
pãrãsit. Mã uit la ferestrele lui ºi cred cã sînt active, încã
þin vieþi în somn, legende, capcane, guri, oglinzi de
supravieþuire. Aproape toate vestigiile istoriei trecute sînt
rodul unor vrãjitorii masonice. Sau nu sunt decît
abundenþa trecãtoriei umane.
O siluetã în blugi, cu bocanci, cîteva siluete în
costume ºi lavaliere, se aratã la orizont, dinspre ºoseaua
Vaihingenului. Oameni de excursie, exemplare negre,
galbene, roºii, pînã ºi cîþiva nemþi pe cãrãrile din parcul
castelului. Dacã vreau îi pot muta, le pot învîrti vieþile,
printr-o simplã topicã a frazei, trupurile, sexele, dar nu, azi
sînt cuminte.
De cinci zile a apãrut o familie de negustori greci
la cotitura busului 92, în colþul drept al hergheliei. Doi
batrînei, o rulotã, un cîine urît, mare ºi gras, rafturi cu
legume, fructe, ulei de mãsline, borcane ºi borcãnele,
pungi, cutii, ambalaje de ocazie, gemuri, peltele, dulceþuri,
plante de sezon, flori uscate, þepoase, ca niºte scaieþi de
varã. Bolnavã, înfricoºatã de moarte, neavînd cu cine sã
stea acasã, femeia negustorului preferã sã îl însoþeascã
peste tot. De ºase ori pe sãptamânã, între orele 10 ºi 17,
negustoreii greci (nici unul nu depãºeºte 1,50 m), vin sã
vîndã aci, produse alimentare, flori, pungi, ºi ce se mai
nimereºte pe lîngã Bursierii i-au poreclit „cuplul cocon
mort”. Femeia umflã pungile de plastic, bãrbatul cîntãreºte
marfa, lasînd-o sã cadã, artistic, înlãuntrul transparent al
ambalajului. Din blînda colaborare cu clientul, se
rostogoleºte pe trotuar, cîte-un fruct moale, viermãnos.
Ochii lor sînt împãienjeniþi de firiºoare albe, iar vocile au o
rãguºeala diplomaticã, o obosealã vicleanã, molipsitoare.
Procesul vederii e doar o iluzie? Chiar ºi
principiile vederii sînt construite de creier?
Sînt oameni care au o vedere staticã, nu percep
miºcarea. Cantitatea imensã de informaþii primitã de ochi
nu mai selecteazã miºcarea. Astfel de oameni nu pot
înþelege lumea, ei au afectate zonele cerebelului care nu
proceseazã miºcarea. Deºi nu vãd miºcarea, nu înþeleg
viteza, direcþiile, ei vor sã fie în miºcare. Subsistemele lor
vizuale lucreazã pe principiul de diviziune a muncii, în
care contextul vizual primar e leneº, leneº, leneº, nu are o
logicã a disocierii zonelor. Mnealor sînt mici cobai de
vedere.
Sistemul meu gînditoresc nu are nici o logicã!
Bine cã partea vizualã îmi conduce încã mîinile, picioarele,
îmi faciliteazã relaþia cu lumea. Ce de circuite senzoriale,
ca la Aglaiuþa Veterany, cînd mama ei stãtea în cupola
circului, spînzuratã de propriul pãr, ca lumea sã se mire ºi
sã suspine! Eu am hectare, tufe de pãr, aº putea sã tai
respiraþia lumii, sã linºez tot circul, fluturînd aºa ore întregi,
crãcãnata deasupra muºteriilor bãnoºi! Ce de neºte
senzoriale, cu care sã vãd ºi sã înþeleg destul din ceea ce
nu vãd cînd am impresia ca vãd.
Totul începe în zori, de îndatã ce mã trezesc. ªi
se estompeazã noaptea, cînd dorm. Nu am 15 ani, am 38
sau 83. Am faþã de neam slav (o configuraþie minimã de
linii ºi forme), ochii negri, lucioºi, buze groase, o aluniþã
pe frunte, nasul în vînt. Aºa mã vãd cei din jurul meu. Eu
nu. Eu vãd numai ce înþeleg. Uneori nu mã înþeleg, nu mã
vãd. Nu-i vãd nici pe alþii în raport cu mine. Nu vãd, nu
înþeleg feþele oamenilor, simt chipul, percep un soi de piele,
adicã aspectul ei, vãd trãsãturi, nu ºi faþa în totalitate. Pot
sã-mi pun lupe peste lupe. Nu asociez trãsãturile feþei
vreunui chip cunoscut. Nu îmi recunosc nici mãcar propria
faþã, în oglindã eu mã aud, aud descrierile fãcute de alþii.
Sînt oarbã la chipuri.
Omul, ca obiect al omului?
Pun în contact cunoºtinþe despre oameni,
vorbind despre ei ca despre obiecte?
Sînt zile în care vãd ºi înþeleg feþele, dar nu vãd
ºi nu înþeleg soclul ce le þine pe verticalã.
„Hei, mam’selle, au trecut douã sãptamîni de cînd
þi-am vorbit printre litere verzi. Aº vrea sã-þi aud mîinile
scriind, sã-þi vãd vocea, liana fosforescentã cu mii de
miriapode muzicale pe ea. Au trecut douã sãptamîni de
cînd nu þi-am scris ºi alte cinci zile de cînd nu te-am sunat.
Aº vrea sã îþi aud iarãºi zîmbetul, tusea femininã, distonicã,
jucãuºã, calinã, ademenitoare, scîncitã. Aº vrea sã-mi
amintesc cum eºti, dar îmi amintesc cît a fost ultima nota
de plata la telefon ºi mi se zbîrleºte pielea de saracie. Eºti
o persoanã scumpã, o ºtii tu bine. Am picat aproape
întîmplãtor pe traiectoria ta ºi mai cã m-aº înþelege dacã aº
nutri oareºce gînduri vinovate. Mã întreb(i) de ce te agasez
cu telefoanele ºi textele mele. Aº avea un rãspuns, dar tu
îl cunoºti, aºa cã nu-l mai scriu. M-ar înnebuni un text
scris doar pentru mine, rîndurile tale sã fie doar pentru
mine. Îmi dau seama cã tu scrii rar, ieºi rar din „bîrlog”, nu
te „înhãitezi” cu oamenii fricoºi. Iau seama. E o formã de
egoism amar, de egocentrism al meu, care poate duce naiba
ºtie unde. ªi nu sînt tocmai într-o perioadã fastã (am sã-þi
pronunþ puternic litera „a”, ca sã nu semene cu „o” sau
„u”), traversez un deºert de sentimente ºi porniri
contradictorii, absurde sau nu numai. Ca sã ai idee de, te
trimit (te iau de mînã ºi te duc la) la (vezi cã a ieºit „lalalala”,
nu-i bai!), la Jurnalul lui T. Maiorescu din perioada
premergãtoare cãsãtoriei cu Ana Rosetti. Nimic din ceea
ce am realizat în viaþã nu mã mulþumeºte. Cartea pe care
mizam (ca pe un cal focos, nebun, exact) a trecut
neobservatã, ba o suspectez de aducãtoare de ghinioane.
Oricum, mi se pare o experienþã tare, tare urîtã („mauvaise”,
dupã buzele Dumneavoastrã, m’selle), urîtã poveste. Am
ajuns sã o detest, ºi, evident, sã mã scîrbesc de mine. Mai
bine aº lucra în construcþii, numai cã nici asta nu ºtiu. Nici
pe vremea cînd construiam castele din nisip, nu am produs

vreo capodoperã scofalã. Acum cîteva luni am fãcut o
operaþie, acum-acum îmi simt corpul deformat, îl ºi vãd
deformat, un ochi pansat, celãlalt umplut, zilnic, cu picãturi
de dilatare a pupilei. Ce vãd eu se bazeazã pe ceea ce îmi
mai pot imagina, din amintiri. Mãcar tu sã nu ai parte de
un rãu ca ãsta. Eºti sãnatoasã? Uk.”
Capela Solitude e plinã de lume ºi lumînãri.
Mirosind a preº neaerisit, preotul mãtãhãlos îºi ºopteºte
ceva în barbã, face un pas mic pînã la altar. Spre centrul
mulþimii, un sicriu negru liliachiu, modern prin caligrafierea
numelui cu Arial MT Golden. Oamenii stau în semicerc,
repartizaþi pe grade de rudenie ºi prietenie. Nu am cum sã
aflu cine e înlãuntrul lãzii, al dreptunghiului lemnos,
împodobit cu danteluþe ºi flori. Iz de lut cafeniu ºi rece
urcã din pardoseala. Ca rampã spre împãcarea cu
Dumnezeu, buzele lor ºoptesc rugãciuni... Pe candelabrul
mare al încãperii cu mort, o ploiþã feericã, stropi albi, verzi,
sîngerii, douã-trei clinchete adormitoare. Cu falduri
brodate, mîinile preotului stropesc undeva deasupra
altarului, bolta rãsunã înfundat, se stinge o lumînare,
porneºte un clavecin. Dominînd încãperea, silueta fãrã
suflare prinde a dospi. Valuri de mirosuri ciudate se izbesc
de pereþi. Femeile din rîndul 1 au grijã sã îi stropeascã pe
cei apropiaþi cu Kenzo, plîngînd delicat. Mã retrag din
peisaj, parfumatã.
Am mîna pe telefon, am urechea în gãoacea neagrã cu
vorbe de acasã:
„Hahaha! Moaºtele Sfîntului Anton, asta da
adunare de sfioºi, mai cã au luat Aradul cu asalt. Coada a
fost una de neimaginat, din faþa catedralei pînã la jumãtatea
strãzii, s-a stat tare de dimineaþã cu neamuri, merinde,
rugãciuni, cu ce s-a avut pe acasã, de la ºtergare, baticuri,
batiste, fulare, eºarfe... uite aºa, plini de þoale ºi obiecte
bune de dat prin sfînt. Ca sã-l atingã prima datã, s-a anunþat
cã vine limba sfîntului, nu se ºtie cine de la ce a venit
pînã-n urmã de urmã la urmã, cã ziariºtii arãdeni au descris
moaºtele prea frugal. Era ceva stil felinar, nu am reuºit sãl
vãd de aproape. Am fost în faþa statuii, colea în bisericã,
m-am binoclat la un bust aurit care a venit de la Deva ºi a
plecat spre Timiºoara, via Padova, la sîrbii noºtri români.
Geometria cozii interminabile calcula disperarea lumii.
Sfîntul Anton, care n-a stat prea mult pe la noi, a fost
întîmpinat cum se cuvine. Din faþa primãriei cortegiul
evlavios l-a condus pînã în catedrala catolicã din centru.
ªi sã auzi clopoþire pe cinste ! »
Legãtura þiuie, mi se înfundä timpanele, închid.
Azi vreau ceva, mîine vreau altceva, mi se oferã
zile fixe, ore fixe, nopþi tulburi, pe aceeaºi muzicã a tãcerii,
aceleaºi peisaje cu nunþi, aceleaºi mirese cu alþi ochi, alte
rochii albe, alþi miri. Într-o zi cu ninsoare mã voi îmbrãca
mireasã... Mã voi umbla în zig-zag pînã îmi voi rupe
picioarele. Hu ! Mã sperii cu de-astea !
Sub umbrelele din pînza albã, se mãnîncã fripturi,
salate, torturi, creme cu friºcã, bãuturi rãcoritoare. Copiii
de ce iubim bãrbaþii
89
chiþcãie de plãcere. E cald. Am trei cartofi, douã felii de
pîine mucegãitã, un mãr ºi trei biscuiþi. Pe terasa
restaurantului se serveºte, ca vara, îngheþatã cu fructe ºi
friºcã. Bãtrînele achitã consumaþia, eu îmi achit notele de
platã de acasã: apa caldã, apa rece, liftul, femeia de serviciu
/bloc, curentul, cãldura, gazul, cablul de televiziune, orele
de limbi strãine ale Cassandrei, abonamentul la înot ºi
gimnastica, drumurile cu taximetrul, mîncarea, hainele,
telefoanele ei, telefoanele mele, medicamentele noastre
etc.
E octombrie? Aici.
ªi acolo? Îmi rãspunde un telefon rãguºit :
„Alo, sînteti sau eºti Dumneavoastrã sau tu?
Îmi permit ãa te tutuiesc, deºi nu te-am vãzut încã pe viu.
Mi-a dat un prieten din Stockholm numãrul tãu de telefon,
te sun, sînt om bun, poet-romancier rãtãcit prin Anglia.
Nu te teme, ascultã-mã, please, îþi spun de-ale sufletului
românesc. Pune-te pe-un scaun ºi relaxeazã-te. Aºa. Îh.
Bine! Hîi. Aud cum te aºezi, îmi pare fantastic. Yes ! OK.
Dragã, ai idee cã poemul ãla cu naþiunea, publicat
în revista românilor din Germany, la care am ºi eu acces, în
care ºi eu public, e superb? Taci ? Hîm ! Eºti sigurã pe
tine ? Sau eºti timidã ? Sau ce dracu’ ? Taci ? Bun, atunci
ascultã-mã pînã la capãt. Stãrile prin care te trece poemul
sau ai trecut poemul sînt excelent descrise, explicaþiile cît
se poate de poetice, dar ºi raþionale în acelaºi timp, mi se
pare cã þi-ai semnat desprinderea de þarã, zborul, tãierea
cordonului ombilical, lucru pe care l-ai amînat atît de mult.
Era ºi timpul s-o faci.
Poate n-ai avut curajul sã-l spui, poate mai sperai
la vreo minune « mioriticã », sã te scoatã pe o altã parte,
pe dunga de fericire, fãrã temeri. Tu ce aºteptai de la
poporul nostru ? Nu priceput-ai nimic din istorie ? Aveai
nevoie de un pumn care sã te trezeascã din duioasa
anestezie mioriticã a poporului ãstuia de îºi spune
impropriu « român », cînd ar trebui sã se cheme de drept
ºi de fapt (ce e la sud de Carpaþi !) poporul rrom-în ...
mînnnnnnn ? ªi ai luat ºi tu acest pumn în gurã, ca lumea !
Lovitura naþiunii te-a umplut de sînge! Bine! Scuze! Well
come in The Club !!!!! Sã nu te mire cã sînt puþin cinic, nu
e la adresa ta, fireºte, ci a acuzatorilor tãi, un cinism la
adresa stãrii de român de azi. Draga mea, nu te declara
tam-nesam dezertoare pentru cã nu eºti, a te numi
dezertoare înseamnã a recunoaºte o vinã de care eºti
acuzatã în contumacie, vinã pe care nu o ai, iar acuzatorii
nu au nici mãcar bunul simþ de a te acuza în prezenþa ta. În
acest caz, adevãraþii dezertori sînt proprii tãi acuzatori.
Ba mai mult, dacã tu, aºa cum spuneai în « Trãdare sau
invers », atunci cînd treci graniþa, odatã cu tine îþi treci ºi
patria (apropo-ce e aia patrie în contextul actual al unei
Europe brambura, fãrã graniþe, a unei lumi în plin proces
de mondializare, în secolul douãzeciºicît?), atunci îþi dai
seama care sînt adevãraþii dezertori ? ªi nu numai dezertori
dar ºi hoþi pe patrie (de unde termenul de « patrihoþi »),
deturnãtori de patrie, culturã de mucegai arabo-turco-

90 de ce iubim bãrbaþii
þigãnesco-fanariot- grefat pe ceea ce cu insistenþã numim
mulþi dintre noi patria noastrã românã ºi nu e corect, pentru
cã nu mai e aºa. Nu e o deºertãciune sã-þi porþi numele,
identitatea. Gafez ? Zi ceva, pentru numele tãu sau al lui
Dumnezeu! Dacã tot nu închizi, bun, mai departe ! Eºti
ceea ce cuprinzi, dar e o deºertãciune sã te mai crezi
româncã, ºtii bine cã nu mai eºti ºi, sper sã nu mai fii
nicicînd, te rog rãmîi aºa cum eºti, cã eºti superbã, tu faci
parte din naþiunea superbilor, e clar ªi româncã nu mai
eºti cu mai nimic, de la aerul pe care îl respiri, la felul în
care îl respiri, de la orgasm la traiectoria gîndului ºi relieful
sentimentelor, de la plîns la cîntec, de la insomnie la rîsul
tãu colorat ºi tradus în atîtea limbi recunoscãtoare. De
unde informaþia ? De la prieteni care te ºtiu. Nu confunda
numele tãu, dacã este tipic românesc, cu starea de a fi
român.Tu nu mai ai demult acestã stare, se simte dupã
fiecare tãcere, dupã fiece respiraþie, dupã fiecare gînd pus
pe hîrtie, dupã fiecare gînd ºi perspectivã deschisã, tu nu
te joci cu cãcãrezele mioritice ca majoritatea mioriticilor, tu
eºti ceea ce trebuie sã fie poporul din care te-ai avortat,
eºti ceea ce îºi spun ei, mioriticii cã sunt, ºi promit mereu
cã asta ºi vor sã fie, doar cã nu ajung, nu ajung sã fie ºi
gata ! Nu-s hainele pe mãsura lor, nu-s croitorii de calitate,
nu-s drumurile întortocheate pe placul miºtocarului
miticesc « tare în parcare ». Prima ta adresare din poem,
« dragã naþiune românã », chiar dacã e puþin cam
declamativã, ceea ce nu e o acuzã, ci doar o constatare, e
ok, nu slãbeºte nervul poetic ci îl electrizeazã ºi mai mult,
dar la a doua ºi a treia strofã (parte) eu aº spune (ºi se
cuvine sã spui) «dragã naþiune mioriticã », pentru cã asta
ºi este ºi despre asta se ºi amestecã vorba...
E doar o sugestie, de ce tuºesti aºa !?
În loc sã tuºesc, sughit. Îi spun agitatului:
« sughit », la care el devine vesel, vitriolant ºi
convingãtor :
« Ehei, cumãtrã dragã, ai luat-o peste nãri, de þia
sãrit borºul ezzzzzact pe pereþi ? Te alint, sã nu crezi
altceva, crucii, crucii mamii lor, dau în ãia, ce te-ai timidizat
în halul împricinat, na !!!Te mirã ? Sã nu te mire! útia îs ai
noºtri ! Trãiascã ai noºtri ! Cît mai departe de noi, însã !
Hai sã te întreb o leacã. Tu ai fost vreodatã în pãdure sã te
joci de-a rãzboiul, de-a indienii, de-a dacii ºi romanii ? Ai
fost vreodatã în pãdure sã prinzi vulpi sau viezuri ?
Cred cã nu, altfel ai fi ºtiut ceva... ªtii ce ? Viezurele
cînd este încolþit de om sare la coaie, aºa se apãrã el, o
chestie naturalã, normalã de altfel, la viezuri. La d-alde
Pãdurici Vadu + trupa lor, treaba este identicã; ºi ãºtia sar
tot la coaie, deºi nu sînt încolþiþi de nimeni, dar ºtii cum e,
mai bine aºa, cã, na, cine ºtie, mai tîrziu s-ar putea sã ne
încolþeascã, aºa cã hai sã-l muºcãm de coaie, preventiv.
Dar mai e o chestie pe care trebuie sã o ºtii: ãºtia muºcã de
coaie. De ce? Pentru cã doar pînã acolo pot ajunge, altfel
te-ar muºca de beregatã, fii sigurã de asta.
ªi ce e mai hilar în toatã treaba asta (murdarã de
altfel, adicã, sã ne înþelegem: murdãria e a lor ! clar ?), e cã
ãºtia nici nu sînt în stare sã muºte de coaie ci doar latrã la
ele, la formã ºi miros, bagi seamã de ce ? Simplu, din invidie,
pentru cã ei nu au aºa ceva, deºi, istoriceºte, mioritic, ei
sînt declaraþi unicii purtãtori de coaie ai sau ale naþiunii,
numai cã ei nu au aºa ceva, nene, domniþã, nu au, ºi basta!
Marea ta armã, ceea ce îi face pe ei invidioºi, dar ºi fricoºi,
cãcãcioºi, arma ta secretã e cã tu ai într-adevãr coaie, oho,
tanti, ºi încã ce coaie !!!
útia sînt bãrbaþi doar pentru cã au ce scutura
atunci cînd se piºã, cînd e vorba de virtuþi sînt curve,
perfizi, putreziciuni, viermi. Doare, ºtiu cã doare, ºtiu ºi
eu, din propria experienþã, doar cã atitudinea mea este,
vis-a-vis de ei, foarte durã ºi fãrã concesii. Punct sonor!
ªi mai departe, deºi gemi, te aud. Jigodismul editorului
tãu Pãdurici e cunoscut în lungul ºi-n latul Evropei, cum
de tu numai acum ºtii cine e de fapt «patronul imperiului
pãduresc »? Era cît pe ce s-o pãþesc ºi eu cu el, doar cã ma
avertizat la timp Zanu (care a pãþit-o rãu de tot cu), la fel
ºi prietenul meu Karius, a pãþit-o cu Pãdurici la Tokio,
unde, acelasi Pãdurici, l-a fãcut de tot cãcatul ºi mai ales la
fãcut sã piardã o bursã de scris pentru 2 luni datã de
japonezi; hu, drace! A încasat-o de la cãcãnar ºi domnutzul
Karl Pant, atîta cã Pant l-a avertizat pe Pãduriciul nost’ cã
eu sînt nebun ºi îl bat de-i sunã apa-n cãpãþîne, în caz cã
umblã cu fofîrlici cu mine. De atunci m-am întîlnit de douã
ori cu crãcãnatul ºi negrotelu’, în þarã, evident. Nu l-am
rugat sã mã publice, nici vorbã. Am discutat doar politicã
sau despre nimicuri. De ce ? Sã mã rãzbun cumva. La cîte
o sticlã, douã, de vin Ro, plãtite de el, fireºte. A propos,
era un timp cînd eu îi numeam pe pãdurenii de teapa lui,
machiavelici. Oho, m-am înºelat, machiavelismul are un
scop, ascuns sau declarat, ãºtia nu au, ei aºa sînt, e natura
lor: tot ce ating se va ofili de la veninul lor neiertãtor, ºi
uneori se streseazã chiar ºi cînd se muºcã ei înºiºi de
limbã; Cum ? Din întîmplare! Fiindcã nu îºi dau seama
dacã sînt sau nu imuni la propriul lor venin... Nu mai au
încredere nici mãcar în ei înºiºi, cum ai vrea tu sã aibã
încredere în tine? Tãcerea ta mã omoarã, hei, nu fi naivã !
Wake up ! Bon, îþi dau un sfat: scrie, scrie, scrie, scrie,
scrie, scrieetc....
Ce bine cã te am ! Scuze, sã pun la plural? Sita
vremii nu iartã, tu rãmîi, ei nu. Aºa cã : scrie, scrie, scrie, ºi
cînd mori ! Cînd ai ocazia sã le-o dai în frezã, nu-i ierta !
Iartã-þi prietenii, rudele, pe cei care meritã iertaþi, dar nu
ierta jigodiile, astea nu meritã iertate, numai Dumnezeu
rãii, iartã, da, tu nu eºti Dumnezeu, nu uita! Loveºte fãrã
pardon ºi fãrã remuºcãri. În fine, m-am cam ambalat! Mã
înfurie de fiecare datã cînd deduc din scrierile multor
români astfel de realitãþi nasoale, ºi e din ce în ce tot mai
rãu ºi mai rãu, of, nu sîntem corupþi, sîntem corupþia ºi
rãul în sine, nu sîntem veninoºi, sîntem veninul în sine,
infectaþi la maximum ºi incurabili, incurabili, da ! Altã
chestie în sens apropiat, prietenul nostru, suedezul, þi-l
aminteºti? Mi-a trimis o scrisoare ieri, parcã ºi-a fumat
mocheta din salonul de oaspeþi, mã ia cu labe triste de
genul «totul e iubire», sau «cauza tuturor e iubirea», ºimi
vorbeºte pe 12 pagini despre asta ºi despre cît de sfinþi
sînt cei din misiunile franc-masonice malteze cu programele
lor de asistenþã socialã. Îmi vine sã-mi muºc cuvintele de

limbã de nervi. Parcã toþi o iau razna, vãrul meu, idiotul de
John Malin, s-a pierdut printre labiile unei muieruºte de
Bucale, pãrãsindu-ºi familia în niºte condiþii execrabile,
de-o ticãloºenie inimaginabilã. In plus, vine cu glas mare
ºi tare, aproape mesianic, sã ne anunþe descoperirea
evreului devenit celebru dupã ce a fãcut cîteva percinguri
pe cruciuliþã. Gata, hai cã te întoxic! Ajunge ! Deci,
telefonul þi-l dau, cã te-am citit cu poemul ce îmi place, e
prinsã foarte bine starea ro ºi meritã sã-l publici într-o
nouã cãrþulie.
Tu scrie, fato, fericeºte-ne pe noi, cei cîþiva care
credem sincer în tine ºi în verbul tãu, fãrã a avea tendinþa
de a-þi umbla cu mîna în chiloþi sau de a te spurca pe la
colþuri în caz de neºansã. Te admir ºi te îmbrãþiºez fratern,
ºi asta înseamnã ezzzzact aºa : FRATERN !
Nu mioritic ! Acum spune ºi tu un cuvînt mãcar ! »
Îi laud dizertaþia curajului, îl acuz de bere ori
vodcã. El rîde, povestindu-mi cît de singur se simte pe
ºantierul de proiectãri roaiale. Se grãbeºte sã închidã, sunã
din biroul ºefului secundar. Promite cã va suna cînd ºi
cum va avea ocazia. Întotdeauna duminica.
Las receptorul sã pice în voia lui. Nu nimereºte
bas, îi dau ajutor, se pune la loc. Mã lipesc de fereastrã,
închid ochii, scap dincolo.
Duminica încoroneazã singurãtatea.
Vreau apã mineralã. O iau din frigider. Prin pahar
ºi apa gazoasã, aud liniºtea odãii, îmi vãd eleganþa inimii,
concurînd bulele de gaz. Inima bate din ce în ce mai rar,
lasã mai mult loc ochiurilor de apã. Cu palmele înfãºurate
pe dupã pahar, fac vrãji depunerilor de minerale...
Înghit, zidesc în mine munþiºori ºi deluþe. Mã
prinde o putere strãinã, dau cu ea în geamuri, nu se petrece
absolut nimic, mã las înghiþitã de paharul cu apã,
participînd la relieful meu.
Nu am draperii albe, ca toþi ceilalþi scriitori.
Uneori
îmi apar
noaptea
niºte mãtãsuri,
le trag la o parte
cu mîna
ºi, brusc,
aud un pistol.
Pocnitura crapã un pic peretele mare, înlãuntrul
crãpãturii, pistolul, aºezat pe o batistã de epocã, luceºte.
Pistolul se aude la scurte intervaluri.
Rãmîne un gram de cenuºã.
Ca în sindromul lui Carrol, mã întrevãd acolo,
între pocnituri. Siguranþa este cã sînt aci, frec, iatã, oglinda
din WC, îmi mãsor sînii inegali, rotunzi, prea roºii la sfîrcuri,
buzele, nasul, gura, urechile. Iau sãpuniera, scap sãpuniera.
de ce iubim bãrbaþii
91
Cãderea obiectului desparte confuzia în douã. Somnul
coteºte greoi, pe partea dreaptã a pernei.
Ce ruºine sã scrii despre ceea ce nu se mai
întîmplã în prezent! Sau ce glorie a ruºinii: sã nu ai viaþã
bunã de povestit! Oricît ai sta de vorbã cu viaþa ta, cu
prezentul tãu, nu vei pricepe cînd ºi unde începe, cînd ºi
unde se terminã totul.
Dintre douã pagini de poezie ale lui Valère
Novarina iese o scrisoricã smochinitã, clonã de E-mail
tras în hîrtie... Partea primã lipseºte. Un singur cuvînt mã
solicitã:
„Viens!
Suis moi, Biche.
Biche ãsta sau ãla, oricum „jamais vu“, asculta
probabil una din muzicile compuse de Thomas Rey pe
versurile mele. ªi s-a trezit scriindu-mi, ca un anonim de
internet, pe deasupra poet excelent, cult ºi dat dracului de
provocator. A plecat pe urma rockerulului din France, a
dat de mine, a constatat cã „ui, e româncã de-a mea asta,
ui, are ºi multe trebi la google, iu, scrie ºi poemzele, hai sã
facem de-un mesaj la rubrica de contact a site-ului ei. Na!
Las’ cã-i fain! Ca la noi în Alba. Ascult piesa lui Rey. ªi te
citesc pe tine cu proza din internet, sînt crud de tînãr, îmi
place, ºi nu mã satisface stilul tãu. Mã aflu în acest, în
acest moment, îndrãgostit bocanc de o altistã
luxemburghezã, îþi scriu din Luxemburgul ei. Ritmatã, nu
m-aºteptam. Muzica francezului. Îþi convine Garou?
«Demande du soleil», «Seul», «L’adieu». Îþi place sã
dansezi? Tristeþe, uite, cea mai dizolvantã senzaþie, pur ºi
simplu. Vrei sã îmi dai un autograf pe cãrþile tale? Hai
amîndoi la Paris. Uf, iartã-mã, am înnebunit. Da’ n-am
intenþii rele. De parcã n-a fost decît toamnã mereu ºi
toamnã va rãmîne. Uf, nu ºtiu cum sã fiu interesant ºi al
tãu. Mda, darling, revin la scris, la natura din scrierile tale,
mda, e foarte pregnantã, iar fizicul în sine îl pilãfeºti în
picioare, îl storci, îl forþezi sã þîºneascã. Mda, ºi cînd
tîºneºte... Eºti o fugã dintre a nu admite una, a nu a admite
cealaltã, a nu admite, « généralement parlant ». În asta
constã destinul tãu. ªi atît de punct. O alergare în scopul
gãsirii - ce? fericire?! nu...- unei forme anume de izbãvire?
Nu existã salvare, vindecare, bucurie, dragã duduie. Dintre
a te numi geniu sau banalitate, te retragi din calea
amîndurora. Intelectualul inadaptat? Tristã? Din nou? De
ce? Nu existã nimeni în afarã de tine acolo? Tu ºi tu? E
perfect! Potenþa fericirii sau a nefericirii e în tine, bien clar,
cît de kliºeik, «dã-mi mîna, vom merge. Încotro? Hai! Noi
doi! Spre noi înºine, da, noi doi, noi toþi, rãsuflat, mergem
de vreun secol spre noi înºine, ãºtia care au mai apucat sã
prindã direcþia, acum vrem afarã, afarã, cu tot ce-am gãsit
în pivniþã, cu tot gunoiul, frigul, cu tot deºeul cosmic
înmugurit pe pielea oaselor dinlãuntru. Asta o sã spunã
secolul XXI, o sã plesneascã fleaºc, zraaamm, cu gura
tuturor dracilor lãuntrici, º-apoi o sã muºte cu dinþii
traspiraþi din sîngele cimentat pre supravieþuitori. Din cel

92 de ce iubim bãrbaþii
mai adînc «eu» venind, din cel mai mare întuneric « bleu
foncé ». Un romanpiºitism în etapa de putrefacþie, o orgie
de umbre alungite pe zidurile oraºelor eterne. România
are nevoie de un geniu (ignorã, please, fatalitatea desculþã
a noþiunii). Ionesco, Cioran, Þuþea, fiecare din ei a fãcut
sex cu ideea de «sînt geniu», toþi eii ãºtia au ratat din
cauzã ºi pricinã de excesivã luciditate. Eliade ºi Noica au
fost doar niºte intelectuali foarte dotaþi. Eminescu a excelat
pentru cã a purtat în membre sîmburele iluziei, cu ãsta a
survolat, ãsta l-a propagat. Nici pe departe la fel de
inteligent ca ceilalþi, dar prunc de sentiment cu aripi. Nu
de plumb, nu, aripi dintr-acelea cu care poþi fatalmente
zbura.
Sînt un bolnav, dragã, sînt un dinozaur de iubire.
Nimic nu mã striveºte. Nimic nu mã atinge. Indiferenþa ta
mi-e indiferentã.
Bate vîntul, mi-e dor de cãrþile româneºti, mi-e
dor de cei patru pereþi fleciþi peste mine, de chat-ul cu
doine, ioane, ilene, andreiuþe cu ii a la matisse, mi-e dor de
cît mai multe globule albe, de zilele întregi de varã, pe care
le epuizam citind. Mã vrei sau nu? Fãrã sensuri macho,
OK!?
Am douãzeci de ani, în octombrie fac 21. Mã
ierþi? Hai! Îþi place sã dansezi? Hai! Îþi place Garou? Hai!
“Demande du soleil”, “Seul”, “L’adieu”. Tristeþe, uite, cea
mai dizolvantã senzaþie, pur ºi simplu, hai! De parcã n-a
fost decît toamnã mereu, ºi toamna va rãmîne tu ºi tu“.
Cîntã mierla de noiembrie, neam de coþofanã
nesuferitã, ciugulind merindele lãsate de bursieri pe
marginea ferestrei. E dimineaþã, stau genunchi peste
genunchi, în pielea goalã, tremur, testez ridicarea imunitãþii
cu noile vaccinuri fãcute de Frau Fuchs, din Merligen, o
proastã de doctoriþã ce nu-ºi poate lua ochii de pe
computer. Iete mod de a consulta pacienþii. Aºa e în
Germania, doctorii ghicesc în computer, nu în cafeaua
trupului ca românaºii noºtri.
Îmi aduc tînãrul aproape, îi mîngîi partea de
mijloc a hîrtiei, îi retez pletele cu foarfecele, îi smulg buclele
din cap. Strigã : „Auuuu ! La 16-17 ani, gîndul cã mai
urmeazã o zi în care trebuie sã merg la ºcoalã mã fãcea praf
de colb. Nu mai puteam, nu mai vroiam, nu-mi mai trebuia,
conºtiinþa acelei inutilitãþi îmi întindea nervii pe tãciuni
aprinºi. În clasa a XI-a eram aproape sigur cã n-am sã pot
termina liceul, nu fãceam decît sã-mi trag hoitul dupã mine
aºteptînd iminentul m., momentul în care dezintegrat fiind,
va fi fizic imposibil sã continui. Nu-mi aduc aminte mare
lucru despre mamã, copilãrie, poate bãtãile tatãlui cu
furtunul de la maºina de spãlat pe spate ºi în cap,
înjurãturile, mirosul de alcool, putorile. Cît am mai putut
sã-l urãsc! Nu ºtiu, s-a întîmplat aºa, nu ºtiu cînd sau cum
cã am trecut de la a simþi durerea la o conºtientiza ºi a trãi
în prezenþa acestei luciditãþi de atunci încolo. Erau zile în
care nu fãceam decît sã stau întins pe pat, cu braþele pe
lîngã corp, imun ºi sã sufãr. Atît. Nu pot sã-þi spun cît era
de sfîºietor. Eram acolo, cu chipul impenetrabil, cu lacrimile
curgîndu-mi pe trup ore în ºir. Apoi au fost crizele, oriunde,
oricînd, hãituit de lighioanele îndrãcite ale propriului meu
psihic, neavînd pentru lume decît o mare, nesfîrºitã urã,
pentru om, un interminabil dezgust. Sentimentul acut de
neapartenenþã dublat de conºtiinþa treazã a unei condiþii
pe care n-o puteam iubi, de care nu puteam scãpa, cãreia
nu mã puteam sustrage.
Dumnezeule, cum clipoceºte povestea asta
tîmpitã, de mult rãsuflatã, fãrã nici un sens de a fi reluatã.
Pe la 17-18 au vrut sã mã ducã la laboratorul de boli mintale,
sã-mi facã dosar, draci, laci, vîrcolaci. Mi-au dat sedative,
nu le-am luat. Eram atît de calm cu ei, încît povestea crizelor
mele pãrea de-a dreptul inventatã. Nici mãcar schizofrenie
nu puteam avea, sã mã desãvîrºesc dracului într-un amãrît
înfrînt de viaþã, martor al propriilor halucinaþii. Nu. ªtiam
tot. Reacþionam ca un yogin. Înþelegeam tot. Eram eu
însumi, o micã-mare revelaþie, relaþia existenþei în sine,
faþã sub faþã cu existenþa fãrã de sine. Întrebãrile aveau
toate rãspuns. Totul pleca din mine ºi murea în mine.
Sufeream. Nimic mai pur ºi simplu.
Am tras chiulul aproape toatã clasa a XII-a.
Pentru bac n-am învãþat nimic, nici nu ºtiam care e
programa acelui an, eram paralel, romantic, alienat, ºi o
iubeam pe ea, o creºteam cu o linguriþã de aur în pauzele
dintre douã sfîºieri, dîndu-i cheia ºi covorul pentru marile
adevãruri, lãsînd-o sã crape uºa ºi sã intre în lumea mea.
De douã ori am vrut sã-mi tai identitãþile, o datã sã mã
arunc de pe geam, a treia oarã am vrut sã mã opresc din
respirat. Glumesc ? De neluat în serios, vroiam doar sã-i
cunosc reacþiile, sã-i încerc emoþia la o eventualã punere
în direct cu dispariþia mea fizicã. Adoram sã stau de veghe
în umbra psihicului ei în curs de conturare. Sub aripa mea.
Sub mîna mea. Sub lumina mea. Eu, dumnezeul lumii ei,
unicul demon, unicul înger, unicul seducãtor.

Bacul cu 9 (toate aberantele cãrþi pe care le citisem
folosiserã la ceva). Profesorii mã implorau sã merg la
ºcoalã, sã duc la bun capãt mãcar ultimele sãptãmîni, sãmi
revin, devenise o obiºnuinþã sã mã ridic cînd eram
chemat la rãspuns pentru note, mã întrebau «hei, te-ai
pregãtit pentru astãzi?“ Rãspundeam acribic: „Nu.» ªi luam
2, luam o notã imposibilã, 2, ºi ce bine era sã se uite clasa
la tine ca la un gîndac veninos, încruciºat cu gîndacul lui
Kafka. Puteam reveni la mine, departe de toatã parada lor
de rãhãþisme. Am rãmas corigent la vreo 3-4 materii, am
avut douã avertismente de exmatriculare din cauza
absenþelor. Ãsta a fost liceul. Fãrã îndrumãri, färã
olimpiade, fãrã premiul I, ºi altele. Eram un specimen pe
care-l lãsau finalmente în pace. Ãla abandonat în România.
Eram, le era prea mult, n-aveau ce sã-mi facã.
Ãsta am fost: produsul propriei mele disperãri,
al prãbuºirilor interioare, al urii, al urii, al urii, al eului meu
dintru început. Eu ºi ura - o mare pasiune, eu ºi Cioran.
Da, cît l-am iubit pe Cioran! Pe la 16-17. De ce-am continuat
sã-l citesc? Îmi vorbea despre mine. Clar. Isteric. Bestii ºi
roze, ghimpi ºi catifea pufoasã. Frumos. Cãci, mi-am iubit,
îmi iubesc suferinþa! Sînt un narcisist, complet conºtient
de ceea ce sînt, de cît ºi unde sînt, de impactul pe care-l
reprezint, toate femeile m-au iubit, toate m-au adorat,
pentru toate am fost totul, numai tu mã vezi ciobit, pentru
toate am fost perfect, numai tu vezi unde e fisura. Pe toate
le-am abandonat, numai pe tine nu te am, de toate am
trecut dupã ce le-am cules nuanþele, numai tu eºti neagrã
ºi compactã, dar mai vedem noi, lasã. Nu existã femei,
existã femeie. Iar eu sînt deºtept ºi frumos, pe deasupra ºi
diavol! Toate sînt la fel, toate iau acelaºi mare drum, dacã
le-ai vedea de-aici, dacã le-ai vedea, aceastã repetiþie
continuã...Toate vor acelaºi lucru într-o formã sau alta, de
la un nivel sau altul, de mai de sus sau de mai de jos.
Mda, l-am vrut ºi pe Nietzsche! Nietzsche,
inevitabil, rãstignit pe «Aºa grãit-a Zarathustra», reluat
în draci pe la 18. Citeam orice, citesc orice, oricînd, oricum,
de la ziare, albume de artã, biografii, filozofie, literaturã,
culmea, din ce în ce mai puþinã liricã. Psihologie, psihiatrie,
psihanalizã, religie etc. Am citit pînã ºi romane de Sandra
Brown, ceva inimaginabil pentru intelectuali, nu?
Au urmat job-urile de rahat, dupã bac am plecat
de-acasã, am închiriat o treabã strîmtã, am locuit-o cu ea
aproape un an, an atît de sacru în degradarea lui, acel an,
dumnezeule, nici nu mã pot gîndi la el. Mizeria socialã,
facturile de gaz, apa, disperarea de a pleca oriunde,
oriunde, cît mai departe de scurgerea aceea otravitã a
zilelor, România e un beteºug greu, draga mea.
ªi a fost Luxemburg, ultima þarã în care m-aº fi
dus, o întîmplare. Înainte de Luxemburgul bogãtaºilor am
vãzut Parisul, casa familiei mele, e ceva, e cumva, e miºto....,
cool.
de ce iubim bãrbaþii
Sînt în Luxemburg de aproape doi ani.
Ce fac?
Cu ce mã ocup?
93
Lucrez, nimic interesant sau demn de menþionat.
Sînt în timpul serviciului acum.
În Luxemburg zac de vreun an, am stat restul
timpului altundeva, în W.P. Cum mã rostogolesc aici, avînd
la activ orizontalitatea româneascã? A fost cumplit, îmi
iubesc þara, mi-o iubesc ca un tãntãlãu sentimental, n-aº
mai trãi niciodatã acolo însã m-aº întoarce întotdeauna ca
la un «acasã» de netãgãduit. Separarea, paradoxul a douã
lumi, aceastã frîngere, undeva la mijloc, alte
neapartenenþe… Sînt sedat acum, mã detest, sedat de
viclenia oraºului, de civilizaþie, ambalat în aceste
suprafeþe mizerabile care mã þin pe linia de plutire, am luat
orãºenii în braþe, duc viaþa acestor oameni, dupã regulile
lor, poate o altã experienþã apud renegare, sînt în afarã
prin definiþie, prizonier cãrnii, iremediabil îndrãgostit de
emoþie, contemplînd-o de mai departe sau de mai aproape.
Lucrez 10/12 ore pe zi, sînt liber doar duminica, pierd acest
timp, acest timp care nu se va întoarce la mine nicicînd
pentru a-mi cumpãra... ce? Un loc efemer lîngã o ea, eu
dintr-o lume, ea din alta, lãsîndu-mã sã cad doar pentru cã
o iubesc într-un fel de þi-ar veni sã te spînzuri dacã l-ai
cunoaºte.
ªi: uite: - vacanþe în Barcelona, Milano, drumuri
la Paris, Amsterdam + restul compartimentelor europene,
acum o lunã am început universitatea cu un « opening
course » doar ca sã-mi întreþin engleza la nivel academic,
am tutore particular, îl las sã creadã cã el chiar mã poate
învãþa ceva, doamne…
Sînt mai singur ca niciodatã, cu cît se populeazã
rîndurile în sfera mea, cu atît mai singur, singur cu ea,
vicios, incestuos, nevinovat, lovit, dornic de iubire, singur
cu mine, pervers. Ce e ea pentru mine? Dincolo de capitolul
iubirii? Mã face sã uit. Da. Mã face sã uit de mine, de tot,
o orã, o secundã, oricît, mã face, uitarea e ca o minune în
om. Mã crezi sau nu, uitarea e emoþie, da, singura
posibilitate celestã a omului e cangrena asta de emoþie pe
care nu mã pot sãtura s-o gust.
Mã simt uscat, vlãguit, sînt sec, sec într-o þarã
seacã, fãrã sînge, sec în dupã-amiaza de azi, mi-au îngheþat
buricele degetelor pe tastele monitorului, sec în acest
show efemer, în care, din lipsã de spaþiul-mamã, mi-am
permis sã zidesc un rol, un scaun, încercînd sã mã mint, cã
între mine ºi “
þîîîîîîîîrrrrrr, drace ia-l de telefon, drace dã cu el de
pereþi. Rãspund, îmi lipesc scrisoarea pe sîni, alo, da, cã
aºa m-am nãscut eu, obligatã, obligatã,

94 de ce iubim bãrbaþii
“ alo »,
« da, alo »?
“ io mi-s“,
amica mea bãnãþeano-canadianã a dat peste un
telefon al firmei, aºa cã mã þine de-o ureche. Ascult într-o
rînã, tulburatã, cu gîndul la bãiatul ãsta care aºteaptã în
hîrtie.
Ea:
« Ce hîrtie, mã, ce, care?
Eu,
în gînd:
Nu am suflat vreo vorbã despre hîrtie.
Ea:
« Mã scoate din sãrite calculatoru’ ãsta. Sper cã
n-am un virus în el. Am halit prãj ºi acum am beut ºi o cafã
ca sã pot sã dau din craci pînã topesc ceva unturã, sã vezi
ce de grasã m-am fãcut. Nu se mai poate, spun eu lingîndumi
friºca de pe bot. Am cumpãrat un tort imens pentru
mica petrecere de sîmbãtã ºi o tanti a mai adus ºi ea un
tort pe care l-am gãtat mai întai (cã era mai bun decat ãla
de magazin), sau mai precis de magazie, cã l-am luat de la
Costko, un fel de Metro american cu produse în cantitãþi
industriale sau de dimensiuni gigantice, în caz cã se vînd
la bucatã. Tortul are un diametru înfricoºãtor, dar nu ne
sperie pe noi o roatã de cãruþã. Numai la prînz n-am mîncat
prãj, cã în rest am halit amîndoi ºi dimineaþa ºi seara. I-aº
fi fãcut vînt la gunoi, dar e mortal de bun. Am mai topit
literalmente niºte banane care erau pe ducã ºi deja
plesneau în platoul de fructe. Le luasem de ornament, dar
am dat pe gît pînã la urmã ºi decoru’. Mai am tot felul de
biscuiþi ºi creme de brînzã, salsa si tortilla chips (din fãinã
de porumb). Trebuie sã-mi iau inima în dinþi ºi sã le fac
vînt la gunoi. Noroc cã nu se uitã Japp în frigider aproape
deloc, cã mîine o sã batã vîntul în zonã, sper. Îmi fac curaj
peste noapte. La aºa gest eroic ajutã (sper!) masiv ºi o
balonare meseriaºã care se lasã cu ºliþuri ruinate ºi
pantaloni plesniþi în cur. Umblu într-o pereche de pantaloni
de training, cã n-am chef sã-mi fac praf bunãtate de
garderobã. Ieri burta mea era de luna a opta. Acum am
intrat în a douãºpea, dar sper sã mai scadã peste noapte.
Mai þii minte poveºtile mele cu ceaiurile laxative pe care
sfîrºea sã le bea în locul meu babacul lui Lani (fãrã sã ºtie
ce bea)? Eu tot aveam impresia cã sînt constipatã ºi îmi
fãceam cîte un ceai pe care l-ar fi bãtut Dumnezeu pe masa
din bucãtãrie, dacã nu l-ar fi dat pe gît de fiecare datã
babacul lui Lani. L-aº fi bãut eu, numai cã io de fiecare
datã o ºtergeam la budã încã înainte sã se rãceascã ceaiul,
de fricã, vezi tu! Mda! ªi babacul lui Lani intrase la
disperare. Era convins cã are probleme grave cu
intestinele. El credea cã dacã bea ceaiul gãsit de fiecare
datã seara pe masa de la bucãtãrie, poate se simte mult
mai bine. Mai naºpa a fost cînd chiar a descoperit care-i
faza cu ceaiul ºi ce conþine lechidul emspectiv. Nu m-am
simþit vinovatã, na! Habar nu aveam ce apicã bea el din
canã. I-aº fi zis dacã aº fi ºtiut. Dar nimeni nu s-a prins
pînã nu l-am surprins eu sau mama lu’ Ama, nu-mi mai
amintesc bine istorioara, cum l-am gãsitãrã o datã cu
flagrantu-n mînã. Mi-a pãrut tare rãu de el, cã deja toþi îl
considerau super-defect pe sãracu’ om. Ei, acum ce n-aº
da sã am o cãniþã din ceaiul ãla meseriaº, adevãrat
românesc, stil de din ãla de cum ziceai tu din bancul italian
cu cacare tuta la vita! care îmi fãcea vînt la budã numai
cînd te auzeam. Poate cã de-aia te-am ºi sunat, sã mã
deconstipezi. Zi-mi bancul, Ro!
.......... Îi zic bancul................... Aud: „Ai, ai! Bun!
O ºterg la flotãri budale! Te tzuck ºi take care. Any“.
ªi eu închid telefonul, coborînd hîrtia în palmã.
El:
„ei, nu e mare diferenþã, cã nu sînt diavolul sau
îngerul care ºtiu cã sînt, ci doar un banal, ordinar, meschin
muritor sub cerul compact al acestui timp luxemburghez.
Am citit cîteva din’ mata, scrisul tãu e ca al unui
copil nervos, precoce. E oare lumea nãscutã dintr-o
întrebare? Sau mai degrabã din singurãtate?
Ieri am fost ghid la Paris, n-a fost aºa cum mi-aº
fi dorit, a trebuit sã jonglez între Moulin Rouge ºi l’Opéra,
Tour Eiffel ºi Champs Elysées, oarecum plictisit, dar a
fost aerul, a fost ºi pãmîntul ºi a mai fost ºi cerul ãla parizian.
Imposibil de regretat. Nu mã cheamã Niche, scuzã-mã,
spune-mi Shi, ok?!. Unde mai încape adevãrul cã sînt cum
nici nu îþi închipui tu ?! »
Mã miros îndelung, mi se face dor de mine.
Cîteodatã mi-aº dori sã nu mã gãsesc atît de uºor. Sã nu
mi se permitã sã mã ating, sã fiu cumva în celãlalt capãt al
cãrnii mele, sã mi se cearã acte, documente, ºtampile de
care sä nu dispun. Îmi miros putorile ºi sunetele. Mi-e atît
de indiferent dacã sînt vie sau nu. Mi-e doar somn, un
gen de vulnerabilitate sorã timiditãþii, aº putea-o numi
chiar laºitate. Alerg în mine într-un ritm violent, dar nu fac
progrese, mã uit la mine pînã mã dau la o parte, trosnindumã
de impactul privirii.
Nu-mi spun nimic, m-am aºezat pe o treaptã din
mine, picioarele mele lungi sprijinã aerul dintre canapeaua
neagrã ºi uºa albä.
Am pielea rece ºi transpir. Decedez? Nu, nu aºa
crapã omul.
Schimb hîrtia de la sîn cu o alta aruncatã sub masã.

O pasãre de vreme rece þipã înfiorãtor. Îmi hrãnesc
urmãtoarele minute.
Da, trãiesc obligîndu-i pe alþii sã mã þinã în viaþã.
„Hi!! Te afli sus, sus de tot, nu eºti doar o femeie
hîrtioasã, care fîºîie uºor, cum te auzi tu acolo, ci o femeie
cît mii de femei la un loc anume, dornicã, darnicä,
îndãrãtnicã, atentã la creier, la partea din dos, numele tãu
uºor cambrat te reprezintã. Bine cã nimeni nu-l pronunþã
corect, altminteri s-ar deschide împãrãþia cãrnii tale. Mã
bucur – repet -, mã bucur de toate succesele, îþi caut
numele (ºi te caut) peste tot. O sã încep sã îþi traduc niºte
poeme în limba ãstei þãri de mare zbatere internaþionalã.
Te îmbrãtiºez, mi se permite? Daniel.“
Pasãrea a nimerit cu capul în geamul meu. M-am
ridicat, am deschis, i-am gãsit pe pervaz trupul cald ºi plin
de sînge. Ochii ei mici mã priveau oblic, sinucigaº.
Tavanul zvîcneºte, uºa se clatinã, ah, e bine cã
se miºcã decorul ãsta de noiembrie.
Ruºii au fãcut-o mare ºi varzã. S-au îmbãtat,
danseazã în studioul de deasupra mea.
Dimineaþã în trei feluri, fãrã contur.
Un teoretician al drague-ului îºi cere scuze cã
mã deranjeazã, îmi povesteºte cã a visat sexos. Vorbeºte
cu întreruperi : « A, a fo… bine, erai… nã, erai sup….
erbã ! ». Îl astîmpãr : Ai visat ca porcu’ ! Nu-mi convine.
El: « Eºti, sînt singur, eºti acolo, eºti atracþia mea, speranþa
mea, speranþa ta sînt eu, am bani, maºinã, case, sînt deja
francez, ai avea o carierã asiguratã, o viaþã nouã, un nou
chip, mã refer la cosmeticalele pe care þi le-aº cumpãra,
de-ale de-þi plac þie, « Clinique ». Nu vrei sã vii la Paris ? »
Nu mã forþez sã rãspund, motivez cã am mãmãliga pe foc,
închid în grabã.
Veiozã caldã, ritmuri de jazz, o carte despre
regizorul turc Stehnar. Admir pozele cu Faye D. Scriu ceva
într-un caiet. Scriu cum stau, plec, mã îndepãrtez, mã reaºez
într-un alt loc. E drept, nu e drept, e cît de adevãrat, e
inutil, scriu, nu-mi e real ceea ce e real. Plictisitã ºi dornicã.
Ah ! Sau cam aºa. Sau zbor cãtre casã. Cu aeroplanul lui
Aurel Vlaicu. Sau mãmãliga plinã de cocoloaºe, prinsã de
fundul oalei.
Pregãtesc pe hîrtie ziua de luni. La capãtul hîrtiei - bãiatul
cu copite de diavol :
« Deci sã continuãm cu sinceritatea de acolo de
unde am lãsat-o. Sînt doritor a începe sã te pricep.
Surprinsã, nu ? Bineînþeles cã am pus mîna pe niºte note
critice, articole, ceva poeme, fragmente de prozã, însã deloc
suficient. Haide sã-þi spun un titlu aproape perfect :
« Aproape cald », sper sã te doarã rãu în volumul ãsta, cã
altfel voi contesta dreptul titlului la o carte care nu îl
de ce iubim bãrbaþii
95
mãrturiseºte din plin. Vezi, am demenþa de a mã rãvãºi, ºi
nu mã cheamã Biche, petite dame, ci Dry S. Nu te speria !
Ce e ficþiunea, ficþionaristo? Ce naiba e ficþiunea? Rãmîn
uneori pe loc, depinde unde mã aflu, bucãtãrie, living room
etc, singur, singur, stau cîteva minute bune, nemiºcat,
gîndindu-mã intens la nimic altceva decît la hainele astea
de epocã germanã cu care mã îmbraci tu, la dimensiunile
psihice ale unei atingeri fizice, la. Cu tine, autoarea. Cea
mai nesexualã cu putinþã. Ceva fictiv, sã spunem, dar dupã
ce mã aplec atît de intens asupra ideii, aceasta fierbe,
clocoteºte, dã pe dinafarã, devine a mea, iar, dacã aº scrie
despre, aº fi eminemente, în fine, tac. Pentru cã am trãit
ficþiunea, nu am inventat-o, ca tine, la modul imaginar, ci
eu am adus-o la modul raþional, am ‘pãrtãºit-o cãrnii. Deci
îmi aparþine, e din mine, e ºi furt din tine, iar, dacã o rescriu,
ea mã va confesa la modul intim. Nu-mi plac personajele,
nu le pot inventa, simt cã m-aº minþi. Nu cunosc decît
universul psihic, interior.
Într-un grup de cititori ai tãi, ai putea spune, clar ºi rãspicat,
precum mi-ai spus mie, « nu scriu pentru voi, scriu ca sãmi
fie mie bine ?! » Aº vrea sã ai un egocentrism impecabil,
toþi sã se împiedice de el.
Dacã te chem sã rãmîi cu mine pînã la sfîrºitul
vieþii tale, m-ai refuza ???? »
Viaþa asta ! Uneori o aberaþie sexualã, alteori o
aberaþie cosmicã. Bootstrup.
Ca ºi cum aº fi nevastã de fizician : « Tu te umpli
tu însãþi, exclusiv din interior, graþie naturii fizice ».
Datorãm existenþa noastrã unei puteri care însufleþeºte
materia, canalizîndu-ºi astfel propria origine explozivã. E
mai bine sã mã sperii aºa decît altfel. Sã nu mã prindã
vreun cliºeu îndãrãtnic.
(fragmente dintr-un jurnal infidel)
Diana Geacãr
O anumitã afecþiune
Am 22 de ani. ªi o lume la fel.
Pe bãrbaþi trebuie sã-i iubeºti, îmi scria într-un mail
o prietenã. (trebuie, Livia?) Femeile iubesc bãrbaþii pentru
cã aºa sunt educate, mai zicea ea.
Aºa da. Avem o anumitã afecþiune pentru
bãrbaþi pentru cã noi suntem mici ºi slabe ºi nu ne
descurcãm în situaþii naºpa. Dar ce facem dacã ne
descurcãm? Ce facem dacã ne dãm seama cã ne
descurcãm? Astea nu sunt întrebãri la care sã te gândeºti
înainte de culcare, îs gânduri de-alea mari, cum le spun
eu.
Vecina mea Ruxandra, prietenã ºi colegã de liceu
cândva (nu prea demult), spunea (citez cu aproximaþie):

96 de ce iubim bãrbaþii
„ªtii, înainte mai înþelegeai, când femeile cãutau/ aveau
nevoie de protecþie (etc etc, zic eu), dar acum?” Acum
totul se rezumã la senzaþii ºi aproximãri. Totul e atât de
fragil ºi relativ.
De curând am descoperit ºi eu ce tare e sã fii
sociabil. Îmi face plãcere sã pun multe întrebãri, sã vorbesc
mult, exact cum fãceam în copilãrie, când îmi încercam
armele de seducþie, probabil. „ªi cum e prietena ta/
prietenul tãu?” „Aa, pãi cu ea/ el mã potrivesc cel mai
bine.” Asta e replica standard. Chiar ºi eu am folosit-o,
recunosc. Dar mie îmi sugereazã o relaþie frumoasã de
prietenie.
Uite o idee care nu mi s-a schimbat niciodatã.
Bãrbaþii pot fi niºte prieteni foarte miºto. Adicã au calitãþile
necesare pentru asta. Prieteniile mele cu fete/ femei au fost
în mare parte nefericite. Nu cred cã mai trebuie sã spun ºi
de ce. Adicã, ºi între doi bãrbaþi poate interveni o femeie,
dar ãºtia mãcar sunt sinceri între ei, îºi mãrturisesc
sentimentele legate de femeia respectivã. Chiar de se bat,
se iartã apoi. Femeile nu-ºi mai vorbesc, se bârfesc non
stop. Femeile sunt rele. Din punctul ãsta de vedere mã simt
bãrbat, încerc sã gândesc lucid, dar nu ºtiu dacã îmi ºi iese.
Un fost gagic îmi povesteºte pe messenger
despre prietena lui cu care este de un an ºi. Cã, deºi nu ia
spus niciodatã asta, o iubeºte, “s-a ridicat cu mult peste
cãcaturile pe care el i le-a fãcut.” ªi apoi îmi spune cât de
tare mã doreºte, cã aº putea face orice din el numai sã ne
mai “vedem” o noapte. (v. poemul “diamonds are forever”,
postat pe hyperliteratura.3x.ro)
Supertare! E atât de uºor sã fii femeie. Ea seduce
ºi fãrã a intenþiona asta. E de ajuns sã pronunþe cuvântul
sex în faþa unui bãrbat ºi toatã lumea lui se învârte apoi în
jurul ei. Bãrbaþii sunt slabi... hormonii- arme de preþ.
O fazã tare. Azi, la masã cu prietenul Andrei (tu
erai la serviciu, Andra, ºi ne era foame), i-am pus întrebarea
asta. De ce iubesc femeile bãrbaþii? ªi mi-a zis: dar voi de
ce credeþi cã iubiþi bãrbaþii? Acum, la ora 11 si jumate
(noaptea), vorbesc pe messenger cu Victor (19 ani)…Ca
din întâmplare, îi pun aceeaºi întrebare.
victor neaga (9/20/2005 11:18:16 PM): voi iubiti
barbatii ca sunteti femei. aveti instincte, hormoni si uneori
si sufletele mici de tot. sau prea mari in care pot incapea o
suma simtitoare de insi
laddydi2000 (9/20/2005 11:19:10 PM): ai zis frumos
victor neaga (9/20/2005 11:19:30 PM): serios ?
victor neaga (9/20/2005 11:19:32 PM): nu credeam
laddydi2000 (9/20/2005 11:21:32 PM): mi-a placut
laddydi2000 (9/20/2005 11:21:34 PM): dar ce?
laddydi2000 (9/20/2005 11:21:38 PM): barbatii nu au
hormoni?
victor neaga (9/20/2005 11:21:42 PM): aham
victor neaga (9/20/2005 11:21:46 PM): si inca de care
!!!!!!!
victor neaga (9/20/2005 11:21:58 PM): mai activi ca
femeile
laddydi2000 (9/20/2005 11:22:00 PM): pai si care e
diferenta?
victor neaga (9/20/2005 11:22:59 PM): e diferenta ca
uneori un barbat cat de rex/atotputernic nu ar fi nu poate
ocoli hormonii, insa femeile cred (!) ca pot
Aºa… dupã acest brainstorming, hai sã-þi mai
zic ºi despre mine. Nu pot spune cã am avut relaþii
nefericite, eºecuri sentimentale and all that crap. Relaþiile
sunt aºa fragile, abia dacã depãºesc un an de zile. Ei,
sigur cã din vina mea. Pentru cã vãd niºte bãrbaþi atât de
slabi, care cedeazã atât de uºor, chiar dacã au iubite
etc…care spun te iubesc fãrã sã gândeascã exact ce
înseamnã cuvintele astea…care se aºteaptã sã le crezi
toate aceste cuvinte. Dragii mei, între noi toþi, care bântuim
în jurul cuvântului dragoste, cuvintele nu mai sunt
intrumentele de manipulare. Decât (poate), la femeile cu
suflete prea mici, aºa cum le zicea Victor.
Eu nu ºtiu ce-i aia dragoste. ªi ºtii ceva, nici nu
vreau sã mã întreb ce e. Eu ºtiu uneori ce e dorul…dar
dorul fizic. Atunci când cineva îþi lipseºte, începi sã-i simþi
cãldura corpului, creierul þi-o redã. Bineînþeles cã dau vina
pe vârstã. Cândva toate se vor aºeza ºi în capul meu.
Pânã atunci, mã mai uit în jurul meu, cum femeile (prietenele
mele sau nu), îºi construiesc cu ardoare relaþii stabile,
trag cu dinþii de ele ºi, când le întreb de ce iubim bãrbaþii,
cad pe gânduri ºi se bâlbâie.
Cu Adriana (din “love power”, tot pe hyper) nu
prea mai vorbesc. Ea are prieten (iubit, whatever) de ceva
ani, e ocupatã…El a avut odatã o logodnicã, apoi Adriana
mea a rãmas prietena lui oficialã. Dar el se mai culcã ºi cu
alte femei. Adriana stã numai în casã, aºteaptã s-o sune
el, nu mai iese cu mine ºi cu Ruxandra în oraº. Cã trebuie
sã se ducã la grãtar cu iubitul. (ºi noi ieºim tare rar în Tgv/
Târgoviºte, în timpul anului universitar abia de ne vedem)
De la o vreme e tot mai nervoasã, aºa cã ei nu i-am pus
întrebarea. De fapt, nu prea mai vorbesc cu ea.
Ce sã zic...e miºto sã ai sentimente de generaþie
mtv. E supercool sã ai o anumitã afecþiune ºi pentru oamenii
de acelaºi sex cu tine, mai ales dacã totul vine natural.
„Celãlalt” poate fi oricine, atâta vreme cât îþi oferã ceea ce
tu ai sau nu nevoie. Nevoia asta de afecþiune e pãcãtoasã,
dar e cam tot ce rãmâne la sfârºitul unei zile.

Bãrbaþii au universul lor împãrþit pe sertare. ªtiu
exact ce au pus în fiecare din ele. Femeile gândesc prea
mult ºi totul se amestecã. Dar femeile ....
În fine...eu trebuie sã vorbesc despre bãrbaþi, de
fapt. Încerc. Dar de ce iubim bãrbaþii, mãi diana?
Anumite senzaþii. Pânã acum, femeile m-au
respins. De fapt, nici nu le-am propus nimic pe bune. Totul
a fost interpretat ca o joacã. Anumite senzaþii pe care
numai de la bãrbaþi le-am avut pânã acum. Anumite reacþii
ale corpului în momentul în care îþi trec imagini prin cap...
diana în nevoia ei de afecþiune, cerºind o îmbrãþiºare, de
fapt, cerºind un piept bun de bãrbat pe care sã-ºi aºeze
capul ei frumos. ªi pentru toate eu dau vina pe ãºtia 22 de
ani ai mei, la care am ajuns cu greu, dar care mã încântã
orice ar fi.
E douã jumate noaptea, m-am spãlat pe dinþi, mam
demachiat, tre sã-mi dau ºi cu cremã pe faþã. Dar asta
pentru mine, ca sã am dinþi sãnãtoºi, fãrã nici o carie ºi un
ten luminos. Ca sã mã admire pe luminã cine-o vrea. Poate
cã atunci când faci anumite lucuri pentru altcineva
înseamnã cã iubirea e prin tine. Sau poate înseamnã cã teai
pierdut de tot.
În adolescenþã mergeam cu Ruxy, Adriana ºi alþi
colegi în discotecã. Obiºnuiam sã dansez toatã noaptea
(ºi acum mã simt atât de bine când dansez, se duc dracu
depresiile mele) ºi îmi plãcea sã vãd cum se uitã masculii
la mine. ªi pe stradã mã simþeam bine când îmi mai striga
unul câte ceva frumos. În capul nostru, în gurile noastre,
erau prezenþi bãieþii, ne interesau foarte tare, bineînþeles,
ãºtia mai mari decât noi. Ca sã evoluãm spiritual, cicã...ºi
sã-nflorim fizic. Oricum, prezentam interes faþã de ei, numai
cã rar mai pica vreunul (în mod paradoxal). Acum sunt cât
se poate de fireascã, sunt zile când n-am chef sã mã
machiez, când n-am chef sã îmi aleg hainele ºi arunc pe
mine ce-mi vine...ºi vorbesc cum vorbesc (gen: cãcat ºi
alte derivate), beau bere ºi-mi place sã fac miºto. Nu ºtiu
ce poate fi atrãgãtor la o aºa femeie, dar e reþeta de succes,
se pare. Cred cã se întâmplã asta pentru cã reuºesc sã fiu
fi-reas-cã. Pentru cã nu mã doare nicãieri de pãrerile lor ºi
pentru cã nu mã pot mula pe nici un bãrbat. Dar asta e altã
poveste.
ªtii, fetele din generaþia mtv trebuie sã fie cool
fiecare în parte, dupã cum îi dicteazã feminitatea, nu moda.
ªi sã încerce sã-ºi rãspundã la întrebarea aia care mã face
pe mine sã mã scarpin în cap, aºa cum fac atunci când mã
concentrez.
. Oricât de mult þi s-ar fi acrit de bãrbaþi, cei care
au trecut prin tine rãmân. Sã te bântuie, sã-i regreþi,
whateva... N-am rãspunsuri la astfel de întrebãri. Nu ºtiu
ce cãutaþi, ce vreþi sã citiþi. Habar n-am ce e dragostea. Ce
e moartea...
Din moartea mea nu s-a ales nimic. Mãcar sã-þi
povestesc despre asta, dar pe scurt. De când mã ºtiu
vroiam sã fiu mai mare. În adolescenþã ziceam cã vreau sã
ajung la 20 ºi sã nu mai trec peste. Cu douã luni înainte de
20...mai, mai sã mi se îndeplineascã dorinþa. Pe scurt, am
ajuns la urgenþe într-o dimineaþã, scuipând sânge din
abudenþã. Dupã douã zile de agonie, am ajuns iar la urgenþe
de ce iubim bãrbaþii
97
în ªtefan cel Mare. Umpleam cu sângele meu cutii de
visana. ªi începeam sã mã sting, creierul meu începea sã
se stingã. Mã retrãgeam, încet, încet...corpul meu nu mã
mai vroia. ªi cu toate astea, am observat cã în faþa uºii
spitaluilui mã aºtepta un asistent brunet cu un scaun cu
rotile. Genul meu de tip. Înalt, brunet, cu þepi. ªi eu, în
niºte raiaþi vechi, cu vreo douã bluze pe mine (era iarnã),
cu o perfuzie într-un braþ ºi cu o cutie de visana într-o
mânã. Pe asta nu o umplusem încã. ªi capul meu se clãtina,
se clãtina...La urgenþe, numai fosile...ªi eu: “Ce-am ajuns,
Doamne?! Ce-ai fãcut din tine, diana?!”...ªi apoi am
dispãrut din corpul meu oarecum. M-am retras în creier, ºi
creierul a cedat. M-am trezit peste trei zile, deja operatã ºi
toate cele...cu o juma de plãmân lipsã. Pentru cã mi-l
gãurisem...cu þigãri, cu gânduri de-alea mari, whateva. Pe
asistentul brunet l-am mai întâlnit când a trebuit sã mã
mute de la reanimare la salon. Înainte sã mã ia în braþe (nu
mai erau scune cu rotile disponibile), a cerut cuiva sã mã
îmbrace pentru cã la reanimare stãteam doar cu un cearºaf
pe mine. Nu mã puteam deplasa. M-a vãzut goalã ºi a
cerut pijamale. Apoi m-a luat cu putere în braþe, mã durea
operaþia îngrozitor, de fapt toatrã partea stângã era o ranã.
N-am þipat la început. Dar mergea atât de repede, fãrã sã
mã bage în seamã, cã n-am mai putut. M-a lãsat pe pat ºi
a plecat. Îl mai þin minte ºi pe asistentul grãsuþ de la
reanimare, care îmi fãcea injecþiile. Într-o searã îmi pusesem
pampers pentru cã fãcusem în pat cu o searã înainte (nu
ºtiu unde dispãruserã toate asistentele)... ºi a râs de mine...
apoi ºi eu am râs. Am râs, dupã nu ºtiu câte zile de
amorþealã. útia au fost bãrbaþii pe care eu i-am vãzut
bãrbaþi. 20 de zile n-am dormit de durere. Douã luni am
stat apoi în casã, am ratat prima sesiune din anul doi. Miam
dat toate examenele în varã. ªi prin ianuarie am fãcut ºi
20 de ani. Din moartea mea nu s-a ales nimic. Nu a influenþat
pe nimeni sã facã ceva bun. Eu m-am apucat sã fac un
volum de poezii. Mai târziu mi-am dat seama cã e o porcãrie.
Apoi am început sã scriu altul. Din perioada mea de crizã
misticã. Dupã ce am citit Cabala, cãrþi despre budism and
stuff...toatã ziua pluteam, ispiram lumina ºi alte voci. Apoi
am distrus ºi volumul ãla. Învãþãturile astea se schimbã
atât de repede, mai ales la mine. Aºa cã am renunþat sã mai
caut “învãþãturi”, rãspunsuri. Îmi plac oamenii Îmi plac
bãrbaþii. Îmi plac femeile aºa cum îmi plac ºi bãrbaþii. Nu
mã mai ghidez dupã nimic, îmi place viaþa cu afecþiune sau
nu. Nu mai fumez, nu mai pot de fapt ºi chestia asta mã
enerveazã uneori. Mi se face aºa o poftã sã trag o þigarã
ca pe vremuri... un winston lights... ºi mã abþin (retrãiesc
atunci din memorie starea de asfixie cu propriul sânge ºi
cheful de fumat dispare complet). De ce nu mã apuc iar?
Pãi e singura modalitate sã-mi demonstrez cât de tare sunt.
ªi apoi, sunt destui fumãtori în jurul meu. Cam aºa ºi cu
dragostea... cred.
Bãrbaþii povestesc astfel de experienþe pentru a
manipula. Face parte din jocul seducþiei. Atât de
transparent acum ºi ineficient. A venit vremea asta, când
am rãmas fãrã secrete, mistere, când goliciunea e starea
normalã a lucurilor ºi, orice încercare de mascare e una
tristã, vizibil falsã.

98 de ce iubim bãrbaþii
Nu-mi plac jocurile. Îmi place sã ºtiu ce e în mintea
altora. Sunt atât de directã ºi sincerã cã mã îngrozesc ºi pe
mine. Bãrbaþii se gândesc numai la sex, nu? Femeile se
lasã prostite prea uºor. Sentimentele astea sunt atât de
fragile ºi nesigure, nu vãd de ce trebuie sã te þii de ele aºa
de strâns. Nu ºtiu dacã au luat-o pe direcþia asta toate
femeile... aºa, confuze. Fac dragoste fãrã sã ºtie exact ce e
asta, unele vorbesc despre relaþii serioase ºi muncesc din
greu sã le þinã. În fine. Femeile iubesc bãrbaþii pentru cã ei
reprezintã momentan imaginea jumãtãþii (zicea un nene
într-un documentar pe discovery- da, în afara de mtv, ma
uit ºi la de-astea- cã lumea va continua sã trãiascã în
cuplu ºi în continuare, nu au ce face... e bagaj genetic sau
ceva de genu’). Pentru cã, dacã vrei sã trãieºti într-o
societate, tre sã renunþi la obsesiile ºi fanteziile tale, zicea
Llosa la conferinþa aia de la Romexpo. Trist, foarte trist.
Sau poþi sã te faci oricând scriitor, zic eu.
ªi, cu toate astea, mâine sau când voi citi
rândurile astea altundeva decât în calculatorul meu de
acasã... diana va zâmbi cu înþelegere.
Mariana GORCZYCA
Perfect story
Mã numesc Dafina. Moftul mamei mele. Dacã n-ar fi
fost numele ãsta, în rest m-aº fi declarat mulþumitã cu
datele mele antropometrice, cu CV-ul meu, cu soþul meu,
cu copiii mei, cu visurile mele. Deºi am 49 de ani, încã
visez. Cel mai adesea cu ochii deschiºi. Primul care mi-a
semnalat cã dorm cu ochii deschiºi a fost M. A fãcut-o
atât de tandru, de poetic, încât m-am topit toatã ºi m-am
trezit luând forma trupului lui. M-a lãsat sã-l locuiesc o
vreme, chiar ºi dupã practica agricolã în care ne-am sãrutat
prima oarã. Acolo, în alea douã sãptãmâni de frecat menta
la cules de struguri, se formau cele mai multe cupluri printre
studenþii dintr-un an. Noi, la Filo, oricum aveam doar 9
exemplare masculine care, în convieþuirea zilnicã cu noi,
fetele, cu bârfele noastre, cu ojele noastre, cu pachetele
noastre de vatã fiindcã tampoanele nu se inventaserã încã
(cel puþin în România nu-ºi fãcuserã apariþia) riscau sã se
efemineze de-a binelea. M. era însã special. A fost o
perioadã de vreun an jumate în care devenisem dependentã
de vocea lui, mereu argumentativã, de mâinile lui. Oh, da.
De mâinile lui îmi voi aminti toatã viaþa. Deþi timid, când
m-a atins prima datã, undeva în spatele ºandramalei unde
fuseserãm cazaþi, pe un lan cu lucernã, m-am simþit
zvâcnind, prinzând aripi. Nu erau hormonii vârstei. Nu era
primul bãiat care mã atingea. Trecusem prin pipãieli
adolescentine la chefurile sau în excursiile noastre din
liceu. Senzaþia la atingerea lui M. a fost de infinitã dorinþã.
Mi-amintesc cã ne-am lungit paºnic unul lângã altul.
Ne-am aºezat cu faþa spre stele ºi i-am arãtat steaua aleasã
de mine cam de pe la 12 ani. Era pe undeva pe traiectoria
Cãii Lactee. Vorbeam mult fiindcã eram uºor nervoasã sau
pur ºi simplu fiindcã fetele vorbesc mai mult, simt nevoia
sã se explice, sã nuanþeze. Nu m-a întrerupt. Aºa cã am
început sã-i povestesc ce visasem cu o noapte în urmã.
Atunci i-am povestit pentru prima oarã un vis de-al meu.
Se fãcea cã deschideam o uºã ºi intram într-o
încãpere în care se afla o masã. Pe masã, cu spatele spre
mine stãtea aºezat un bãrbat dezbrãcat. I-am privit braþele
frumos sculptate sprijinindu-se pe masã. Apoi spatele.
ªi-a miºcat spatele, contrabalansându-se de pe un braþ
pe altul. Miºcarea spatelui m-a fãcut sã mã uit cu atenþie.
Eram cu ochii undeva într-un plan perfect paralel cu el.
Spatele avea o spãrturã. Nu. Nu-i curgea sânge. Prin
spãrturã am vãzut mai departe. Pântecul ºi sânii perfect
rotunzi ai unei femei. M-am apropiat ºi, simultan, s-a
apropiat ºi pântecul plus sânii acelei femei. Când am fost
atât de aproape încât sã pot atinge umerii bãrbatului,
pântecul ºi sânii femeii s-au strecurat în corpul bãrbatului
dinspre partea cealaltã. Vedeam roziul pielii femeieºti în
bronzul musculos al bãrbatului. Totul se asambla însã
atât de perfect, de parcã spãrtura nu fusese niciodatã.
Mâna stângã a lui M. a început sã urce lin dinspre
genunchiul meu. Eram în pantaloni scurþi. Mi-a deschis
încet fermoarul ºi ºi-a strecurat mâna prin chiloþeii mei
oricum minusculi. Când i-am simþit atingerea pe pãrul
pubian cerul s-a deschis ºi m-a sorbit în înalt. Ne-am
sãrutat demenþial, rostogolindu-ne în stânga ºi în dreapta.
Cerul era un carusel în care noi ne învârteam ameþiþi de
dorinþã. N-am fãcut-o efectiv. Sex vreau sã zic. Îi luam
capul în mâini ºi-i spuneam: „Vreau sã te vãd! Vreau sã te
vãd!” Îl învãluiam cu o privire cumplit de îndrãgostitã.
Ne-am sãrutat iar ºi iar ºi ne-am sorbit cu o sete infinitã.
Mi-amintesc ºi detaliul de la sfârºitul nopþii noastre în
lanul de lucernã. Brusc, fãrã sã anticipeze prin nici un
gest, la un moment dat, M. s-a desprins din braþele mele.
S-a ridicat, mi-a întins mâna sã mã ridic ºi mi-a zis: „S-a
fãcut rãcoare. Hai sã ºi dormim în noaptea asta!” L-am
ascultat cuminte fãrã sã protestez. Mie mi-ar fi plãcut însã
sã ne prindã zorii acolo, iubindu-ne, sã-i pot privi ochii la
lumina fragedã a rãsãritului de soare, sã mã joc cu mîinile
prin pletele lui de luceafãr întrupat a doua oarã. Pentru o
femeie îndrãgostitã sã prindã zorii lângã bãrbatul dorit
este sublim. Sunt clipele de graþie când frumuseþea ei este
maximã. Asta am aflat mai târziu. Atunci eram doar instinct,
dorinþã ºi vis.
Întorºi în Bucureºti, serile dupã cursuri erau
tot mai rãcoroase. M. mã conducea acasã ºi povesteam
sau tãceam împreunã, fãcând abstracþie de rarii trecãtori,
de mâzga de pe trotuar, de lampioanele cu lumini
economicoase, de vitrinele naºpa. Ne eram suficienþi. A
fost cel mai frumos noiembrie din viaþa mea fiindcã în
general urãsc luna asta întunecoasã ºi umedã ºi
zgriburoasã. Eram aºa de fericitã cã existã ºi cã a doua zi
pot sã-l vãd iar. 6 zile pe sãptãmânã (aveam cursuri de
morfosintaxã inclusiv sâmbãta) nu trebuia sã ne dãm
întâlnire. Stãteam la seminarii lângã el ºi eram atât de
mândrã de felul în care problematiza, gãsea soluþii, te
ameþea cu citate. Era cel mai inteligent, ºi cel mai frumos,
ºi cel mai romantic din an. Iar eu eram iubita lui. Eu nu

înþelegeam din structuraliºti nimic, în timp ce M. ghiduºea
cu Saussure ºi Genette, cu semnficant ºi semnificat, cu
LANGUE ºi PAROLE. Language is a system of
interdependent terms in which the value of each term
results solely from the simulthaneous presence of the
others, pleda el la seminar uºor afectat, topindu-mã toatã.
Când îi povesteam de diverºi tipi pe care se întâmpla sã-i
întâlnesc (întotdeauna am relaþionat uºor, am gãsit lejer
un subiect de conversaþie cu diverse persoane, pe o gamã
largã, de la fotbal, handbal ºi atletism pânã la sonatele lui
Beethoven, horoscopuri, politicã mondialã etc.) îl simþeam
cã se crispeazã. Era din partea mea un exerciþiu nevinovat
de testare a reacþiilor lui. Pentru mine el era cea mai
importantã persoanã din lume. Nu demult, am citit niºte
versuri ale unui poet ardelean ºi am realizat cã exact asta
am simþit eu la fiecare întâlnire cu M.: „ªi niciodatã n-ai
venit prea devreme/ ªi niciodatã n-ai plecat prea târziu”.
Era în mine, în gândurile mele, în permanenþã. Era mai
mare decât mare dar suficient de mic sã-mi încapã forever
în inimã. A plecat odatã la Festivalul de poezie de la
Sighiºoara ºi nu ne-am vãzut patru zile. Dupã ce Rapidul
35 a plecat din Gara de Nord la ora 13 fix, am început deja
sã sufãr fizic. Îmi venea sã oftez, sã plâng, tânjeam fãrã
chef pe canapeaua din camera mea ºi nu-mi puteam alina
nicicum greutatea de pe suflet. Dupã douã zile de absenþã
a lui mi-au dat lacrimile ºi am plâns cu suspine, înãbuºit,
în perna mea, sã nu m-audã ai mei fiindcã n-aº fi putut
nicicum explica ce mã apucase. M. îmi dãduse de 1 martie,
care era de altfel ºi ziua mea de naºtere, un ursuleþ ieftin
din comerþul socialist pe post de mãrþiºor dar la care þineam
ca la ochii din cap. L-am mângâiat în acele zile ºi l-am
adorat cu pioºenie. A treia zi mi-am gãsit o preocupare a
minþii, legatã evident tot de M. Am început sã mã gândesc
ce surprizã sã-i fac de ziua lui de naºtere. Trebuia sã iau în
calcul cã suntem în sesiune, perioadã în care M. era
irascibil ºi preocupat de recuperarea bibliografiei cerute
la examene, cãci în restul semestrului citea ce-i fãcea lui
realã plãcere, scria, mergea la cenaclu, bãtea la maºinã
pentru diverse reviste. Cum doar fusese ales preºedintele
cenaclului, mi-a trecut prin cap o scenã sexi, în care numai
doi în camera mea fiind, îmbrãcatã vampisticeºte, sã-i
fredonez lasciv happy birthday, mister President, happy
birthday to you. Tocmai primisem þoale noi printr-un
de ce iubim bãrbaþii
99
pachet de la niºte prieteni de familie din Franþa. Mi-am
pus rochia cu spatele gol, pantofii cu toc ai maicã-mi, mam
rujat intens ºi, în faþa oglinzii, am repetat scena de
câteva ori. Þin minte cã nu reuºeam sã-mi bombez fundul
suficient ºi sã-l scutur pe cât de provocator mi-aº fi dorit
eu. Cert e cã vroiam sã-l seduc total, sã nu mai aibã în veci
ochi pentru altã femeie. Apoi ar fi fost interesant sã-i citesc
din cartea despre numerologie gãsitã pe la mãtuºã-mea
din Mediaº. Cum cu mintea mea (ºi ea torpilatã de iubire)
nu vedeam între noi doi decât asemãnãri, ceea ce nu putea
fi decât semn al destinului de a ne întâlni, trebuia sã-i
atrag atenþia cã nu întâmplãtor amândoi suntem nãscuþi
pe întâi, la 3 luni diferenþã. Am ºi acum în Jurnalul meu
datele „Pentru cei nãscuþi în prima zi a lunii”. Cum chestiile
astea ezoterice nu se publicau la vremea respectivã peste
tot, cum se întâmplã acum, luam ca preþioase rânduri ca
acestea: „ Sunteþi o persoanã foarte independentã.
Aceasta este cauza pentru care aveþi foarte multe de spus
în activitãþile de grup ºi de multe ori sunteþi liderul. Odatã
ce aveþi o idee în cap nimeni nu vã poate împiedica sã o
duceþi la îndeplinire ºi nimic nu vã poate demotiva. In
acest sens veþi acumula foarte multe dacã aveþi capacitatea
de a rezista tentaþiei de dominare. Puteþi sã vã bazaþi pe
propria judecatã deoarece sunteþi sceptici faþã de toate
lucrurile. Singura problemã apare atunci când sunteþi
flataþi, fiindcã ar putea sã vã distrugã scutul
dumneavoastrã. In general ar trebui sã fiþi sinceri cu
dumneavoastrã, cu ceea ce simþiþi ºi sã nu încercaþi sã fiþi
un rãzboinic singuratic.” Varianta de petrecut ziua lui de
naºtere mai era aceea de a þine seama de semnificaþia ei
din calendar ºi atunci am fi putut sã „ne jucãm” toatã ziua,
sã abordãm tot felul de chestii cât se poate de ludic, sã
mergem la groapa de nisip din pãrculeþ ºi sã ne scriem
texte cu beþiºoare. Sau sã desenãm pe asfalt câte o
declaraþie de dragoste.
Nimic din ce-am pregãtit pentru ziua de naºtere
a lui M. nu s-a mai petrecut pe 1 iunie. Ne certaserãm cu
câteva zile înainte fiindcã, vizitându-mã, a dat de un tip de
la Poli la mine acasã. Ãla era doar un fost coleg de la
Liceul German care pleca de tot cu ai lui la Nürnberg ºi
venise sã-ºi ia rãmas bun. Plus cã în 2 iunie aveam examen
la Literaturã interbelicã ºi pretenþiile tuturor, maxime. În
noaptea dintre 1 ºi 2 iunie, în loc sã visez Blaga sau Adam
ºi Eva de Rebreanu –cã doar o terminasem de lecturat-,
sau Eliade sau „Gândirea” ºi „Sburãtorul”, am visat cã am
mers singurã printr-un deºert întins, presãrat cu clone
nenumãrate ale lui Gingis Han, cã nu eram deloc obositã,
doar însetatã, cã la un moment dat s-a profilat ceva la
orizont dar m-am amendat aproape imediat zicându-mi cã
e o iluzie opticã. Culmea, la propriu ºi la figurat, era de fapt
o carte de vreo 4-5 metri înaltã, cu foi întredeschise spre
sensul din care veneam; cã, cu cât mã apropiam, imensa
carte funcþiona ca un magnet care mã fascina. Îmi simþeam
orbitele dilatându-se, venele gâtului tresãrind nervoase,
buzele, pânã atunci uscate, umezindu-se. Mi-am adunat
forþele nu ca sã merg mai departe ci ca sã rãmân locului în
contemplare. Brusc, am zãrit o bornã kilometricã care indica
cifra 69. M-am aºezat pe ea ºi, instantaneu, m-am trezit

100 de ce iubim bãrbaþii
într-un fotoliu miºcãtor, ca pe o pernã umplutã cu apã. În
faþa mea, cineva dãdea filã dupã filã din cartea uriaºã pânã
a ajuns undeva cãtre mijloc. Dintre acele file s-a iþit o
pereche de tineri înlãnþuiþi care arãtau aºa cum am crezut
eu cã i-am vãzut cu ochii minþii pe Adam ºi Eva, la prima
lecturã a Bibliei. Atunci am ºtiut ce înseamnã perfecþiunea.
Aºa cum altãdatã, uitându-mã cu M. la „Parfum de femeie”,
la scena tangoului, ne-am zis amândoi cã acele secvenþe
sunt de fapt ilustrarea perfectã a categoriei estetice de
sublim. M-am trezit ºi, înainte sã vinã proful cu subiectele
de examen, i-am povestit în amfiteatru lui M. visul meu. Pe
cei doi constrânºi de filele cãrþii sã stea aproape lipiþi, îi
am ºi acum în memoria mea afectivã. Flash-ul cu privirile
lor care parcã îºi derulau o poveste, îmi trece din când în
când prin minte când aud pronunþându-se cuvântul
„perfect”.
Am fãcut ºi dragoste. Sigur cã da. Dar cãtre
finalul poveºtii noastre de iubire. Eram atât de marcatã de
persuasiunea cu care maicã-mea ºi mãtuºile mele îmi
vorbeau despre consecinþele actului sexual, despre
atrocitãþile care se pot întâmpla dacã rãmân gravidã, despre
faptul cã nici un doctor, nici o moaºã nu mai riscã sã
provoace avort fiindcã securitatea e cu ochii pe ei, încât
oricât de rebelã ºi de îndrãgostitã eram eu de M., în
momentul în care încerca sã facã în aºa fel încât chiloþeii
mei sã stea în altã parte decât între picioarele mele, pe
fesele mele, pe pãrul meu pubian, mã crispam teribil ºi
spuneam nu. Ori tatãl lui îl învãþase sã fie domn, atunci
când o fatã spune nu, sã ºtie cã înseamnã nu. Aºa cã neam
prostit în nenumãrate rânduri. Ne îmbrãþiºam pãtimaº,
ne zvârcoleam de dorinþã, ne simþeam sexul prin tetra
chiloþilor lui M. dar nu treceam de bariera textilã nici în
ruptul capului. Acum, la 49 de ani, în plinã epocã de
dezinhibare postcomunistã, mã întreb retoric de ce nu
luam atunci în calcul sexul protejat. Cred cã habar nu aveam
ce e ãla.
Dar doream s-o fac. Doamne, cât de mult! Îl
vroiam acolo, în pântec.
Tânjeam sã fiu pãtrunsã. Îmi simþeam locul hãrãzit
de Dumnezeu cu sex femeiesc sã fie asaltat cu avânt ºi
temeinic. Credeam cã, atunci când o sã se întâmple, o sã
fiu cea mai fericitã femeie de pe pãmânt. Virtual am trãit
totul odatã când M. a fost plecat la Cluj, la o sesiune de
comunicãri ºtiinþifice. M-am simþit seara brusc arsã de
dorinþã. M-am închis în camerã, m-am lungit pe canapeaua
mea ºi am început sã respir greu. Eram parcã posedatã
dintr-o altã dimensiune. Îmi simþeam trupul asaltat de forþe
oculte, dorinþa ºi chinul creºteau deopotrivã, începeam
sã simt în mine ceva pãtrunzãtor. M-am simþit realmente
violatã sexual. A fost fantastic ºi real deopotrivã. Niciodatã
n-am mai trãit atât de intens o scenã de dragoste ca acel
sex la distanþã din seara de 21 mai.
Sexul de-adevãratelea s-a petrecut odatã
când, spiritual, eram pregãtitã cel mai puþin; când, fizic,
nu-l doream deloc, când se afla lângã mine ºi mi se pãrea
normal sã fie lângã mine. Dar n-a fost cu mine. Sau eu nam
fost cu el.
Mi-amintesc cã tocmai mã visasem un trandafir
japonez în alergare, cã-mi luasem elan, cã petalele capului
se unduiau la adierea vântului, cã braþele mele frunze ºi
picioarele mele tulpine se agãþaserã în ghimpii unui gard
viu, plin cu mãceºe aproape roºii.
Habar nu am nici în ziua de azi de ce am fost
mai rece decât o femelã somon pescuitã într-un fiord
norvegian, de ce starea de beatitudine de o intensitate
de-a dreptul dureroasã sinþitã atunci când am fãcut sex
virtual nu s-a mai repetat. Credeam cã setea aceea uriaºã
pe care o simþisem de atâtea ori înainte, când doar ne
îmbrãþiºam, o sã fie ostoitã în sfârºit. Aiurea. Am fãcut sex
de-adevãratelea ºi n-am simþit decât frustrare ºi
dezamãgire. Auzisem ºi citisem ºi eu una alta despre
orgasm. Mi s-a ºi pãrut cã am ºtiut ce înseamnã atunci
când am fãcut-o virtual. Aievea însã, Dumnezeu plãnuise
sã facã din mine o micã frigidã rigidã. ªi mai plãnuise ca eu
ºi cu M. sã nu îmbãtrânim împreunã.
Adela GRECEANU
Ce nu ºtii
Mãi vlãjganule, mãi sinucigaºule, de tine am avut
parte cel mai puþin. ªi cît mi-am dorit eu sã sug la creierul
tãu!… Nici n-am apucat bine sã-i simt gustul, cã tu, una
douã te-ai fãcut cã nu s-a întîmplat nimic. Eram prea scundã
pentru un nas aºa de bine înºurubat în creier, cum e nasul
tãu. El vîneazã numai de-alea de rasã, care nu zboarã mai
jos de intelect. Iar eu, amãrîta de mine, þi-aº fi pupat tãlpile
mãcar picãtura aia ce-þi atîrna în vîrful nasului pe jumãtate
îngheþatã s-o fi pãpat…
Mãi vlãjganule, mãi isteþule, habar n-ai tu ce fatã
bunã sînt eu! C-am rãbdat, ºi-am rãbdat ºi-ntr-o zi te vãd
la pãmînt. ªi-atunci, ce-mi zic: ia sã mã fac eu fatã rea, sã
tabãr pe tine ºi sã-þi halesc picãtura cu nas ºi cu creier cu
tot. Da eu, fatã bunã: nu doar cã n-am sãrit pe tine, da‘ mam
fãcut cã nici nu observ cã te-ai sinucis, mãi vlãjganule.
Te-am bãtut pe umãr, þi-am dat ºi bunã ziua ºi chiar am tras
un gît zdravãn din sticla de vodcã pe care mi-o întindeai.

Cã ºi tu ai fost o datã bun cu mine – n-am sã uit asta. Dupã
ce a murit mãtuºa Zizi, nu mai scãpam de imaginea asta:
mãtuºa Zizi mîncatã de viermi pe toate pãrþile. ªi plîngeam,
ºi urlam cã nu se poate sã ni se întîmple una ca asta, cã
sufletul trebuie cã-l salvezi ºi-l iei la tine, Doamne, undeva,
la adãpost. Da’ de unde suflet? Cine-i sufletul? urlam. Cã
nu se poate, Doamne, sã taci aºa ºi sã te uiþi cum ne
mãnîncã viermii! ªi-atunci, tu ce-ai fãcut, vlãjganule? Pãi,
aºa cum viermii o mîncau pe mãtuºa Zizi pe toate pãrþile, tu
mie mi-ai dat dragoste-dragoste-dragoste pe toate pãrþile.
Creierul meu era o pereche de pantofi sport ºi tu erai
ºireturile, ca sã-mi dai ºi-n vis tot numai dragoste. ªi cu
cuvîntul mi-ai dat dragoste (cum se dã cu linguriþa miere).
ªi dacã tot mai urlam, turnai ºi-n cuvintele mele dragoste,
ca sã trec dincolo cu bine. Te cam pricepeai ºi la moarte, da’
ºi la viaþã. Ei, cum pot eu sã uit asta, vlãjganule sinucigaº?
Anca HAÞIEGAN
Sãritura de pe ºine
…De unde ostilitatea asta? Care încã nu te-a pãrãsit,
nu, de-atunci; încã te mai încearcã, vag, de câte ori mergi
cu trenul, ca o mustrare. Singuri, tu ºi el, într-un
compartiment. Tu – ºi mai singurã, nesuferindu-i atingerea,
tandreþea sufocantã, strângerile de mânã, îmbrãþiºarea.
Mâna lui asprã, la a cãrei vedere te strângi toatã ghem, te
înnãbuºi. Secreþi acid, sucuri otrãvitoare, eºti coclitã ºi
rea. De ce? Fãrã nici un motiv. Mai departe - pânã la
Cluj. Acasã, da. Nu, nu mã deranjeazã. Nu se deschide, e
blocat. Da, mare noroc cu aerul condiþionat! Altfel poþi
sã-þi dai duhul! Absolut nici unul. Nici nu cerºeºte, nici
nu implorã, doar aºteaptã încrezãtor semnul tãu,
acceptarea. Nimic dezgustãtor. Nimic brutal. Cã-l primeºti,
atât. Fã-te cã…! Nu poþi. Gesturi naturale, învãluirile,
abandonul. Nu ºi pentru tine. Nevoia de a fi alintatã ºi
totuºi - cât îþi repugnã þie jocul acesta! Dar începutul ce
era? Un joc. Ce fel? Altfel… Alta maºina, drumul. Tot pe
drum, on the road, oameni înghesuiþi unu-‘ntr-altul,
sãltând odatã cu troleul peste hurducãturi, peste ºoseaua
prost asfaltatã, el cu ochii aþintiþi asupra ta, tu cu privirile
împungând obstinat geamul, fãrã sã vezi nimic, doar
insistenþa lui, egalã cu trufia ta de femeie care se ºtie
frumoasã din profil. Uitãtura ta cea mai seducãtoare, deºi
aparent indiferentã. Melancolia studiatã, profunzimea
irezistibilã, care penetreazã zidul de capete ce vã despart,
provocând de partea cealaltã un freamãt abia stãpânit. Tu
te faci cã plouã.
Oraºul reumaticilor, se zice. Umed ºi rece. Dar
nu existã risc de inundaþii. Bucureºtiul, mai degrabã, e
ameninþat. Am înþeles cã reþeaua de canalizare nu rezistã.
De fapt, am vãzut ºi eu bãlþile care se fac – ce bãlþi?
Iazuri, delte, pâraie, lacuri… Veneþia! Trecãtorii toþi
nevoiþi sã danseze laguna-tango, sã þopãie, sã facã
slalom printre ochiurile de apã. Fiecare câte un ochi de
de ce iubim bãrbaþii
101
ciclop. Atâtea, cã nimeni nu scapã! Ei bine, aºa ceva, la
Cluj, mai rar…
Þi-a rãsãrit în faþã ºi ai tresãrit, deºi te puteai
aºtepta. Totuºi, sã te urmãreascã de la coborâre?! Dacã e
un obsedat, vreun pervers? Sã scapi - cum? Aºa îþi trebuie!
N-ai nici un chef sã ocoleºti, sã faci cumva sã-þi pierzi
urma. Complicat. ªi inutil. Iatã cã roºeºte, iatã cã îþi evitã
privirea… N-a putut sã nu remarce ce ochi ai (acum chiar
nu mai scapi, te-a fixat înadins, sã nu mai ai nici o ieºire!),
el e pasionat de fotografie ºi sensibil la… Nu vrea sã te
agaþe, eºti prima persoanã pe care… N-ai vrea sã-l însoþeºti
disearã la un spectacol de balet? (A spus ceva despre
teamã? Sã nu mã speriu? Sã nu cred cã - ce?) Ba da,
þâºneºte rãspunsul fãrã sã te gândeºti. La ora cutare, în
locul cutare.
ªi te-ai dus. ªi n-ai pãþit nimic. Aþi schimbat
adrese – el nu e clujean, ca tine, e doar în vizitã la niºte
rude. E cu zece ani mai mare (tu abia eºti în prima clasã de
liceu). A fãcut o facultate de real, fizicã, parcã, înainte de
’89, când realul era la modã, roia þara de ingineri, urmau sã
construiascã socialismul, dar a venit Revoluþia ºi le-a dat
la toþi peste bot, majoritatea aceiaºi care o luaserã peste
bot ºi înainte, cã ãi’lalþi s-au aranjat aºa cum ºtiuserã sã
se aranjeze ºi pe vremea lui Ceaºcã, dar lui oricum nu i-a
pãsat, cã lui oricum nu i-a plãcut, dacã nu erau ai sãi sã-l
batã la cap, cã artiºtii n-au viitor, cã ce meserie îi aia?;
dacã nu se desfiinþa liceul de arte plastice din oraºul lui
din nord, mai mult un târg; dacã… Acum el o sã plece
peste mãri ºi þãri, o sã gãseascã el ceva, o sã cãlãtoreascã,
o sã facã fotografii. Dar o sã-þi scrie - de peste mãri ºi þãri.
Colege, da? Proafe de mate. Simpatice, totuºi.
Nici mie nu mi-a plãcut realul. La pensie? Nu s-ar zice!
Nedespãrþite. Una veselã ºi grasã, una leºinãturã, una,
nasoalã, ca un bãrbat, necheazã cu bot de cal spre mine,
spune bancuri porcoase, îmi face semne parºive cu ochiul.
Nu, nu mã plictisesc, dimpotrivã!… Gaiþele. Chicotesc
într-una. Cea voluminoasã e ºi cea mai volubilã. Povestesc
mãscãri. Râd-râd. ªi eu, ºi ele. Nu, mulþumesc, nu mi-e
foame! O bucãþicã de chec pentru o fatã aºa de frumoasã…
E vrãjitã! Dacã o mãnânci, numaidecât îþi gãseºti ursitul…
Fie, dacã e vrãjitã…
Auzi - frumoasã?! Asupra celor mai în vârstã ai
efectul ãsta, un fel de trompe l’oeil, timpul modificã
perspectivele… Dar pe cei de vârsta ta e mai greu sã-i
pãcãleºti… Pe tine nu te pãcãleºti! Câteodatã strãluceºti,
câteodatã radiezi. Dupã ciclu. Înainte e groaznic. Te simþi
umflatã ºi greoaie – toate femeile trebuie cã se simt aºa.
Chestie de hormoni. Totul e o chestiune de hormoni. Cu
atât mai mult sexul. Înainte, când e aiurea, atunci îþi vine
sã, negreºit… Dacã ar ºtii asta bãrbaþii – sã ºtie cã atunci
merg la sigur! Mai bine cã nu ºtiu, mai bine sã ºtii numai
tu. Mai e o perioadã ºi dupã. În timpul e scârbos, dar sunt
unele femei care nu se dau în lãturi. Ai o prietenã care…
Zice cã e chiar mai excitant atunci! Prietenul ei þi-a fãcut ºi
þie curte, dar nu þi-a plãcut cum aratã. Dar acum parcã
regreþi un pic, parcã te roade uºor invidia – pare cã e
foarte bun la pat. De fapt, cred cã mai degrabã ea e foarte
bunã, iar lui îi convine, profitã cât poate, pânã mai poate…

102 de ce iubim bãrbaþii
Scrisorile lui erau lungi ºi ei i se pãreau deosebite,
calde, dar asta n-a împiedicat-o când a început sã-i dea
târcoale celãlalt, sã cocheteze cu ideea. Mai mult cu ideea,
fiindcã celãlalt, Matei, atâta doar cã-i flata egoismul ei de
fatã nemaicurtatã în acest fel, hrãnindu-i totodatã
curiozitatea… Era student la Actorie. Îi fãcea dedicaþii la
radio, îi murmura Atât de fragedã de Eminescu în urechi –
ºi alte, ºi alte poezii recitate cu pathos, doar pentru ea! Era
de o expansivitate care adeseori o inhiba ºi el a înþeles – a
înþeles ce-a ºtiut el sã înþeleagã: “Tu întotdeauna o sã
rãmâi aºa”, i-a spus la un moment dat, “prin oricâte ai sã
treci prin viaþã. O sã rãmâi tot un copil timid!”. A mai
folosit, dar nu eºti sigurã, cuvinte ca “delicat”, “sensibil”
– sau poate “fraged”? Credea cã îi face un compliment ºi
aºa a crezut ºi ea la început. Dar copiii sunt altceva, stau
în pragul vieþii ºi iscodesc, fiindu-le teamã sã sarã peste,
sã se arunce în gol.
Matei chiar avea, spre deosebire de ea, experienþã
de viaþã – destulã! O urmãrea pretutindeni, voia sã o aibã
la dispoziþie la orice orã. Ziua ºi noaptea. Fãceau plimbãri
lungi, bãteau oraºul în lung ºi-‘n lat pânã ei i se umpleau
picioarele de bãtãturi ºi nu mai putea merge. Odatã a duso
pe Belvedere, o culme de deal de pe care aveau
perspectivã deschisã asupra întregului oraº, a aºezat-o
pe centura de piatrã din vârf, s-a pus lângã ea ºi a început
sã o sãrute. Cu limba, cu dinþii, muºcând, sfredelind. Prima
datã ei i-a venit o senzaþie de vomã: limba lui vâscoasã ºi
grea îi ajunsese în cerul gurii ºi ameninþa sã o sufoce.
Primul sãrut – asociat cu gustul morþii, cu panica. Cioturile
bãrbii lui înfipte în pielea obrazului ei, pânã la sângerare,
buzele lovite ºi rãnite de apucãtura lui hulpavã. Faþa
zdrelitã, ca dupã un accident. Ardea toatã, dar asta sigur
numai plãcere nu era. Era fricã.
Dupã aceea el a devenit mai îndrãzneþ. Când o
conducea seara acasã ar fi þinut-o cu ceasurile de vorbã la
colþul blocului, ca în timpul ãsta sã o pipãie. Uneori începea
de cu vreme, în plinã stradã – e drept cã la ora aceea era
deja cam pustie, iar lãmpile de pe margini rãspândeau o
luminã chioarã, care lãsa cufundat în clarobscur cel puþin
trei sferturi de trotuar. Ea încerca sã se smulgã, el îi mângâia
sânii. La început prin bluzã, apoi îºi strecura mâinile pe
sub haine, prin haine, pânã la pielea crispatã. Mâinile lui
lãsau pe trupul ei dâre jilave ºi reci. Odatã a urmãrit-o
pânã sus, acasã. Pânã la ea în camerã. Pãrinþii nu erau
plecaþi, dar nici nu se bãgau. Mama le-a adus ceva de
mâncare, probabil prãjituri, ºi s-a retras. Ea îi simþea totuºi
prezenþa prin preajmã, ºi pe a tatei, dar el nu se sinchisea.
A cerut sã vadã albumele cu poze ale familiei. “Incredibil
de frumoasã, mama ta, în tinereþe!”. “Incredibil,
incredibil…”, gemea el, amestecându-ºi rãsuflarea tot mai
caldã cu a ei. O þinea în braþe. Strânsoarea îi tãia respiraþia.
În pat, lângã ei, cu paginile rãsfirate, albumul de poze,
privirea blândã, inocenþa neprefãcutã a mamei. L-a respins.
Întorºi în stradã i-a explicat cã þine la el, dar nu-l iubeºte.
Vorbe. (L-a mângâiat pe faþã?) El aproape cã plângea. Se
pleoºtise de tot. Atâta circ pentru un singur spectator?!
Sau poate era adevãrat.
A fost foarte bun checul, mulþumesc! Nu înþeleg… Am
pierdut ºirul. A, discutã despre copii - fireºte! Despre copiii
lor, care se cunosc de mici. S-au cunoscut? Sãraca fatã? Fata
botoasei cu chip de cal. Moartã. ªi soþul? ªi el. Mort. Botoasa
necheazã spre mine, fãrã griji. De ce-ar avea? Sunt bine morþi,
morþii ei. Simpatice proafele astea de mate. A fost plãcut, ºi
pentru mine, zãu! Îmi pare bine… Mulþumesc! ªi dvs… La
revedere…, sper. Drum bun, drum bun! Nu o sã le mai vezi
niciodatã, asta-i clar! Fiorul necontrolat care te încearcã de
fiecare datã când te gândeºti… Atâþia necunoscuþi care ne
trec prin faþã, cu care ni se încruciºeazã drumurile, atâtea
întâlniri, mai mult sau mai puþin întâmplãtoare – cine ºtie? -,
de atâtea ori sã spui “e pentru prima ºi ultima datã”! Groaznic,
când te gândeºti.
Scrisorile continuau sã vinã. Nu cu regularitate, dar
veneau. (Ceasul singurãtãþilor lui bãtea anapoda ºi totuºi
neabãtut.) De câteva ori s-au vãzut între un drum ºi altul
pe care el avea sã-l facã. Lucra pe vase de croazierã,
chelner, ospãtar, hamal. Trãia din te miri ce. Nu din
fotografie, în orice caz, deºi îi umpluse sertarele de poze
de pe unde fusese. ªi unde nu fusese? Coastele Americii,
Bahamas, Egipt, þãrmurile Mediteranei, Iordania, Spania,
India, ºi…, ºi… Aerul lui exotic, uºor distrat, când s-au
regãsit prima oarã. Încã visa cu ochii deschiºi, oameni,
peisaje – pelicula finã, abia perceptibilã, lipitã de ochii lui,
care rula, iarã ºi iarã! Ea cu ce se alegea din toate astea?
Cu cioburi, mãrunþiºuri, fleacuri de care nu avea nevoie, o
agasau, dar pe care cu timpul avea sã înveþe sã le accepte
ca pe o ofrandã ce i se cuvenea: corali, un colþ de sidef de
pus la gât (pe care l-a spart rapid, din neatenþie, sau cine
ºtie de ce), afiºe, cele trei graþii ale lui Salvador Dali, cd-ul
cu Artaud, cu Ionesco, J’en ai marre, casete, Jesus Christ
Superstar, Jan Garbareck, José Feliciano, Fleetwood Mac,
Black Magic Woman (câte i-or fi trecut prin braþe în
croazierele lui? - de parcã þi-ar pãsa…), 12 pachete de
Marlboro când a început sã fumeze pe ascuns, pe care ea
le-a împãrþit generos mai departe, hotãrâtã brusc sã se
lase, 50 de dolari la terminarea ºcolii, din care ºi-a cumpãrat
costumaºul ºi pantofii pentru balul de absolvire (noaptea
în care a flirtat cu bãiatul acela cu ochi verzi ºi dupã aceea
a aflat cã era iubitul unei colege de clasã, care a bocit tot
timpul cât ei s-au distrat de minune, au dansat, s-au prelins
pe coridoare, prin colþuri ascunse, sã se sãrute, mâna lui
alunecând peste ciorapii ei negri de nylon, mângâind-o
pe coapse), un tricou care nu întotdeauna o încãpea, cu o
iguanã pe piept, frate geamãn cu fotografia cu iguanã,
preferata ei. În privinþa asta însã nu-ºi fãcea iluzii – ei doi
nu erau din Noaptea iguanei, ci dintr-o piesã mult mai
proastã, o piesã bulevardierã, pe care a vãzut-o ea odatã
la teatru. Se chema Anul viitor la aceeaºi orã. Aveau sã
se întâlneascã ºi ei, ca perechea aceea, an dupã an, 24 de
ore împreunã ºi atât, ºi în rest sã ducã vieþi separate?
Rãspunsul - în episodul urmãtor. Acum capul îþi
atârnã greu, tare greu, pe umãr. Încã un pic – pic - ºi piiici
de somn… Pââânãã n-o mai rãmânea nimic, vorba
cântecului. O amorþealã plãcutã îþi invadeazã trupul ºi
legãnarea trenului o face sã se rãspândeascã rapid de-a
lungul membrelor, pânã în vârful degetelor de la mâini ºi
de la picioare. Oare unde ai pierdut totuºi inelul acela de

la el? Inelul de argint, cu motive celtice, adus din Barcelona
– cumpãrat pe când femeia aia îi nãºtea copilul? Sau asta
a fost mai târziu. De aceea ai renunþat la istorie pentru
filologie, fiindcã stai prost cu cronologia. Rearanjezi
lucrurile dupã cum îþi convine. Niciodatã n-ai ºtiut, de
pildã, care-i prima ta amintire. Întemeierea. Aºa cã alegi
una la întâmplare, care þi se pare cã-i mai veche, ºi zici ºi tu
cã-i prima. Mâine n-o sã mai fie (poate cã mâine chiar n-o
sã mai fie, aºa cã ce conteazã?). “Atenþie, mâine rãu!”,
scria pe bluza unuia. Astãzi, doar astãzi, el o sã te atingã
într-un anume fel ºi o sã fie pentru întâiaºi datã, madam -
o datã, ca niciodatã! O sã treci peste episodul acela penibil,
stupid (deºi atunci nu þi s-a pãrut deloc penibil, nici stupid
– mai rãu, te-a lãsat indiferentã!), cu Matei; când te-a
cãutat el dupã ore (tu tot la liceu erai), deºi vã despãrþiserãþi
demult, sau în orice caz pãrea cã trecuse multã vreme de
atunci, ºi v-aþi plimbat ce v-aþi plimbat, schimbând cuvinte
fãrã importanþã - o conversaþie pur convenþionalã -, dupã
care v-aþi întors la clãdirea ºcolii, goalã, doar femeile de
serviciu ºi portarul ce mai bântuiau, dar v-aþi strecurat
uºor; era o dupã-amiazã cãlduroasã de primãvarã spre
varã, cu toate astea þie parcã îþi era frig, tremurai; el a
blocat uºa cu scaunul de la catedrã, a fixat clanþa cu
picioarele scaunului nuºtiucum, se vedea cã are experienþa
clandestinitãþii; v-aþi dezbrãcat iute ºi el, dupã încercãri
repetate ºi nereuºite într-o bancã, te-a proptit de masa
profesoralã – ºi acolo. Mai cã, mai cã, dacã nu ar fi fost
durerea ºi încordarea ta, ce l-au fãcut într-un final sã
renunþe. Era lac de sudoare. L-ai calmat cum te-ai priceput,
nu-l puteai lãsa aºa (mãcar atât ai deprins între timp, sã-þi
învingi greaþa, ‘cause nothing human disgusts me, unless
it’s unkind, or violent!). Îþi era un amestec de milã ºi
dispreþ, fiindcã – aveai sã descoperi pe parcurs – dispreþul,
uneori, în cantitãþi nu foarte mari, face totul mai suportabil.
Aºa cã el o sã te atingã întâiaºi datã ºi o sã fie bine.
Cum a ºi fost pânã sã ajungeþi acolo: cãlãtoria cu trenul
pânã în târgul acela, printre munþi; sorcova-vesela tot
drumul; puþinii cãlãtori îmbujoraþi deja de vinul Anului
Nou; el aºteptând-o la garã; casa pregãtitã de sãrbãtoare
ºi pãrinþii lui…; tatãl lui plãcând-o din primul moment,
înduioºãtoare stângãcia lui când voia sã o arate (avea sã
facã un infarct nu peste mult timp); mama lui rezervatã,
strãduindu-se sã limiteze numãrul de pahare consumate
de bãrbatu-sãu; complicitatea lor, a ei ºi a bãtrânului, când
beau þuicã, în timp ce bãtrâna trebãluia ursuzã prin
bucãtãrie ºi el nu ºtia cum sã aplaneze situaþia, îi dãdea
târcoale maicã-sii, se fãcea cã-i fãcea pe voie, o mai ºi
bruftuluia câteodatã (acum probabil o ºterge la fund sau
o vegheazã sã nu dea drumul la gaz fãrã flacãrã, cum s-a
întâmplat de atâtea ori de când e nebunã – odatã tot o sã
arunce casa în aer!). Pânã aici totul bine. Apoi prietenii lui
adunaþi claie peste grãmadã, în camera care în curând va
deveni, într-un fel, ºi a ei. ªampania, râsetele, distracþia,
telefoanele de la miezul nopþii, muzica, muzica. El cufundat
între discuri, redescoperindu-ºi colecþia de blues, rock-
‘n’-roll, redescoperindu-i pe The Doors, Janis Joplin, Bob
Dylan. Vocile lor încãlzind atmosfera nopþii târzii de ianuarie.
Plãcându-i ºi ei, dar nici aºa, sã uiþi de tine, sã uiþi de cei
de ce iubim bãrbaþii
103
din jur, sã rãmâi aºa pierdut între muzicile tale, sã-þi neglijezi
prietenii, tot! Parcã de aici n-a mai mers atât de bine. El
absent ºi distrat, nebãgându-i în seamã; ea tot mai
plictisitã, izolându-se într-o singurãtate posacã ºi rece,
sfidãtoare. Spre dimineaþã însã parcã ºi-au mai revenit.
Au ieºit din casã, lãsând sã-i izbeascã gerul sticlos în
plin. Lãsând aerul proaspãt sã le potopeascã plãmânii ºi
sã le cureþe creierii de mâzga ºi beþia de peste noapte. Au
urcat pe munte cu telescaunul ºi s-au întors pe jos. Au
ajuns acasã vineþi de frig. El a înfofolit-o cu hainele cele
mai cãlduroase, a învelit-o în pãturi. Pânã seara a oblojito
ca pe un invalid. Ea aþipea din când în când – ºi era iar
bine. Aºa cã mai încolo: el strecurându-se cast între
aºternuturile curate, lângã ea, închizând ochii – au adormit
aºa, împreunã. Cât sã fi fost? Când s-o fi trezit el? În orice
caz, când a întins mâna dupã ea, a gãsit-o aºteptând.
-Pune un pic de muzicã, l-a îndemnat ea, cu un nu
ºtiu ce, straniu, în glas. Deºi numai de asta nu-i ardea, el
s-a conformat. Era excitat, dar se stãpânea admirabil. κi
controla pânã ºi gâfâitul, în timp ce se înºuruba în ea,
încet, tandru ºi grijuliu. Eºti prea strâmtã, i-a ºoptit totuºi
la un moment dat, în pragul exasperãrii. Apoi n-a mai fost
strâmtã, dar el nici nu mai exista pentru ea. Pierise, ca
ascuns dupã o perdea de zãpadã, în ziua ce tocmai se
încheiase, când îi prinsese ninsoarea pe creasta muntelui
– ningea viscolit, mãrunt ºi des, cã abia mai vedeai la un
metru distanþã, încât erau sã se piardã. Atunci el o dibuise,
n-o lãsase sã-i scape. Ea rãmãsese paralizatã pe loc. Nu
simþea nimic, nici teamã, nici pãrãsire, numai muzica fulgilor
ce se azvârleau asupra ei din toate pãrþile, val-vârtejul lor
ameþitor. Numai muzica. ªi el uitat undeva pe drum.
No woman, no cry, în difuzoare. Oare unde sã fi
rãtãcit inelul cela? Sã i-l fi dãruit înainte, sau dupã? Când
i-a spus de copil, fiindcã avea remuºcãri? O aventurã
nenorocitã pe vas, cu o femeie care pretindea cã nu poate
sã rãmânã însãrcinatã, deci cã nu existã nici un risc dacã o
fac fãrã. Dar a rãmas însãrcinatã ºi l-a anunþat în scris ºi el
i-a rãspuns, tot în scris, sã pãstreze copilul. S-au reîntâlnit,
ea a nãscut, a luat-o pânã la urmã de nevastã (lucrau de
acum pe aceeaºi barcã). Era atât de încurcat când povestea
toate astea! Iar ea - atât de uºuratã, uimitã cã el nu vede,
cã se socoate vinovat. Curat ca-n telenovele: amândouã
erau nãscute în aceeaºi zi (femeia aia fiind mai în vârstã)!
Schimbul de dame funcþiona, deci, perfect. Cel puþin aºa
credea ea. Când, deodatã, au început sã curgã plângerile.
Lucrurile nu mergeau aºa cum ar fi trebuit sã meargã: femeia
aia venea din Rusia, el, român, deºi s-au strãduit, nu s-au
înþeles. κi pasau copilul de la unul la altul, trãiau mai mult
despãrþiþi – el pe uscat, aia pe mare; el pe apã, aia pe
uscat. Dar el nu pãrea cã are nevoie sã fie compãtimit, iar
ea nu putea sã se prefacã. Nu ºtia sã compãtimeascã, deºi
o fãcea aºa, de formã. ªi din curiozitate. Posibil ca el sã nu
fi intuit totuºi diferenþa? Sau, pur ºi simplu, aprecia
eforturile ei?
Daþi-mi voie sã vã ajut! Nu cred cã stã decât
transversal. Pe ãsta îl pot þine eu la picioare. Mai aveþi
ºi alte bagaje? Gata cu singurãtatea, cea mai eroticã dintre
stãri… (Priveºti ºi asculþi, mai atentã decât deobicei –

104 de ce iubim bãrbaþii
când nu eºti atentã deloc!; eventual îmbrãþiºezi sau pipãi
cu nas-gât-urechile, fruntea-ochii, mâini-picioarele etc.
Îmbrãþiºezi/ pipãi fluid aura celuilalt, bãrbat sau femeie.)
Mama cu copilul. Madonna cu pruncul. Nu, nu-i o
binecuvântare sã ai copii. O clipã, doar o clipã, i-a trecut
prin gând cum ar fi sã creascã copilul alteia… Mai bine sã
adopþi unul, once the damage done, decât sã mai aduci
un nenorocit pe lume – de vreme ce tot o sã moarã. Poþi sã
suporþi acest gând? Dumneata poþi?, îþi vine sã o întrebi
pe Madonella longilinã care s-a aºezat vizavi ºi stã acum
picior peste picior. Tânãrã ºi seninã. Sã ºtii cã bãieþelul
ãsta, mutrã ãsta mic, care se foieºte întruna în dreptul
geamului – ºi care are toate ºansele sã-þi supravieþuiascã
-, o sã se transforme într-o zi într-o stafidã, o sã-ºi facã
într-o zi cuib în el tot soiul de gângãnii, ºi tu nici mãcar no
sã fii acolo, cu el, când o sã moarã, mãcar sã nu se simtã
atât de îngrozitor de singur?! Spune dacã poþi, dacã-þi dã
mâna!
Zâmbeºte. S-a prins cã o priveºti fix – ºi zâmbeºte.
Încearcã sã fie politicoasã, sãraca! Pun pariu cã nici nu þiai
pus problema. De ce ai face-o? Tu nu eºti laºã ca mine,
sã te temi ºi de umbra ta; nu când ai un asemenea zâmbet;
nu cu un asemenea calm, care cu siguranþã nu-i de faþadã.
Tu iei lucrurile cum vin, nu-i aºa? Nu te pripeºti, dar nici
nu dai îndãrãt. Ai firescul în sânge. Felul cum surâzi, cum
îþi treci degetele prin ciuful lui de mutriºoarã simpaticã…
-Îþi place la fereastrã, Flo? (Rãspuns afirmativ din
cap.)
-Mami, cât face trenul ãsta pânã la Cluj?
-Patru-cinci ore.
-E mult patru-cinci ore?
-Nu e aºa de mult. Dacã te plictiseºti, uite, du-te la
fetiþa aceea de pe coridor, întreab-o dacã vrea sã se joace
cu tine; întreab-o cum o cheamã!
-Bine, bine… Hei, cum te-o fi chemând, vrei sã te
joci cu mine?
-M…da, Antonia. ( E o fetiþã cu nasul în vânt, ochi
cãprui ºi pãrul castaniu, care îl are pe vino-‘ncoace. Poartã
un costumaº verde deschis – tricou fãrã mâneci ºi
pantalonaºi trei sferturi – ºi sandale portocalii în picioare,
cu floricele galbene deasupra. ªtiindu-se centrul atenþiei,
îndoaie genunchii ºi se lasã sã spânzure într-o mânã de
bara de sprijin de pe coridorul trenului. Flo, cucerit, o
imitã.)
-Unde mergi?
-Pânã la Cluj.
-ªi eu. ªtii cât face trenul ãsta pânã la Cluj? Patrucinci
ore.
-Dacã era accelerat sau rapid, fãcea mai mult, fãcea
încã pe-atâta!
-Nu cred.
-Poþi sã nu crezi. Întreab-o pe bunica mea. Ãsta e
intercity ºi intercityul e cel mai rapid. Aia e mama ta?
-Da. De ce nu e rapidul cel mai rapid?
-Fiindcã e intercityul mai rapid, no!
-Atunci de ce nu-i spune lui - rapid?
-De-aia, no!
-Ce-ai acolo? Îmi arãþi ce-ai acolo? (Aratã spre
buzunarul fetei, care pare umflat.)
-Nu-þi spun.
-Hai, mããã…, de ce eºti aºa? E o jucãrie, nu?
-Nu.
-E o pãpuºã!
-Nu.
-Un breloc.
-Nu.
-O minge.
-Nu.
-Un elicopter.
-Nu.
-O zebrã.
-Nu.
-Un mãr.
-Nu.
-O scobitoare. O nucã. Un stilou. Un zeppelin.
-Nu, nu, nu - ºi nu. Ce-i ãla un zeppelin?
-Îþi spun dacã-mi arãþi.
-Nu-þi arãt.
-Atunci nu-þi spun.
-No, ºi? ª’-aºa n-o sã ghiceºti nici în o mie de ani,
nici peste un milion, nici peste o mie de milioane de ani,
nici peste o milionime…
-Hai, mã, aratã-mi! De ce nu-mi arãþi? E un secret?
-Nu, no, da’ nu-þi arãt.
-Spune, mã… Þi-e ruºine? De ce þi-e ruºine de mine?
Þi-e ruºine fiindcã sunt bãiat?
-Nu. Nu de-aia…
-Þi-e ruºine! Þi-e ruºine! Þi-e ruºine fiindcã n-ai mai
avut prieteni bãieþi!
-Da – nuuu… ªi încã câþi!…
…Doi la prefecturã, doi la primãrie, unul la ºcoala de
bãieþi, unul la ºcoala de fete, unul la catrindalã, altul la
spital… Unul, care se tot þinea de capul ei, pe unde apucau.
O fãceau repede, din picioare, deobicei noaptea târziu, în
scara blocului, fie la el acasã, fie la ea. Tipul era superdotat,
dar… o umplea de spermã cât ai zice peºte – ejacula
precoce. O atrãgea însã asemãnarea dintre ei: ºi ea era
virilã; ºi ea ejacula precoce, doar cã mental! Apoi - unul
într-o maºinã, un italian despre care nu-ºi amintea decât
gustul lasagnei consumate înainte, în doi, ºi prost digerate
(împreunã cu alte câteva amãnunte scabroase!). Unul, întro
camerã de hotel. Privirile greu încãrcate de subînþelesuri
ale portarului ºi ale recepþionerei. Dupã care blanc. Blackout.
Mici flash-uri disparate. Tipul dedesubt, ea deasupra,
gândindu-se “Nu mai miºcã, dracu’, molâul ãsta? Aºteaptã
sã fac totul eu?”. ªi cum a þâºnit afarã, fericitã cã nu mai
trebuie sã-ºi stãvileascã râsul, hohotele în rostogolul
cãrora ºi-a dat drumul pânã la parter, decolând apoi cu
viteza unui avion cu reacþie.
-Uite, mami, cum e – s-a dus!
-Dacã eºti rãutãcios… Poartã-te frumos cu ea ºi o
sã stea.
-De ce nu vrea sã-mi arate ce are? Are o jucãrie ºi nu
vrea sã mi-o arate!
-Ei, vrea ºi ea sã parã mai interesantã…
-Ce sã-þi spun… Ce amuzant! Ce nostim! (Voce

scâncitã.) De ce mã priveºte? Spune-i sã nu mã mai
priveascã aºa!
…
-Cum te priveºte?
-Aºa.
Pesemne nici el nu-i putea suporta întotdeauna
privirea, felul cum stãtea la pândã. De multe ori, ca sã
scape, o trãgea la piept ºi o încolãcea cu braþele. Ea se
încãpãþâna sã-i reziste. În asemenea momente, pe chipul
lui se citea limpede contrarietatea. Ca atunci, în tren, când
a condus-o dupã Revelion acasã. (Ea ar fi preferat ca el
sã-i fi dat scurt o palmã, în loc sã o compãtimeascã, sã
încerce sã o consoleze.) Cine se uitã aºa trebuie cã e
bolnav, trebuie cã suferã de ceva! Pe copii îi iritã – ºi atât;
adulþii, în umanitarismul lor, vor sã te trateze.
- Gata, Florin, terminã cu fiþele. Nu mai scoate, mãi,
limba la oameni! Cine te-a învãþat aºa?
-Mã laºi?!…
Þi-e sete, umbli prin bagaje dupã sticla de apã.
Aproape cã era sã uiþi: pahare rãspândite în toatã bucãtãria;
te ameþiseºi bine ºi R. te-a poftit dincolo, în încãperea
care era ºi dormitor, ºi camerã de zi, ºi bibliotecã, sã ascultaþi
niºte muzicã: Omul cu ºobolani, Oasis. Prietena lui era
plecatã din localitate. ªi te-ai dus sã returnezi o carte.
Eraþi colegi de facultate, vã simpatizaþi. R. scria poezii
foarte frumoase, þi-ai dat seama, chiar dacã tu nu apreciai
în mod deosebit poezia. Aþi continuat sã vã piliþi, tu
rãsturnatã pe pat, R. aºezat într-un fotoliu, lângã rafturile
pline de poets maudits. Ai putut sã descifrezi un titlu:
Opere de Virgil Mazilescu, his favourite. R. vorbea întruna
despre literaturã, chiar ºi când era beat – ºi era mai tot
timpul beat, sau, în orice caz, avea un soi de febrilitate de
alcoolic, deºi, altfel, pãrea un ins placid, potolit. La un
moment dat l-a rãzbit însã foamea. S-a ridicat ºi a trecut iar
în bucãtãrie, sã îºi facã un sandwich. La întoarcere avea
ochii roºii, sticloºi. S-a apropiat de tine, ºi-a scos hainele,
te-a ajutat ºi pe tine sã te dezbraci. Nu te-ai împotrivit. Dar
bãuserãþi prea mult, ºi tu, ºi el; îmbrãþiºarea voastrã
de ce iubim bãrbaþii
105
lâncezea. R. s-a cãznit din greu sã bolboroseascã ceva ce
semãna parþial a scuzã înainte sã adoarmã cu capul pe
pieptul tãu. Aþi rãmas aºa, înlãnþuiþi, toatã noaptea. ªi, pe
mãsurã ce aburii vinului scurs seara întreagã se evaporau,
era ca ºi cum þi-ai fi reintrat în trup. Regãseai liniile lui
ferme ºi sinuozitãþile lui - ca ºinele de tren. Patul era amplu.
Atât. (Restul nu conta: Judecata, sfârºitul, vinovãþiile,
remuºcãrile, toate emilydickinsonismele. Numai “Ample
make this bad”, forever.) Un ceas ticãia firav, monoton,
aproape de urechile tale; mãsuþa de la cap se scutura uºor
la trecerea tramvaielor în stradã sau, mai târziu, a vreunei
maºini de mare tonaj, iar, pe mãsuþã, exact unde cãdea
lumina becului de la o lampã de-afarã, prin crãpãtura dintre
perdele, o sticlã, pe trei sferturi goalã, se clãtina puþin.
Ochiul tãu percepea însã miºcarea perfect. Mutându-þi
privirea la baza sticlei, puteai desluºi, de asemenea, luciul
stins al inelului tãu de argint. “Dã-l jos, mã zgârii!”, îþi
poruncise R. mai devreme, când era grãbit, când încã îl
mâna de la spate dorinþa sã rãzbeascã cu tine, prin tine.
Te-ai executat fãrã crâcnire. R. a zãcut multã vreme cu faþa
îngropatã în pãrul tãu, strivindu-te aproape sub el, pânã
sã se dezmeticeascã. Iar când s-a dezmeticit, s-a simþit
dator sã mai încerce, sã-þi recâºtige stima sau, ceea ce-i
totuna, sã-ºi satisfacã orgoliul masculin rãnit, dar l-ai oprit.
I-ai luat obrajii în mâini, i i-ai netezit cu palmele. Mai mult
decât le-ai dãruit celorlalþi vreodatã.
…Ei, dã-l încolo de inel! L-ai pierdut – l-ai pierdut.
Asta poate sã însemne orice, în definitiv. Adicã nimic…
(Antonia reapare în cadru, pe coridor. Se posteazã,
ostentativ, cu spatele la cei din compartiment. Priveºte pe
fereastrã.)
Mama: -Du-te la ea, vorbeºte cu ea! Roag-o sã se
joace iar cu tine!
(Florin se duce lângã Antonia. O vreme privesc
amândoi pe fereastrã, ignorându-se reciproc. Flo cedeazã
primul.)
El: -Vrei sã ne jucãm?
…
El: -Uite, mamã, de ce nu vorbeºte cu mine? Vorbeºte
tu cu ea! Hai, te rog, vorbeºte cu ea!
Ea (urnindu-se brusc din loc): - Mã duc sã-mi aduc
pãpuºile!
În aºteptare, Flo se întoarce pe cãlcâie. Trece pe
lângã tine cu pas indiferent. Apoi face iar stânga-‘mprejur
ºi nu mai fenteazã. Vine spre tine. Schiþeazã gestul unui
bobârnac direct sub nasul tãu:
-Pardon!…
Schiþezi ºi tu un zâmbet, cum te pricepi mai bine:
-Mã laºi?!…
Pentru o clipã, privirile vi se scurtcircuiteazã,
întâlnindu-se undeva în eter – douã fulgere.
*
Acasã gãseºti inelul lui în coºul cu rufe murdare. Te
gândeºti dacã sã-i rãspunzi la ultimul e-mail. De când aþi
schimbat hârtia ºi pixul pe computer ºi internet, în mod
bizar, corespondenþa voastrã treneazã.

106 de ce iubim bãrbaþii
Nora IUGA
Bucureºti, 8 august 2005
ora 1.25
ªtiu cã o sã þi se parã ridicol; dupã nouã luni de
tãcere, scrisoarea asta ca sã-þi spun ce? un fleac, o chestie
fãrã noimã. te ºi vãd zîmbind. crezi cã-i un pretext. de ceaº
recurge la pretexte cînd nu mai e nici o mizã în joc. totul
e pe bune, de-asta mã neliniºteºte. m-am gîndit sã-þi spun
þie pentru cã tu oricum nu mã cunoºti. confesiunile cele
mai intime se fac în trenuri, în spitale, unor inºi fãrã nume,
fãrã adresã, unor prezenþe pasagere. ah, anonimatul ãsta
e ispititor ca singurãtatea. mi-ai spus cu aerul cel mai
nevinovat cã nu sînt femeie ºi cã nici nu vrei sã ºtii ce fac
ºi ce gîndesc - asta-i neimportant - mi-ai spus cã nu te
intereseazã decît ce-am uitat. de aici a început totul - pe
1 iunie 2004. ºi la ora 23.30 ne-am despãrþit definitiv,
auzi, definitiv. mestecenii foºneau, feriga foºnea aproape
perfect. nu lipsea decît îngerul... chiar mã neliniºteºte. o
viaþã întreagã am avut numai prieteni bãrbaþi. eu îi cãutam
pe ei, ei mã cãutau pe mine. Fãrã îndoialã, prieteniile
astea... comunicarea, afinitãþile, vai, vai, spirite
îngemãnate, cunoºti gargara, trec în cele din urmã brusc
în altceva - ca laptele-n brînzã, ca vinu-n oþet. de ce
glandele noastre se încãpãþîneazã (ºi reuºesc!) sã te
convingã cã ele sînt reproducãtoare de spirit. aºadar nu
puteam sã leg prietenii decît cu bãrbaþi; poate cã undeva
pe ascuns, aproape inconºtient, confundam borcanele.
femeile mi se pãreau proaste ºi total neinteresante. aveam
impresia cã pînã ºi dragostea - sectorul lor predilect -
devenea în conversaþia cu ele o temã fãrã variaþiuni.
noroc cã nu dura mult pentru cã iubirile se terminau
repede. ºi dacã femeile nu vorbesc despre dragoste, nu
vorbesc despre nimic. iar bolile, bucãtãria ºi copiii nu
sînt specialitatea mea. am avut numai douã prietene în
toatã viaþa (vorbesc de trecut, între timp...), pe Gabriela
ºi pe Mariana. cînd mã uit în urmã la anii aceia mã mir ºi
eu ce m-o fi apucat, pentru cã acum prietenia lor m-ar
plictisi de moarte. cu bãrbaþii era altfel. cu ei vorbeam
despre simultaneitatea timpului, despre energia dinafara
materiei, despre intenþia care nu e a omului, nici a naturii,
ci a drumului. vorbeam cu bãrbaþii parcã fãceam dragoste.
vorbeam cu bãrbaþii despre convoaiele de balerini de la
Sachsenhausen, despre meteoritul Tungus, despre
gãurile negre; despre cum fizica imitã fizicul ºi cum
avionul s-a luat dupã pasãre ºi robinetul - de ce nu? -
dupã organul bãrbatului ºi pîlnia... ºi cum am luat eu
nota 10 la examenul de materialism ºtiinþific cu Henri
Wald cînd i-am spus cã nu-mi pot reprezenta cosmosul
decît comparîndu-l cu trupul meu... vai, vai, drãguþul de
Liiceanu m-ar numi imediat caprã metafizicã ºi încã ce
caprã! zãu cã n-ar greºi deloc, deloc. mergeam la serate.
bãrbaþii se adunau în grupuri compacte ºi vorbeau despre
afacerea Watergate ºi despre clubul de la Roma, despre
iezuiþi ºi jeanseniºti, despre Beckenbauer ºi Gullit - voiam
sã spun ºi eu ceva despre Pascal, dar femeile îmi arãtau
nenumãratele game de culori ale rujurilor Revlon; urechea
mea se fãcea pîlnie, se lungea spre cercul bãrbaþilor ºi
numai dupã 200 gr. de Moscovskaia îndrãzneam sã-mi
arãt inteligenþa ºi femeile se simþeau trãdate, unele chiar
îmi reproºau cã le complexez. dacã cineva m-ar fi întrebat
ce apreciez mai mult la un bãrbat, aº fi spus fãrã nici o
ezitare: spiritul. acum cînd totul a rãmas în urmã îmi dau
seama cã eu intuiam ceva foarte exact... ºi anume cã el,
creierul, e organul nostru cel mai erotic, cã el, creierul, e
sexul nostru total. cînd sexul inferior, sexul dobitoc, se
închide în cochilia lui de lemn ca într-un sicriu mic pentru
oseminte, sexul total pulseazã ca o uriaºã roºie, imens ºi
asurzitor în deriva simþurilor atingînd sexualitatea maximã
ºi nemãrginitã. unde am ajuns?
tîrziu, înainte de a adormi, defileazã sub pleoapele
mele închise ºirul de bãrbaþi pe care i-am iubit. unul slab
ºi foarte palid... am lipsit toatã noaptea ºi m-a aºteptat.
am venit în zori cu rochia ºifonatã, cu pãrul ud, mirosind
a vodkã; îi simt palma grea lovindu-mã pe unde apucã.
îmi vine sã-l muºc pînã la sînge. îmi place, e o ispãºire.
acum mã dezbracã precum dezbraci un copil. mã bagã în
baie, mã sãpuneºte, dã drumul la duº, curg de pe mine
zoaiele, curge vina ºi scîrba. mã înfãºoarã în prosop, mã
ia în braþe, mã duce în pat... acum eºti curatã, spune. se
uitã la mine ca la Maica Domnului. unul schizofrenic ºi
matematician. viscoleºte afarã ca-n Bacovia... prãpãd
înapoi ºi-nainte. într-o mansardã, el pe-o canapea la un
perete, eu pe-o canapea la peretele opus. foºnesc
cearºafurile; somnul e un lighean gãurit. pînda mãnîncã
pe îndelete distanþa dintre douã corpuri. ºi, deodatã, el
cald lîngã mine; vorbim nemþeºte. de ce vorbim
nemþeºte? ne ascundem în alþii. ba nu, alþii se ascund în
noi. funcþionãm non stop pînã la ziuã în limba germanã
doar cu pauza de-o þigarã. ºi nu s-a repetat. niciodatã.
pentru cã trebuia sã rãmînã.
unul inginer pensionar. la Roºiorii de Vede singur cuc
într-o camerã mobilatã cu sticle, coloane de sticle, bãuturi
ordinare: Verde - te-am vãzut printre morminte. Secãricã -
adio mamã. molan negru ºi gros ca un sînge stãtut. el, în
cãruciorul cu rotile. eu, o fatã cu cozi negre, operatoare la o
centralã manualã. “hai, mai cîntã, danseazã-mi!”.
eu, Marlene Dietrich cu pãlãria lui neagrã de fetru
pe cap. el, profesorul Unrat. eu, îngerul albastru. el,

frecîndu-se cu o mînã la ochi, cu cealaltã în buzunarul
pantalonului. scîrba seamãnã ca douã picãturi de apã cu
mila. îl sãrut pe chelie ºi închid încet uºa dupã mine sã nul
trezesc.
de ce îþi scriu toate astea? spuneam cã ceva mã
neliniºteºte. a, da. de vreun an ºi mai bine bãrbaþii nu mã
mai cautã. au început sã mã caute femeile, femeile tinere,
fetele; îmi telefoneazã, îmi dau întîlnire. vor sã vorbeascã
cu mine. cum s-au inversat lucrurile. chiar, bãrbaþii nu mã
mai cautã de cînd nu mai sînt femeie. nu îmi mai vãd creierul,
nici eu nu mai am nevoie de ei. îi inventez sau poate, tot
aºezîndu-se în mine strat peste strat ca nisipul cu atîtea
fluxuri ºi refluxuri, s-a format acolo un nou organ... se ºtie
doar cã funcþia creeazã organul, nu? nici acum nu-mi plac
femeile. pentru cã dacã îmi plãceau, dacã atingeam cu ele
acea reciprocitate dupã care tînjim atît, nu aº fi fost
constrînsã sã-mi creez organul ãsta aberant, substitutul
femeii care nu mai sînt, substitutul bãrbatului care nu mai
vine. poate cã bãtrîneþea e starea paradisiacã în care ne
regãsim androginul. divaghez, dragul meu. sînt penibilã.
filozofie de doi bani. e foarte tîrziu. noaptea umblã duhuri
strãine; spun tot ce-mi vine la gurã. vezi, cînd atingi
condiþia întregului, cînd departele devine aproape ºi fãrã
devine cu, singurãtatea e lumea ºi moartea ceva care
trece. dar sînt fericitã cã eºti în mine fãrã sã mai fii în
afara mea. ãsta e destinul vostru, al bãrbaþilor, sã ieºiþi
din femeie ºi sã intraþi la loc în femeie. de-asta iubesc eu
bãrbaþii mai mult decît propria mea viaþã, spuneam
undeva... nu ºtiu în ce punct al planetei te afli acum, nici
nu ºtiu dacã mai trãieºti... ºi gîndul meu la cine se duce?
poate e aºa cum zice Florica mea, þiganca, atunci cînd îmi
dã în bobi: “el gîndeºte împrãºtiat în lume, dar ºtie cã
gîndul lui ajunge la dumneavoastrã...” hai, rîzi, dragule,
rîzi, hîrtia e rãbdãtoare ºi cîte inepþii am scris aici. auzi,
sã-mi pierd eu bunãtate de noapte ca sã explic de ce
iubesc bãrbaþii, cînd e atît de simplu sã spui: fiecare gol
trebuie umplut; cum împingi un pian într-o casã, cum
împingi un cuvînt într-o tãcere.
a ta Nora
Doina JELA
Dragã Nicoleta Sãlcudeanu,
Cred cã vã imaginaþi la ce comutare de interese, sau
la ce probã de supleþe ºi umor mã supuneþi cu ideea asta
nãstruºnicã.
Eram gata sã mã întreb dacã Vatra nu a devenit
Elle, dar mi-am adus aminte cã de altfel respectabila
doamnã a mai dat asemenea dovezi de simþ ludic, scoþând
la un moment dat cea mai îndrãzneaþã culegere de erotism
subþire din ultimii 15 ani. Îþi trebuie libertate interioarã
pentru asta, aºa cã indiferent de ce-o sã vã iasã, eu vã
felicit de la început.
În ce mã priveºte, însã, o sã-mi daþi voie, ca sã nici
nu vã refuz, nici sã fac un efort peste puterile (umorul ºi
de ce iubim bãrbaþii
107
disponibilitatea mea), sã o scald, cum se zice, spunânduvã
de ce sunt de pãrere cã femeile ar trebui mai degrabã
sã-i iubeascã pe bãrbaþi, în ambele înþelesuri ale
cuvântului: s-ar cuveni ºi le-ar prinde bine. (1)
În primul rând ar trebui sã-i iubim din vinovãþie: au
fost alungaþi din rai din pricina uneia dintre noi. Prima. ªi
în ciuda a ceea ce vor ei sã dea impresia, raiul li s-ar fi
potrivit mult mai bine. Ba chiar în ciuda prezumþioaselor
alegaþii de vulpe-de-ambele-sexe care nu ajunge la struguri,
ºi nouã ºi lor raiul ni s-ar fi potrivit mai bine decât porcãria
de lume în care trãim. (Sã nu-mi cereþi sã dau statistici
privind contribuþia lor sau a noastrã la porcãria cu pricina,
sunt sigurã cã nu e cazul sã avem nici cel mai mic complex
în privinþa asta).
În al doilea rând ar trebui sã-i iubim din prietenie
ºi… înþelegere umanã: fiindcã sunt mult mai nelalocul
lor în lumea unde au fost azvârliþi (asta care e ºi cum
e), sau poate tocmai de aceea, se strãduiesc atât de
mult sã-ºi justifice, sã merite sã ocupe acest (nela)loc,
încât, dacã au norocul unui strop de geniu, se trezesc
creatori de lumi. ªtiþi treaba cu creaþia ca substitut de
procreaþie: cine dã viaþã pur ºi simplu, nu mai simte
nevoia s-o explice, s-o nege, s-o cunoascã sau s-o
înlocuiascã.
În al treilea rând ar trebui sã-i iubim din fair
play : fiindcã indiferent din ce carenþiale impulsuri, atunci
când se apucã, scriu cãrþi mai bune ca noi, gãtesc sosuri
mai savuroase ca noi, ºi la fel stã clasamentul ºi la
parfumuri, rochii, case, muzicã, avioane. Sã nu-mi spuneþi
cã le fac pe toate pentru noi, fiindcã nu despre asta e
vorba. ªi nici cã, vezi Doamne, condiþia socialã a femeii
de-a lungul secolelor. Asta chiar cã e pâinea feministelor
ºi nu cred cã se cade sã le-o luãm de la gurã.
În al patrulea rând ar trebui sã-i iubim din
« curiozitate epistemicã », vorba unuia dintre ei: de la
tãierea în douã a fericitului autosuficient androgin,
umanitatea este alcãtuitã din douã jumãtãþi ºi ce ºtie
Jumãtatea-Ea, jumãtatea-El n-o sã ºtie niciodatã, ºi invers,
decât cunoscându-se reciproc ºi împãrtãºindu-ºi reciproc

108 de ce iubim bãrbaþii
cunoaºterea. Incursiunea în lumea interioarã a Celuilalt,
iar alteritatea sexualã este alteritatea sui-generis, este una
mai pasionantã decât orice cãlãtorie, dacã avem curajul
sã o întreprindem. Dacã prietenia masculinã este un
narcisism, feminismul pur ºi dur nu e altceva.(2)
În al cincilea rând ar trebui sã-i iubim din egoism ºi
simþ al realitãþii: fiindcã sunt jumãtatea noastrã din ce în
ce mai micã, numeric vorbind, ºi murind cu zece ani mai
devreme din gust al primejdiei, neînþelegere a rostului
lumii, alcool, sex, drog, rãzboaie, devin jumãtatea noastrã
atât de micã încât am auzit cã nu e deloc imposibil ca
într-o bunã zi sã rãmânem noi înde noi, cele de ne întâlnim
pe la Din dragoste, Iartã-mã, Surprize surprize, De trei
ori femeie, Xena, Prinþesa rãzboiului, sau aºa ceva.
Lumea aceea ar fi, pãzi-ne-ar Domnul, atât de plicticoasã
încât am ajunge sã iubim ºi amintirea parlamentarilor
agramaþi ºi trufaºi, consumatori pe laptop de filme porno,
sau a stadioanelor de fotbal ºi a zidurilor scrise cu
porcãrii.
În al ºaselea rând ar trebui sã-i iubim dintr-o
elementarã tandreþe ºi reciprocitate:
fiindcã în mai mare mãsurã decât femeile, îmbãtrânesc
fãrã sã se maturizeze ºi deºi ar face moarte de om pentru a-
ºi pãstra iluzia independenþei, nu sunt, de pildã, în stare
sã-ºi toarne în farfurie un polonic de supã, nelãudaþi ºi
neîncurajaþi. Asta, desigur, fiindcã tot ce fac, fac sã placã
nu Bunului Dumnezeu ºi propriei lor conºtiinþe, ci unei
femei.
Desigur ar mai trebui sã-i iubim dezinteresat, din
admiraþie pentru eficienþã în „rãzboiul dintre sexe”: fiindcã
ne facem cu ajutorul lor copiii, pe care ni-i creºtem singure
ca sã ni-i sufle de sub nas, la zece ani, cu o bicicletã, sau
cu o invitaþie la pescuit.
Sau fiindcã deºi trãiesc totul mai greu ca noi, fac
totul mai uºor.
Dovadã cã unul singur scrie ca din joacã, vreme de
un an, din nevoia legitimã ºi respectabilã de a-ºi întreþine
familia (într-o lume rea, dar încã, slavã Domnului,
patriarhalã) o tabletuþã uºoarã ºi rãcoritoare ca o
bomboanã cu mentã, în revista Elle, le adunã la sfârºit pe
toate grãmadã într-o pungã galbenã pe care scrie „Cartea
care dãinuie” sau „Bunul gust al libertãþii” (vrãjealã) ºi o
mulþime de femei (în clipa asta doar dvs., Nicoleta
Sãlcudeanu, ºtiþi câte ºi nici dvs. pesemne) se adunã,
gratuit ºi fãrã mãcar sã le treacã prin cap gândul vreunei
recompense bãneºti, sã contracareze efectele nebuniei
create. Nu vãd drept sã spun nici o ºansã ca unui escroc
sã-i vinã ideea sã pirateze cartea noastrã, sã-i adauge niºte
coperte identice ºi sã o scoatã pe piaþã fãcându-se om.
ªi, de data asta, chiar în fine, ar trebui sã-i iubim din
bun gust: ca ºi femeile adevãrate, bãrbaþii adevãraþi sunt
rari, rari, rari.
Dacã instituiaþi ºi un clasament, un premiu, ceva în
genul „Bãrbatul anului” Nicoleta Sãlcudeanu, vã dãdeam
ºi lista mea. Nu foarte lungã, dar ºtiþi ºi dvs., în iubire
cantitatea nu se converteºte în mod necesar în calitate.
ªi, apropo de acest premiu o indiscreþie: în ciuda
aparenþei ei de fuºãrealã, m-am documentat, sã ºtiþi, pentru
„contribuþia” de faþã, recitind aproape în întregime, în doar
câteva zile, cãrþile unuia dintre bãrbaþii adevãraþi de pe
lista mea. Ele se numesc: Politeþea ca armã, Despre
lucrurile cu adevãrat importante, Sfidarea memoriei…
(1) Mult mai bine decât asexuatul …feminism hard
al cãrui paradox ºi inconvenient totodatã este cã, pe
mãsurã ce devii mai feministã, eºti mai puþin femininã.
(2) Dar lãsând gluma la o parte ºi devenind foarte
serioase. Aveþi o rochie pe talie, cu fermoir la spate ºi
trebuie sã mergeþi la o petrecere, Nicoleta Sãlcudeanu.
Cine aþi prefera sã vã încheie fermoarul: mama, o sorã, o
vecinã, o fiicã, sau un bãrbat interesant? ªi cu care din
persoanele înºirate mai sus aþi dori sã vã duceþi la acea
petrecere, ca sã fiþi sigurã cã n-o sã vã plictisiþi?
Angela MARINESCU
Dragã Nicoleta,
În tot acest timp, de când am plecat din Târgu-
Mureº, m-am complãcut în a fi fost nepoliticoasã, din
moment ce nu am mai apãrut la redacþie, cum am promis ºi
nici nu am dat vreun semn de viaþã. Ideea este cã sunt (mã
simt) complet în afara problemei, pusã de voi în legãturã
cu “bãrbaþii” (ah!).
O fi vârsta de vinã (deºi am prietene mai bãtrâne
ce ies mereu la braþ cu amanþii (ah, ah!!), o fi vreo depresie
pe care înþeleg cã ar putea fi majorã, nu ºtiu, dar mã
copleºeºte direct ºi de nezdruncinat grija neagrã (ºi albã)
faþã de fiul meu ºi de mama ºi sora mea. Am mereu în cap
numai ºi numai mâinile lungi ºi neîndemânatice ale fiului,
ochii lui oblici ºi negri ascunºi de ochelari, ce parcã

implorã ajutor ºi ard în acelaºi timp de inteligenþã, bâlbâiala
lui feroce ºi plinã de un farmec pervers, de care se apãrã
printr-o dorinþã imensã de a comunica, nesiguranþa ºi
neîncrederea în el însuºi, dependenþa de familie,
cauzatoare de certuri ingrate din partea imuabilei lui soþii,
sãnãtatea lui precarã pe care o veghez fãrã pauzã, mersul
lui plin de graþie ce dovedeºte, totuºi, cã se aflã în
prelungirea acestei lumi, interpretãrile lui filosoficobiologice
la te miri ce întâmplãri multpreapãmânteºti, în
fine, gâtul lui, alb ºi puternic, ce face legãtura, diavoleascã,
dintre minte ºi trup.
Obsedatã de figura lui, venitã din cer, niciodatã
din vreo relaþie de-a mea cu cei de cealaltã parte a baricadei,
ce, oricum, nu au decât fiice, ei necunoscând lumea fiicelor
lor, nu mai vãd nimic în jur, nici în sus ºi nici în jos, refuz sã
mai fiu raþionalã deoarece, oricum, nu mai pot fi astfel ºi
afirm cã bietul meu copil nu s-a nãscut, doar s-a “arãtat”,
a “coborât” din cer, din aer, din stâncã, din piatrã seacã,
din orice vreþi, numai din aºa-zisa dragoste (ce cuvânt
oribil) a mea cu vreun om, nu.
Aºa stând lucrurile, pierzîndu-mi pe drum urma, am
rãmas înconjuratã de un abur, pe care-l resimt ca fiind nimicul
însuºi. ªi numai mutra indecentã, frumoasã ºi de o imperfecþiune
strigãtoare (tot) la cer a lui Alex., mã mai preocupã, eu târândumã
în urma lui ºi scriind câte ceva derizoriu, de câte ori apuc sãmi
amintesc, cu o imensã melancolie cã a mai rãmas, pe lângã
fiu, doar oboseala, îndepãrtarea, câteva cuvinte din ce în ce
mai ne(cunoscute) ºi furia.
Alina NELEGA
kamikaze
de ce iubim bãrbaþii
26.08.2005, Bucureºti
Eram vreo ºase. Mãroi, Bulane, Sãndel, frate cu
Emilia–onanistul, pe care l-am gãsit în pivniþã când ºi-o
fãcea cu ochii în cãrþile de joc cu femei goale de câte
douãj’ de mii bucata ºi mustea încet emiliaemilia...de-atunci
nu i-am mai zis nici unul Ionuþ, ca-n acte – Emilia a rãmas.
Mai era ºi Chit, frate-meu – care fura chitul de la vitrinele
proaspãt puse ºi-l mesteca. ªapte Icre, Guler, Labã ºi Gaz
erau din blocul vecin, da’ le plãcea ºi lor sã vinã cu noi.
Într-o vineri noaptea, Bulane a câºtigat la bingo ºi am
cumpãrat o ladã de spumos ºi zece pungi de croasane. Se
repara canalizarea în cartier – viaþa noastrã! Am furat niºte
preºuri de pe sfori, am presãrat pietriº deasupra gurilor de
canal ºi ne-am aºezat la pândã. Beam vin ºi mâncam
croasane. Opt maºini am prins atunci. Am cãrat la boxe ºi
casetofoane, roþi de rezervã ºi alte marafeturi – doi îl þineau
de vorbã pe ºofer – vai, sãracu’ - vã doare rãu – sã chemãm
salvarea - ºi ceilalþi cãrau pe rupte din maºinã. De la un
Fiat am scos ºi uºile.
Altã datã am furat un manechin ºi l-am îmbrãcat
frumos – eu îi dãdeam drumul de pe bloc ºi þipam –
109
aaahhhhaaaaahaaa... Se aduna lumea sã vadã ce-i - ºi
ceilalþi, jos, le goleau buzunarele. Sau ne aºezam la coadã
de dimineaþã, în faþa unui magazin închis – veneau babele
– ce se dã aici, maicã? Banane cu douã mii – serios? ªi
într-o jumate de orã se fãcea o coadã de ºaptezeci-optzeci
de oameni –pe urmã noi o ºtergeam, stãteam pe bancã ºi
ne uitam cum se ceartã ãia, când se deschide magazinul.
Uneori se ajungea ºi la bãtaie ºi atunci mai goleam ºi noi
niºte portmonee – da’ pe urmã le puneam frumos la loc.
Ce ne mai plãcea sã ne batem joc de babe– ne
luam uºor cu maºina dupã ele ºi vorbeam tare – auzi, pe
asta o futem, bã, ce i-aº trage-o, în cur, ba nu, mãi, o
regulãm toþi odatã – ºi baba o lua la trap ºi când nu mai
suporta trecea în fugã strada. Nu toate supravieþuiau.
Maºini n-am furat niciodatã. Numa’ Dacii. Le luam
ºi le duceam sus în vârful dealului, dupã care le dãdeam
drumul sã vedem cum se fac praf pânã jos – nu era mare
pagubã. Uneori mergeam noaptea prin oraº cu ele – fãceam
“falezã”. Ai fãcut vreodatã asta – eram câte ºapte-opt ºi
ne plimbam prin cartiere ºi când vedeam câte-o gagicã
mai kashtoakã ne opream ºi urlam – auzi, þuca, cum
ajungem la falezã? Rahat, ce falezã –ne plãcea nouã
cuvântul ãla, credeam cã e vreo chestie porcoasã – ºi alea
credeau tot aºa, cã ne înjurau cum le venea la gurã – ºi noi
urlam dupã ele – faleeeezã, faleaaaazã, faluuuzã,
falââââzã...faliiiizã...
Aveam cincisprezece ani când l-am întâlnit pe
Duke. Asta n-o ºtiai nici tu, nu? Crezi cã întâmplãtor eram
atunci pe Hell’s Baby? Hai, cã meriþi sã-þi povestesc– în
fond, avem toatã noaptea la dispoziþie, sã te alegi ºi tu cu
ceva...
Era într-o duminicã dupã-masã, ne plictiseam de
moarte ºi stãteam toþi cãþãraþi pe banca din spatele
blocului, mâncam seminþe ºi ne uitam la Sãndel cum se
chinuie sã-ºi repare a suta-mia oarã rabla aia de bicicletã,
pe care sã ne dãm cu rândul. ªtii cum e duminica între trei
ºi cinci în cartiere – ºtii pe dracu’... nici iarba nu creºte,
praful se ridicã în luminã foarte încet, e o liniºte sinistrã,
întreruptã din când în când de urletele copiilor ºi te lovesc,
pe rând, mirosuri dinspre bucãtãriile de bloc, multã ceapã
prãjitã, uneori zacuscã ºi mititei, alteori se aude cum se

110 de ce iubim bãrbaþii
screme de plãcere în baie vecinul Nicu de la doi ºi o vezi
pe nevastã-sa cum iese în sutien în balcon sã tragã o
þigarã cu Pandelica de vizavi. Eram aproape amorþiþi când
a apãrut pe motorul lui care duduia ca o mitralierã – de-au
zburat hainele puse la uscat pe balcoane ºi au început
toþi câinii sã latre. Nu cã ne-a trezit – am sãrit ca arºi –
parcã venise sfârºitul lumii – ºi când a oprit în faþa bãncii,
în trombã, Sãndel s-a trântit pe burtã, printre ºuruburi ºi
chei franceze, ca la bombardament. S-a uitat la noi pe
rând, ne-a mãsurat de sus în jos – pânã când Mãroi, mai
curajos, a zis aºa, cu juma’ de gurã – ce, bã – ce – s-a
defectat þeava cu ºmecheri? ªi vreo doi au chiþãit speriaþi,
da’ mai mult n-a îndrãznit nimeni sã zicã. Era un puºti de
vreo ºaiºpe-ºapteºpe ani, da’ arãta de douãzeci, avea o
bãrbiþã subþire ºi neagrã ºi purta rasta. Era prima oarã cã
vedeam unu’ cu rasta, pe bune, ºi am crezut cã-i chiar
din ãla venit de-acolo, din lumea aia la care noi numa’
visam ºi uneori Labã mai încerca un raggae, da’ n-avea
voce ºi atunci o dãdea în hip-hop, da’ n-avea pic de ritm
ºi-atunci ne mulþumeam cu empetreieru’ lui Bulane, care
avea pãrinþi cu bani. Duke arãta aºa...parcã venea din
Fight Club...ºi avea o pereche de blugi rupþi ºi un maieu
negru, rupt ºi ãla, pe care scria – pe o parte, Hell’s Baby
ºi pe cealaltã Duke. Pe piept avea un tatuaj – îl ºtii – un
blazon pe care-l inventase el, cu doi vulturi care sfâºie
un leu furios - ºi ochii nu i se vedeau de dupã ochelarii
de soare, aºa cã nu-þi puteai da seama unde se uitã - ºi
atunci, nu ºtiu ce m-a apucat, cã i-am zis aºa, ca-n filmele
lui Tarantino, printre coji de seminþe: Hey, Duke, did you
fucking enjoy the show ?
Acuma, sã ºtii cã nici ªapte icre, nici Gaz nu erau
niºte labe triste, da’ au încremenit ºi am vãzut cum s-au
încordat ca sã tragã ºi ei niºte pumni, la o adicã, da’ în loc
de asta Duke deschide gura ºi zice aºa, la pleznealã – lasã
pãsãrica – ºi direct lui Chit – cum o cheamã? ªi Chit zice,
automat, ca la ºcoalã: pãi – Cami... ªi atunci el - ce crezi,
îmi face un semn scurt aºa, de parcã ar alunga o muscã -
hopa sus, Kami. Kamikaze...ºi am urcat fãrã sã-mi treacã
mãcar prin cap sã spun nu. Aºa era el – de parcã n-ar fi
fost fericire mai mare decât sã faci ce spunea el, era aºa
normal, aºa...aºa era. Dacã mi-ar fi spus cã soarele rãsare
din þeava lui de eºapament, l-aº fi crezut.
De-atunci aºa ne-au rãmas numele: lui – Duke,
ºi mie – kamikaze. Toatã povestea a durat vreo douã luni
– pe urmã el a plecat cã nu se-nþelegea cu taicã-sãu, se
bãteau ca chiorii ºi bãtrânu’ era dus complet, a ºi murit
într-o zi cã s-a-mbãtat ºi-a dat peste el tramvaiul 29.
Îmi mai dãdea câte-un telefon din când în când,
sã ne vedem. ªi eu eram acolo de fiecare datã, nu mi-ar fi
trecut prin cap sã nu fiu. Îl aºteptam la marginea drumului,
gata sã-ncalec din mers. Nu oprea de tot – ºi eu sãream în
spatele lui, stârnind vântul. Vântul morþii, vântul divin,
jocul nostru preferat. Întâi e ca o rãsuflare, nu ºtii de unde
vine – pe urmã o adiere, pãrul începe sã-þi fluture, respiraþia
þi se taie - ºi el, vântul, începe sã te soarbã. Ca un vârtej,
o tornadã, un uragan, taifunul te ia cu el ºi mori ºi renaºti
ºi mori ºi renaºti, pânã când zgomotul exploziei te opreºte.
ªi un alt vânt, plin de fum, mirosul de carne arsã care
aduce cu el strigãte de agonie. ªi tu nu eºti acolo, n-ai
murit, alþii au plãtit pentru tine, ai câºtigat ºi de data asta,
ai fost ºi de data asta cel mai tare!
Nu-mi pare rãu decât cã nu ne-am luat rãmas
bun. S-a întâmplat aºa, pe nepregãtite, pur ºi simplu, n-a
fost nici un avertisment, nimic. Pe urmã au venit vocile
din jur, ambulanþa... Se scurgea pe targã, printre membre
desprinse, organe, aºchii de ebonitã ºi propriii lui dinþi,
era plin de sânge, de mâl, duhnea a benzinã ºi eu o
vedeam pe Hell’s Baby cum strãlucea în soarele ãla de
octombrie, cãzutã pe-o parte lângã salvarea aia cu lumini
albastre – nici acum nu-mi dau seama cum de-a scãpat
întreagã – ºi-mi venea sã urc pe ea ºi sã plec de-acolo,
printre frunzele alea galbene ºi roºii care cãdeau din
copaci ºi-am vãzut frunze cum cad peste faþa lui
nebãrbieritã, peste zâmbetul lui ºtirb, peste laba aia
carbonizatã în cizmã, numai fâºii. Atâta cã nu mã puteam
miºca, da’ nu mã puteam gândi la nimic altceva, decât cã
vreau sã plec ºi gata. Am vomat în masca de oxigen ºi nam
simþit decât obosealã. Frica de moarte e o poveste,
ãºtia ca voi au inventat-o, pentru tâmpitele care se uitã
la serialele alea cu doctori de miercuri seara. Crezi cã mai
câºtigat ca pe o curvã ponositã, ca pe o sticlã de
whisky sau ca pe o maºinã veche - numai fiindcã m-ai
reparat? Nu eu þi-am cerut s-o faci, tu ai vrut-o, au venit
ºi ãia de la Euronews, noul doctor Frankenstein – aºa þiau
spus – marele chirurg! Au fãcut o emisiune întreagã
cu tine – era sã intri ºi în Guiness book...tu ar trebui sãmi
fii recunoscãtor, cine mai are aºa o ºansã – una la zece
milioane...
ªi-acuma zici cã vrei sã vindem Hell’s Baby ºi sã
emigrãm în Canada, sã-mi iei o cãsuþã cu piscinã ºi o livadã
de nuci în spate, s-avem trei copii – Marc, Eric ºi Nicole -
sau nu – pe unul sã-l cheme Cristi, ca pe tine ºi sã-i facem
pe unul avocat, pe altul medic ºi pe Nicole s-o mãritãm cu
unul din colegii lor de facultate - ºi sã mergem la zoo, sã
facem barbecue duminica ºi eu sã mã plimb printre prietenii
tãi în costum de baie ºi sã ne facem cã nu vedem cum le
curg balele, fiindcã nici unul nu-ndrãzneºte sã miºte un
deget, ºi eu sã iau ceaiul cu nevestele lor mult mai bãtrâne
ºi mai grase ºi tu sã-mi cumperi o Toyotã micã ºi roºie,
toatã în piele, cu care sã fac piaþa ºi sã duc copiii la ºcoalã
– asta vrei? ªi pe urmã sã ne retragem la þarã, sã ne întâlnim
de Crãciun cu copiii ºi nepoþii, poate ºi cu strãnepoþii - ºi
eu sã fac bradul ºi tu sã cureþi zãpada ºi sã ne þinem de
mânã, ºi eu sã mor într-o noapte în somn ºi sã mã întindã
pe catafalcul ãla dantelat ºi toatã lumea sã plângã da’ nu
fiindcã le pare rãu dupã mine, nu - fiindcã se gândesc la
ratele de la bancã sau la propria moarte – asta vrei - sã fiu
a ta pentru totdeauna, sã ne îngroape împreunã - asta
vrei?
Ce cadou de cãcat - sã mori de bãtrâneþe! Trupul
sã te lase pe nesimþite, de-a lungul anilor, sã mori cu zile,
sã simþi din ce în ce mai des dureri ciudate, junghiuri
suspecte, crampe necontrolate, sã scapi pârþuri când
tuºeºti sau râzi, plãcerile sã devinã tot mai mici, mai rare ºi
mai greu de obþinut: un pãhãrel de coniac, un minut de
onanie în faþa televizorului - sau o fripturã nesãnãtoasã în

sânge, bine sãratã ºi piperatã. La alegere poþi avea un
cancer, o boalã de inimã, un Alzheimer, dacã ai noroc poate
scapi uºor, cu o simplã osteoporozã. Privirea e tot mai
scumpã, ochelarii mai groºi, mirosul mai greu, auzul mai
slab. Sã morfoleºti bombonele mici, sã le alegi cu grijã, cu
degetele crispate ºi tremurând, întâi pe alea roºii, cã sunt
cele mai aromate, pe urmã pe alea verzi, acum þi s-au
schimbat ºi gusturile, îþi place menta - alea galbene la
sfârºit – lãmâia îþi face gura pungã. Sã-þi ungi spatele ºi
genunchii cu alifii ca sã-þi mai potoleascã reumatismul, sã
porþi chiloþi groºi peste burta flascã, sã nu-þi poþi privi
picioarele noduroase, unghiile cornoase, pãrul rar, aspru,
cenuºiu. Sã uiþi sã mori ºi sã-þi aduci aminte abia când e
prea târziu ºi nu mai poþi savura moartea, n-o mai poþi
doza, anticipa, nu te mai tulburã nimic, nu te mai miºcã
nimic. Nu te mai poþi bucura de ea. Þi-ai ratat moartea - nu
înseamnã asta oare cã ai trãit degeaba?
Poate-am cerut prea mult – am vrut sã ne alegem
noi momentul, sã-l pregãtim ºi sã plecãm împreunã, aºa
cum alþii pleacã în vacanþã în Grecia. De ce sã te laºi pe
mâna trupului tãu care vrea sã amâne, sã mai aºtepþi? Încã
o dimineaþã sã te mai trezeºti în patul tãu, încã un mic
orgasm, tot mai mic, din ce în ce mai mic, aproape tactil, cu
un alt trup, încã o micã nevoie, una micã, dupã care ai sã
te mulþumeºti cu tot mai puþin, din ce în ce mai puþin, pânã
când pierzi – tot.
Am vrut s-o facem când gaºca s-a spart, cã i-au
luat la reeducare pe Sãndel ºi pe Emilia ºi nu ne-a mai
plãcut nici sã furãm Dacii, ne-am plictisit. Ne-am tot sfãtuit
acolo pe bancã, cum sã fie, pe cine sã chemãm, sã ne
facem un testament sau sã ne tragem o casetã cu digitala
aia meseriaºã a lui Bulane – ºi asta a durat vreo douã
sãptãmâni pânã când, pe rând, ne-am risipit care-ncotro
ºi cumva n-am mai avut chef unii de alþii. Da’ ºtiu de toþi,
þinem legãtura: Mãroi a plecat în Spania sã lucreze, Bulane
s-a pocãit ºi a început sã predice cuminþenia. ªapte Icre sa
fãcut peºte ºi cu Labã, care era ºofer de TIR, au deschis
un bordel ambulant în parcãri. Guler s-a fãcut director de
vânzãri la un supermarket din ãsta pe zece hectare ºi am
auzit cã o duce bine. Chit s-a lãsat de mestecat, cã au
apãrut termopanele - ºi s-a apucat de contrabandã cu
þigãri. Cât a fost rãzboi în Iugoslavia, mai cãra ºi arme –
aºa l-am întâlnit mai demult într-un motel – eram cu Duke,
mergeam la party-ul anual de la Snagov. L-am luat ºi pe el,
aºa am mai apucat sã vorbim ºi despre ceilalþi. Avea la el
niºte grenade de mânã foarte simpatice, arãtau ca niºte
doze mici de Tuborg. Mi-a dat ºi mie una, s-o am ca
amintire din partea lui. Mi-a zis cã s-a sãturat, cã se
înroleazã în Legiunea Strãinã. Acum o fi prin Irak – da’
bombiþa lui e încã la mine. Mã mai uit la ea, când simt cã
nu mai pot. Îmi imaginez cã-i scot cuiul ºi îþi vãd mutra aia
a ta speriatã, te aud cum cerºeºti milã, compasiune,
dragoste... Dragoste! El îºi iubea chopper-ul ca pe o
femeie, vorbea cu ea – asta fac ºi eu când merg în garaj, ºi
nu mi-o trag cu Hell’s Baby în locul lui, aºa cum credeai.
Tu habar n-ai ce-i aia, iubeºti cu vitezã legalã, iubeºti ca
sã ai, dragoste de doi bani...Nu vreau sã fiu iubitã ca un
obiect ºi dac-o sã mã nasc din nou, vreodatã, aº vrea sã
de ce iubim bãrbaþii
111
fiu un chopper sub unul ca Duke, nu nevestica fragedã a
unui vierme ca tine!
Da’ ce-i, doar nu tremuri? Hai, nu-þi fie fricã,
treaba e destul de simplã ºi nu doare – jucãm dupã reguli.
Fiindcã ai fost aºa prost - ca un cur - ºi mi-ai spus-o de
atâtea ori, mi-ai arãtat-o, mi-ai demonstrat-o. Ce þi se pare
mai preþios decât demnitatea, decât slujba, decât viaþa ta?
Asta am sã-þi iau – de asta m-am mãritat cu tine.
Mã mai iubeºti?
Oana Cãtãlina NINU
De ce iubim bãrbaþii?
Nu ºtiu
- Mã cheamã Cata, am dou㺒doi de ani, trãiesc întrun
oraº murdar ºi plin de þigani. [Îmi potrivesc microfonul]
Sunt înconjuratã de prieteni pe care nu-i merit, sunt
pateticã, pare-se frumuºicã, adeseori urmãritã de priviri
lascive, dar mai mereu singurã. Sunt narcisistã ºi
interiorizatã. Stau la cãmin, cred cã am avut o copilãrie
normalã, am avut jucãrii, am luat câteva menþiuni la ºcoalã.
Am un inel în buric, nu þin cure de slãbire, nu sunt rasistã.
Cel mai mult ºi mai mult mi-ar plãcea sã stau ºi sã nu fac
nimic toatã ziua... Sã stau aºa, pur ºi simplu... Cum atârnã
blãnile de lux peste ºuncile baºtanilor... ªtiu cã sunt
pateticã. Nu vreau nimic de la viaþã. ªi nu, chiar nu ºtiu de
ce iubesc bãrbaþii...
ªi de ce sã mai cred în tine, de ce sã mai cred cã
îmbrãþiºarea ta îmi poate sufoca orice spaimã înghesuitã
între vene, orice spaimã aºteptând transpiraþia rece ºi bilele
astea de fier ciocnindu-se undeva între tâmple. Trec din
camerã în camerã, inima mi se muleazã perfect peste colþuri.
Trec din camerã în camerã ºi tu mã þii de mânã. Camerele
nu se mai sfârºesc. ªi singurãtatea – un ciorchine de pungi
de plastic umplute cu sânge. ªi ce dacã mã þii de mânã. Pe
sub cãmaºã sfârcurile mi se întãresc. Viaþa mea e o uriaºã
floare de cactus japonez. Viaþa mea nu are nume are în
schimb un album cu fluturi mari, niºte fluturi cu ochii scoºi;
o debara întunecoasã; o unghierã; funii. Viaþa mea nu e a
mea. ªi ce dacã nu mai simt nimic.
- Te þin de mânã ºi asta ar trebui sã-þi fie de ajuns, îmi
spui.
Îþi privesc pantofii, frumos lãcuiþi azi-dimineaþã de
maicã-ta.
- Auzi, Cata, ce dracu’ vrei de la mine? Vrei sã-þi
spun cã te iubesc? Uite, te iubeeeeesc!
În momentul ãsta te strâmbi aiurea la mine, îþi arunci
capul pe spate, gesticulezi forþat; nu e nevoie sã mã uit la
tine ca sã ºtiu ce faci.
- Eºti penibil, Cristi!
- Vrei sã ne despãrþim? Vrei sã umblu cu pantalonii
în vine ca sã te potoleºti? Zi-mi, mãi, ce naiba caut eu aici

112 de ce iubim bãrbaþii
ºi tu smiorcãindu-te ca proasta, vasele nespãlate pe
chiuvetã, chiºtoacele astea vãrsate pe covor... În gura
mã-sii de viaþã...
Loveºti cu piciorul scrumiera. Covorul înghite o
nouã porþie de scrum. Te-ai aruncat pe canapea ºi stai cu
cracii desfãcuþi. Îþi aprinzi o þigarã. Printre douã jaluzele,
lumina se târãºte spre obrazul tãu stâng.
ªi ce dacã nu mai simt nimic. O debara întunecoasã;
funii. Închid ochii. Din nou spaima. Eu în camera pãrinþilor,
uitându-mã pe fereastrã. Capul lui Cristi bãlãngãnindu-se
prin faþa geamului, legat de o aþã subþire. Un pendul din
carne de om, îmi zic. Alerg în bucãtãrie, rãstorn din greºealã
un ghiveci cu flori, îl gãsesc pe Cristi acolo, îl aduc în
camerã. Cristi trage de firul ãla lung ºi-l taie exact deasupra
patului. Capul lui (înfãºurat acum într-o hârtie mototolitã
de ziar) se rostogoleºte pe cearºaf.
Ce stupid, tremur ca proasta, încep sã fiu paranoicã
(exact ca pe vremea când simþeam mereu cum un gândac
dintr-ãla negru, de când cu invazia de la Brãila, scurmã
prin pãrul meu, în spatele lobului urechii). Cum naibii sã
crezi, la dou㺒doi de ani, cã persoanele la care þii sunt pe
moarte? Capul lui Cristi se rostogoleºte în continuare ºi
parcã cearºaful nu se mai sfârºeºte.
- Fããã, ai de gând sã vorbeºti cu mine??? Femeieee!
Cristi se ridicã ºi mã ciupeºte de fund, prin fustã.
Mã mâþâiesc în faþa lui, îi fac ochi dulci ca o fetiþã de
liceu (singura diferenþã e cã fusta mea nu e în carouri),
sar în braþele lui ºi îmi încolãcesc picioarele în jurul
mijlocului, deasupra curelei. Cãldura se ridicã în mine de
jos în sus, de parcã trupul ar fi un sac în care cineva ar
îndesa, fãrã oprire, tone de pene. Încep sã mã sufoc.
Privesc constant peretele, fiecare crãpãturã dobândeºte
un sens, faliile se adâncesc ºi... la naiba! mã golesc din
nou de gânduri...
Cristi vorbeºte singur. Se chinuieºte sã-mi scoatã
bluza. Privirea mea scobeºte peretele. Îmi amintesc cã nu
am schimbat nisipul pisicii.
- ªtii, Cata, la un moment dat mã ascunsesem întrun
fel de cãmarã sau camerã foarte friguroasã. ªtiam cã
acolo sunt niºte morþi ai familiei pe care rudele apropiate
nu avuseserã posibilitatea sã-i îngroape cum trebuie. Parcã
în stânga era unchiul Mihnea, pe jumãtate acoperit,
verde-vânãt la faþã, þeapãn, sloi, în niºte haine de
culoarea pielii, acelaºi verde-vânãt cumva fosforescent.
Ce mai, o bucatã de carne întãritã, verde-vânãtã. ªi am
impresia cã mai era un mort pe acolo, în cealaltã parte a
camerei, acoperit cu o prelatã cenuºie, gãuritã pe margini.
Nu am îndrãznit sã verific. ªtiu doar cã era o femeie.
Tu??... Aveam acuta senzaþie cã sunt într-un spital ºi cã
trebuia ori sã dau o probã de urinã, ori pur ºi simplu nu
mã mai puteam þine, pentru cã scotoceam disperat dupã
un recipient. Barele metalice, cutiile de pe rafturi, închise
ermetic, draperiile de plastic prinse cu niºte cârlige
atârnate pe o sfoarã din tavan, mirosul înþepãtor, toate
îmi întãreau convingerea cã nu-l voi gãsi. În cele din
urmã, nu ºtiu cum am dat de un pahar alb de plastic, cam
murdar, uitat acolo de zile întregi, dacã nu de sãptãmâni.
Am urinat într-însul, uºurat.
Se aud paºi pe scara blocului. Apartamentul lui Cristi
e tocmai la etajul patru.
Cristi înghite cuvintele ºi gâfâie în braþele mele.
- Nimeni nu iubeºte întotdeauna la fel, nimeni nu are
cum sã te iubeascã în fiecare moment la fel de mult! Bãgami-aº
picioarele, umanizeazã-te ºi tu un pic, ce naiba!...
Am obosit, înþelege odatã! Am obosit ºi nu-mi pasã de
nimeni, de nimeni, Cata! Am obosit în încãpãþânarea de a
crede cã numai altcineva mã poate scoate din starea asta...
Hainele lui Cristi zac îngrãmãdite pe scaun. Vreo
douã tricouri au ºi cãzut. Ultima oarã când maicã-sa a
trecut pe la el, nu a vrut sã i le spele. Cicã era vineri. Acum
intrã pisica ºi scaneazã încãperea, se cuibãreºte pe
mormanul de rufe ºi începe sã toarcã. În uºã se aud câteva
bufnituri înfundate.
- Bãi, vezi cã-þi fatã mâþa între haine!
Nu reuºesc sã scot decât un zâmbet fals, în timp ce
mã desprind de Cristi, îmi trag bluza peste umãr ºi îmi
netezesc fusta cu palma. Culeg repede geanta de pe fotoliu,
batistele igienice, rujul, trei cãrþi... Ce-oi mai fi uitat? Dany
ºi Magda au venit sã mã ia. Dany ºi Magda mã fixeazã cu
privirea, enervant de compãtimitor. Mã îmbrãþiºeazã. Dany
ºi Magda mi-au adus flori ºi portocale. Mai bine fãceau
asta mai târziu, la spital... Flori ºi portocale. Floricele pe
câmpii...
- ªi nu mai vreau nimic de la tine, Cata, nu mai vreau
nimic, niciodatã, de la tine! Nu vreau sã vorbeºti cu mine,
nu vreau sã-mi dai meditaþii sau sã-mi plãteºti consumaþia,
nu vreau sã mã întrebi dacã mi-e rãu... Nu vreau nici mãcar
sã mori, mã plictiseºti! Iar vieþii mele îi stai deja în gât, ca
un os mic de peºte...
În camera albã, cu dinþi de fier la geam, surâzãtori.
Încep sã mã machiez, sã mã fardez pe obraji. Orice pentru
tine, Cristi! Când ajung sã pudrez, pentru uniformitate, în
zona tâmplelor, mã înroºesc rãu de tot, aºa cã încerc sã
estompez, mãrind suprafaþa, dar mã înroºesc ºi mai rãu.
Contururile feþei mele sunt acum sângerii. Cristi ºi-ar pili
degetele, dacã m-ar atinge. Ajung sã mã dau cu fard ºi pe
frunte, apoi pe bãrbie, într-un final toatã faþa este roºie, un
pepene spart, cu doi sâmburi miraþi pe post de ochi. ªi
fardul este din sânge-praf. Cristi ar fi, cu siguranþã, îngrozit.
Sunt îmbrãcatã în rochia albã ºi stau în faþa oglinzii,
asistenta e în spatele meu. ªi mai în spate se vede uºa
dulapului de metal, deschisã; deasupra, o canã de tinichea
ºi o plantã uscatã, cu braþe sfrijite atârnând în gol. Nu
simt nimic. Braþele îmi atârnã, paralizate, în gol. Cu acul,
asistenta desface ºi curãþã cheagurile. Nu înþeleg de ce
are halat negru. ªi cum mã privesc în oglindã, sângele se
scurge pe rochia mea albã. ªãnþuleþele dizolvã materialul,
de parcã ar fi fost acide...
Cata, când n-o sã mai fii dependentã de mine? Nu
mã cunoºti. Hai sã ne mutãm împreunã ºi sã ne luãm pisicã!
De câte ori sã-þi spun sã mã laºi odatã în pace? Nu am
bani nici sã trec strada, mã sufoc în casã ºi nu am bani de
þigãri. Degeaba insiºti, nu voi merge în tabãrã cu tine.
Sufleþel, sã fie cuminte... De ce taci, de ce nu spui nimic?
Am nevoie de iubire, dã-mi!

Mã întorc pe burtã, azvârl perna ºi îmi lipesc fruntea
de cearºaful rece. Uºile liftului se închid încet, urc La
Motoare. Dany ºi Magda îmi tot spun cã sunt masochistã.
Alexandra OLIVOTTO
De ce nu iubim barbaþii
Pentru cã au sfârcuri ascunse în pãr ºi ascunsã
le-a rãmas utilitatea lor, pentru cã au funduri existente
doar pentru noi, pentru cã au feþe cu trãsãturi ieºite de
sub ciocan ºi/sau de pe nicovalã, pentru cã au buze doar
pentru a vorbi, nu-ºi bat capul cu lookul dinþilor, acest
simþ estetic existã doar raportat la femei. Pentru cã mirosul
de transpiraþie, de tutun prost sau asudarea de pe buza
superioarã îi face sã se simtã nu neigienici, ci din ce în ce
mai virili. Pentru cã doar odatã ce planificã sã perpetueze
specia zâmbesc tuturor copiilor mici care trec pe lânga ei.
Pentru cã merg pe stradã de parcã de fiecare datã ar
reinventa trotuarul, mimând auto-suficienþa chiar ºi cu
umerii ºi de abia aºteaptã ca privirea ta sã îi fixeze ca sã te
ciupeasca de fund. Pentru cã ipohondria s-a inventat de
cãtre ºi pentru ei, dar o îndurã cu un curaj aºteptat. Pentru
cã în pat ajung ºi trec ca o ploaie de varã ca sã-þi arate cã
te iubesc. Pentru cã, dacã fac toate treburile sâcâitoare ºi
mãrunte din casã, sau te-au bãtut, sau te-au înºelat în
seara precedentã. Pentru cã toatã imaginaþia lor sexualã
se rezumã la porno. Pentru cã poartã tricouri cu inscripþii
inepte, sunt sensibili la modã dar nu reuºesc sã asorteze
nici negrul. Pentru cã odatã ce au descoperit utilitatea
unei creme, se înfig în produse cosmetice cu aplomb deºi
ajung sã foloseascã ºamponul ca loþiune de corp ºi sã se
parfumeze cu crema de epilat. Pentru cã au obsesia
muºchilor lui Arnold. Pentru cã se trag din bãieþei ºi doar
obsesia fustei mamei le securizeazã monogamia. Pentru
cã rasul la subraþ n-a devenit încã o cutumã. Pentru cã
joacã baschet, fotbal, polo sau rugby, ceea ce le întãreºte
spiritul de turmã. Pentru cã maºina este spaþiul unde au
întotdeauna dreptate ºi trebuie sã le admiri virtuþile chiar
ºi atunci când înjurã superior toate proastele “care au un
volan între mâini când ar fi trebuit sã le ajunga o pulã între
picioare”. Pentru cã au un fel de a rezolva probleme cu
puþin superior unei oi. Pentru cã au un fel de-a gândi care
te face sã crezi cã ar trebui sã existe un alt verb pentru
activitatea ta cerebralã. Pentru cã-þi spun “te iubesc” cum
ar spune “daþi-mi o bere”, ca un fel de compensaþie. Pentru
cã timpul petrecut la pisoar e dedicat urinãrii doar pe
jumãtate, restul fiind alocat mãsurarii organelor. Pentru cã
au din când în când mici suferinþe: s-a amânat meciul, ma
agãþat un homosexual, telecomanda stã la mine, ºi atunci
îþi dai seama deodatã cã bãrbaþii sunt oameni, oameni ca
ºi tine. Pentru cã scriu de n-ai loc sã scrii de ei. Pentru cã
le e fricã de numãrul mare de pagini ºi deci citesc mult mai
puþine cãrþi decât femeile, motiv pentru care s-a inventat
presa. Pentru cã îi înnebuneºte o mare varietate de muzicã
de ce iubim bãrbaþii
113
fãrã sã aibã gustul sã distingã calitatea de bãlãrii. Pentru
cã îi terminã Cohen. Pentru cã se împrietenesc în asemenea
grad cu gândacii de bucãtãrie încât împart acelaºi sandwich.
Pentru cã ºi cel mai dur businessman simte nevoia
sã îºi eleveze gagica la stadiul de pictoriþã, cântareaþã sau
patroanã de salon literar, chiar dacã el încã n-a auzit de
boxeri ºi poartã izmene. Pentru cã e atât de ciudat sã
împartaºeºti mai mult intimitatea chiloþilor lui murdari decât
pe a sexului lui. Pentru cã în filme îi vezi uneori împãturindu-
ºi lenjeria înainte de a face dragoste, dar numai în filme.
Pentru cã niciodatã n-ajungi cu ei la un acord fãrã sã faci
un compromis. Pentru cã iau viaþa în serios, iar trãitul ei
nu se poate face fãrã un plan de afaceri, calculat în termeni
de fezabilitate ºi profitabilitate. Pentru cã nu pricep starea
sufleteascã a prietenilor ºi nici n-au fãcut vreodata un
efort pentru a-ºi o explica. Pentru cã arareori þin minte un
film peste o sãptamânã, ºi atunci numai detalii factuale.
Pentru cã sunt convinºi cã mai devreme sau mai târziu
trebuie sã devina taþi de familie. Pentru cã nu se gândesc
cum sã i-o tragã tipei drãguþe din autobuz ºi cu toate
astea o fac. Pentru cã beau porcãrii ca orice fel de bere,
whisky sau sprite. Pentru cã te alegi cu sânii pipãiþi oricât
de insignifiant ai avea decolteul. Pentru cã te bat doar ca
sã aibã mãcar un singur adversar cãruia sã-i fie superior la
nivelul pumnilor. Pentru cã sunt blonzi, bruni, roºcaþi,
amari, nefutabili, lipsiþi de graþie, seci, pentru cã terminã
de fiecare datã înaintea ta. Pentru cã întotdeauna au orgasm
simplisim, iar tristeþea post-coitalã e doar un mit
care ne asigurã de profunzimea (sentimentelor) lor. Pentru
cã momentul cel mai frumos al zilei e oftica lui cã l-ai trezit,
acuzaþiile “unde mi-ai pus X” ºi reproºul cã nu ai cum sãl
înþelegi din moment ce nu i-ai cãlcat cãmaºa sau tricoul.
Pentru cã sunt bãrbaþi, nu femei, dar mereu altceva. Pentru
cã din noi ies ºi în noi se întorc fãrã nici mãcar un mulþumesc,
ºi mintea noastrã se roteºte ca o planetã greoaie, mereu ºi
mereu, undeva deasupra lor.

114 de ce iubim bãrbaþii
Irina PETRAª
„Prinþesa era foarte
frumoasã, deºi Prinþul n-o iubea”
Într-o cãrticicã din cele pe care le „scria” înainte
de a merge la ºcoalã (cu litere de tipar ºi cu puncte mari ºi
negre între litere), Laura, fiica mea, spunea fraza de mai
sus. Am repetat-o de multe ori în diverse împrejurãri legate
de destinul cãrþii/culturii în cetate, cãci mi se pãrea cã e
vorba despre o frumuseþe „degeaba”, una îndrãgostitã,
care face tot ce poate ca sã atragã atenþia ºi iubirea
Celuilalt, dar nu izbuteºte. Frumuseþea îi era, aºadar,
prinþesei arma ºi averea, era tot ce putea neguþa.
Cumpãrãtorul era, însã, neinteresat. „Prinþul” n-o includea
în proiectele sale... Ei, bine, înþeleg acum cã altul ar putea
fi înþelesul adevãrat al poveºtii ºi înceteazã a mai însemna
tristeþe ºi neîmplinire – e doar destin. Prinþesa era foarte
frumoasã fiindcã aºa îi erau felul ºi datul. Nu aºtepta nimic
în schimb, niciodatã, de la nimeni. Dacã se întâmpla sã
primeascã ceva din aceastã pricinã era purã întâmplare ºi
nimic mai mult. Frumuseþea îi era, prin urmare, Prinþesei
mai degrabã handicap. O suprafaþã sclipitoare care
ascundea miezul. Nu anume – cãci frumuseþea nu e
vinovatã de preþul pus grãbit pe ea –, dar cu urmãri nu mai
puþin sâcâitoare. Oricum, n-a aºteptat-o, n-a mizat pe ea,
nu îi comanda în vreun fel gesturile ºi înaintãrile. Mai
mult, nu ºi-o dorea monedã de schimb în relaþiile cu ceilalþi,
n-o includea instrumentarului sãu existenþial. Nu visa/
viza nici un prinþ (aºa, fãrã literã mare), plictisit ori
dimpotrivã. Avea ºi alte valenþe, era un întreg deschis
spre sine, spre lume, spre ceilalþi/celelalte.
Fata din povestea mea, fie numele ei Teodora, a
înaintat prin viaþã urmãritã de acest handicap al frumuseþii.
O descria astfel fãrã rezerve, cãci a considerat-o mereu cu
oarecare detaºare ori, câteodatã, ca pe o povarã cãreia
trebuie sã-i faci faþã. N-a profitat cu adevãrat de
ascendentul pe care-l cãpãtase. Îi va reproºa un prieten,
mai târziu, cã nu se poartã nici ca o femeie frumoasã, nici
ca una deºteaptã, adicã, nu cere nimic în plus faþã de ce
dobândeºte firesc prin truda ei... Cã, în fine, prea se simte
mereu rãspunzãtoare ºi cu datoria exemplaritãþii.
Întoarcerile spre ceilalþi – spre bãrbaþi – au fost
puþine ºi foarte foarte timpurii. A descoperit degrabã cã
nu poate aºtepta mare lucru de la ei, cã superficialitatea le
stã în fire, iar strategia le e grosolanã. De-la-sine-înþelesul
– avansurile ºi declaraþiile lor se presupuneau urmate de
acceptul ei necondiþionat – a închis-o în sine. A izolat-o.
Nu cu totul conºtient, tot ce se spune aici e
(auto)biografie fictivã, cãci verbalizatã/ficþionatã târziu.
Nu se simþea îndatoratã dacã vreunul îi spunea, de pildã,
cã are ochi frumoºi. Rãspunsul ei sec: „ªtiu”, îi punea în
încurcãturã. Declaraþia cerea, tradiþional, clipiri mãrunte
ºi încântate din pleoape, mironoseli ºi intrarea automatã
într-o relaþie. Cã el face întotdeauna primul pas, iar ea are
datoria sã aºtepte i se pãrea Teodorei nedrept ºi aberant.
Cu bãieþii, colegi de ºcoalã, a avut o relaþie
camaradereascã, de ea întreþinutã ºi pãstratã la nivel
interuman, nu intersexual. Ei trebuiau sã uite cã e fatã – ºi
încã una frumoasã, cea-mai-frumoasã –, cãci ea uita cã
sunt bãieþi. A rãmas, încãpãþânat, în afara teritoriului erotic/
erotizat, ca expertã din afarã. I se povesteau necazurile
din iubire, dãdea sfaturi (lecturile multe, dar ºi capacitatea
de a identifica rapid patternul prin simpla observare a
celorlalþi îi dãdeau o ºtiinþã aparte), le scria, ºi unora, ºi
altora, scrisorile de amor. Farsa îi pãrea cu atât mai
stridentã. Nu la modul dramatic, însã trebuia sã recunoascã
– nimic nu se întâmpla pe mãsura imaginaþiei sale. În
preadolescenþã, visa întâlnirea cu un celãlalt în condiþii
de sinceritate absolutã, de recunoaºtere instantanee a
potrivirii, fãrã jocuri ale cuceririi, fãrã meºteºuguri abile
ale prinderii ºi pãstrãrii în laþ. Ars amandi i se pãrea cea
mai joasã dintre artele (con)vieþuirii. Nici o prefãcãtorie
nu încãpea în relaþia cuplului ideal, era de la sine înþeleasã
fidelitatea, alegerea se fãcea o datã ºi definitiv, ajustarea
se împlinea din mers, paºii alãturi, înainte ºi înapoi, se
fãceau de comun acord ºi pe faþã, cu subînþeleasa
respectare a singurãtãþii celuilalt. Trãdarea nu exista,
minciuna nu se inventase, înþelegerea diferenþelor era chiar
înþelegere ºi þinea de gând, judecatã, cumpãnire, împreunã
lucrare. Cei doi abia de vorbeau când ºi când, privirea ºi
atingerea spuneau totul. Nimic, vai, din ce ºtia despre
ceilalþi nu se potrivea cu ce visa ea. Fãrã tânjire. Fãrã
dramã. O luciditate ascuþitã, chiar nemiloasã, ºi o
conºtiinþã foarte timpurie a vremelniciei/finitudinii au
fãcut-o sã nu sufere niciodatã pentru ce nu putea avea
firesc ºi cinstit. Fãrã tertipuri. De la un punct încolo,
imaginaþia îi putea fi/îi era din ce în ce mai mult suficientã.
Ieºea în lume doar pentru a îndrepta nedreptãþi. În anii de
liceu, o prietenã fusese „înºelatã” de un fante în trecere
prin târg, iar ea rãmãsese singurã sã nascã ºi sã creascã
rodul nenorocitei poveºti de iubire. A fost, fireºte, pusã la
zidul ruºinii de gura lumii, ferecatã în pãcatul ei. Teodora
a cãutat-o ºi a scos-o în „arenã”, pe strada mare. S-au
plimbat alene, sporovãind vrute ºi nevrute, un ceas ori
douã, în vãzul tuturor. T. îi arãta astfel lumii cã se pripea în
judecãþi. Cum era aproape o legendã – cea mai bunã elevã
din ºcoalã, cea mai frumoasã fatã din târg, cea mai bunã
oratoare, calitãþi pe care nu le exploata în nici un fel, de
altminteri, adicã nu scotea din ele altceva decât siguranþa
de sine pe care þi-o poate da o ºtiinþã deasupra mediei –,
tratamentul a avut efect ºi fata a fost, încet, acceptatã.
Teodora îi girase dreptul-de-a-nu-fi-în-rând-cu-lumea. Mai
necesar, credea ea, decât toate.
Timpuria descoperire a sexualitãþii, a lumii împãrþite
pe roluri s-a petrecut prin punerea cap la cap a unor frânturi
de experienþe prelung ruminate.
Mai întâi, în prima dintre casele copilãriei care avea
sã intre în descrierea casei sale onirice. Un fel de hol
mare, pãtrat. Un perete – o uºã mascatã cu un covor negru
cu flori. Oglinda mare pe alt perete; spaþiul dintre uºile de
la intrare, loc interzis, cãci ducea spre scãri abrupte.
Promitea cãderi înspãimântãtoare. Ana, sora cea micã, o
transformase, la trei ani ºi jumãtate, în sora-cea-mare, plinã

de rãspunderi ºi datoare sã fie model în toate. Pentru
izbânzi, primeºte bomboane acriºoare, sticloase, în toate
culorile – unele cu un mic sâmbure întunecat. Le cautã, le
þine în cãuºul palmei, sunt însemnate, altfel, imperfecte
ºi, deci, mai roditoare. Tatãl intrã în joc. Le culcuºeºte pe
dulap, învelite în staniol, „sã facã pui”. Teodora freamãtã
de nerãbdare aºteptând minunea... Nopþile o întâmpinã
cu accente sumbre ºi înfiorãri fãrã nume: îmbrãþiºãrile
pãrinþilor o trezesc, uneori, din somn. Fãrã sã înþeleagã ce
se întâmplã, se sufocã de spaimã cã mama ar putea fi
omorâtã. Doarme iepureºte, încearcã sã desluºeascã
printre gratiile pãtuþului ce se întâmplã. Sã vegheze.
Adoarme iar, viseazã urât, se trezeºte þipând. Descoperã,
confuzã, cã, la lumina zilei, totul e în regulã între ei, cã
mama nu pare sã simtã ameninþarea. O micã gelozie – nu
ºtie cã ãsta îi e numele –, cu gust acriºor, i se strecoarã pe
vârful limbii. Îi dau lacrimile de ciudã. Nu întreabã nimic, e
limpede cã la mijloc e o tainã, iar ea e exclusã, calm ºi
brutal, din înþelegerea lor. O singurã soluþie la îndemânã –
sã-i copleºeascã, îngrãmãdind minunile pe capul lor –
citeºte din ziar, repede ºi bâlbâit, deseneazã cu creioane
colorate, învaþã cântece ºi poezii, le turuie pânã seara
târziu. Sã se mire, sã oboseascã de mirare ºi sã nu se mai
retragã în jocul lor strãin.
E soare, pace. Iese în stradã. Se uitã, o vreme, la
dealurile de jur împrejurul târgului. Le vede de oriunde ar
fi. Din când în când, bate ceasul din turnul sãsesc. Un
sunet grav de clopot, semn cã totul e în regulã. Copilaºul
din vecini, uitat în leagãn, miroase a cald, a umed ºi a
moliciune. Moþãie cu sexul dezgolit în luminã. Teodora e
singurã, n-o vede nimeni. Se înalþã pe vârfuri. Se uitã intens,
cu o fascinaþie vagã, aburitã de prea multe întrebãri fãrã
rãspuns. Cu sentimentul difuz ºi indicibil plãcut cã
întâmplarea e opritã. Ia nisip în pumni ºi presarã deasupra
– ritual obscur, de atingere secretã, incompletã ºi, deci,
nevinovatã. E strigatã. Mama o trimite dupã râºniþa de
cafea. Camera rãcoroasã a proprietãresei sãsoaice e plinã
de mobile grele, cu flori pictate pe uºi. Miroase a anason,
a turtã dulce. Pe masã, prânzul bãtrânei (!?), o farfurie de
porþelan cu straturi de mãmãligã aurie, aburindã, ºi brânzã
– un fir de brânzã topitã atârnã ca o ghirlandã de brad pe
buza farfuriei, ispita e uriaºã, se apropie încet, furiº, ia
firicelul cãlduþ ºi-l strecoarã în gurã cu o senzaþie teribilã
de bucurie ºi spaimã. Îi povesteºte mamei, o ceartã, e
hoþie, oricât de mãruntã. În plus, ºi nestãpânire de sine,
mai rea decât toate. Învaþã lecþia pentru toatã viaþa. κi va
lãsa, de-acum, mintea sã facã singurã toate lucrurile
interzise. Imaginaþia dospeºte, se revarsã, îi umple nopþile
cu visuri. ªi coºmaruri. Nu va petrece, de-acum, nici o
noapte neînsoþitã de vise. Îi vor deveni Însoþirea
predilectã, cu literã mare. Sunt tot mai dense ºi, uneori,
atroce. Nu arareori sã duce seara spre ele ca la o întâlnire,
ca la o petrecere, ca la un film. În slujbã oniricã. În cãrþulia
densã a lui Cãrtãrescu, De ce iubim femeile, e o însemnare
despre visãtorii de calibru, care merg spre somnul-cuvise
ca spre o înfruntare. Cu spaimã. Dar e o spaimã bunã,
bogatã, gustoasã. Eroticã. Visul va fi marea ei libertate
sub control.
de ce iubim bãrbaþii
115
Grãdiniþa. T. face un pas nesigur în încãpere. E
prima datã cã vine aici. Se uitã roatã. Îi place. Lume multã,
gãlãgioasã, coloratã. Îl descoperã într-un colþ. Stã singur
ºi-ºi face de lucru cu o foaie de hârtie. E palid, trist. Pare
sã nu-i vadã pe ceilalþi. Se duce þintã spre el. Se opreºte la
un pas. La o jumãtate de pas. Îi simte respiraþia. I se pare
cã-i aude ºi inima bãtând. A ei bate. Sã-i iasã din piept. El
îºi ridicã ochii. Mari, albaºtri, un albastru intens de searã
de toamnã târzie. Uºor vineþiu, dar plin de luminã. O
priveºte întrebãtor. Nu e în stare sã spunã nimic. T. îl
priveºte. Atât. Cârlionþi nisipii îi cad pe frunte. Îi acoperã
ceafa. Îi dã uºor deoparte ºi-i atinge, cu un deget, fruntea,
gâtul subþire, încordat. Mâna zvâcneºte singurã.
Nesãþioasã. κi trece degetele prin pãrul lui. Foºneºte. E
mãtãsos. Are senzaþia aproape dureroasã cã i se întâmplã
ceva nemaiîntâmplat. Se apleacã. Îl adulmecã. Miroase a
dovleac auriu copt în cuptor ºi a miere de salcâm. Ori a
gutui? Mâna i se încleºteazã brusc. Trage cu putere, cu
un soi de disperare. ªtie cã îl doare, dar nu se poate opri.
El roºeºte ca o fetiþã, are lacrimi în ochi. Îi dã drumul din
încleºtare. Îi e cald. Se aude respirând sacadat, ca în prag
de sufocare. Îi atinge obrajii, îl mângâie încet, încet, abia
cu buricele degetelor. Îl deseneazã, milimetru cu milimetru.
Vrea sã-l þinã minte. Nu-ºi poate lua ochii dintr-ai ei. Se
aºeazã alãturi, alunecând. κi lasã capul în poala ei. Stau
aºa o veºnicie. Îl leagãnã uºurel, murmurã neauzit ceva ca
un cântec. Îndrãzneºte alte mângâieri. Furiºe, prefãcute.
Mâinile exploreazã fãrã ea, dar îi transmit semnale
încântãtoare. Le înghite, hulpav. Nu vrea sã scape nici o
firimiturã. Nu ºtie ce fac ceilalþi, dacã mai sunt acolo, dacã
îi vãd ºi îi judecã. Nu ºtie nimic, nu mai ºtie nimic, decât cã
e foarte bine ºi n-ar mai pleca acasã. Simte furnicãturi în
vârful limbii ºi o cãldurã micã ºi ascuþitã în vârful degetelor.
Se desprinde ca-n vis, se uitã în jur buimacã, se ridicã.
Ceilalþi au amuþit cu toþii – nu-i place nemiºcarea lor. Fuge
pe pietrele-dale din curte, la soare. El n-o urmeazã.
Aºteaptã, cu urechea la pândã. Nu întoarce capul, dar e
limpede. A rãmas acolo. Pentru totdeauna. Teodora e
singurã. Degustã pe îndelete, lingând-o cu vârful limbii,
singurãtatea. O primeºte înfioratã. Priveºte minute în ºir
gâze minuscule ºi simte cã-i iese inima din piept de fericire.
Toatã curtea/toatã lumea e a ei.
Îl revede peste vreo doi ani. Îl zãreºte cotind
dupã colþul clãdirii. Se ia dupã el. Miroase a ierburi grase,
a soare încins, a ziduri vechi. Îl descoperã printre bãlãrii.
Urineazã. O vede. Încremeneºte. Ea îl priveºte. Curioasã.
Nu-i mare lucru. Se apropie de el ºi i-o atinge. E moale,
zbârcitã, inutilã. Ele se descurcã mai uºor, zice. Roºeºte.
Se uitã ºi el. Trage ca de o râmã. Are dreptate, pare sã
spunã. Nu spune. Zâmbeºte încurcat. Ochii nu-i mai sunt
chiar aºa de albaºtri. Teodora îi întoarce spatele, zvârlindu-
ºi a sfidare cozile pe umeri.
Sunã de intrare. E în clasa întâi. Nu-l mai vãzuse
pe bãiatul cu cârlionþi de când erau amândoi în grupa
mijlocie, la grãdiniþã, ºi s-au „iubit” în tãcere un ceas întreg,
pe când ceilalþi îºi fãceau somnul de dupã-amiazã. A fost
prima ºi ultima ei iubire. În înþelesul de pierdere de sine
de dragul unui „bãrbat”. Prima secvenþã auto-ficþionabilã.

116 de ce iubim bãrbaþii
E vacanþã. Soare. Lungitã sub soare – doar aºa se
poate lãsa în voia lenei, aþipitã ºi vast împãcatã. Lungirea
cu pricina îi dã sentimentul câºtigãrii unei lungimi de timp
în plus. Vara copilãriei e prelungã, învãluitoare. Te þine
sub aripã ºi miroase a aºternuturi proaspete, uscate la
soare. A ierburi încinse. A nisipuri jilav-fierbinþi, cu iz sãrat,
de lacrimi de împãcare. Dinspre copilãrie, lumea se vede
precum marea privitã cu ochii mijiþi, orbiþi de soarele verii
albe – departe ºi fãrã sens imediat. Anotimp dupã anotimp,
Teodora vede, priveºte, cu acelaºi gust înþepãtor pe vârful
limbii, gângãnii încãlecate, pisici, câini. În cãlduri, aflã.
Oamenii, pare-se, nu sunt în cãlduri niciodatã în timpul
zilei. Decât dacã sunt nebuni. Un nebun bântuie prin
spatele ºcolii, pândeºte fetiþele ºi le aratã ceva, o zdreanþã
vineþie, tumefiatã, prin descheietura pantalonilor. Rânjeºte.
O scuturã, o oferã ca-n galantar. Ele þipã, nu ºtiu de ce, ºi
fug. Doamna învãþãtoare îl alungã. Teodora ºtie de mult,
dintotdeauna, cã nu barza aduce copiii. Nu ºtie toate
amãnuntele, dar n-ar recunoaºte în ruptul capului. O sã
afle ea singurã, din cãrþi. E ruºinos sã nu ºtii ceva despre
oameni când eºti om. În clasa a patra, va veni o doamnã
doctoriþã ºi le va spune totul pe îndelete, cu planºe.
Merge la film, „cu ºcoala”. Are opt ani. Se aºeazã
lângã ea un bãiat mai rãsãrit. Se sting luminile. Miroase a
podele date cu motorinã, a draperii grele, prãfuite. Fâºii
de luminã danseazã în întuneric. Dupã o vreme, mâna lui i
se strecoarã sub fusta plisatã. Se întoarce spre el,
întrebãtoare. Îi face semn sã stea cuminte. Stã. Vrea sã
afle ce are de gând. El îºi strecoarã degetele sub chiloþaºii
ei tetra. O mângâie scurt. Îl împinge violent. Nu fiindcã a
înþeles ce vrea, ci fiindcã e trupul ei ºi îl atinge numai cine
ºi când vrea ea. Îl aþinteºte fãrã un zâmbet. Încruntatã ºi
hotãrâtã. El se sperie. Pricepe, fireºte, cã a greºit þinta,
indiferent ce voia sau dacã ºtia ce voia. Se mutã mai încolo
cu douã scaune ºi nu-ºi mai desprinde ochii de pe ecran.
Teodora nu ºtie cine e ºi cum îl cheamã. La lumina zilei,
nu-l recunoaºte, dar nici nu vrea. Nu i-a plãcut atingerea,
n-o presupunea ca partener lucid de joacã. Ea nu e pisicã,
s-o mângâi când pofteºti ºi sã te aºtepþi sã toarcã. E
întotdeauna acasã, trebuie sã-i iei în seamã pretenþiile de
gazdã dacã vrei sã fii primit.
O datã lucrurile lãmurite, bãieþii n-o mai intereseazã.
Poveºtile ei sunt mai frumoase, cât despre cãrþi, ce sã mai
vorbim. Nici un prieten (prietenã) în carne ºi oase nu le
poate nici mãcar trece pe dinainte. E prinsã tot mai adânc
în poveºtile celorlalþi (din viaþã ºi din cãrþi), le ºi rezolvã
adesea, dar nu-ºi doreºte propria poveste. N-are timp. ªi,
fãrã sã cerceteze anume, ºtie cã nici un exemplar din jur nar
putea fi acela, el. Alegerea ar fi, oricum, constrângãtoare,
sufocantã. Ar bloca-o într-o unicã schemã „epicã”.
Posesivã. Nu vrea, încã, sã spunã noi.
Adolescentã, citeºte ore în ºir pânã când mâna
sprijinitã în bãrbie atinge pentru o clipã, cutremuratã,
tigva. O ºtie înlãuntrul ei, la pândã, rãbdãtoare. Cititul ºi
gândul morþii au stat mereu alãturi de când îºi aduce aminte
de sine. Deseneazã. Învaþã, cu plãcere egalã, toate
meºteºugurile oamenilor. ªtie sã facã treburi de bãrbat ºi
treburi de femeie. Toate fãcuturile îi umplu timpul. Lucrurile
din jur înceteazã sã fie duºmãnoase, sunt prelungiri fireºti
ale trupului ei. Capãtã devreme o anume siguranþã de sine,
cãci punctul ei de vedere conteazã. Devine sursa ºi
garanþia celorlalþi: „Întreab-o pe Teodora, dacã ea zice
aºa, aºa e”.
Cititul – scrisul, mai târziu – e altã faþã dintre mai
multele feþe ale vieþii sale, nicidecum în scandal ori în
divorþ unele cu altele. Cel mult, scris-cititul vitraliazã
celelalte gesturi, le dã o altã adâncime. Toate celelalte
acte nu o„ocupã” pe de-a-ntregul, dar capãtã o aurã
specialã ºi un nou înþeles. Sunt un fel de sinonime pipãibile
ale cuvintelor ce-i zumzãie în minte ºi pe vârful limbii.
Serile, se uitã îndelung la cer. Culcatã în braþul de iarbã
cositã de sub teiul cel uriaº. Învaþã despre necuprins ºi
despre nimicnicie. O anume urgenþã pune stãpânire pe
ea. Pentru totdeauna.
Bãieþii îi sunt prieteni buni, dacã respectã câteva
reguli. Dacã pun prea mult suflet spunându-i cã-i stã bine
cu eºarfa cea albã ºi pufoasã, nu mai primesc tema de la
fizicã s-o copieze. Sãlbatica, mimoza. Poreclele apar de la
sine ºi ºi le asumã. Înainteazã, zi dupã zi, într-un zumzet
erotic tot mai dens. Un soi de pâclã senzualã. Nu-i mai
distinge ca individualitãþi. Sunt, simplu, cei-care-o-iubesc.
Îi inventariazã, vag amuzatã. κi gãseºte buzunarele hainei
agãþate în cuier ori geanta de ºcoalã pline de bileþele de
amor. Anonime. Nici mãcar ele nu-i cer rãspuns. Pe bancã,
o aºteaptã un bucheþel de flori, un mãr, un creion nou.
Fãrã expeditor. Primeºte ofrandele fãrã fasoane ºi fãrã
urmãri. Fotografia de la panoul de onoare i se furã
sãptãmânal. κi face un set întreg ºi-l dã dirigintei sã aibã
la îndemânã. Bãieþi din clase mai mari se încaierã pentru
ea. Fãrã s-o implice în vreun fel. Iubirile se consumã,
neputincioase, la distanþã. Nu face nimic sã le aducã mai
aproape. Fãrã nici un efort, îºi þese în jur un gol. Un spaþiu
al enunþãrii de sine în rãspãr cu regulile celorlalþi. Aflã
„ºtirea” unei noi iubiri cu un mic fior de colecþionar. O
adaugã celorlalte, multe, de acelaºi fel. Aleea (Aleea teilor
e strada ei miraculoasã) forfoteºte de îndrãgostiþi
pândindu-i fereastra de cum se întunecã. Îi zãreºte, uneori,
printre copaci. Le aude foºnirea. Câteodatã se încaierã.
Diriginta îi spune mamei cã, probabil, Teodora ºtie cã
asemenea legãturi n-au viitor, de aceea nu le iese în
întâmpinare. Nu leagã nimic prea strâns ca sã nu doarã
când vine vremea sã dezlege. Nu-i adevãrat. Nu-i nici
mãcar atât. Nu-ºi doreºte anume sã i se întâmple. ªi nici
nu i se întâmplã. Se complace, apatic, în rolul fãrã partiturã
al celei mai frumoase ºi celei mai iubite. E frumoasã numai
pentru sine, ca prinþesa din povestea Laurei, ºi nu-ºi
cheltuie frumuseþea închizând-o în iubirea unui singur
prinþ. Alaiul îi convine – nu-i ocupã nici un gând, nici o
clipã. Se lasã admiratã ºi numãrã, alene, serenadele. Le
colecþioneazã.
Are 16 ani. Profesorul de desen are 23. E un plãvan
fãrã nici o noimã, timid, aiurea. Se îndrãgosteºte lulea.
Profesorul de istorie e om însurat ºi cu un copil mic. Are ºi
el doar 24 de ani. ªi s-a îndrãgostit. Rãu de tot. Mama
Teodorei ºi profesoara de românã comploteazã s-o þinã
departe de scandal. Opresc scrisorile de dragoste pe care

i le trimit cei doi, nu-i spun despre întâlnirile lor de cocoºi
care se luptã „îndreptãþiþi”, cred ei, pentru fata-ceafrumoasã.
Eleva lor. Cel de desen nu e însurat, are
„drepturi” mai multe, zice târgul. Cel de istorie ar trebui sã
se stãpâneascã. Ce crede ea nu vrea sã ºtie nimeni.
Amãnuntele le aflã târziu, ca parte neimplicatã. Povestea
se îngroaºã. Profesorul de istorie o convoacã la cabinet.
Cum ea aflase între timp aproape totul ºi nu le pricepea
nestãpânirea de sine, îl anunþã sec pe director. O însoþeºte,
discret, ºi aºteaptã la uºã. Dacã e nevoie (?!), sã-l poatã
striga. Bietul om nu are de gând s-o atace, fireºte, dar
Teodora nu mai are încredere în domnii profesori. Intrã. El
o roagã sã se aºeze. E palid, îºi frãmântã mâinile. Îi spune,
bâlbâindu-se, toatã povestea. O iubeºte pânã la pierderea
minþilor. Miroase a tutun Aroma, e slab ºi negricios. Cu o
privire de câine bãtut. Vrea sã-ºi lase nevasta, s-o ia pe
Teodora cu el, s-o þinã la facultate. Nu vrea sã-i stea în
cale. N-o va opri de la nimic. Vorbeºte mult, poticninduse,
cu ochii sticlind straniu. Încheie, pierit. „Aþi terminat?”
întreabã ea sec. El o priveºte nãuc. T. salutã ºi iese. Ce-i
putea spune? „Nu-i destul cã mã iubiþi, chiar dacã mi se
pare al naibii de firesc s-o faceþi. Toatã lumea mã iubeºte.
Dar eu nu vã iubesc. ªi, oricum, mã puteaþi iubi ºi în tainã,
avea sã treacã dupã o bucatã de vreme. De obicei, trece.
Iubirile care-þi iau minþile sunt boli, nu iubiri. Mintea trebuie
sã rãmânã cu tine, orice ar fi.” Profesorul de desen îºi ia
inima în dinþi ºi o cautã acasã. Mama, politicoasã ºi
reþinutã, îl conduce. Teodora îi lasã sã se apropie de uºa
camerei ºi rãsuceºte zgomotos cheia în broascã. Sã
priceapã. Dupã o sãptãmânã, profesorul de istorie e
transferat disciplinar la altã ºcoalã. Nu mai aflã niciodatã
nimic despre el ºi smintita lui iubire. Nici n-o intereseazã.
Cel de desen cade într-o resemnare neagrã.
La banchetul de absolvire, ascultã spovedanii ale
colegilor, ale profesorilor. A terminat ºcoala, acum poate
afla. Un coleg îi mãrturiseºte c-o iubea fãrã speranþã din
clasa a patra. Cã a urmãrit-o pas cu pas, cã a înlãturat mici
de ce iubim bãrbaþii
117
obstacole din calea ei fãrã a îndrãzni sã-i spunã vreodatã
cât de adânc o iubeºte. Îi pãrea de neatins dinspre partea
asta. E singurul cu care, poate, ar fi degustat micile
experienþe ale iubirii adolescentine: plimbãri pe alei, pe
lunã plinã, schimb de declaraþii, sãruturi. Ar fi jucat, poate,
rolul îndrãgostitei. Îi plãceau pielea lui bronzatã, ochii
albaºtri, întunecaþi, prietenia calmã, inteligentã, pe care io
arãtase mereu. Îl bãnuise, simplu, neatins de morbul
care-i smintise pe atât de mulþi. Imun. Nu era decât foarte
discret.
În anii studenþiei, continuã sã colecþioneze serenade.
Colegii o declarã „sacrã ºi inviolabilã” ºi se aratã supãraþi
dacã li se pare cã acceptã apropieri periculoase ale vreunui
pretendent. Jocul e simplu – dacã ei nu se pot apropia, îºi
asumã rolul de apãrãtori. E ºi ãsta un fel de apropiere.
Habar n-au cã nu-i nici o primejdie...
Nu poate juca – nu va juca niciodatã – rolul
îndrãgostitei, dar le joacã, uºor, pe toate celelalte.
Îndrãgostirea îl exclude pe Celãlalt. Privirea tulbure a
îndrãgostitului nu vede, ci, doar, închipuie, stendhalian.
Teodora nu se poate preface. ªi nici nu vrea. Probele în
cãutarea partenerului i se par egal de legitime pentru bãrbaþi
ºi pentru femei. Are tot respectul pentru cei care îºi trãiesc
viaþa (ºi sexualã) în deplinã libertate, dacã asta nu include
minþirea altuia. Beþia, de pildã, e ºi ea tot un fel de minciunã.
O absenþã din relaþia lucidã cu celãlalt. În plus, una
îngãlatã. Pentru Teodora, nu existã nici sfinþi, nici pãcãtoºi.
Pãcatul e o invenþie popeascã, picantã, îl poþi oropsi pe
celãlalt sub iluzia propriei moralitãþi impecabile, poþi da
gust „pãcatului” tãu exersat la adãpost de ochi prea curioºi.
Nu intrã în schema ei existenþialã.
Teodora nu se amãgeºte, mintea limpede e lucrul
ei cel mai bun. ªi cel mai rãu. Nu uitã nimic (cãci „sã-þi
aminteºti e o muncã, nu un lux”, o ajutã Eco), iar înaintarea
spre clipa urmãtoare duce cu sine tot ce s-a întâmplat
pânã atunci. Disciplina finitudinii o obligã la drãmuit
fiecare ceas. Nu ºi-a pierdut niciodatã tinereþea simþurilor,
dorinþa de a încerca totul, fãrã ruºine. Dar lungirea-lasoare
i-a rãmas mereu cea mai adâncã, mai tulburãtoare
posedare reciprocã. Ea ºi soarele nu cer nimic unul de la
altul, nu promit nimic. De aceea, dãruirea e perfectã, fãrã
rest. O îmbrãþiºare mereu adâncã, poate chiar mai
rãscolitoare, trãieºte ascultând muzicã. Sau când citeºte o
carte pe gustul ei. Ori când, sub soare, întinde culori pe
pânzã, cu degetele, cu cuþitul de paletã. În aceste
îmbrãþiºãri/însoþiri, totul e cald ºi bun. ªi clar ca seninurile
din octombrie. Adicã ameninþat, deja. Vremelnic ºi pur.
Prinþesa era frumoasã, deºi prinþul n-o iubea. La
întrebarea „de ce (nu) iubim bãrbaþii”, Teodora nu poate
rãspunde. Ea e, doar, cea-iubitã-de-toþi-bãrbaþii, undeva
acolo, afarã. Ea nu-i iubeºte. N-are timp.
Prinþesa cea frumoasã ºi prinþul nu s-au întâlnit
niciodatã.
Dacã regretã? Dacã merita mai mult? Nu. Nu.
Primeºti de la viaþã exact cât eºti în stare sã-i smulgi. Fericiri
dupã merit ar putea împãrþi, la o adicã, Dumnezeu. Dar el
(tot) nu existã.

118 de ce iubim bãrbaþii
Marta PETREU
Bunavestire
Cînd a stins lumina ºi-a spus, cu hotãrîrea aceea
pe care þi-o poate da numai disperarea, cã dacã ºi în
noaptea asta o sã vinã la ea bãrbatul cu bicicleta, iar a
doua zi o sã rãmînã de negãsit, atunci în nopþile urmãtoare
o sã recurgã la soluþia finalã: la insomnie. De vreo patrucinci
sãptãmîni, de cînd i se înteþiserã ameþelile, îi apãrea
noapte de noapte. Avea o bicicletã albastrã, sclipitoare,
cu un claxon ciudat, ceva între behãitul unei capre ºi
gîlgîitul unui curcan. O încãleca dintr-o miºcare ºi pedala
calm, cu gesturi foarte precise ºi stãpînite, ca ºi cum ar fi
fost posesorul unei forþe enorme, pe care însã o folosea
cu grija de a nu vãtãma în nici un fel obiectele cu care
venea în atingere. Cãlare pe bicicleta lui stridentã, fãcea
în faþa ei cîteva opturi, etalîndu-ºi cu nepãsare linia suplã
a trupului ºi curbura perfectã, de ou, a craniului lui, cu
pãrul tuns scurt sau poate chiar ras. κi þinea amîndouã
mîinile pe ghidon. N-o saluta, nu-i zîmbea, nu o privea. κi
fãcea pur ºi simplu numãrul lui de circ, opturile lui prelungi,
degajate, înscriind pe fundamentul de pãmînt ºi de nisip
al viselor ei semnul acela turtit ºi neliniºtitor al desãvîrºirii.
Apoi dispãrea. Cea mai ciudatã era însã faþa lui, osoasã,
cu pielea arãmie întinsã ca suprafaþa unei tobe. Pãrea
tãbãcit de lumina depãrtãrilor ºi-a unor sori nocturni ºi
necunoscuþi. Nici un rid, nici un pliu, o faþã geometricã
tãiatã parcã în rocã, o mascã de fapt, însufleþitã numai de
obstinaþia cu care se ferea sã-ºi întoarcã spre ea ochii lui
albaºtri.
Celelalte personaje ale visului îi erau cunoscute:
Ana, colegi, Dan. O lume coloratã, cunoºtinþe ºi prieteni,
iar uneori îi intra în vis ºi bãrbatul ei, întotdeauna la pîndã.
O lume care o fãcea sã sufere ºi sã ºtie cã, da, o doare.
Lumea ei. Apãrea, des, ºi Maria. Dupã aproape douãzeci
de ani, tot n-o putuse ierta. „Nu uit ce mã doare, nu-mi uit
vina, îmi trãiesc ºi-n somn remuºcarea“, îºi spunea la trezire
Irina. Singur el, biciclistul, bãrbatul înalt cu bicicleta lui
emailatã, albastrã, singur el era cu totul ºi cu totul
necunoscut. Nou. Ca o bunãvestire.
– Prima datã eram cu el într-o pãdure de iarnã, îi
povestea Irina prietenei ei, Ana. Era îmbrãcat în verde
stins, aºa, ca frunzele îngheþate de crizantemã, în
noiembrie. Bicicleta lui patina pe zãpadã. O pãdure
acoperitã de zãpadã ºi de ceaþã, o pãdure fabuloasã,
senzualã. Mi s-a pãrut cã-mi ocoleºte privirea. M-am uitat
la el, bicicleta lui pãrea un bun început de an. A întins o
mînã spre mine, dar nu m-a atins, numai m-a învelit cu
aripa lui dreaptã, mare, asprã, alburie, ca ºi cu o foaie de
cort, ºtii, avea niºte aripe foarte fireºti, ºtii tu cum e în vis.
Iar eu am stat la subsuoarea lui ca într-un cort viu ºi cãlduþ
sau ca un pui sub cloºcã. Eram ca într-o clocitoare. Sau ca
într-o iesle. ªi m-am trezit. Eram foarte fericitã.
Peste cîteva zile a început sã-i vorbeascã. Nu
spunea mare lucru despre el, de fapt nu spunea nimic, ci
numai îi punea întrebãri. Un fel de probleme generale:
– Eu sînt foarte curios sã ºtiu ºi întotdeauna m-am
întrebat cum se face cã doi oameni care se iubesc, cum se
face cã explozia aceea care mutã munþii, la un moment dat
înceteazã ºi se preschimbã-n urã.
Iar ea, ea cãdea de fiecare datã în capcana
întrebãrilor lui, a problemelor lui formulate în general, ºi
începea, în vis, sã-i explice, cu fraze lungi ºi exacte, cum
se naºte ºi cum apoi cade în sine galaxia de neuroni,
orbitoare ºi însîngeratã, a iubirii.
Multã vreme nu a atins-o. O lua pe bara bicicletei
lui albastre ºi o plimba pe strãzi lãturalnice sau pe drumurile
forestiere din pãdure. Dar nu o atingea. Doar rãsuflarea
lui egalã, ca ºi cum pedalatul cu ea pe barã nu i-ar fi cerut
nici un efort, îi atingea uºor pãrul din ceafã.
– Îmi amintesc perfect – îi povestea Irina dimineaþa
Anei – îmi amintesc cã atunci cînd mã salt pe bara bicicletei,
tot trupul meu se contractã ºi stã la pîndã cu un fel de
lãcomie, dornic sã capteze aceastã mîngîiere unicã ºi de
naturã pur pneumaticã.
În visele ei, el nu ºi-a mai desfãcut aripile decît o
singurã datã. O luase pe Irina pe barã ºi urca liniºtit Dealul
Feleacului. La o trecere de pietoni, ºi-a oprit bicicleta ºi,
pînã a lãsat niºte trecãtori sã traverseze, douã maºini
grãbite i-au depãºit pe lateralã. El a aºteptat sã treacã
pietonii, apoi a þîºnit cu vitezã.
– Pãrea, ºtii cum e în vis, pãrea nu cã pedaleazã, nu
cã roþile bicicletei ne duc înainte, ci cã aripile lui, douã
aripi uriaºe, largi ca pînzele unei corãbii, ne propulseazã
ca pe-o rachetã. Aripi luminoase. ªi am depãºit nu numai
cele douã maºini, ci ºi coloana de vehicole grele care urca
Feleacul, ºi în cîteva clipe am ajuns, ca propulsaþi de-o
putere enormã, sus, în pãdure, în locul acela unde l-am
întîlnit în primul vis. Era zãpadã, iar el ºi-a rezemat bicicleta
de un copac ºi m-a luat de mînã. Mi-a rãmas în palmã
senzaþia mîinii lui – asprã, solzoasã, ca picioarele de gãinã.
Aici Irina tãcu. κi amintea cã în vis ea ºi-a
strecurat degetele ei reci sub manºeta cãmãºii lui verzi. La
adãpost, pielea era moale ºi dulce, ºi ea s-a gîndit cã e
uºor de strãpuns cu unghiile sau cu dinþii. Atunci, în visul
acela cu aripi, s-au iubit. Trupul lui gol, cu sexul în erecþie
ºi aripile larg desfãcute, era, în pãdurea înzãpezitã, realitatea
cea mai frumoasã pe care Irina o percepuse vreodatã. La
trezire, visul stãtea în ea intact ºi alb, ca un porþelan preþios.
ªi-a aprins o þigarã ºi a înghiþit visãtoare o gurã de cafea.
Nici mãcar vocea plîngãreaþã a bãrbatului ei, care o întreba
din hol cu ce sã se îmbrace, n-a reuºit sã o scoatã din
reverie. Ce vis!, ºi-a spus ea uimitã, ºi un zîmbet senzual ºi
încîntat i-a îmblînzit faþa. Unde-i Iosif, tãlmaciul, sã i-l
povestesc pe îndelete…
– Ce dracu faci? A întrebat-o soþul ei, apãrut
nerãbdãtor în uºã. ªi ce zîmbeºti ca un tîmp?
Aveau o cãsnicie protestantã, cu Irina distribuitã
în rolul credinciosului care se strãduieºte sã-i smulgã
Dumnezeului neîndurãtor capricioasa lui îngãduinþã.
– Nimic, i-a rãspuns Irina, mã gîndeam... ªi nu mai
urla la mine, sînt ameþitã.

A continuat sã-l aºtepte în somn ºi sã-l viseze,
uneori de mai multe ori într-o noapte. Dormea prost, cu
treziri bruºte ºi cu zvîrcoliri, meseria de a dormi este una
dintre cele mai grele, se consola ea mereu, ameþea în somn
la orice miºcare, iar vertijul, învolburarea aceea totalã ca
rotirea cu viteza luminii a unei galaxii în jurul ei înseºi, o
trezea inevitabil. Auzea în urechi un zgomot surd ºi
îndepãrtat, de monede tocite cãzînd în cascadã.
În numai cîteva zile, ameþelile au devenit violente,
pulverizîndu-i zilele ºi nopþile. De cîteva ori a cãzut pe jos
ºi s-a lovit. S-a dus la un doctor. A început cu un neurolog.
O femeie. Frumoasã, plinuþã, vitalã. A pus-o sã sarã întrun
picior, sã-ºi ducã mîinile la nas, sã-ºi roteascã globii
oculari, apoi i-a fãcut o electroencefalogramã.
– Gîndiþi-vã la ceva plãcut! i-a cerut.
Iar Irina s-a gîndit la biciclistul ei cu pene albe, la
cum au fãcut ei dragoste pe zãpada din vis, el mînuindu-i
trupul cu miºcãri ferme ºi delicate ºi þinîndu-i cald cu
aripele.
– Nu clipiþi! porunci doctoriþa, o sã vã iasã o
electroencefalogramã falsificatã.
În sãptãmînile urmãtoare a trecut pe la alþi doctori,
un cardiolog, un oculist, un internist, un balneolog, un
orelist, un radiolog, un medic de laborator, un alt neurolog.
O pasau de la unul la altul cu dexteritate ºi bunãvoinþã, îi
puneau cam aceleaºi întrebãri ºi nu pãreau deloc s-o creadã
cînd ea le spunea cã ameþeºte în somn. Apoi îi schimbau
tratamentul.
– Vã facem noi sãnãtoasã, þineþi-vã numai bine de
noi! o încurajã un al treilea neurolog, un bãtrînel grãsuþ,
cu aer patern. ªi-i prescrise alte tablete, prevenind-o cã
dau obiºnuinþã.
Ea îºi înghiþea cuminte tabletele, ameþea
conºtiincios ºi treazã ºi-n somn, universul cãpãtase pentru
ea o tentã lãptoasã, fluidã, sunetul de aur vechi din adîncul
corpului ei se auzea tot mai aproape, iar lumea se rotea ca
o roatã a norocului, de la stînga spre dreapta, repede,
repede, tot mai repede. Vîrtejul turtea lucrurile într-o
anamorfozã rapidã, culcîndu-le la pãmînt ca pe-un lan de
grîu unduit de vînt, acoperind-o pe Irina de o sudoare
de ce iubim bãrbaþii
119
rece, lipicioasã.
– Transpir ca pe patul morþii, i se plînse ea Anei întro
zi.
ªi ºi-l aminti pe Petru ºi sudoarea abundentã,
lipicioasã ºi gãlburie, care îl acoperise în ultimele lui zile,
ºi pe care zadarnic încercase ea sã i-o ºteargã cu prosopul,
þîºnea din trupul lui la loc ca dintr-un izbuc, ºi mai cleioasã,
ca o rãºinã secretã ºi ultimã a cãrnii. Iar ea înþelesese
atunci ce vrea sã spunã „sudoarea morþii“.
Ameþea oriunde se afla, în pat sau pe stradã, la
curs, la birou, în bucãtãrie. În ameþeala ei continuã, se
strãduia sã-ºi þinã ochii deschiºi, aºa cum o învãþase
cîndva Petru, ºi privirea îndreptatã în sus, sã se agaþe de
un punct fix. Spera de fapt în chip nelãmurit cã printre
faldurile opace ºi curgãtoare ale ameþelii sã-l întrezãreascã,
ca prin deschizãtura cortinei, undeva în oraº sau pe stradã
sau, de ce nu, în sala de curs, în carne ºi oase, pe biciclistul
ei înaripat din somn.
– Dacã-l gãsesc, mã vindec, îºi spuse ea dupã o
noapte mai rea ca altele, în care-l visase, scurt, din nou.
Un vis liniar: mergeau alãturi pe stradã, într-o zi posacã
de iarnã, pe lîngã fabrica de tricotaje, fãrã sã se atingã, ea
îl însoþea tãcutã ºi concentratã, ºtiind cã se duc undeva
sã facã dragoste. Iar el purta un hanorac alb ºi tãcea. Nu
au ajuns pînã la destinaþie, zgomotul de fiare al unui
camion greu din stradã a trezit-o înainte de a-ºi duce visul
pînã la capãt. Treazã ºi frustratã, înjurã camionul ºi gropile
din asfalt, înjurã oraºul ei care folosea strãzile drept ºosele
internaþionale ºi-l înjurã pe primar.
Peste zi i-a fost rãu. A umblat totuºi pe strãzi,
cãutîndu-l, cu privirea concentratã de deznãdejde, pe
bãrbatul acela cu hanorac din visul ei de iarnã. Nu i se
pãrea absurd ceea ce face. Spera, raþional, cã incapacitatea
visului de a crea ceva cu adevãrat nou e un indiciu limpede
cã figura biciclistului cu aripi nu este decît camuflajul
unui chip masculin real, al unui bãrbat în carne ºi oase, pe
care ea l-a vãzut cîndva, nu foarte demult, ºi pe care îl
mutase, deghizat patetic în înger cu bicicletã, în somnul ei
chinuit de femeie. Îl cãuta aºadar pe baza acestui silogism
al disperãrii, disperarea ei fiindu-i unica speranþã.
– Dacã-l gãsesc, sînt salvatã, îºi repeta cu
încãpãþînare.
Cãci, ameþelile ei continuau ºi nu mai avea nici
douã ceasuri limpezi pe zi. ªi tot atunci i-a trecut prin
minte cã, dacã nu-l va gãsi în realitate, soluþia ei este sã
renunþe, mai bine-zis sã refuze sã-l mai viseze.
În noaptea în care s-a hotãrît sã nu-l mai lase sãi
intre cu bicicleta lui albastrã, desenînd opturile lui turtite,
în somn, sã-i închidã în nas poarta viselor, Irina s-a visat
stînd într-o salã, între multe cutii cu cãrþi ºi cu mãrunþiºuri.
ªtia cã trebuie sã le ducã undeva. ªi mai ºtia, cu certitudinea
aceea implacabilã a destinului, cã are rezervatã o camerã
la un hotel, unde îºi va petrece noaptea de nuntã. S-a
visat pe ea însãºi la recepþia hotelului, cu mireasa alãturi,
completînd formularele de cazare. Irina era acum un bãrbat
subþire, un ofiþeraº, ducînd cam fãrã chef sub umãr o
femeie mãruntã, necunoscutã, a cãrei faþã micã, încadratã
de vãlul de mireasã, nu-i spunea nimic ºi nu-i trezea nici o

120 de ce iubim bãrbaþii
amintire, nici o iluzie, nici o dorinþã. Nu-ºi putea aminti
cînd anume a devenit bãrbat. Iar în clipa în care Þepe,
apãrut din senin în holul hotelului, i s-a adresat cu vocea
lui clarã ºi asprã: „Vã preferam cum eraþi înainte!“, Irina
simþi în trupul sãu de bãrbat fãrã nume o durere vie ºi
ascuþitã. A terminat totuºi de completat formularele, a
plãtit, cu surprinzãtor de puþini bani, camera nupþialã ºi a
început încet ºi fãrã chef sã urce, cu mireasa sa scundã ºi
ºtearsã, scãrile tocite ale hotelului.
Dimineaþa, în vîrtejul începutului cenuºiu al zilei,
a ºtiut cã biciclistul n-a apãrut. L-a cãutat totuºi toatã ziua
din ochi prin tot oraºul.
S-a apãrat de el ºi-n nopþile urmãtoare. Dupã
cîteva nopþi de singurãtate, Irina s-a trezit într-o noapte la
trei. Era întuneric, iar mintea ei trãia într-o panicã enormã.
Închizînd uºa camerei, ca sã nu-ºi trezeascã soþul, ºi-a
pus un disc. Afarã, o ceaþã subþire ºi lãptoasã lingea
asfaltul ºi blocurile, umplînd, ca un animal preistoric,
oraºul. La cinci ºtia cã e o orã perfectã pentru lacrimi ºi
moarte. A adormit dupã ºase.
ªi l-a visat.
Se afla într-o casã cu scarã, la biroul ei ºi lucra.
Auzea clar clãmpãnitul rapid al degetelor Anei pe tastaturã
ºi mormãitul lui ªtefan. S-a uitat la ceas, era 9 ºi dimineaþã,
iar afarã era ceaþã. ªtia precis cã el, biciclistul ei cu aripi,
va veni la prînz, la întîlnire. El a apãrut însã acolo imediat,
îmbrãcat într-o jachetã verde ºi desfigurat de febrã ºi de
sudoare.
– Am venit sã te anunþ cã n-am sã mai vin, nu mai
este nevoie, i-a spus el liniºtit.
L-a cuprins în braþe, mîngîindu-l. O durere vie îi
înnoda inima. Au alunecat îmbrãþiºaþi pe covorul verde,
de la poalele scãrii, lumea vãzutã de jos avea alte contururi,
el mirosea a sudoare ºi avea mîinile solzoase ºi aspre ca
picioarele unei orãtãnii de curte. Ea îl sãruta delicat ºi
mãrunt ca pe un fiu, îi simþea mirosul jilav de sudoare nu
tocmai umanã, e bolnav, gîndi, e bolnav ca mine, are febrã
ca mine, e scãldat ca mine în sudoarea grasã-cleioasãgalbenã-a
morþii, în timp ce mîinile lui se strecurau peste
haine, prin haine, miroase a pene ude, gîndi ea, a febrã, ce
ameþealã m-a cuprins, numai sã nu leºin, nici nu ºtiu cum
îl cheamã, oare unde ºi-a lãsat bicicleta lui zburãtoare,
astãzi nu are aripile la vedere, dar miroase a pene opãrite,
ce dor mi-este de tine, ce dor, i-a ºoptit muºcîndu-i în
joacã, uºor, lobul urechii, te aud ca pe-o ploaie de aur de
monede tocite care îmi sunã în creier, ce ploaie, ce cascadã,
globulele sîngelui meu ca monede tocite de aur, ºi tu
mirosind a pene ºi-a altã specie decît mine, nu una
muritoare, cum te cheamã, cum sã te strig sã vii cînd am
nevoie de tine? ªi el, cuprinzîndu-i faþa în palme ºi învelindo
în privirea lui albastrã, privind-o pentru prima oarã drept
în ochi, îi rãspunse simplu ºi limpede:
– Nu, nu, n-o sã mai fie nevoie.
februarie 1999 – august 2005
Oana PUGHINEANU
Staniol (fragmente)
Lui TAK
…aºtept stãtutã
timpul mã violeazã ca pe o mutã…
ars poetica: Sã scrii un roman aºa de bine încât sã
nu se prindã nimeni cã e prost.
Viaþa mea a început de mai multe ori, întotdeauna cu
un cliºeu. Am trãit într-o generaþie care încã mai folosea
cuvinte mari. Eu una eram specialistã în a abuza de ele... le
foloseam ca pe niºte alifii, ca pe niºte substanþe menite sã
îmbãlsãmeze mortãciuni ca “suflet”, “sentimente”,
“iubire”, “eroism” etc. Cu timpul însã, când rãceala cu
care priveam totul, a devenit insuportabil de evidentã, am
renunþat la ele ºi m-am dedat la puzderia de cuvinte mici,
saussuriene, interºanjabile, indiferente ca ºi mine. Era o zi
cu soare ºi eram îmbrãcatã în albastru. Devenisem, ºi eu,
în sfârºit, „interºanjabilã” cu o bucatã de cer. Din acel
moment orice polarizare logicã se surpã. Mintea mea
devenise o garã, sau mai bine spus un cãmin, în care dacã
eºti abil(ã) te poþi strecura fãrã sã-þi arãþi carnetul de
identitate. Dar ce era pânã la urmã ºi cu identitatea asta?
O micã dramã burghezã... Cu un compliment bine plasat,
cu un zâmbet sau cu o palmã puteai sã o dizolvi. Generaþia
mea a preferat mereu palmele. (V., de exemplu, avea obiceiul
sã strângã de gât femei, între douã beri amestecate cu
vodkã.) Lacrimile erau oricum artificiale ºi semãnau cu
orice altceva. De aceea unii plângeau cu cuvinte deºirate,
alþii cu întregi piese de teatru sau cu pagini recitate anemic
din mari filosofi, ºi uneori cu înjurãturi.
Din când în când cineva intra ºi mã atingea pe obraz
regurgitând neconvins niºte chestii wertheriene: „sigur
cã nu te pãrãsesc. Mai bine mor. N-ai 20 de lei?”. Avea
ochii verzi, un mers de pãpuºã de lemn ºi mângâia sfios
doar atunci când îi creºtea ficatul, de parcã, asemeni unei
gravide, o alterare metaforic-corporalã, simptomaticã, îi
schimba brusc ºi pentru câteva momente gesturile. Iubirea
era un sindrom Tourette... o micã isterie drãgãlaºã ce se
hotãrî dupã o uluitoare cãlãtorie fractalã sã se abandoneze
pe faþa mea. Îmi venea întotdeauna în minte un “tablou”
de la o expoziþie vãzutã la Timiºoara. Sub sticlã era prins
un boþ ciudat, încleiat din iarbã ºi pãmânt. Dedesubt scria
“muie”.
Nimic din toate astea nu mã deranjau. Stãteam mai
toatã ziua în patul suspendat din camera „de 5”. Dacã ar
mai fi venit vreuna puteam sã ne spunem cã stãm într-un
vagon de clasa I sau chiar la cuºetã. Ochii îmi erau mereu
atraºi de niºte crochiuri belite cu gândaci. Gândaci pe jos,
gândaci pe pereþi… în cãmin mimesisul are valenþe
masochiste. Eram toate niºte curve virgine dezordonate.
Nu ne pãsa nici mãcar unde picã unghiile tãiate pe care
uneori le gãseam într-un borcan cu gem.
Cu cliºeele astea s-a terminat acum. M-am mutat

într-o camerã din care nu se vede cerul. Ca sã-l suplinesc
mi-am luat o Psihicã... aºa cã acum am un cer care mã
muºcã ºi mã zgârie, care miaunã sã-l bag în seamã ºi din
când în când se joacã cu mingi colorate. E un cer castrat,
care spre deosebire de mine nu-ºi poate contempla ºirul
de iubiri puse la uscat ca niºte ardei pe o sfoarã. Mintea
mea nu mai seamãnã cu un cãmin. E un fel de cãmarã rece
ºi indiferentã, în care mã strãdui sã intru din ce în ce mai
rar.
Mai am de trãit 35 de ani. Cel mai probabil voi muri
de cancer. În faþa mea s-au cristalizat ca niºte plante
subacvatice într-un lac îngheþat toþi anii care vor veni.
Alunec peste ei ºi-i privesc prin pojghiþa groasã, simþind
cu o fericire inumanã armonia ºi graþia eterului care mã va
strivi fãrã sã-mi ºopteascã nimic. “Armonie ºi simetrie”:
garanþia cã pânã ºi moartea va fi consumatã la fel de uºor
ca o sticlã de Coca-Cola. Dacã Dumnezeu e un aristocrat,
atunci nu se va complica cu sortãri ºi reciclãri. Tunelul pe
care toþi îl vãd dupã moarte e al unui bideu cosmic. Lumina
e un mister.
TAK crede altfel. Vorbim rar despre moarte, la fel de
rar ca ºi despre soþia lui. El se împacã bine cu amândouã,
de parcã ar fi sinonime. Eu însã pur ºi simplu nu pot fi
“vaccinatã” – cum zice el – împotriva morþii celorlalþi. Dacã
aº trãi ºi eu, ca el, într-un Auschwitz al iubirii, poate-aº
gândi la fel. E adorat cu o exasperare de ceasornic ce bate
în fiecare zi la ora fixatã ºi simte cã, probabil, în spatele
fiecãrei dorinþe se ascunde ceva pavlovian. Într-o zi l-am
gãsit citindu-l pe ãla cu „Amurgul iubirii” ºi-i ghiceam în
trãsãturile feþei speranþa eliberãrii. L-am privit cu un ochi
de gardian certat cu direcþiunea, dar totuºi vigilent. Omul
ãsta trebuia iubit pânã la sânge. Dacã ar fi evadat, nu
trebuia sã o facã decât urmând o hartã întocmitã de mine.
Visam cu ochii deschiºi cum voi traversa buncãrele orelor
roase de spaimã, þinând de mânã prizonierul meu cu retina
desprinsã.
Visam cã vom ajunge împreunã la Mare, singurul
loc în care aº fi putut sã-i povestesc tot. Sã-i spun cum pe
la 19 ani îmi devenise evident cã nu voi obþine ce voiam
de la viaþã, dar era absolut posibil sã obþinã ea ce vrea de
la mine. Aºa cã m-am hotãrât sã o las sã facã ce-i vine, sã
o satisfac... voiam sã o aud þipându-mi în urechi un
“ahhhh!!!” autentic, un “ah” de care nimeni sã nu-ºi dea
seama cã e mimat, nici chiar eu. La 27 de ani, în luna august,
mergând printr-o piaþã jegoasã sã caut un pepene am auzit
pentru prima oarã viaþa ºoptindu-mi suav acel sunet în
urechi. Nu þipa, aºa cum mi-am închipuit eu cã o sã facã.
Era un semn discret ºi dacã s-ar fi putut înfiripa într-un
cuvânt acela ar fi fost un lasã prelung, ademenitor ca un
leºin în faþa unei vitrine în care te poþi privi în ochi. Am
acceptat pentru câteva secunde golul. L-am lãsat fãrã pic
de fricã sã se întindã pânã mi-a cuprins întreg corpul,
pânã mi-a fisurat pielea, ieºindu-mi prin buricele degetelor
ºi învãluind într-o liniºte absolutã trecãtorii, câinii
vagabonzi, blocurile, semafoarele ºi chiar cerºetoarea fãrã
mâini care cu un ciot þinea la gurã frunza din care cânta,
iar cu celãlalt, lipit de corp, strângea la inimã o bancnotã.
Stãteam la traversare cu pepenele în mânã privind fascinatã
de ce iubim bãrbaþii
121
acea amorfozã ce vlãguia lucrurile pânã devenea clarã
totala lor lipsã de autenticitate. Era pentru prima datã când
asta nu mã exaspera. Descoperisem „cocaina inimii”.
Simþeam presiunea uºoarã a fructului care fãcea ca
extazul meu sã se amplifice ºi mi-am spus: E bine, e sãnãtos
sã ai o formã, dar e absolut indiferent. Asta însemna cã nam
fost niciodatã tristã, înfriguratã, flãmândã, proastã,
egoistã, plinã de urã ºi remuºcãri. N-am fost decât o
bântuire prin forme indiferite de agregare. O bântuire
inofensivã ca un abur de ceai. Viaþa mea fusese o continuã
fericire, asemãnãtoare cu cea a copilului rãmas singur
acasã, care neºtiind ce sã facã de atâta bucurie adoarme.
Timiditatea a fost singura aventurã... singura cale
de a ocoli orice fel de prostituþie fãcând lucrurile
imponderabile, alunecând ca niºte frunze uscate pe
suprafaþa unei ape. Acþiona infuzând semnificaþii în orice,
dar le lipsea total de direcþie, de spaþiu... Zeci de ani m-am
trezit noaptea fãrã sã ºtiu unde sunt. Clocotul fricii care
îmi tasa creierul mã fãcea sã privesc pereþii cu o încetinealã
straie, alunecând din colþ în colþ ca o camerã de filmat din
L’annee derniere a Marienbad.
Acum, privindu-l pe TAK, îmi dau seama cã L’amour
toujours nu înseamnã sã-l faci pe celãlalt sã nu se mai
poatã despãrþii de tine, ci sã-l faci ca, în eventualitatea cã
reuºeºte asta, sã nu mai poatã fi niciodatã cu nimeni. E ca
ºi cum l-ai supune unei operaþii de cataractã nereuºite: îi
scoþi cristalinul ºi nu-l mai înlocuieºti cu altul. Nu conteazã
ce pretext foloseºti pentru asta. De obicei efectul e
garantat prin folosirea repetatã a tandreþii sau violului.
Cu violul merge chiar mai bine decât cu orice altceva,
pentru cã în general oamenii suferã de orgoliul de a suferi:
poþi sã le spui orice numai cã traumele lor nu existã, cã de
fapt le-au visat.
TAK le ºtie pe toate astea demult. E un jucãtor
extraordinar ºi chiar dacã nu poate evada din Auschwitzul
iubirii, are o abilitate fantasticã de a-ºi lãrgi cuºca. TAK e
un jucãtor a la Bulgakov combinat cu Huxley. El poate
rezista la o discuþie de salon cu d-zeu însuºi. ªi d-zeu
chiar vine la el prin tot soiul de formule fizice, asigurândul
cã miºcarea brownianã nu-i o întâmplare, cã dacã nu
existã timp la nivel cuantic, nici asta nu e o întâmplare, ci
doar un drum cãtre cea mai fericitã dintre lumi... în stil zen,
evidament! Prea mult vid pentru renaºteri trup ºi suflet.
De-atâta vid nu-i loc pentru paradis. Abia de încap cele 21
de grame pe care le pierzi în greutate când mori. Eu sunt
un jucãtor a la Gombrovikz. Nu pot purta discuþii decât
cu propriile mele universuri artificiale.
Eros e unica noastã ºansã: are 14 kilometri lãþime ºi
33 lungime. E un asteroid care va parcurge atmosfera
pãmântului în 3 secunde. Timp suficient sã le dãm definitiv
ºi iremediabil de târziu pe toate dracului... În câteva
secunde vom scãpa de teatrul iubirilor parþiale în care ne
mãcinãm îndrãgind pe prea mulþi, contemplând prea multe
madlene otrãvite, speriaþi de bucãþile de carne pierdute
într-un avort continuu… pentru cã trebuie sã recunoaºtem:
jucãtorii ca noi se joacã din plictiseala de a fi deznãdãjduiþi
ºi din deznãdejdea de a nu putea verifica în carne ºi oase
nici un ideal. Iremediabil toate femeile sunt curve ºi toþi

122 de ce iubim bãrbaþii
bãrbaþii porci, iar dacã nu sunt au o capacitate uluitoare
de a deveni. Marii jucãtori în cruzimea lor, împotriva tuturor
aparenþelor, se mulþumesc doar cu idei. Marii jucãtori,
împotriva cruzimii lor, nu sunt sadici: ei nu fac ceea ce fac
pentru a ajunge la apatie, ci pornesc de la apatie
reîntorcându-se la ea. Marii jucãtori vor sã scape de infinit.
Fericirea-i albastrul înecat prin care ne vom plimba
în raza privirii nimãnui.
S-ar spune cã moldovenii percep lumea printr-un
delir, dar cuvântul mai potrivit e mitomanie. Poezia la dã
pur ºi simplu pe nas ºi pe gurã. Trãiesc înecaþi în versuri.
Cu timpul poþi sã-þi construieºti un detector de teme prin
care sã ºtii dacã cineva e moldovean sau nu. Una din
combinaþiile favorite este folosirea în aceeaºi frazã sau
poezie a cuvintelor alcool, Isus ºi sex. Toate trei emanã
aburi, un anumit fel de fum de care moldovenii sunt foarte
ataºaþi. Aproape cã e un sentiment patriotic... V., de
exemplu îmi povestise cã demult, când era mic, mic de tot,
încã nici nu vorbea, scrisese o poezie despre cum în drum
spre vreo bombã oarecare cu amicii lui se întâlneºte cu
Isus. Evident... nu rãmâne cu el, ci îºi continuã drumul
spre bãuturã. Moldovenii ºtiu foarte bine cã ruga-i o beþie...
de’aia sunt ei aºa un popor credincios. Dar V. era mai poet
decât alþii. Era un talent. Când deschidea gura Fiinþa însãºi
îi poseda limba. Învãþase ºi el la ºcoalã, ca noi toþi, cã
ideile nu sunt ceva în capul nostru. Era ca ºi cum am fi
avut o asigurare pe viaþã cu universul. Orice-am fi zis,
cuvintele, doar cuvintele plãteau. Cu ideile rãmãsese cei
drept cam complicat: veneau ºi plecau când voiau ele
(descoperirea lui Nietzsche), ca niºte curve de lux pentru
care n-ai niciodatã mãlai îndeajuns. Pe când sã le prinzi
ºi sã-þi dai drumul, te anunþã cã a expirat timpul. Totuºi
femeile în carne ºi oase care-i cãdeau în braþe pãreau sã
ºtie foarte bine asta, deºi, în mod ciudat, aproape
întotdeauna ele fãceau cinste. Se þineau cu înverºunare
de posedatul lor ca vrãjitoarele de un iucub (sau sucub)?
Vorba filosofului: “în dragoste sexul nu conteazã”. Totuºi,
ce-l fãcea pe V. un poet mai mare decât alþii?
Automitomania. Cum vorbea despre el nu vorbea despre
nimeni. Curat Creangã. La un moment dat cred cã ne ºi
obiºnuisem sã ne adresãm întrebãri fundamentale: “Salut
bã? Ce-þi mai face Daseinul? Da’ Gestellu’?” V. avea
întotdeauna rãspuns, o poveste care pe mine una mã
cucerea mai tot timpul. Dacã ar fi sã fac un top cred cã aº
pune-o pe primul loc pe asta: V. e acasã la el în Chiºinãu.
Stã în camera lui ºi-ºi stoarce coºuri. Maicã-sa începe
sã-l strige dupã un geam (în închipuirea mea uºile camerei
lui V. au geam) la masã. El se gândeºte cã “în pula mea,
n-am chef sã mãnânc”. Maicã-sa continuã sã-l strige ºi
stând aºa, tot mai enervat, uitându-se în oglindã începe
sã audã: ViTralie!!!! ViTralie!!!!!!!
Desigur, de obicei poveºtile erau mult mai
spectaculoase. Dramele, chiar tragediile ºi din când în
când niºte lucruri care erau pur ºi simplu imposibile din
punct de vedere fizic se împleteau în automitomania lui V.
Adevãrat lucru vã spun cã V. era un cascador. Pe limba lui
Fiinþa fãcea niºte piruete mai ceva ca alea de la patinaj. La
un moment dat îmi povestise cã pe la 12 ani fãcuse un
copil cu una de vreo 21 de ani. Prin urmare, la 18 ani avea
un copil de 6 ani. I-am spus: “hai sã-l cãutãm! Sã-i dãm o
vodkã!”. Peste 2 sãptãmâni m-am dus acasã ºi-am întrebato
pe maicã-mea dacã un bãiat de 12 ani poate face copii?
S-a lãsat un moment de tãcere în care sunt absolut
convinsã, cã ºi maicã-mea ca orice mamã pusã în situaþia
asta se gândeºte “Ce fac ãºtia la filosofie cu copilu’ meu?”
Într-un final a pufnit în râs ºi mi-a spus cã ea nu crede aºa
ceva. Eu una am încã îndoieli. Era o poveste aºa de
frumoasã... Mã închipuiam umblând pe strãzi cu V. ºi cu
un copil de 6 ani de mânã încercând sã gãsim un loc de
joacã în Clujul ãsta de cãcat. Îmi plãcea sã mã dau pe
hintã. V. devenise pentru mine prototipul virginei
ghinioniste din comunism. Face copii de la primul contact.
Nu i se mai împlineºte nici un vis. Se apucã mai abitir de
fumat ºi de bãut / tot drumul e deja bãtut. Pentru V. însã
asta nu însemna nimic. Era un mod de a mima cã în ochii
lui albaºtrii care pe timp de furtunã deveneau gri, s-ar
ascunde moartea. Gagicile mai leºinau pe vremea aia în
faþa profunzimii. Moartea ºi plictiseala erau cei mai folosiþi
tropi. Numai alea de la medicinã nu pãreau impresionate.
Dupã ce faci disecþii, devii pragmatic.
Totuºi V. nu era (încã) un poet autentic. Am dat de
aºa ceva mai tîrziu, ºi iatã ce-am aflat: Poeþii beneficiazã ca
de o bursã de harul divin de a fi sãraci cu duhul. Ei nu simt
inevitabilul, imposibilul. În lumea lor jegoasã orice se
amestecã cu orice (metafora viermuitã) culminând totul
într-un veritabil egomasaj. Stau aliniaþi la mese festive ºi-
ºi cântã unul altuia pomelnice injectându-ºi doze de
satisfacþie surâzând imbecil dupã “mica moarte” care, îºi
închipuie ei, îi va plasa în eternitate. În eternitatea “istoriei
portãreselor”. Adevãrat vã spun cã poezia-i o labã mentalã.
Trebuie sã ai mânã bunã. La ei bolile venerice sunt
întotdeauna însoþite de boli venerabile. Tocmai de aceea
din trusa micului poet nu trebuie sã lipseascã un
housekeeper, cu care se va cãsãtori într-un târziu pentru
cã iese mai ieftin. În tinereþe pot fi recunoscuþi dupã mutra
blajin-bovinã ºi dupã pozele „geniale” pe care nu obosesc
nicicând sã le afiºeze. Doamne mulþumescu-þi cã nu m-ai
fãcut poet, nevastã de poet sau vreo altã nevertebratã.
Aº fi dus o viaþã cu gust de paiaþã… fãrã sã-mi dau seama.
Aº fi înmulþit rândurile de ªecspirate (Sachespeareate)
din þara asta cu „capitala la Budapesta”. Culmea poeziei
mi se arãtã într-o zi la redacþie când un poet roºu în obrajiii
mioritici, a venit cu o poezie legalizatã. M-am gândit cã
are spirit întreprinzãtor omul… cã doar ar fi mare pãcat sã
se legalizeze prostituþia înaintea poeziei. Mi-a spus cã
vrea sã o publice, dar nu o dã spre citire decât dacã obþine
nu ºtiu ce semnãturi de la redactori. I-am spus cã nu aºa
merge treaba ºi a plecat furios. S-a întors peste cinci minute
adresându-mi „geniala” întrebare: „dumneavoastrã, dacã
aþi avea un colier de diamante, l-aþi lãsa la oricine în grijã?”.
I-am spus sã mã lase-n pace cã eu nu umblu cu poezia la
gât cã nu-s câine comunitar. A mai plecat o datã, dar iar s-

a întors ca sã-mi spunã cã ar fi dat ºi 100 de milioane ca sãl
publicãm. Atunci m-a rãzbit ºi pe mine întrebarea poeticromâneascã-de-tranziþie
(bã cã heideggerian mai scriu):
„Pãi bine dom’le! Decât sã mãnânci rahat pe gratis nu mai
bine-l mãnânci pe bani? Noi de ce n-am fi niºte oameni recenþi.”
Când eram cu B. mi se pãrea cã filosofia vieþii e cea
a lui Lady Chaterlly (pânã la urmã singurul lucru care-i
rãmâne femeii dintr-un bãrbat e amintirea atingerii lui. Un
kitsch acceptabil). Lui nu i-am spus niciodatã asta. Lui îi
spuneam cã-l iubesc. Lipsa lui de virilitate îl fãcea bun la
pat. Dar poate cã adolescenþa fãcea tot... Eram douã
lesbiene pentru care orice gest, cuvânt, imagine,
conversaþie semidoctã, plimbare, carte, lipsã de bani sau
mâncare, absolut totul trimitea la “propuneri”. Nici sex,
nici dragoste, nici amor, ci “propuneri”. Aºa ne botezam
noi jocurile erotice, gândind corpul într-un fel economicos
ºi ciudat, ca o bucatã de ciocolatã pentru cel mai sãrac
copil din lume... Pentru fiecare milimetru de piele stãteam
la coadã, purtând într-un portmoneu de carne o cartelã cu
care plãteam pentru niºte firimituri numite dorinþe.
Drãmuiam ciocolata în aºa fel încât sã ajungã pentru cât
mai mult timp, pentru toatã viaþa dacã s-ar putea.
Consumam preludiile cu liniºtea unor provinciali
sentimentali care se bazau pe faptul cã nu li se va întâmpla
nimic niciodatã. Intensitatea acestui abandon se încãrna
în viniºoarele roºii din ochii lui. Credeam pe-atunci cu
tãrie cã vieþile noastre inutile nu pot fi mântuite decât prin
perversitate. Desigur n-aveam curaj nici pentru asta, dar
ne închipuiam sfârºituri d’annunziene. Inventatorii Raiului
au fost singurii curajoºi... Raiul! Imensã perversitate
mascatã de spirit, acest mare peºte al sufletelor, acest
proxenet care nu renunþã la plãcere nici dupã moarte.
Restul poate sã se ducã dracului. Am trãit propunândune
unul altuia... într-un dans obscur ºi ciudat îngropaþi în
vãgãuna lipsei de scop... a lipsei de generozitate, fãrã de
care, eu una auzisem cã nu existã mari iubiri ºi nici mãcar
cea mai micã urmã de “cãldurã omeneascã”. M-au fascinat
mereu teoriile astea. Le savuram ca pe-un roman bun, dar
în care nu mi-aº fi dorit sã trãiesc. Eram sãracã, cu gustul
format pentru firimituri. Unicitatea era ceva straniu, ca un
televizor pornit în pustietatea deºertului. Eu nu-mi doream
decât raþia de pe cartelã. Era prea complicat sã mã dresez,
redresez pentru vise frumoase... B. voia însã cu tot
dinadinsul sã ajungã în roman. Îmi spunea cã sunt un
“fuking Jesus”, iar eu îi ziceam Beciu. Credea cã sufãr de
bunãtate ca ºi cum aº fi suferit de leucemie. Eram incurabilã.
Nimeni nu mai crezuse vreodatã asta despre mine. Era
absolut sigur cã B. se înºela. Dar el era masochist. I se
pãrea cã teroarea e o graþie divinã. Eram imorali ca o religie.
Ne cerºeam bucãþile de piele întrevãzute în cutele hainelor
ºi aveam întotdeauna în minte, la fel ca mahalagiul care
aruncã un ban în basca orbului, cã ne-am asigurat o micã
înaintare într-o birocraþie divinã. Dinspre obraji înspre
coapse treceam prin purgatoriu. Vaginul era o evlavioasã
penitenþã. ªi cam atât. Am rãmas sublunari pânã la sfârºit.
de ce iubim bãrbaþii
123
Rolul de Beatrice nu mi se potrivea. Îmi plãcea sã fiu
adoratã ºi n-aveam de gând sã rãscumpãr nimic cu vreo
mântuirea teatralã sub un soare de staniol. Eram, de altfel
o anticapitalistã declaratã. Nu mã interesau prestãrile de
servicii, nici chiar dacã era vorba de cei care “ºi-ar fi dat
sufletul pentru mine”. “Propunerile” se derulau cu
acurateþea unei crime perfecte. Nimeni nu ºi-ar fi dat seama
cã nu ne iubim. Iubirea n-are nimic de-a face cu plãcerea...
nu are de-a face cu nimic. E musai sã fie total utopicã...
Neamþu’ ãla cu migrene era singurul care ºtia ce spune, cã
a existat un singur creºtin ºi cã ãla a murit pe cruce. Cam
acolo se consumase ºi iubirea. Pentru restul a rãmas frica...
Dar pentru B. nu-mi era fricã niciodatã. Era parazitul meu
ºi s-ar fi putut hrãni cu mine chiar dupã ce-aº fi murit. De
altfel îmi spunea cã m-ar dezgropa ºi “m-ar fura” dacã s-ar
întâmpla sã crãp sau dacã s-ar fi întâmplat sã mã omoare
chiar el. Urma sã devin o „Ciuleandrã” conservatã prin
vreo camerã obscurã, sub privirea unor ochi verzi ca o
mlaºtinã, urmãrind cum îmi cresc unghiile ºi pãrul. L-am
mai întâlnit de câteva ori dupã ce ne-am despãrþit. L-am
întrebat dacã m-ar mai omorî. Mi-a spus cã da. “Pentru un
miliard... oricând”. Cred cã începea cu adevãrat sã mã
iubeascã... Eu între timp descoperisem din nou frica,
ruºinea, atacurile de conºtiinþã... un univers infinit care
mã reeduca luându-mã peste picior. Avea însã întotdeauna
grijã sã mã vaccineze împotriva turbãrii cu care mã uitam
într-o oglindã pe care el însuºi se strãduia sã o cureþe în
fiecare dimineaþã. Nopþile au rãmas însã mereu confuze...
Mã înconjura fãrã sã vinã... În camera mea micã ºi plinã de
acarieni din care nu se vede cerul, nu-i loc pentru univers.
Îmi dãdea doar un telefon scurt... Zilele mele de “fucking
Jesus” se terminaserã. TAK îmi reconfirma cu fiecare
telefon de dimineaþã cã el nu înþelege cum de existã oameni
fãrã scop în viaþã. Mã simþeam exasperatã ºi-mi venea sãi
strig: cum nu înþelegi? Cum? Uite-te la mine... sunt un
argument ont-olog-ic asupra inexistenþei încãrnat.
Asupra! “Asupra”, ce cuvânt strivitor. Sunã ca o crizã de
astm. El continuã pânã ºi azi sã mã convingã, sã mã
converteascã. Îmi spune cã totul se poate învãþa sau cel
puþin se poate induce: „toþi ne sãrutãm cu ochii închiºi
aºa cum am învãþat din filme”, „toþi iubim ca în romanele
pe care le-am citit”. Desigur, ºi noi, eu ºi universul meu
reprezentãm un colaj din romane ºi filme celebre, un readymade
magnific de genul Maestrul ºi Lolita. Mã ºi închipui
stând pe Lunã ºi fãcând pe nebuna, strigând într-una:
„Vreau la dans! Vreau la mare! Vreau rochii, parfumuri, o
cremã care sã mã facã invizibilã... ºi ceva... ceva BUN, la
dracu!!!!”. Maestrul mã va privi o veºnicie sau douã
zvârcolindu-mã, va scrie probabil un roman despre asta,
dupã care exasperat se va ruga vreunei divinitãþi de peacum
indiferente sã mã calmeze, sã mã facã sã recunosc o
datã pentru totdeauna „sublimul cerului înstelat de
deasupra mea”. Hihihi. O datã chiar am visat cã singurul
lucru galben din lume era coperta de la Prolegomenele lui
Kant. “Se fãcea cã eram” cu o prietenã de-a mea ºi ne
scãldam în Dunãre. Totul era gri ºi cineva apãrut din senin
voia sã ne înece. Pânã la urmã am scãpat ºi am ajuns pe
strada bunicii mele, unde un vânzãtor ambulant vindea

124 de ce iubim bãrbaþii
cãrþi de anticariat pe o masã pliantã. Acolo l-am vãzut pe
galbenul Kant... ºi mã gândeam în vis... “Phui, sã fiu a
dracului... dar mie nu-mi place Kant... ºi nici galbenul”.
Acum ºtiu însã cã Kant ºi D-zeu sunt pentru oamenii
bãtrâni. Sunt ca niºte scutece pentru incontinenþa minþii.
Universalul ºi omnipotenþa... oriunde te-ai scãpa e
imposibil sã fi scãpat.
Scaunul din bucãtãrie scârþâia penibil. La radio se
auzea Salva mea... Just bellow my skin I’m screaming...
Anca se întrebã dacã el recunoaºte cliºeul: capot de pluº
roz, un pahar de iaurt prelins scabros pe gât... ºi inevitabila
partidã! Nu-i uºor sã faci filme. Luni de fiere într-o bucãtãrie
imaculatã din Cluj, pe strada Pata. Ce-i drept fãrã
croissante, dar cu satisfacþia de a gãsi ultima fundãturã
eroticã... imitaþia intenþionatã a scenelor altora.
Nu-ºi putea dezlipi ochii de la chiuveta de inox pe
marginea cãreia privirea-i alunecã atât de repede încât
avea impresia cã o sã-ºi rupã gâtul. Degetele lui îi apãsau
uºor ceafa, în timp ce-ºi lãsa fruntea pe oasele pieptului
ei. Ar fi fost probabil momentul sã-ºi dea capul pe spate,
dar îi era absolut imposibil sã renunþe la marginea aceea
lucioasã pentru tavan. Ajunsese lângã scurgere, iar canalul
era o atracþie irezistibilã. Mâna îi coborî pe umãr, de parcã
ar fi vrut sã o liniºteascã cu un gest camaraderesc. Abia
se mai þinea de ochiurile concentrice ale scurgerii simþind
o uºoarã adiere în tãlpi. κi lãsã capul pe masã. Pânã ºi
sperma era rece. Era pe punctul sã disparã, asemeni
imensului cub de gheaþã topit sub cadavrul spânzuratului
din camera goalã-goluþã. Dar ãsta nu era un roman poliþist.
Nu exista nici un personaj scormonitor sau care sã de
explicaþii liniºtitoare în ultimele pagini. Aici nu se ºtia nici
ora ºi nu se intuia nici pe departe motivul... Singurele date
disponibile erau despre gazda grasã ºi proastã care þinea
cu tot dinadinsul sã aibã un preº alb în faþa uºii.
În urma lor nu rãmase nici o urmã. Au pus scaunul la
loc, aºezându-i spãtarul perfect paralel cu muchia mesei
ºi se retraserã în camerã. Acolo ascultau în fiecare searã la
pickup poveºti. Albã ca Zãpada ºi Cenuºãreasa le
provocau stãri sinistru-amuzante când le ascultau la vitezã
de 45 în loc de 33. El pleca dimineaþa ºi pãrea sã nu se mai
întoarcã vreodatã în vizuina aceea capitonatã. Împãcatã,
Anca îºi bea încet cafeaua privind balconul închis dinspre
bucãtãrie. Plimbarea o consuma prin hol, iar când obosea
se tolãnea în fotoliul maroniu pândind sunetele celorlalte
încãperi. ªtia cã o pãpuºã mare þintea cu privirea
enciclopedia din faþa ei. Cu rochia-i de-un galben spãlãcit
pãrea o mireasã care nu-ºi gãsise cuvintele, cândva, demult
într-un altar... iar drept pedeapsã stãtea de zeci de ani
crãcitã în faþa bibliotecii cu romane siropoase ºi dicþionare.
Privirea de plastic era mai tãioasã decât orice
privire de gheaþã
Plasticu-i pe viaþã... ºi asta mult mai mult
îngheaþã.
Era imposibil sã-i treci prin faþã
În cealaltã camerã aºtepta o perucã agãþatã de sub
care se ivea un ºirag de mãrgele. Un tablou cu gazda
proastã ºi tânãrã se hlizea cãtre oricine ar fi îndrãznit sã
treacã pragul. De peste tot emana un aer blond cu vârfurile
despicate.
Plimbarea se încheia la geamul din camera micã ce
dãdea într-o alee sufocatã de boscheþi. În zilele în care era
veselã îºi fãcea plimbarea de mai multe ori pe zi, ba chiar
se aventura nepermis deschizând ferestre ºi fugind de
colo-colo ascultând fâlfâitul halatului ce o urma docil, ca
un câine anchilozat. Într-o zi organizã chiar o execuþie
publicã. Mutase pãpuºa-mireasã ºi toate animalele ei de
companie pluºatã pe bibliotecã, cu faþa la perete ºi le
împuºcã. Împrumutase de la un vecin pistolul cu aer
comprimat ºi se distra þintind colþurile camerei. Pãpuºile
zvâcneau discret, iar în animalele de companie pluºatã
micile gloanþe intraserã cu totul. Întoarse pãpuºa-mireasã
cu faþa ºi îi trase un glonte-n tâmplã. Cãzu pe-o parte, în
aceeaºi poziþie crãcitã arãtându-ºi chiloþii jegoºi. Era
irecuperabilã. N-avea decât sã se-ntoarcã la enciclopedia
ei. Nu merita nici o schimbare de decor... un centimetru
mai la stânga ar fi aºteptat-o Lorelei, dar era imposibil sã
trimiþi în lume o mireasã cu chiloþi jegoºi. Pe-acolo se moare
din dragoste ºi bolile sunt imaculate. Viaþa se scurge prin
livezi ºi grãdiniþe cu flori “încântãtoare”. E tot plastic,
dar lustruit pânã la sânge.
Sã trãieºti cu credinþã înseamnã sã trãieºti într-o
autoscopie a viitorului, sã-þi explorezi vizual starea de
cadavru, sã-þi ºtergi de praf irisul ochilor care va scârþâi
ca ºi cum ai fi o pãpuºã de plastic... dupã care sã mai
ciocneºti un pahar cu prietenii sau oricine te-o fi
suportând vreo jumãtate de orã. Sã te uiþi pe pereþii împuþiþi
ai barului pe care sunt desenaþi porci penetrând oi, toate
zugrãvite în roz, sã asculþi aceeaºi muzicã, sã dai un bacºiº
gras patroanei unguroaice ºi sã înþelegi prin toate astea,
cu toate maþele ce înseamnã: „Se întâmplã cã am sã mor
curând”! (Zenobia). E un exerciþiu de a-þi scoate sufletul
din prezervativ. Nu va zbura, ci va coborî în grabã cele
douã etaje, va ieºi în stradã unde o obosealã cumplitã îl
va doborî în vreun gang înainte sã ajungã la coadã la
hamburgeri. Pânã la urmã mirosul înþepãtor de urinã îl va
împiedica sã intre în comã ºi sã cunoascã adevãrata
divinitate. Ca un câine bãtut îºi va aduce aminte de zilele
fericite în care se trezea într-un pat cald, înfãºurat în pãtura
de culoarea sosului lui preferat... de roºii. κi va aminti ºi
de micul scãunel împletit pe care hainele împãturite
meºteºugit aºteptau cuminþi sã iasã din somnolenþa acelei
ordini, care, nu era decât o ordine oarecare ºi nici pe
departe una care sã i se potriveascã perfect, fãrã sã-i lase
nici un rest de gând. Sub pian se ascundeau întotdeauna
urºi, tigri ºi oameni cu pumnale gata sã-l atace dacã n-ar fi
reuºit sã stea perfect nemiºcat pânã la rãsãritul soarelui.
Dar toate astea nu mai au nici o importanþã. Sunã a
biografie, ºi cu toþii ºtiu deja cã nu-i nimic mai plicticos pe
lumea asta decât o biografie, chiar dacã e o biografie
trendy, la modã, conþinând ingredientele necesare (haº,

iarbã, marihuana, muzicã de proºti gen Luna Amarã ºi
futaiuri dom’le, futaiuri...). Biografia mea nu se poate privi
ca ºi cum te-ai uita la Playboy. Da’ las cã mã fac eu vedetã
ºi-or sã facã ãia din mine o frumuseþe. Frumuseþea
însemnând bani, bani, BANI !!!!!!!!
Când nu mã gândesc la cãcaturile astea mã ocup cu
ceea ce s-ar numi “a suferi ca un câine”. În principal
sâmbãta ºi duminica. Atunci parcã încep sã înþeleg unele
concepte rãsuflate precum arhetipurile jungiene ºi unele
sofisticãrii metafizice în care bieþii neuroni cresc pânã la
cer ca vrejul de fasole, iar când ajung acolo sus stau ca
trãzniþi de liniºtile-alea ale dumnezeilor ascunºi dupã care
se regãsesc resemnaþi sub forma unei banale iederi pe o
casã de þarã. Totuºi ideile-astea nãscute nu din ceea ce se
crede (inteligenþã, culturã, mutaþie ontologicã ºi alte bla,
blauri labagiste), ci dintr-o singurãtate pe care n-o poþi
tãia cu cuþitul, încep sã mã pândeascã de pe pereþi ca
dracii dintr-o bisericã în care e pictat numai iadul (chiar
existã biserica asta). Ar fi momentul unei revoluþii îmi zic,
dar spiritul revoluþionar are ceva penibil în el. Când auzi
cuvântul „libertate” nu ai nici un simþãmânt, e ca o ºtire
neinteresantã despre o catastrofã îndepãrtatã… când
trebuie sã-l spui însã, penibilitatea lui te copleºeºte ca o
baie la un duº comun. Trebuie sã te dezbraci? Chiar acum?
ªi-apoi pãn’ ce sã faci revoluþii? Logosul ºi energia
migreazã dintr-un individ în altul, dintr-un popor în altul
ca niºte þigani. Nu D-zeu, ci Isus (compasiunea) e
adevãrata utopie. Misticii, destrãbãlaþii! au învãþat sã se
tolãneascã pe rãu ca pe un pat comod. Da’ la mine-n ogradã
binele absolut ºi rãul absolut se contopesc pânã la
identitate, ºi-n condiþiile astea nu poþi fi mistic!
Ãsta e momentul în care o voce obscur-biologicã
ºi extrem-conformistã mugeºte în mine spunându-mi c-a
venit vremea sã am ºi eu oalele mele, propriul bãrbat de
pândit ºi de þinut în lesã, o casã unde sã-mi manifest legal
isteriile, poate chiar un plod sau un alt pretext de genul
ãsta pentru o existenþã mediocrã. “La dracu’! La tine ºi
iubirea-i la jumãtate de normã. Pe toate le faci la plata cu
ora. Dacã tot eºti mediocrã mãcar fi una mare!” mugeºte
vocea tot mai necontrolat. Sunã cam ca în povestea cu
“cel mai mare pitic din lume e piticul din URSS”, dar e doar
o asemãnare înºelãtoare: piticul ãla avea un obiectiv, pe
când în cazul meu abia dacã se gãsesc, aruncate prin jur,
câteva obiecte. În momentele astea de adevãr arhetipal,
pentru calmare, încerc sã mimez un gest mare pe care l-am
citit prin vreo carte. Întotdeauna ajung la acelaºi: Kafka,
Opera antumã, „Decizii”. E genul ãla de text din care nu
poþi cita. Trebuie luat cu totul:
DECIZII
Ca sã te smulgi dintr-o stare jalnicã, îþi trebuie,
poate, un efort de voinþã. Mã desprind din fotoliu,
înconjur masa, fac câteva exerciþii pentru mobilitatea
gâtului ºi a capului, îmi înflãcãrez privirea, îmi încordez
muºchii din jurul ochilor. Mã împotrivesc fiecãrui
sentiment, îl voi saluta impetuos pe A. dacã va veni acum,
îl suport cu amabilitate pe B în camera mea, iau în mine
cu gesturi largi tot ce spune C., în ciuda durerii ºi
oboselii pe care mi le pricinuieºte.
de ce iubim bãrbaþii
125
Dar chiar dacã merge astfel, totul, atât ceea ce e
greu, cât ºi ceea ce e uºor de fãcut, se va opri, cu fiecare
greºealã ce nu poate lipsi, ºi va trebui sã mã învârt înapoi
în cerc.
De aceea sfatul cel mai bun rãmâne însã sã iei
totul comportându-te ca o masã grea ºi, chiar dacã te
simþi mânat de un suflu puternic, sã nu te laºi împins mai
departe, sã nu faci nici un pas inutil, sã te uiþi la celãlalt cu
o privire animalicã, sã nu te cãieºti, pe scurt, sã striveºti
cu propria-þi mânã tot ceea ce mai este în viaþã stafie,
adicã sã amplifici liniºtea ultimã, funerarã, ºi sã nu mai
îngãdui sã existe ceva în afara ei.
Un gest caracteristic într-o asemenea stare este
sã-þi treci degetul mic peste sprâncene.
Fugeam pe Republicii în jos, cu un stroboscop în
ghiozdan. Înjuram în gând vara aia nesuferitã care se
scurgea pe mine ca balele unui câine turbat. Trebuia sã
ajung la garã ºi n-aveam – evident! – bani de taxi sau de
vreun amãrât de bilet de autobuz. Eram în întârziere. La
garã trebuia sã mã aºtepte P. (cel cu mers de pãpuºã de
lemn) de care eram îndrãgostitã lulea. Mã rog, mie mi se
pãrea cã e mai mult un fel de dragoste-pipã: ca atunci
când cineva tot împinge cu futacu’ prostii în capul celuilalt,
iar celãlalt se aprinde ºi se ameþeºte. (Varianta nouã la
cristalizarea lui Sthendal). Cu dragostea, cãldura ºi
stroboscopul în spate reuºisem sã devin un fel de animal
tâmp de tracþiune. Speram însã din toatã inima cã-mi voi
primi bucata de zahãr pânã la urmã. Pe atunci nu ºtiam cã
oamenii se dreseazã în vederea a nimic. Prin faþã pe la Croco
am început sã salivez, trecând pe lângã prãjituri, stiksuri,
sucuri ºi tot felul de alte “uri” dragi mie. Dar treaba cu
futacu’ mergea bine: de dragu’ lui P. îmi închipuiam cã aº fi
ajuns chiar pânã la Timiºoara fãrã sã beau ºi sã mãnânc.
Ecusonul de “Organizator” îmi era de ajuns. Primisem
minunata sarcinã de a machia personajele lui P, cã de machit
o fãceau bine ºi singure. Scrisese o piesã de teatru (Bilogia
halucinantului absurd care apãruse pe afiº cu o greºealã
de tipar de-a dreptul destinalã: Biologia halucinantului
absurd) i pe care nu se sãtura sã ne-o citeascã de câte ori
ne adunam pe la casa cuiva, în special casa lui Co. de care
el era îndrãgostit pe-atunci. Am asistat ºi eu la acest
maraton ‘telectual de vreo 2 ore, dar am adormit ºi-am
început sã delirez ceva despre scaunele lui Co., care, mi se
pãrea mie, ar semãna cu niºte clepsidre uriaºe. Când m-am
trezit i-am spus lui P. cã am descoperit în casa asta un
obiect care reprezintã piesa lui. Era, cred, prima datã când
vorbeam cu el privindu-l, în ochi. M-a rugat sã i-l arãt, dar iam
spus cã nu pot. A început sã mã abureascã cu tot felul
de argumente, încheindu-ºi pledoaria cu ceva de genul:
“Nu-i corect din partea ta”. Nu-i uºor sã te trezeºti din
somn ºi sã vezi o pãpuºã de lemn cum îþi face moralã.
Dintr-un exces de pudoare care mã cuprindea când mã
îndrãgosteam (nu puteam nici sã mãnânc în prezenþa lui)
mi-a fost imposibil sã-i explic cã stã cu curu’ pe el, ºi cã, de
fapt, fãrã sã vrea, a adoptat atitudinea corectã.

126 de ce iubim bãrbaþii
Am continuat sã ne uitãm la MTv, peste orezul care
rãmase în farfurii. Co. pândea ca de obicei. Mintea ei era o
nesfârºitã piesã de teatru. Avea ºi bani pentru construirea
unor decoruri vaste. P. era un mic copil imbecil, care avea
iluzia cã uneori e mai mult decât un figurant. În capul lui
se destrãbãla futacu’ altcuiva. Cred cã asta îmi plãcea la
el. Fãrã futacu’ ãla ar fi fost de pe atunci îngrozitor de
insipid.
În garã nu era aproape nimeni. Imitaþia de marmurã
de pe jos strãlucea ireal, învãluind puþinii trecãtori într-o
aurã subtilã. Unii zburau pe lângã tavan urmându-ºi
umbrele. Dinspre “Garu bãrii” nu venea nici un sunet. Un
mic fir de “APA POTABILA” se ramifica luând forma unei
crenguþe argintii de Moº Niculae. O zânã sorbea uºor o
cafea fierbinte pe peronul 5. M-am aºezat turceºte ºi am
adormit cu capul pe stroboscop. Am visat mii de Eugenii.
Când m-am trezit trenul spre Timiºoara plecase deja. L-am
sunat pe M. care mi-a spus cã nici unul dintre “actori” nu
reuºise sã se trezeascã ºi cã plecarea s-a amânat pe
disearã. Mi-am ºoptit în ureche: “Hai cretino! Scoalã! Ia
stroboscopu’ în spate ºi mai urcã încã o datã dealu’ pân’
la cãmin. Roagã-te pe drum, vaco! sã mai gãseºti ceva pe
fundul borcanului de zacuscã! Eºti o cretinã în slujba lui
Ostap Bender. O cretinã!” Pe drum mi-am amintit cã în
dulapul de haine rãmãsese de azi iarnã o pungã cu hriºcã
de la V. Am fiert-o ºi-am amestecat-o cu restul de zacuscã.
Mai aveam nevoie doar de puþinã sare... Nici o altã cretinã
nu mai gãtea la ora aia în oficiu. Nu veneau nici mãcar sã
fumeze. Mi-am mâncat terciul fãrã sare. Îmi venea sã
borãsc. Mi-am aprins un vis mentolat de la flacãra
aragazului, ferindu-i vârful de soda causticã din jurul
ochiului. M-am aºezat pe masa de lângã geam ºi mi-am
lipit fruntea de gratii. Eram pe partea cu umbrã. Încercam
sã aflu dacã asta era totuºi o zi bunã. Pe aleea din faþa
cãminului apãru brusc administratoarea. Îmi aruncã o
privire circumspectã. Eram singura vacã din cãminul “ei”
care în ciuda cãldurii nu leºinase. Era nedumeritã. Eu însã
am continuat senin sã-mi joc rolul de madamã dintr-un
spectacol stupid de revistã. Îmi venea sã-i spun ºi ei
refrenul... s-o lãmuresc. Dar m-am întors cu spatele fãrã sã
o salut ºi mi l-am cântat mie ca pe un cântec de leagãn
(mai aveam mult de dormit):
Iubirea, iubirea... te ia cu fiori
Când nici nu te-aºtepþi intri-n rãcori
Mi-am mai aprins o þigarã. Nu erau deloc rele viselealea
mentolate...
Foarte rar, mai mergeau ºi la pãdure. Natura nu
era o opþiune de obicei. Monotonã pânã la stranietate
înºiruirea de copaci ºi tufiºuri de verdeaþã nu o entuziasma
prea tare pe Daria. Rãsunetul unei manele îndepãrtate îi
mai domoleau puseurile de fricã. Îl urma pe Mihai fãrã sã
scoatã vreun cuvânt, privind doar dungile de sudoare cei
brãzdau tricoul. κi cumpãrase de la 39.000 o pãlãrie de
soare cu Malboro ºi pânã acum cam asta fusese toatã
distracþia. Pe lângã hãlcile de carne au mai luat “De ce
iubim femeile” ºi lecþiile lui de englezã, cãrþi ocolite îndelung,
dar numai bune pentru orele arse ºi îndoite de pe-acum, ca
firele de iarbã pe care s-au aºezat. Au fãcut totul în grabã,
pregãtind parcã un decor pentru un joc de-a mama ºi de-a
tata... uitând cã miza acestui tip de joc era nu atât ordinea
tacâmurilor ºi farfuriilor de plastic, roºiile feliate ºi focul
încins, ci posibilitatea practicãrii unei cruzimi pe care de
obicei jucãtorii nu o puteau experimenta decât îndurând-o.
Mica improvizaþie casnicã plantatã în pãdure promitea
degustarea unei ostilitãþi produse intenþionat, asemãnãtoare
cu bucuria copiilor ce-ºi bat pãpuºile primite de la strãini.
Siesta ºi-au fãcut-o separat: el proþãpit pe
buturuga lui, cea pe care stãtea întotdeauna, iar ea întinsã
la umbrã citind deja înlãnþuiri artificiale de cuvinte despre
niºte femei ce nu reuºeau nici ca numãr, nici ca apariþie sã
schimbe ceva din anostul vieþii unui scriitor. Mihai
mormãia niºte cuvinte în englezã, repetând din când în
când în mod inutil: “Termin imediat. Termin imediat”. Daria
îºi ridica atunci în aer mâna ce pãrea ciudat de albã,
fãcându-i un semn asemeni unui far nu prea îndepãrtat
plutind parcã el însuºi pe valuri. Mirosul pãrului ei încins
de soare îl scotea din minþi... norul acela volatil care se
desprindea de fiinþa Dariei ºi i se oferea total, cu o libertate
aproape deºãnþatã pentru care nu gãseai niciodatã gesturi
potrivite... Ca orice lucru bine ticluit în universul acesta
imens, tandreþea se dãruia, ºi ea, pânã la urmã, în gesturi
mecanice. Mihai accepta asta cu seninãtate, ba chiar se
baza pe asta, spera în asta la fel cum un medic spera în
pulsul regulat al unui cardiac. Daria-i apãrea adesea ca o
tahicardie inexplicabilã ºi greu de domolit. Azi însã era liniºtitã
ca un lac de munte ºi o privea de pe butucul lui dorindu-ºi
nebuneºte sã gãseascã un mod de a o atinge fãrã ca ea sã
simtã. Nu era genul de femeie care sã “vibreze de plãcere”,
ba chiar, lãsa uneori impresia cã pentru ea amorul e un fel
de smuciturã ºi sforþare a unei furnici care se chinuie sã
care ceva cu mult mai greu decât propriu-i corp. Alteori îl
mângâia atât de uºor încât abia-i simþea rãceala din vârful
degetelor ºi aluneca pe lângã ea ca scufundat într-o leºie. Îl
urmãrea uneori constant cu o privire neutrã care nu semãna
cu a unui om care nu mai are nimic de pierdut, ci, ºi mai grav
– abia acum îºi dãdea seama – semãna cu privirea cuiva
care nu are nimic de câºtigat.
O albinã o fãcu sã scoatã þipãtul ei copilãresc ºi
sã se întoarcã cu faþa spre el. “Ai terminat? Fii atent cã ne
terminã alþii pe noi” spuse arãtând cu degetul undeva în
spatele lui Mihai. La vreo câþiva metri un individ venise
cu cãþelul lui ºi fãcea plajã gol-goluþ. Lui Daria îi veni sã
râdã pentru o secundã gândindu-se cã “încã e bine... mãcar
stã pe burtã”. Cãþelul se postã în faþa lui Mihai ºi cerea în
mod evident atenþia pe care puii jucãuºi o cer de la stãpâni
lor. Daria urmãrea scena asta minimalistã de sub coperte
ºi simþea cum totul se transformã într-un concurs de
rezistenþã a la Animal Planet. Ar fi putut foarte bine sã
plece ei. Pãdurea era aproape pustie, dar corpul acel gol
injectase atmosfera cu o stranietate paralizantã. O luptã,
oridecare ar fi fost, ar fi stabilit un marcaj, cel puþin în
mintea lui Mihai. Doi iubiþi lângã un om gol ºi câinele lui...
Un Dejuner sur l’herbe în rãspãr.

« Vã rog sã veniþi sã vã luaþi câinele. Controlaþil
pe el dacã pe dumneavostrã nu vã puteþi... Nu sunt
neapãrat un voayor » îl auzi pe Mihai vorbind cu tonul
acela special, iritat, dar ºi traversat de fiori de plãcere,
subþiri ca firele de argint antiseptice întreþesute într-o hainã
urâtã, dar comodã, fãcutã parcã pentru drumeþii în junglã.
Se bucura de fiorii puterii într-un conflict în care fiecare,
prin simpla încordare a vocii sau a muºchilor, simte cã ar
putea plonja într-un moment de glorie pe care-l poþi culege
doar în rarele ocazii în care orice comerþ cu semnificaþii a
încetat. Gloria ! Gloria !... acest farmec al colþilor dezveliþi
ºi al balelor scurse... o moarte pre moarte cãlcând cu paºi
iuþi, de fakir specializat în înºelarea obstacolelor.
Soarele strãlucea prin cupola copacilor ºi Daria
se simþea acolo, strânsã ºi înghesuitã de parcã ar fi fost
o pietricicã coloratã din ocheanul cu care se juca adesea
în copilãrie. Iºi spuse cã fericirea e o plimbare în raza
privirii nimãnui. Se întoarse leneºã cu spatele la ei. Mai
avea puþin de citit ºi chiar gândul cã se pregãtea ceva
monstruos – simþea asta – o plictisea. Îi venise în minte
imaginea unui ºarpe alb pe care-l vãzuse la Nãvodari,
într-o tabãrã. Era pe un pod ºi frica o paralizase, dar
simþea sub picioare cum ºoseaua se înalþã ca un vrej
fermecat. La un moment dat ajunsese atât de sus încât
nici nu mai vedea apa.
„Termin imediat. Termin imediat… Du iu hev
ãnazãr brazãr? No! Ai dont hev ãnazãr brazãr, bat dã uedãr
is fain todai”. În spatele cuvintelor acestea strãine, ca ºi
Daria, Mihai îºi amintea cum îi mângâia uneori ceafa.
Semãna cu puful puilor de raþã pe care-i sugruma când era
mic. Daria avea obiceiul sã doarmã dupã-amiaza ºi se putea
bucura atunci de micile ei cute adolescentine. Era la o
vârstã în care se simþea obosit de copilãriile ei, dar exasperat
fãrã ele. Curba din dosul genunchiului îl ademenea ca o
ascunzãtoare perfectã, dar pentru el nu se mai pregãtea
nimic în cercul perfect al orelor. Daria îi auzea bombãnelile
ºi se gândi cã asta era încã o zi din acelea pe care nu le
poþi trece decât cu paºi mãrunþi.
Câinele se postase din nou în faþa lui ºi dãdea
fericit din coadã.
„V-am mai rugat o datã sã vã luaþi câinele”
„Dar nu face nimic, e pui… ºi noi venim aici în fiecare
dimineaþã…”
„Primul venit, primul servit.”
„Dar nu înþeleg. Ce vã deranjeazã aºa tare?”
Mihai se simþea încolþit, stând pe butucul lui,
vorbind cu omul acela care i se postase în faþã cu chestia
aia… cu „ruºinãtorul” care i se bãlãngãnea la fiecare silabã.
Daria stãtea impasibilã cu spatele, cu omoplaþii strãlucindi
în soare. Încercã sã-ºi spunã cã nu-i decât un adolescent
dezorientat… încercã chiar sã vadã comicul situaþiei, dar
tinereþea asta, a lor îl îngreþoºa… O furie vânãtã începuse
sã-l sufoce.
Daria auzi un zgomot înfundat. Închise cartea.
S-a proptit de Mihai ºi privea cum o ºuviþã din gura izbitã
de pietrele arse din jurul jarului se scurgea peste un rest
de carne prãjitã. Cãþelul se învârtea vesel în jurul trupului
gol eºuat pe o patã de soare.
de ce iubim bãrbaþii
127
Un vânt uºor începu sã se joace cu norii. Daria
fugea fericitã pe coama dealului înãlþând un zmeu colorat
cu ochi de plastic fosforescenþi. „Acum! Acum! Fã o
pozã… Repede! Hai sã vãd… A ieºit?” În timp ce privea
ecranul Mihai îºi lipi palmele de gâtul ei sidefiu.
Vineri seara: mi-a adus mâþa un ºoarec în casã
Sâmbãtã: pândesc ºoarecul. Intrã în aragaz ºi îl
prãjesc. Nu vreau, dar totuºi îl prãjesc.
Duminicã: plictisealã mare. Stau cu Mi. în pat ºi simt
cã turb. Ei îi e suficient patul... e forma ei de viaþã lângã
care mai planteazã câte-o sticlã de votkã cãreia nu-i mai
închide dopul... ca sã nu facã o miºcare în plus la trezire.
Începe în sfârºit ceva interesant pe Discovery... ceva
despre planete. pânã acum sinistrul e cel mai bun antidot.
Mã mai uit la mythbusters. Simt cã mi se face somn
ºi simt uºurarea cu care moare gâzduitã (gãzduire în
gâtuire) încã o zi. Mai existã însã ºi o plictisealã a visului...
Trece ºi aia.
Luni: Dupã-masa, cer noros. El: „Eºti singura
persoanã pe care o ºtiu capabilã sã aibã un orgasm de
fricã”. In ciuda complimentului, se iscã o ceartã din
dragoste (sau ce pula mea o fi chestia asta care te face sã
te simþi atât de meschin ºi mediocru)... Cerþile din dragoste
sunt acele momente scurte în care-þi dai seama cât eºti de
injustificabil. Când ceva nu merge bine în sistemul ãsta al
rotiþelor sentimentale (îmi închipui un ºoarece care le
roade) ajungi sã faci filosofie de doi bani. Cum adicã
domnule sã fie justificabil? Sistemul în sine e injustificabil...
Dupã un timp te domoleºti ºi devii burghez zicându-þi
kantian, cã ce mama mãsii? ce dacã-i injustificabil?
coerenþa lui interioarã conteazã! Asta te face pentru o
secundã sã fi ºi mai exasperat, dar e doar o secundã, ca
înaintea pumnului final la K.O. Îþi continui drumul ºi încep
sã-þi curgã lacrimi. ªtii în timp ce plângi cã dacã el te-ar
vedea þi-ar spune: “Da! Convenabil moment þi-ai gãsit... ”
tocmai de aceea plângi mai târziu ºi îþi þii privirea aþintitã în
pãmânt, ca sã nu dai de nimeni. Doamne fereºte sã te
compãtimeascã cineva. El iubeºte aerul. Tu iubeºti apa. El
vorbeºte cu lumea. Tu vorbeºti cu oglinda dintre emisfere...
ca un câine care stã cuminte sub masã. Numeri înghiþiturile
de bere ºi þigãrile rãmase. Înghiþiturile ºi þigãrile celorlalþi.
“Aºtept deci sunt îndrãgostit!”... aºa scria într-una din cãrþile
mari. Tu urãºti în timp ce aºtepþi. Vânezi clipe într-o pãdure
de oameni. Vânezi ca o imbecilã, cu zâmbetul pe buze... ca la
carte. Da’ n-ajutã... toþi îþi ºtiu horoscopul... mârºãviile.
Degeaba porþi mãrgelele tale negre ºi norocoase. În fiecare
zi se repetã aceleaºi glume fioroase. Te muþi de pe un scaun
pe altul ºi stai ca o conservã de casã pusã la fiert.
Te gândeºti chiar sã încerci ceva nou. Ce-ar fi sã dai
cuiva un telefon? Sã porþi o discuþie... Te rãzgândeºti
repede... Te apropii de casã ºi simþi cã lacrimile þi s-au
uscat. ªi asta te plictiseºte... Cineva te acosteazã pe drum
ºi-þi spune: “Ei? Îþi place de mine? îs fummos nu? Rupt
din soare... Da ºi tu ai cur fain”. Fãrã sã te uiþi la cel ce
vorbeºte, percepându-l ca pe un fel de mogâldeaþã

128 de ce iubim bãrbaþii
galbenã mormãi indescifrabil: “Pãi da boule. A meu e rupt
din lunã... ºi-acolo nu existã atmosferã. Nu se poate lãsa,
ca pula ta”. „Ce-ai zis?” Faci un semn a delãsare cu mâna.
Oricum ai trecut de ei. O altã voce se mai aude: “Uite ce
chiloþi are paraºuta” “Las-o mã cã-i bunã de futut” Îþi
continui drumul de parcã nimic nu s-ar fi întâmplat. Dupã
încã o jumãtate de stradã ai o revelaþie: “paraºutã” nu-i a
bunã... dar ºi dacã þi-ar fi spus “cea mai frumoasã femeie
din lume” sau “cea mai interesantã femeie din lume” sau
“cea mai inteligentã femeie din lume” te simþeai la fel.
Lucrurile au devenit ciudat de egale. Nici nu-þi mai aduci
aminte când erau altfel sau când credeai cã sunt altfel...
sau când te-au învãþat ãia la ºcoalã chestii dintrãstea...
adevãruri fundamentale de genul: mama nu urãºte, tata
nu fute... Îmi vine sã trag o þigarã, da’ sunã ºi asta a adevãr
incontestabil...
Pânã la urmã sufletul lui de un alb furios, iar al meu
e (iarãºi) de albastrul gâzduit cu care mor zilele.
Treceam pe lângã o cafenea cu geamuri aproape
opace dezvãluind celor dinãuntru doar câte un obraz, un
picior sau o mânã în cãutarea brichetei. Ne perindam prin
faþa uni tablou animat cu ologi... ciunþiþi de un soare þinut
la uºã. Un “Spital al iubirii” care-ºi trata pacienþii cu doze
de cãldurã cafenie.
Ne aºezãm la o masã lângã geam. Îmi spune cã dupã
mine nu o sã mai existe nici o femeie... dupã mine nu o sã
mai existe nimic. Mã uit la buzele lui sângerii în care se
zbate buchetul unui sfânt nedegustat. Cineva intrã
plângând în cafenea. E o þigancã care-ºi ºterge urechea
cu un sutien alb. I-au scos cercelul prin ureche,
despicându-i lobul în douã. Ar vrea sã intre le baie sã se
spele. Chelnerul o împinge cu gesturi teatrale afarã.
Rãmâne în faþa geamului pe trotuar ºi plânge. Mã uit la
unghiile ei negre sub care s-a închegat sângele. Continuã
sã-ºi þinã sutienul acela alb ca un nor de ploaie pe ranã.
Îmi spune din nou cã dupã mine nu o sã mai existe
nici o femeie... dupã mine nu o sã mai existe nimic. Îl ating
cum atinge o boalã.
Pe trotuar au rãmas câteva picãturi de sânge. Îmi
dau o senzaþie de adevãr.
Am ajuns pe o strãduþã lãturalnicã, cu dale, una din
acelea în care te aºtepþi sã treacã vreo trãsurã domneascã.
Dacã ar fi fost soare probabil m-aº fi gândit la o albã doamnã
cu umbreluþã, evaporatã impresionist pe un cer oarecare.
Eram... aproape fericitã... aproape de mult nevisatul meu
gol, altul decât cel care îmi stã în gât când sparg pahare,
când stau la lansãri de carte, când mã gândesc cã nu o sã
ajung niciodatã la Polul Nord, când ascult poveºti despre
poveºti de dragoste care nu existã, când vãd oameni care
îºi fac cruce în troleul care trece pe lângã o bisericã, când
vãd ºerpi la televizor, când fac crize de panicã…
Nevisatul meu gol era atras doar de câteva firiºoare
de iarbã ce se iveau dintre dale. Încercam sã nu le strivesc,
total fascinatã de începutul acesta de decrepitudine atât
de proaspãt, de firesc, total necunoscut... Trecusem de
jumãtatea strãzii ºi mi-aº fi dorit sã mã opreascã ceva în
loc, chiar ºi ceva meschin... Mã simþeam deja ca în fiecare
duminicã, tânjind dupã viaþã ca dupã cineva care a murit
plimbându-mã prin parc, pe acelaºi traseu… ca sã vãd, ca
sã aud... Dar e ca atunci când ascult muzicã la cãºti: e o
fericire subminatã de faptul cã nu o pot compune.
Chiar când simþeam cã voi pierde din nou ºi pentru
mult timp aproape fericirea ºi nevisatul meu gol, de sus de
undeva, o voce mã chemã: “Domniºoarã! Domniºoarã!”
Mi-am ridicat privirea ºi de la geamul exagerat de înalt
pentru o casã fãrã etaj o bãtrânicã îmi fãcea semn. “Te rog
du-te la casa din faþã ºi bate la geam. Bate cu putere.” Am
traversat ºi m-am apropiat de faþada gãlbejitã ºi decojitã a
casei pe care bãtrâna mi-o arãta cu degetul. Am bãtut la
unul dintre geamuri. Bãtrâna îmi strigã: “Mai tare!”. M-am
supus dorinþei ei, ºi vãzând cã nu obþin nici un rãspuns mam
dus din proprie iniþiativã la celãlalt ºi am continuat sã
bat simþind cã ameþesc. Era semnul cã boala mã va ataca
printr-un acces de claritate. Geamurile erau prãfuite, fãrã
perdele, cu lemnul sfãrâmicios. Certitudinea cã nimeni nu
îmi va rãspunde mã sufoca. Pe ferestre erau lipite bucãþi de
staniol imprimate cu mici brazi verzi, ordonaþi pe niºte fâºii
argintii ºi albastre de culoare. Le priveam ca hipnotizatã ºi
eram din nou aproape fericitã, aproape de nevisatul meu
vid, cu zâmbetul pe buze, stând faþã în nefaþã cu o moarte
învelitã-n staniol ca o bomboanã de crãciun.
Doina RUªTI
Lulu
O cheamã Alina, dar toatã lumea îi spune Ali,
bineînþeles, excepþie fac impotenþii de ambele sexe - care,
ºtiþi cã pronunþã întotdeauna Alina, ca ºi când ar fi ofensaþi
-, ºi ipocriþii, care nu zic decât Alinuþa. Restul, lumea care
conteazã îi spune Ali.
Povestea ei a început într-o miercuri de primãvarã,
când l-a cunoscut pe Lulu. Nu e nimic ironic aici, nici nu
bãnuiþi câþi bãrbaþi îºi spun Lulu, fãrã sã zâmbeascã, fãrã
sã se jeneze, oripilaþi de adevãratul lor nume, care de multe
ori este Laurenþiu, Alexandru ori Leonard.
Pe Lulu îl cheamã Iulian, dar nu se recomandã aºa,
cã nu sunã, n-are ecou; Iulian Ianuºoiu e monstruos, faþã
de Lulu Ianuºoiu, care dã mult mai bine.
Ali l-a cunoscut în Green Hours, la un spectacol al
Gianinei Cãrbunariu. S-au nimerit la aceeaºi masã, masa
de onoare din centru, unde încap lejer patru inºi, ea, eu,
plus doi bãrbaþi complet necunoscuþi. Unul era Lulu, un
mucos, genul ãla care îºi face un duº repede, o datã în zi,
ºi nu se dã cu deodorant sub pretexte ecologice. Normal,
nu i-ar fi atras atenþia lui Ali, dacã n-ar fi fost discuþia de
dupã spectacol, când tipul s-a aruncat în chestii misogine
cã spectacolul cade din loc în loc, cã se leagã cam greu ºi,
ca sã punã capac, cã se vede cã e fãcut de o femeie, ceea
ce în mod clar erau niºte rãutãþi de frustrat ºi mãrginaº. Iar

Ali nu suportã genul ãsta de nefericire. Îi place sã
culeagã din când în când câte un astfel de bãrbat cãzut
ºi sã-l repunã pe poziþie. Didi, dragã, omul ãsta are
nevoie de ajutor, nu putem sã-l lãsãm aºa, iar când
spune cuvintele astea poþi sã fi sigur cã-l scoate ºi-i dã
ºi lui un loc sub soare. Bine, nu intrã aici o anumitã
categorie de bãrbaþi, porniþi din start dupã femei
folositoare, aºa cum sunt, de pildã, mâþele ãlea de pe la
Litere, care vor sã ajungã toþi scriitori ºi îºi imagineazã
cã o femeie este o servitoare dedicatã lor trup ºi suflet.
Din indivizii ãia nu se poate scoate nimic, e pierdere de
timp: nu iubesc, nu mângâie, ºi, bine, nici nu prea sunt
înzestraþi de la bunul Dumnezeu.
În general, Ali adunã oameni cu potenþial, capabili
sã participe, bãieþi aflaþi în aºteptare ºi de care ea se
îndrãgosteºte ºi îi lasã sã ia parte la iubirea ei. Existã
mulþi bãrbaþi calzi, pregãtiþi sã-ºi gãseascã perechea, dar
dezorientaþi din motive diverse. Cei mai mulþi sunt
confuzi din cauza societãþii, care îi aºeazã în poziþie
conducãtoare de la naºtere, deºi ei nu au nici un chef de
un loc atât de solicitant. Pe Ali o emoþioneazã bãrbaþii
învãluiþi în cliºeele educaþiei masculine, amuzaþi ei înºiºi
de situaþia lor, capabili sã se autoironizeze, mai ales sunt
unii încãlziþi pe dinãuntru de o grijã profundã faþã de
femeie, cu o rezervã importantã de protecþie ºi
devotament, fãrã sã fi avut vreodatã ocazia sã le
foloseascã. Pe aceºtia îi iubeºte instantaneu. Iar în urma
ei rãmân fericiþi, puternici ºi în mod fundamental pregãtiþi
pentru urmãtoarea femeie.
Lulu a fost un caz diferit. Chiar a doua zi dupã
întâlnirea din Green Hours, s-au vãzut din nou, la o lansare
de carte. ªtiþi cum e: lumea asta e micã ºi în general cine
vine în Green Hours vine ºi pe la Cãrtureºti. El pãrea
bucuros s-o revadã, vorbea mult ºi se uita în toate pãrþile,
cum sunt bãrbaþii când le e fricã sã nu se vadã cã i-a prins
flama. Era tot aºa, cam nespãlat, dar deja se vedea cã nu ie
uºor, îºi strângea pe el geaca bej, de tercot ºi trãgea în
nãri stropul de Cacharel, pe care Ali ºi-l pusese special
sub ureche.
Dupã aceea, chiar ºi-au dat o întâlnire, de fapt Ali ia
spus Mi-ar plãcea sã ne mai vedem, dar va trebui sã
mã inviþi ºi cum ºtia cã cei mai mulþi bãrbaþi îºi pierd
spontaneitatea când aud aºa ceva, i-a întins o carte de
vizitã, pe care nu erau trecute decât numele ºi telefonul
mobil. A treia întâlnire a fost memorabilã: Lulu era pregãtit
ca un trandafir scos la vânzare ºi, dacã l-ai fi cãutat,
probabil cã avea ºi-un prezervativ în buzunarul sacoului
de in, asortat cât de cât cu cãmaºa care era ºi ea tot maro,
dar într-o nuanþã mai stridentã decât a hainei. A sunat-o,
evident, dupã o sãptãmânã de pregãtiri, ºi a invitat-o la o
cafea, unde vrei tu, cãci normal, n-avea habar unde s-o
invite ºi pentru cã Ali cunoºtea prea bine tactica, n-a stat
pe gânduri:
- Azi mergem la cafeneaua ta obiºnuitã, dar nu
trebuie sã te panichezi, dacã de regulã nu mergi la cafenea.
Lulu nu mergea nici mãcar la berãria din cartier, ci
era genul care zace în faþa televizorului cu o bere în mânã
ºi mai iese pe ici pe colo, mai mult când îl ia cineva. Prin
de ce iubim bãrbaþii
129
urmare, au mers la Newton Bar, pentru cã erau în zonã ºi
pentru cã se întâmplase sã nu fie aglomerat. Aºa cã Lulu
s-a îndreptat, cam repede, spre o masã, a ridicat palma
stângã într-un mod care este numai al lui, ºi a spus:
- Hai sã stãm aici, ca sã fiu cu spatele la formulele
astea de pe perete, cã mã apucã durerea de cap, numai
când mã uit.
Gestul ãsta, cu palma ridicatã ºi degetele rãsfirate ºi
date pe spate, ca ºi când ar fi oprit evenimentele din mersul
lor, era un fel de gest care îi definea arhetipul - stilul lui ºi
pe-al tuturor Lulilor.
Ali s-a aºezat pe scaunul rãmas, ºtia cã trebuie sãl
bage în faþã ºi sã se creadã iniþiatorul tuturor
evenimentelor. E un lucru mãrunt, pe care l-au fãcut
femeile de-a lungul istoriei, dar despre care nici nu se
vorbeºte. Ali s-a tot bucurat de rezultate, nu e puþin
lucru sã vezi un bãrbat cum evolueazã. Îþi încãlzeºte
sufletul ºi îþi îmblânzeºte cuvintele. ªi e ºi-un sentiment
de mândrie. Deºi sunt mulþi bãrbaþi care nu au nevoie de
nici o îndrumare, ãia falnici, care intrã peste tine ca visul
aºteptat.
Mulþi spun cu dispreþ, poate chiar în clipa asta, pãi
sigur Ali e o tipã cu experienþã, pe când Lulu nu! Dar o
spun ca ºi cum Ali ar fi vinovatã. În realitate cineva de 27
de ani, fãrã experienþã e un om care nu are nici o grijã de
sine ºi nu meritã deloc respectat. E o fiinþã leneºã, care a
pierdut timpul. Vai de mine, sã nu-mi puneþi partitura despre
ºcoalã ºi învãþãturã cã mor ºi rãmâne povestea
neterminatã.
Lulu a fãcut Dreptul la o particularã, unde s-a dus
din joi în Paºte ºi pe urmã a intrat la o firmã, care face
import de peºte congelat. Nu zic cã nu are de lucru, dar
oricum faþã de Ali, care e director PR de trust, e diferenþã.
Când eram în facultate, la Jurnalism, eram ºi mai ocupate,
cã aveam tot felul de joburi, ºi cursuri, plus alte alea, dar
eram cu ochii în patru la orice ne-ar fi fost de folos, timp în
care am vãzut o sumã de bãrbaþi, trecuþi de 21 de ani, care
dormeau pe ei.
Dar sã revin la Lulu. El a învãþat greu multe
mãrunþiºuri, de exemplu sã tragã scaunul într-un local. Te
uitai la el ºi aveai impresia cã le face pe toate ca pe o
corvoadã. Nu înþelegea sensul, nu-ºi dãdea seama cã cine
trage scaunul este stãpânul. El nu se raporta la restul
lumii ºi nici mãcar la restul bãrbaþilor. Vedeai pe faþa lui
cum gândeºte în sfârºit trebuie sã fac chestia asta, pânãi
pun piciorul pe gât. Pe scurt, Lulu nu era dispus sã
evolueze, iar Ali nu voia sã recunoascã eºecul.
κi freca repede pãrul scurt cu gel, pânã când arãta
ca un pui abia scos din gãoace, sãrea în costumul ei fistic,
pantaloni ºi hainã scurtã, îºi lua saboþii albi ºi geanta în
culoare ºi alerga sã-l vadã pe Lulu, care pãrea sã fie din ce
în ce mai interesat de întâlnirile lor. Ali îl privea cu dragoste,
spunea, chiar, mie începe sã-mi placã Lulu, aratã el acum
cam de divizia C, dar ai sã vezi în câteva sãptãmâni. ªi
într-adevãr s-a mai stilat, nu pot sã zic, cel puþin a început
sã poarte tricourile de firmã pe care i le-a luat Ali, dar îºi
ridica în continuare palma, rãsucind-o uºor ca pe un
evantai.

130 de ce iubim bãrbaþii
Partea grea a acestei poveºti începe abia acum.
Preocuparea lui Ali pentru Lulu, sentimentele ei de
simpatie, s-au spulberat brusc.
Era pe la începutul lunii mai, când ºi-a dat seama cã
se îndrãgostise. Dar nu era doar ameþitã, ci pur ºi simplu
îºi pierduse capul, iar dupã aceea a început sã se
mototoleascã ºi sã-ºi piardã ºi forma ei distinctã, de femeie
sigurã pe ea.
Lulu venea uneori ºi-o lua de la serviciu, urcau în
Matizul ei verde, iar Ali arãta ca un ºofer de autobuz
comunal. ªi de-ar fi fost numai atât! Dar începuse sã se
poarte ca o drogatã, pe jumãtate atentã, tresãrind la orice
ºi cu ochii numai pe telefon ca sã citeascã semeseurile pe
care i le trimetea ala. ªi care erau tot felul de tâmpenii, de
genul ai vãzut ca am avut dreptate: nu e nici urmã de
nori!
Chiar dupã primele întâlniri, când pãrea intimidat ori
chiar prins, Lulu a devenit sigur pe el, inexpresiv ºi amator
de conversaþii idioate, despre filme, etichetele de la peºte
ºi cum ar trebui sã fie lumea aceasta defectã. Chiar ºi dupã
o lunã, în care se vãzuserã zilnic, continua sã se poarte
convenþional ºi s-o trateze pe Ali ca pe câinele de
companie.
Îl vedeam din ce în ce mai schimbat, îºi lãsase pãrul
sã-i creascã ºi arãta uneori, mai ales din profil, cu Orlando
Bloom în Piraþii din Caraibe. Nimic de zis, începea sã fie
valabil. Dar nu cine ºtie ce: se fãcuse cald ºi el tot cu
adidaºii umbla ori se dãdea cu enºpe kile de deodorant
naºpalone, de ziceai cã a trecut pe la dezinsecþie.
Ceea ce era de neînþeles pentru mine era schimbarea
lui Ali. Începuse sã se poarte ºi sã vorbeascã exact ca el.
Când o vedeam ridicând palma cu degetele rãºchirate îmi
venea sã plâng.
- Lasã, dacului, mâna aia, tu nu vezi cã îl imiþi pe
dementul ãla?
Bineînþeles cã ºtia ºi ceea ce este ºi mai grav – îi ºi
plãcea. Devenise o momâie, gen femeie mãritatã ºi sub
papuc, de nu-þi venea sã crezi. Plus cã intrase într-o zonã
de iluzii masive. Lulu se purta cu ea ca la început, într-un
mod destul de bizar. Nu se atinseserã, nu avuseserã
discuþii particulare. Se întâlneau, vorbeau, mâncau
împreunã. De multe ori, el chiar o suna pe la pauza de
prânz, hai nu vii sã mã iei, iar ea sãrea repede în maºinã,
cu pãrul cam pleoºtit ori nemachiatã ºi se ducea þanc la el
ca taximetristul la comandã. Femeia asta înnebunise ºi îºi
pierduse personalitatea, în timp ce Lulu era din ce în ce
mai prosper ºi mai nepãsãtor. Mie îmi era foarte clar cã el
nu avea nici un gând cât de cât apropiat cu ceea ce spera
ea. Era un bãrbat egoist, cãruia îi era fricã sã se
îndrãgosteascã ºi care ieºea cu ea, ca tot omul speriat sã
nu cumva sã rãmânã singur. Ori poate cã îl atrãgea într-un
mod oarecare. Îmi aduc aminte cã acum un an îmi plãcea
un bãrbat de care ºtiam foarte bine cã nu mã voi îndrãgosti.
Nici mãcar nu ieºeam cu el. Dar îmi plãcea sã facem sex.
Întâlnirile cu el mã puneau pe linia de plutire. Îmi plãcea
corpul lui, complet epilat, ºi felul în care respira când era
sub mine, un pic pierdut, un pic nepãsãtor, ca un gânsac.
Pânã la el, nu credeam cã e posibil sã ai doar o legãturã de
carne. Chiar îmi repugna ideea de a face terapie prin sex ºi
excludeam pasiunile scurte ºi rupte de viaþa socialã. Dar
dupã acest bãrbat mi-am revizuit principiile. De aceea ºtiu
cã existã multe motive pentru care oamenii se apropie unii
de alþii.
În imaginaþia lui Ali, Lulu era un bãrbat timid, care
se ferea de atingerile ei pentru cã se temea de necunoscut
ori pentru cã nu avea suficientã încredere în el însuºi. Se
credea chiar vinovatã cã nu-l încurajeazã mai mult ºi-ºi
fãcea reproºuri pentru fiecare vorbã pe care i-o spusese
ºi pe care, retrospectiv, o reconsidera ºi-o repunea în alt
sistem de valori încât toatã energia ei se ducea în jurul ori
în legãturã cu Lulu, ca ºi când n-ar mai fi fost nimic pe
lume.
Pe la începutul verii Ali a plecat prin þarã cu o un
promo masiv la un salam nou. Au fost vreo 10 zile în care
nu s-au vãzut ºi credeam atunci cã va fi în interesul ei
aceastã despãrþire. Dar n-a fost aºa. Când s-a întors era ºi
mai prãbuºitã, ca ºi când i-ar fi trecut o cârpã arsã prin
suflet. ªtia ºi ea cã ar trebui sã renunþe, nu se poate sã te
întâlneºti zi de zi cu un bãrbat, iar el sã nu-þi facã nici o
aluzie. ªi s-a hotãrât sã punã mâna pe sabie ºi sã afle
adevãrul.
În primul weekend au plecat la mare, doar ei doi, sã
ne destindem, zicea Lulu, deºi, cred cã apa e încã rece,
dar mãcar aºa ca sã mai ieºim ºi noi din Bucureºti.
Ascultându-i, ai fi crezut cã sunt împreunã de multã vreme,
ca niºte camarazi de arme. Au plecat sâmbãtã dimineaþa,
cu noaptea-n cap, iar pe la 9 erau pe plajã, în Eforie Nord.
Au dormitat pânã pe la prânz pe scaunele de plastic, apoi
s-au cazat la un hotel de douã stele, în aceeaºi camerã, o
camerã de douã paturi pentru douã persoane. Lulu era
extaziat de excursie ºi, ca de obicei, vorbea mult, despre
cât de prost este ºeful lui, despre efectele ciocolatei asupra
inimii, despre tot felul de rahaturi care nu intereseazã pe
nici o femeie plecatã la mare. Dar Ali îl asculta ca de obicei,
cu ochii legaþi de gura lui, ca ºi când ar fi fost spectatorul
de serviciu în comunism.
Seara de sâmbãtã ºi-au petrecut-o prin Vamã, unde
n-au fãcut cine ºtie ce. Lulu danseazã mai mult singur, ca
un berbec alcoolic, cu figuri ca de break-dance,
bineînþeles adaptate, încât e mai bine sã nu te uiþi la el,
cã-þi strici stilul. Pe la 1 s-au întors în Eforie, la hotel. Ali
se gândise toatã ziua ºi se pregãtise de câteva sãptãmâni.
ªi-au fãcut duº, au mai bãut o bere, stând fiecare pe
patul lui, ca fraþii Buzeºti dupã rãzboi, au mai vorbit vreo
juma’ de orã despre dansul eliberator ºi când bãtea ora
2, Ali, ºi-a fãcut în sfârºit curaj, a pus sticla de bere pe
noptierã ºi l-a întrebat ce sentimente are pentru ea, cum
ar defini el relaþia lor.
- Eºti OK! Îmi place mult de tine, altfel nu ne-am fi
întâlnit atât de des, îþi dai seama.
Erau niºte cuvinte corecte, dar nu cele aºteptate.
Când un bãrbat spune aºa ceva, e vorba în mod sigur de
o relaþie fãrã viitor. Ali îl privea cum îi stã cu pãrul, strecurat
pe dupã ureche, pe pernã ºi se gândea cã el tocmai îi
fãcuse o declaraþie. Una micã, dar totuºi o declaraþie.
- Eºti îndrãgostit de mine?

- Nu! Slavã Domnului!
Rãspunse repede, lungindu-ºi buzele inflamate ca
de amorez ºi privind spre sticla de bere. Pe Ali, rãspunsul
o atacase ca pãsãrile lui Hitchcock, încât abia a mai putut
sã întrebe cu jumãtate de gurã:
- Ar fi aºa de grav?
- Nu, dar mã gândesc cã ar compromite relaþia
noastrã. Lulu era serios, vorbea ca un bãrbat responsabil,
iar rãspunsul lui dovedea cã nici o clipã nu se gândise cã
Ali ar putea sã fie îndrãgostitã de el.
Pentru cã ºi-aºa se afla în plin dezastru, a mers ºi
mai departe:
- Sunt îndrãgostitã de tine.
Lulu amuþise cu botul în sticlã. Nu–i venea nimic ori
poate evalua situaþia. ªi-a tot stat aºa vreo douã minute,
minutele ãlea care te storc ca pe-o portocalã. ªi în fine, a
vorbit:
- Îmi pare rãu Ali, eu þin foarte mult la tine, dar nu miam
dat seama cã þi-am trezit astfel de sentimente.
Continua sã vorbeascã fãrã sã se uite la ea,
impresionat nu de ce simte Ali ci de rolul lui în toatã
povestea. Cei mai mulþi bãrbaþi sunt surprinºi ºi mândri cã
o femeie s-a îndrãgostit de ei, ignorând aproape cu totul
esenþa problemei; în loc sã rãspundã bãrbãteºte
întrerupem relaþia, eu sunt pe altã lungime de undã, ei
se bat cu pumnii în piept, impresionaþi de puterea lor de
seducþie ºi o trateazã pe femeie ca pe un trofeu - lasã, cã
te pune bãiatul la colecþie!
Iar Lulu nu fãcea excepþie. I-a tras un discurs despre
cât se simte de vinovat ºi pe urmã a adormit brusc.
S-au întors la Bucureºti duminicã spre searã, iar Ali
a plâns douã ore ca sã scape de cât þinuse în ea.
- Ia partea bunã a lucrurilor, i-am spus, mãcar acum
ºtii care e situaþia ºi poþi sã treci la perioada de
dezintoxicare.
ªi aºa a ºi fãcut. În primul rând a întrerupt orice
legãturã cu Lulu, care culmea o mai ºi suna, îngrijorat
de starea ei. Îi fãcea probabil bine s-o ºtie chinuinduse
ºi acum i-ar fi plãcut rolul de salvator. Aºa cã a trebuit
sã-ºi schimbe numãrul de telefon. Apoi ºi-a schimbat
look-ul. ªi-a fãcut o frezã cu breton în ochi care îi dãdea
un aer foarte independent. Apoi a renunþat la costumele
ei de directoare ºi-a trecut pe chestii mai glamuroase.
Mã uitam la ea ºi-mi venea sã-i spun cã noua ei faþã i se
datoreazã lui Lulu, în fond experienþa aia oricât de
nefericitã îi schimbase faþa. Acum avea o faþã marca
Lulu.
Dar n-a fost suficient. Se gândea în continuare la
el, tristã, resemnatã, cu niºte ochi de ciocolatã topitã, care
o fãceau sã arate distinsã ºi ridicatã deasupra lumii.
Eliberarea de o iubire unilateralã e destul de grea.
Se spune cã dureazã trei luni. Dar acesta este cazul
fericit. Uneori poþi sã dai în dambla ºi sã te þinã ani
buni, bine, vorbesc de cazurile disperate, de oamenii
care nu fac nimic sã iasã din tunelul de foc. Dar Ali era
destul de lucidã ºi pregãtitã sã supravieþuiascã
momentului. Mai întâi ºi-a scris povestea ºi-a pus-o pe
Net. Nu l-a uitat pe Lulu, dar mãcar ºi-a mai fãcut puþin
de ce iubim bãrbaþii
131
loc în suflet. Apoi a trecut la povestirea oralã, care e
foarte eficientã. Cel mai bine este sã povesteºti la
necunoscuþi, pentru cã te simþi ca ºi cum ai strânge
toatã mizeria ºi ai arunca-o de pe pod, în apa curgãtoare.
Se duce ºi n-o mai vezi. Dar ºi la cunoscuþi face bine
sã-þi spui toatã tãrãºenia. Câteva sãptãmâni s-au dus
cu sã vã spun istoria lui Lulu.
ªi a urmat perioada cluburilor. Aproape cã în fiecare
searã ieºeam pe undeva, încât am fi putut sã scriem ghidul
nocturn al Capitalei. Dar Ali continua sã fie tristã, sã se
uite la mine, dar sã se gândeascã la Lulu. Devenise foarte
capricioasã ºi aproape cã intrase în pielea ãlora care nu
sunt mulþumiþi de nimic, orice le-ai spune orice le-ai face
orice le-ai da - pentru ei e zero. ªi peste toate, ridica din
când în când palma, cu degetele desfãcute ca ºi Lulu, ca
sã-mi aducã aminte cã nimic nu trece fãrã sã lase urme.
Nici nu mai conta dacã îl uitase ori nu. Era alta, o mãcinase
ºi o aºezase în altã formã, pe altã poziþie ºi orice ar fi
fãcut, nemuritorul Lulu trãia mai departe în noua ei viaþã:
viaþa de dupã Lulu.
Prin toamnã ne-am dus prin mall, nici nu mai ºtiu
ce sã cãutam, ºi m-am întâlnit cu un tip de la mine de la
serviciu, în fine, un bãiat foarte ca lumea, Alex, pe care îl
ºtiam atât de bine cã nu mai prezenta nici o importanþã
masculinã. Bineînþeles, o ºtia ºi pe Ali, dar n-o mai vãzuse
de ceva vreme, adicã de prin varã, când ea era încã
aninatã de Lulu. A dat cu ochii de noi ºi i-a cãzut faþa. Se
uita la ea ca ºi când ar fi vãzut-o prima oarã, ca sã nu mai
spun cã ne-a cumpãrat îngheþate ºi era sã cadã cu ele,
ca-n filmele cu Chaplin. În fine, era vizibil cã Ali îl marcase.
Dar nu ea ca fiinþã, ci noua ei faþã, care era brandul Lulu,
îl fãcuse zob.
Alex s-a îndrãgostit imediat ºi rãu. O suna pe Ali
de câteva ori pe zi, a tot insistat pânã când au început sã
iasã împreunã, iar dupã trei întâlniri deja o sãrutase. În
sfârºit, era un bãrbat normal, iar Ali se uita la el cu ochii
lui Lulu ºi din starea în care o adusese el, însã Alex era
îndrãgostit tocmai de aceastã creaþie, apãrutã din
întâlnirea cu Lulu, era fascinat de ea cu toate întâmplãrile
ei, ºi cu toate accesoriile pe care le cãpãtase de-a lungul
timpului, în perioada Lulu ori în alte etape, pentru cã
fiecare dintre ele participau la zâmbetul de catifea care
exista numai pentru el.
ª i Ali, însãºi, ºi-a dat seama cã toatã dorinþa pe care
o strânsese ieºea acum la luminã, înfloritã. Traversase
strada ºi ajunsese într-un alt stadiu, de unde putea sã
înceapã orice ºi-ar fi dorit.
Era pregãtitã pentru nivelul al doilea al jocului.

132 de ce iubim bãrbaþii
Nicoleta SÃLCUDEANU
Zburãtorul
“- O passaporte, se fay favor. Mostre-mo”.
Poliþistul din aeroport mã scruteazã cu o amuzatã
indiferenþã. Lisboa. Aeroportul îmi evocã precaritatea
Otopeniului comunist. Autobuze deºelate, ciment cât
încape, neglijenþã. Cam prãpãditã Lisabona asta, gândesc.
La difuzor: “Passageiros com destino ao Rio, embarque
imediato”. Mamã, ce destin! Îmi mai lipseºte sã mã îmbarc
spre Rio ºi ziua mi-e capsatã definitiv; cum ºi soarta. La
Paris, cursa avusese douã ore întârziere, aºa cã þãrmul
european al Atlanticului mi se pare sfârºitul lumii, iar eu mã
simt ofilitã. Poliþistul îmi zâmbeºte. Ochi de un negru tãios,
ten mat-sidefiu ºi buze pline, o idee rãsfrânte. “- Obrigado”
– mã scruteazã cu privire oblicã, echivocã într-un mod
delicios. Nu ºtiu de ce, dar, cu regret, am încredinþarea cã
un strop de parfum m-ar fi propulsat în cea mai plinã
feminitate. Cu ceva întârziere, înºfac paºaportul, bâigui un
timid, scotocind rapid prin vocabularul proaspãt
achiziþionat, “obrigada” ºi ies buimacã.
M-o fi aºteptând? – întrebare strict pragmaticã,
ºtii? Cu gândul la poliþistul cel frumos, caut precipitat în
poºetã flaconul cu Sensi, mã tapotez furiº ºi mã simt brusc
femeie. Curios cum fleacurile astea binemirositoare,
texturile spumoase, dantelãriile inutile ale rãsfãþului, te
conforteazã dintr-o datã. Instinctele de pisicã lenevoasã,
feroce latent, se reactiveazã. Dar pentru cine? Femeile din
“Avantaje” obiºnuiesc sã spunã cã pentru ele însele, cicã
sã se simtã ele mai bine. Aºa o fi. Dar un pui de seducãtoare
zace pânã ºi-n femeia în pragul pensiei, din Roºiori de
Vede, ce, în momentele de reverie, se consoleazã cu un
macrameu, dar viseazã la iubiri mãrturisibile sau ne-.
Nu ne-am vãzut decât în poze, am corespondat doar
pe e-mail. Schimb steril de amabilitãþi. Schimb de cãrþi. Îl
simpatizez ºi nu prea, mai degrabã... E unul din condeierii
ascuþiti, cu scrisul de o rigoare inatacabilã, mult prea
istoric literar, dupã gustul meu: þine prea abitir socoteala
ºi succsesiunea anilor. Ataºat cultural, acum. Dacã mã
gândesc bine, mi-e mai degrabã nesuferit: cusurgiu ºi
mereu la pândã. E drept, ºi eu sunt perceputã drept afurisitã,
o micã scorpie, vampireasã, setoasã de sânge literar
nevinovat. Culeg bagajul ºi mã-ndrept spre ieºire cu emoþie
agasatã. Ce-mi veni cu parfumul? Personajul nu-mi inspira
nici un fel de cochetãrii de mãtase, mai degrabã alerta în
mine un animus vigilent, activa un soi de cod cavaleresc
geometric, cordial, bãieþesc. Între a intra în diafan joc de
seducþie cu el ºi a conspecta un tratat de economie agrarã,
cred cã aº fi preferat temeinica ºi extrem de terestra a doua
îndeletnicire. Peron de garã provincialã, cã aerogarã numi
vine sã-i spun. Câteva autocare culeg grupuri de turiºti,
câteva taxiuri, niºte Mercedesuri vechi, lãbãrþate, bej,
ciment mult, mult. Intemperiile istoriei - îmi zic -, popor
încercat, ca ºi noi. Poporul, ca poporul, da’ pe mine cine
mã scoate de-aici? N-apuc sã-mi ºoptesc în barbã micile,
dar esenþialele, îngrijorãri, cã mã ºi simt luatã pe sus, adicã
apucatã de cot cu zvâcnet ºi întoarsã, cumva fãrã voie,
cãtre un personaj hirsut, uscat ºi instantaneu jovial;
întunecat-jovial. El e! Oops! Îl recunosc imediat ºi nu pare
schimbat în comparaþie cu pozele de prin reviste. Personaj
fãrã vârstã. “- Aþi ajuns, în sfârºit!” “- Da… am avut
întârziere… - ºi mai spun repede, exact atât de repede cât
sã-mi retez orice ºansã de a mai retracta ceva - Ce mai
faceþi?” Bravo! îmi þiuie alarma ridicolului, inteligentã
interogaþiune! Ca de obicei, în situaþii expuse, când ar
trebui sã ºampanizez spontaneitate, efervescenþã
spiritualã, fac gafe temeinice. Astea nu le ratez, îmi reuºesc
la fix. Mã consolez cu ideea cã mã numãr printre acei aleºi
ale cãror gafe reuºesc sã fie simpatice. “- Mã strãduiesc
sã pun în fapt poetica horaþianã, utile dulci”- zice. “-
Îmhî” – zic neaºteptat, cu distinsã pansivitate. Mã priveºte
amuzat, dar, simultan, mi se pare uºor sever. Spontaneitatea
mea clocoteºte, dã pe dinafarã, aºa cã debitez cu una ºi
aceeaºi nestãvilitã vervã: “- E frumoasã Lisabona.” “-
Frumoasã e, pãcat cã n-aþi prea vãzut-o.” Aºa e, îmi spun,
dar gândul e devansat, pãcatele mele, de gurã. “Era o
întrebare, nu foarte inteligentã, dar întrebare”, dau eu din
cap, important. “A, e altceva!” – ricaneazã. Mã introduce
pe nesimþite într-un taxi. Nici nu înregistrez cum bagajele
dispar în burta lui. Ne instalãm în spate ºi-i spune ºoferului
ceva în limba cu º-uri ºi s-uri imprevizibile. Îmi place cum
sunã. Sper din tot sufletul sã vorbeascã doar între ei ºi sã
mã lase în plata Domnului, sã tãrãgãnez prin minte
spontaneitãþile-mi de trei lulele. M-am tot chinuit cu
metodele de învãþare a limbii portugheze, dar dincolo de
cea scrisã, din care am învãþat câte ceva, aºa, din
solidaritate întru latinitate, cea vorbitã îmi susurã cu o
straneitate nonºalantã, cam pe lângã ureche. Dar o
straneitate senzualã. Gâdilã într-un mod plãcut. Trec arbori
vânjoºi, arbuºti piperniciþi, clãdiri severe ºi incolore; din
când în când vile ºi un fel de salcâmi mov. Aveam sã aflu,
câteva luni mai târziu, cã nu salcâmi sunt, ci niºte arbori
exotici ce se numesc jacarandá. Pronunþia-i ºi mai
cotoioasã, precipitatã, oarecum þigãnoasã, mã rog, gitanã,
rromã. Mijesc ochii: soarele zgârie nisipul de sub pleoape,
îmi place sã-i ascult ºi, în general, sã fiu lasatã dracului în
pace, dacã vor sã nu mai fac gafe. Obo… De nu mi-aº
controla impulsurile, m-aº ghemui scursã pe portierã ºi aº
zãcea în mine, cu mine ºi atât, lãsând doar zdrenþe de
luminã sã-mi hãrþuiascã pupilele oblonite. Indiferenþa mea
pare perfectã, dar un fluid incert, dureros de dulce
(vulnerabilitatea oboselii?), un magnetism condimentat,
viril, vine la mine ºi mã îmbrãþiºeazã. Sfâºierea molaticã ce
mã cuprinde - dinspre scaunul ocupat de însoþitorul meu?!
- învãluie ºi zãpãceºte. Doare ºi, instantaneu, anesteziazã.
E ca o stare de excitaþie ce înfierbântã coapsele, dar te
menþine pe un platou egal, nu urcã, nu coboarã, de aceea
mai de nesuportat. Îmi foºnesc inocent genunchii între ei.
Îi simt mãtãsoºi ºi strãini, ca ºi cum mi-ar fi fost
rechiziþionaþi. - “Sunteþi aºa cum mi-am închipuit.”. Tresar,
ca domniþa de pe canapea ºi, portando (instantaneu), îmi
iese impecabil o replicã de film realist-socialist: “- Credeþi?”
“- Nu cred, vãd.”. Mda, mai degrabã utile decât dulci, îmi
spun. Cu voce tare, însã, continui cascada de platitudini.

Dacã e Niagara, Niagarã sã fie! “- Înseamnã cã poza de pe
carte seamãnã cu mine.”. “- Nu m-am gândit la pozã ºi la
carte.” – ºopteºte, cu cruzime, nãprasnicul. (“ Oops, I did
it again”!) – “Atunci, la ce?” – strecoarã buzele mele, fãrã
voinþa cuiva. Sprâncenele i se fac linie, mã priveºte pieziº,
cât sã (nu) mã stânjeneascã, apoi îºi azvârle atenþia în
parbriz. În chiar clipa când vrea sã-mi rãspundã, înainte
ca parbrizul sã se facã þãndãri, ºuierã ºoferul cu
sonoritãþile-i ºerpeºti. “- Ce limbã vorbim, e curiozitatea
lui” – sunt informatã. Îi fac ºoferului, care, mulþãmitã
Proniei, vorbeºte englezeºte, un scurt istoric al frãþietãþii
popoarelor latine. Revolta fondului meu latin mã scoate
din starea de fascinaþie. ªi dã-i, ºi combate! Ajunsei pânã
la Eliade, Mircea, fireºte, cã doar nu cel cu zburãtorul, ºi
Salazar, iar de-aici, hãt, la Pessoa. Îmi vine sã râd de una
singurã, livrescu-i în toate, e-n cele ce sunt ºi-n cele ce
mâine vor râde la… “- Apropo, zic, cum se pronunþã
Pessoa în portughezã?” “- Psua, doamnã, înseamnã
persoanã.” “- ªtiu”- zic repede, mai mult pentru cerberul
cultural de lângã mine. În tot acest timp, îl urmãresc pe
ºofer în retrovizoare. Aproape aceleaºi trãsãturi cu ale
poliþistului din vamã. Ochi de un negru indigo, ten arãmiu
stins, dar iluminat din interior de nu ºtiu ce radianþã
multiculturaliceascã (postmoderneascã, ar zice colegii mei,
“academicienii”), iar nasul sarazin, cum de nu observasem
la aeroport, din linii fine, unul ºi acelaºi, ce-ar umili o stirpe
întreagã de greci maritimi. Doar pletele învolbureazã
preconcepþia cu reverberaþii maure, de un castaniu focos,
deloc studiate, rebele în voia lor. Dar buzele tot rãsfrânte,
tot voluptoase. Un bãrbat revoltãtor de frumos. De la el o fi
venind fluidul cald ºi amãrui? Mã trezesc cã înºirã
heteronimele lui Pessoa. Spre umilinþa mea, nu le ºtiam decât
contaminate. Cerberul - mi se pare sau zâmbeºte amuzat, ca
de ce iubim bãrbaþii
133
sã nu zic sardonic? Doar nu l-o fi angajat pe frumosul ºofer
doar pentru a-mi netezi intrarea în literaritatea portughezã!
Apolinicul – de la Apollo, desigur - conducãtor de
autovehicul îmi spulberã repede suspiciunile, informândumã
cã e absolvent de studii superioare, fie ele ºi economice,
dar mare iubitor de poezie. “Culturalul”, impasibil: “- Feira
da ladra” – spune în surdinã, doar pentru mine - parcã,
apoi cãtre ºofer, ceva. ªtiam ºi eu, de prin ghiduri, cã e
vorba de târgul lor de vechituri.
Nici nu-mi dãdusem seama cum alunecarãm în
mãruntaiele oraºului. Un viaduct uriaº înregistrasem în fugã,
mintea, altminteri, mi se aninase de ideea de vechiturã.
Ajungem la hotel, reuºesc o descindere elegantã, de doamnã
brunã din sonete, mi se spune cã voi fi aºteptatã, dimineaþa,
la o cafea. Feira da ladra… îmi susurã ghiduº urechile.
Când sã plec, ºoferul îmi leapãdã câteva cuvinte rostogolite
din care înþeleg, vag, cã “doamnã, fiecare noapte în
Lisabona e o noapte de amor”. Da, îmi zic, certamente, aºa
e, dar mai ales de somn. Cerberul vine cu mine la recepþie ºi
mã lasã pe mâini sigure. Mã instalez ºi constat: somn, este,
tabacioc, aºijderea, doar noapte încã nu.
Adulmec un aer paradoxal, când deschid geamul.
Ceva foarte familiar, chiar vetust, dintr-o amintire cu manii
de anticar. Rãcoare necenzuratã prin climatizare,
adevãratã, aventuroasã. Aer cunoscut, vag înãsprit cu
pigmenþi strãini, neliniºtitori, piºcãcioºi. Duºul, ºi el, îmi
tatueazã un soi de stigmate diamantine pe piele. Ciupeºte
aplicat, dar ºi ºãgalnic. Hârjoneºte. Mã mângâi, ca
niciodatã, cu atenþia profesionistã a bijutierului, folosesc
cu luare aminte pluºul mãtãsos al prosopului, cu metoda
meºterului în giuvaericale. Pare cã pielea mi-a fost
imprimatã cu particule impermeabile de senzualitate
necontrolatã, respiratã. Îmi pare rãu pentru fiecare picãturã
de apã pe care o suprim, distrugându-i orice iniþiativã a
reflexiilor. Stropii îmi dau senzaþia risipirii stroboscopice a
neºtiutelor, ºi-mi pare rãu pentru ei. Îi extermin cu cruzime
îmbrãcând pijamaua ornatã cu ããã…, de-astea, zburãtoare
de casã, cu… da, cu, în sfârºit, puiºori, apoi mã instalez pe
balcon. “Fiecare noapte, o noapte de amor”. Puiºorii se
asorteazã ca dracu’ la visãtoria eroticoasã, aºa cã-mi
îndrept reveriile prompt cãtre târgul de vechituri. Feira
da ladra… - îmi sunã strãin, din afara mea, doar urechile
reproduc. Aprind bãrbãteºte o þigarã ºi-mi sprijin tãlpile
jilave pe ghizdul balconului. Fragmente smulse din
indiferenþialul ostenit, deºi refuzate de minte; drace! rãsar
buze rãsfrânte, ochi intenºi, pleoape tivite greu, imagini,
fizionomii parcã familiare, dar îngropate în imaginarul
vorace. Un mixt de senzaþii, impresii proaspete, dar ºi
proiecþii ale trecutului, toate înghiþite de fondul necercetat
ºi nefrecventat voluntar al tezaurului de fantasme anonime.
Da’ bine le mai zic, bobocule! Creºte un sentiment incomod,
fãrã identitate. Se coaguleazã o stare fãrã de loc ºi de
scop: “A fi îndrãgostit de nimeni”, de no one sau de
everyman, o plutire, ºtii, rostogolire în hãu catifelat, cred
cã o îndrãgostire de îndrãgostire. Flãmând, somnul se
instaleazã în corp, bucãþicã cu bucãþicã. Nu înainte de ami
imagina o pãºune plantatã cu capre, hi, hi, hi! nu de
munte, nici vorbã negre, ci de-alea vulgare (vulgate?);

134 de ce iubim bãrbaþii
din glie, ele îºi proiecteazã silueta involtã, dar încã
nematuratã pentru a fi culese. Apoi, vãd o babã oarecum
paraliticã, pe malul unui râu, târându-se în buza lui ºi,
dintr-o datã, alungindu-se atletic, se aruncã într-o volutã
elasticã în el, ºi revine la suprafaþã prelingându-se calin
pe valuri, scuturându-ºi pletele ude într-o miºcare senzualã
ºi tineresc-nonºalantã. Dar, babã-babã! Mã rog, fantasme
irelevante – sper – psihanalitic, doar fructele unui
subconºtient comic. Persistã starea de alertã ºi sfâºierea
dulce, fãrã cauzã ºi þintã, doar puþintel domolitã. Când mã
întind în pat, mã simt înghiþitã, cu poftã, de aºternut ºi,
cumva, deposedatã de mine, ca ºi cum cineva neºtiut,
everyman, se gândeºte la mine. Din vis nu m-am ales,
apoi, decât cu imaginea scãrii unei biblioteci unde, urcândo,
am simþit o mângâiere furiºã la limita ciorapului de
mãtase, acolo unde-i graniþa dintre piele ºi dantelã. N-am
vãzut cine… N-are rost sã-þi mai spun cât de stânjenitã
mã simþeam la deºteptare, confruntându-mã abrupt cu ºi
înfruntând imaginea puiºorilor de pe pijama. M-am
înduioºat de mine însãmi, iar diva s-a scurs undeva în
fondul pasiv, mie redându-mã toatã, în întreaga-mi
splendoare aviarã.
Proaspãtã, ºi parcã învelitã în burã de rouã
viforoasã. Îmi simþeam trupul agil, cu toate simþurile la
pândã. Gata pregãtit pentru atingerile mãtãsoase ale
sugestiilor pure, curate, pe care vãzduhul astringent al
Lisabonei mi le promitea. Doar dor de ducã ºi un sãnãtos
sentiment bãieþesc. Mã simþeam bine în pielea mea, ca un
mãr acriºor. Amintirea diafanã a mângâierii din vis am
expediat-o în recycle bin-ul oniriei iresponsabile, iar eu,
pe deplin responsabilã, am ridicat receptorul telefonului
ce tocmai suna. O micã sãgeatã în pântece, evocând
senzaþia amãruie ºi ilicitã a atingerii, la frontiera epidermei
cu ciorapul, a adãstat la auzul vocii severe, profunde,
tabagice. Fiorul s-a înfãºurat pe neuroni cu impertinenþã.
O subþire, inexplicabilã ºuviþã de vinã s-a strecurat între
vocea lui ºi a mea. “- Vã aºtept. Faceþi-vã toate rãsfãþurile,
voi fuma câte þigãri va fi nevoie”. Nu m-am precipitat, mam
spãlat ºi îmbrãcat pe îndelete, cu voluptate, ca într-un
ritual. Era de parcã lucrurile astea trebuiau fãcute dupã
anume rânduieli. Toate obiectele ºi texturile conspirau în
a-mi prelungi voluptãþi, pe care, altminteri, nu le trãiam, în
scenariul matinal. Parcã îndeplineam totul pentru ochi din
afarã, iar atingerile fluide mã pregãteau pentru o iniþiere
dementã în carnalitate. Golul din pântece devenea vid
primitor, cald ºi lacom, pielea dintre sâni se zgribulea la
atingerea molatic-fermã a satinului de apã fierbinte, mã
simþeam privitã, o privire lungã, linsã pe trup, dar, în acelaºi
timp, lucidã. Nu rece, doar meticuloasã, rãbdãtoare, atentã
pânã la inuman, o luare aminte intensã, încremenitã ºi
sfâºietoare. Un gând uriaº cu ochi îmi urmãrea fiecare
miºcare - inocentã ºi neruºinatã simultan. Duceam totul la
bun sfârºit ca în transã. Cineva mã privea.
Scãrile le cobora, mai apoi, o zeiþã crocantã, dar mai
puþin sigurã pe ea. Jos mã aºtepta personajul ironic,
amuzat ºi uscat de asearã; la fel de nonºalant, la fel de
volubil. M-a înfãºurat rapid în vorbãria-i, m-a înºurubat
de braþ ºi m-a pilotat spre taxi. “ - Feira da ladra” – zice.
“Târgul de vechituri” – îmi zic. Strãzi vag europene,
oarecum impersonale, atribuibile oricãrei capitale, apoi
unele din ce în ce mai înguste ºi mai delabrate. Departe,
tot mai departe. Oprim într-o învãlmãºealã de tarabe sau
pur ºi simplu pãturi aºternute pe jos. Coborâtã cu picioarele
pe pãmânt, am, dintr-o datã, conºtiinþa ridicolului în care
mã complac. Fantasmele se evaporã, iar eu încerc sã par
cât mai fireascã într-un peisaj strãin ºi deloc interesant.
De la cârlige de rufe la pãpuºi dezarticulate, totul se vindea.
Exterior insolat, supraexpus. Totuºi, între obiecte rãpuse,
îºi pâlpâiau nobleþea – asta urma sã descopãr un pic mai
târziu – porþelanuri gracile, cu identitate vertiginoasã,
lucruri împovãrate de naraþiuni conþinute, intense,
magmatice, anevoie de reconstituit, în mãsura în care orice
reconstituire e o diluþie de realitate atroce, ca un ºerbet de
venin, cu nostalgie capitonatã, stingherã ºi, inadecvat,
frivolã. Însoþitorul mã studiazã cu seriozitate amuzatã,
ilizibilã. E ca ºi cum m-ar arãta pe mine, mie, în rune. În tot
timpul vorbeºte, vorbeºte, dar nu mã scapã din ochi, eu
fac gafe, dar spun ºi lucruri inspirate, de-a valma; limbaj,
metalimbaj, dar, mai ales, infralimbaj revãrsat haotic. Totul
pare spus deja.
ªi este spus. Doar mie mi se pare cã descopãr
continente noi, de o acuitate a amãnuntelor pletoricã ºi
euforicã. Narcoza se risipeºte cu uºurãtate, ca ºi cum ar fi
îndepãrtat-o cu un dos de palmã. Ca ºi cum ar fi vrut sã
îndepãrteze un nucleu de înþelegere ce va sã vinã. Mã
simþeam o pradã, prizoniera unei iniþieri. “ – E destul,
mergem în centrul comercial, poate aveþi cumpãrãturi de
fãcut”. E ultimul lucru pe care l-aº face cu un strãin. Iar
taxi, iar strãzi, din ce în ce mai miezoase. Statui ºi pieþe,
una din alta se fac. Simulez, distratã, interesul în faþa
vitrinelor, pe Rua Augusta. Nimic nu-mi sare-n ochi, nimic
nu mã cheamã. Nada. Cãdem din nou în futil, fãrã vina
cuiva, doar împãnãm timpul cu nimicuri vorbite. Pânã în
pragul “orologeriei”. Acolo “ºtiu” cã trebuie sã mã opresc.
Vitrina acvaticã îmi etaleazã, dupã reguli aleatorii, ceasuribrãþarã,
deºteptãtoare, pendule, timp vândut cu
amãnuntul. Apãs pe clanþã ºi uºa e interzisã. Ferecatã,
deºi orarul e afiºat. Apoi, un clic discret, un sunet de
clopoþel îndepãrtat ºi uºa se deschide. Mostre de
transparenþã ºi argintiu licãresc sub cristale. Un alt
portughez, tot frumos, fireºte, ne întâmpinã. Mã fac cã
vreau un ceas, ºi îl ºi vreau în acelaºi moment. Portughezul
ne invitã sã ne aºezãm în fotolii surde, aglutinante, ºi
scoate bijuteria din sicriul ei de catifea neagrã. E prea
largã brãþara. Scoate o trusã cu instrumente delicate, le
desfãºoarã sub privirea noastrã, uniperspectivalã de
aceastã datã, eliminã câteva catene metalice ºi mã invitã
sã încerc ceasul. Nu ºtiu sã-l încing pe încheieturã, cerberul
nu-mi sare în ajutor. Portughezul mã întreabã din priviri
dacã sã-l punã el. Da, îl încurajez tot din priviri, nu pot
altfel, nu înþeleg închizãtoarea. Uºoarã, atingerea îmi
cuprinde oasele încheieturii. Brunã, mâna îmi pare
îndepãrtatã din mine. E privitã în triunghi, pânditã de trei
primejdii transparente. O abandonez acolo, pe suprafaþa
lãcuitã a biroului de ceasornicar, ºi ea se umple de istorie.
N-o mai atinge nimeni, ºi simt cã nu din indiferenþã, ci din

prea multã diferenþã, una aprigã ºi de nesuportat. Un
prozator talentat ar spune cã acolo a ºi rãmas încheietura,
în afarã de timp ºi de corp. Privire triangulatã, personaj
trialogic, tot ce, în chiar moment, memoria livrescã îmi
sugereazã. Încolþitã voluntar de o groazã de sugestii
intermediate; nimic concret, sugestie purã ºi durã. Jucãtori
discreþi, subtili, mediere dusã la frontiera extremã a
senzualitãþii. Afurisitã, vertiginos coborâtã în corp,
complice la jocul ubicuitãþii, ameþitã de simþuri sunt. Nu
sunt nici inocentã, nici vinovatã, se deruleazã totul în
amalgamul de nevinovãþii explozive în cascadã. Nimeni
nu premediteazã, joacã toþi. Îmi recuperez mâna, cedez
ceasul ce mi se împacheteazã somptuos, ieºim.
Îmi promisese cã mã va însoþi la un local unde se
cântã fado. Unul adevãrat, nu pentru turiºti. Alfama e
cartierul extazei ºi promiscutãþii. Bombe, spelunci, crâºme,
cum le-o fi spunând, piaþa de peºte, miresme tari, foame
ascuþitã, valuri de aer neliniºtitor dinspre Tejo, fluviul ce se
împreuneazã cu Atlanticul. Aproape de docuri. Instincte
mai treze decât niciodatã. Dacã îmi ceri sã-þi povestesc ce
s-a întâmplat mai apoi, e inutil sã insiºti. Nu ºtiu sã-þi spun.
De fapt, nimic, decât vorbe, palavre, parole. ªi cântecul
rãguºit al cântãreþei: Perdao pelos versos que faço, Sei
que os faço muito mal, É para lhes dar um abraço.
În zbor, la întoarcere, ca sã scap de sentimentul
neliniºtitor cã sunt îndrãgostitã ºi nu ºtiu de cine, am
fãcut un exerciþiu de meditaþie ce mi-a mai potolit frica de
înãlþimi. Încercam sã compun, ca Frenkenstein, portretul
bãrbatului virtual. Era, nu râde, o combinaþie, un patchwork
de Livius Ciocârlie, Toto Cutugno, Mircea Geoanã ºi
un pic de Ionuþ Chiva. Ironia de sine s-a exaltat ºi m-a
nãpãdit cu familiaritate. It’s me again! Neaºteptat totuºi,
iarãºi m-a strãfulgerat sfâºierea aia dulce, de parcã eram din
nou privitã. Cu luare aminte. De no one. De everyman. Ei,
bine, nu am scos flaconul de Sensi ºi nu mi-am atins
încheietura cu un strop de mireasmã, cum te-ai aºtepta. Mam
strâmbat puþin, am scos limba discret, demn. Sã-i fac în
ciudã zburãtorului, oricine va fi fiind. Mircea, îþi place?
Simona SORA
Dupã cafeaua de dimineaþã
Eram mãritatã de doi ani ºi jumãtate cu un coleg
de la Litere ºi bãnuiam cã mã înºalã. N-aveam dovezi, naveam
nici mãcar un denunþ binevoitor din cercul nostru
recent. Aveam doar o senzaþie – difuzã, constantã ºi
copleºitoare – cã mã înºalã. Eram plecaþi de cîtva timp din
þarã, aveam un copil care abia începuse sã meargã ºi
lucrurile pãreau sã intre – pentru totdeauna – pe un fãgaº
previzibil. Ne luasem din dragoste... dupã rendez-vousuri
din ce în ce mai dese pe sãlile universitãþii ºi dupã
lungi plimbãri pe jos, prin toate cartierele pavate cu
asfalt ale Capitalei. Pãream fãcuþi unul pentru celãlalt.
de ce iubim bãrbaþii
135
Veneam fiecare dintr-o relaþie dezastruoasã, genul acela
de poveste în care se depune gros întreaga absurditate a
vieþii.
Împreunã ne era bine: rîdeam mult ºi fãceam amor
închiºi în mansarda mea cristalinã din Universal. Noaptea
ieºeam prin grãdinile îngheþate ale oraºului, intram la vreo
terasã abia deschisã unde rãmîneam pînã dimineaþa,
prelungind savant momentul întoarcerii. Ocoleam pe la
Sfîntu Gheorghe, apoi de la Unirii spre chei, unde ne
opream invariabil la o prãvãlie numitã Gargantua; o luam
apoi pe lîngã Cafeneaua veche, unde, în miez de noapte,
mai rãsunau sãbii ºi de unde rãzbãtea un inconfundabil
miros de dezinfectant ºi urinã veche. Cîteodatã, înainte
de a urca în camerã, ne opream la Mes Amis, cafeneaua
deschisã în coasta Hotelului Universal de o frumoasã
marocancã. Era, la începutul anilor ’90, unicul loc din zonã
unde puteai asculta jazz potolit sau Chavela Vargas. Uneori
marocanca apãrea printre mese, purtînd pe braþe un platou
ce urma sã fie flambat. Alteori o zãream la bar, subþire ºi
dreaptã, cu pãrul lãsat pe spate ºi fumînd neatentã, ca ºi
cum ar fi fost în trecere.
N-o vãzusem aºezîndu-se la vreo masã, poate de
asta am fost miratã cînd, într-o noapte, ne-a întrebat dacã
vrem sã bem ceva împreunã. Se aºezase între mine ºi G.,
reuºind totuºi sã ne cuprindã pe amîndoi cu privirea, sã
ne vorbeascã deodatã ºi sã ne provoace o reacþie
primejdios de asemãnãtoare. Bãusem cîteva pahare,
sorbeam în continuare din paharul pîntecos, simþind cu
cotul cãldura mediteraneanã pe care o emana femeia aceea
misterioasã cãzutã dintr-o greºealã în centrul þigãnit al
Bucureºtilor. Noi doi fãceam însã corp comun. Simþeam
asta, laolaltã cu pericolul despãrþirii. Era ceva ce nu putea
sã dureze.
Gãsisem – printr-o asociaþie caritabilã – o fille au
pair cu care lãsam copilul pînã la prînz. Eu frecventam,
destul de haotic, un curs despre urît în artele frumoase.

136 de ce iubim bãrbaþii
Cel mai adesea însã mã trezeam, sub un pretext oarecare,
cã rãtãcesc fãrã scop prin centrul vechi al micului tîrg de
provincie helvetã. Bãteam anticariatele ºi pieþele de
vechituri, rãmîneam fascinatã în faþa magazinelor cu sãbii
de Toledo ºi pumnale de lîngã Catedralã sau mã înfundam
într-o cafenea de pe malul drept al Sarinei. Spre prînz
alergam, cu un ascuþit sentiment de vinovãþie, sã iau
copilul ºi sã-l aºtept pe G. sã se întoarcã de la bibliotecã.
În dimineaþa aia ploua mãrunt, cum numai în oala de
la poalele Gotheronului poate sã plouã. Ploua de douã
sãptãmîni fãrã oprire, temeinic ºi apãsãtor. Peste oraº
cãzuse o pîclã deasã, un clopot verzui pe pereþii cãruia
urcau autobuze roºii ºi albastre, maºini de familie lustruite
ºi rar de tot cîte un pieton înfãºurat în manta ºi galoºi.
Ieºeam de la cursul despre urît. Mã dureau ochii de la
alternanþa continuã între lumina orbitoare a neoanelor ºi
flashurile mecanice ale diapozitivelor. Vorbeam cu un
ticinez pe care-l ºtiam de la spaniolã, un tip masiv cu o
voce profundã care comenta exaltat erudiþia profesorului
de istoria artei. Voi, românii... Nu-l priveam, mergînd umãr
la umãr spre ploaia mocãneascã de afarã ºi ascultîndu-i
timbrul retro, amestec desãvîrºit de Humphrey Bogart ºi
Carry Grant. La seminar îl provocam adesea sã vorbeascã,
nu pentru pãrerile lui cam ºcolãreºti, ci ca sã-i aud vocea.
Avea, probabil, cea mai intensã voce pe care o auzisem
vreodatã pe viu, un ton nestudiat ºi pe care nu-l controla,
þîºnind de undeva din capul pieptului, de sub tricoul
perfect întins peste care purta o cãmaºã pepit impecabil
cãlcatã de menajera portughezã. Era încîntat sã-mi
vorbeascã despre românii pe care-i cunoscuse la Madrid,
la Buenos Aires sau în cele douã sãptãmîni cît fusese la
Bucureºti, în urmã cu doi ani. Locuise lîngã Arcul de Triumf,
dar îºi petrecuse nopþile mai ales în zona veche, despre
care pãstra amintiri neºterse. Doar cã uneori Big Mamou
se suprapunea peste barul de la demisolul hotelului Orient
Express din Istanbul, Cafeneaua veche avea aerul unei
taverne de lîngã Bazarul de mirodenii, iar Mes Amis se
gãsea pe panta funerarã de sub cafeneaua lui Pierre Loti.
Era tot ce-mi doream sã aud în asepticul, mecanicul,
minimalistul oraº elveþian peste care dãduse diluviul.
Mergeam pe stradã, sub imensa lui umbrelã neagrã,
fãrã sã ne atingem ºi fãrã sã ne privim. Mã rãscoliserã cele
cîteva vorbe româneºti schimbate la ieºire cu profesorul
S. ªi-acum eram blînd constrînsã sã-l ascult pe acest Rick
ticinez povestind despre un oraº decrepit pe care nu aveam
de gînd sã-l mai vãd vreodatã. Am intrat în cafeteria
universitarã, o construcþie de sticlã ºi aluminiu pe care
ploaia se prelingea fãrã sã lase urme. Ne-am luat cîte o
cafea cu gust de cafetierã ºi-am continuat sã vorbim
privindu-ne ceasurile. Faþã-n faþã însã, lucrurile stãteau
diferit. Vocea bogartianã trecuse pe planul doi. Bãiatul
ºlefuit din faþa mea, proaspãt tuns ºi ras la sînge, mirosind
uºor a after-shave ºi tutun de pipã nu-mi mai spunea mare
lucru. Parcã citea, fãrã har, dintr-un ghid turistic scris de
un literat. Mã plictiseam liniºtitor cu un coleg care amuþise
lãsîndu-mã sã-i rãspund. Atunci l-am vãzut pe G.
Cafeteria avea în mijloc o scarã interioarã care se
încolãcea spre terasa pustie, fãcînd un cot intermediar cu
doar douã mese. La una dintre ele, cu spatele spre noi, lam
recunoscut pe G. Era îmbrãcat cu cãmaºa de culoarea
levãnþicii pe care i-o cumpãrasem în urmã cu douã zile.
Vorbea concentrat, cu picioarele strînse sub masã, trãgînd
rar din þigarã. În faþa lui, puþin aplecatã, cu coatele pe
masã ºi cu faþa sprijinitã în palme, era o fatã brunã, cumva
neliniºtitoare, pe care n-o mai vãzusem.
Îi cunoºteam colegele. Cei cu care ne vedeam erau
mai degrabã români, ajunºi în Elveþia cam în acelaºi timp
cu noi sau prelungind nedefinit studii imaginare. Fata de
la masã, îmbrãcatã în negru ºi rîzînd în hohote, cu capul
dat pe spate, îmi era cu totul necunoscutã. Nu-mi puteam
da seama în ce limbã vorbesc. De la cei cîþiva metri care ne
despãrþeau puteam însã sã observ felul în care se apropiau
ºi se îndepãrtau în timp ce vorbeau, gesturile lui
protectoare în timp ce-i aprindea þigara fãrã filtru, vocea
lui modificatã încercînd sã acopere imperturbabil
izbucnirile ei reînnoite de veselie... Nimic în comun cu
masa la care stãteam eu, þeapãnã, ascultînd un coleg ticinez
ºi privindu-mi discret ceasul. Mã simþeam ca un talger de
mãmãligã lîngã un compot.
Nu prea mai aveam timp, ne terminaserãm cafelele,
Rick bãtea în retragere. Îmi compusesem o pozã degajatã,
o frazã indiferentã (Ben, voilà, c’est toi!) ºi universalã.
Aproape mã ridicasem, dregîndu-mi vocea, cu privirea
magnetizatã de masa din niºã, cînd i-am zãrit mîna
plimbîndu-i-se fin de tot pe braþul ei arãmiu. Îi putem vedea
puful de pe antebraþ, o aluniþã spre cot ºi interiorul mat,
mai deschis la culoare al braþelor. Se apropiaserã, el îi
spunea ceva la ureche, ea nu mai rîdea, nici nu-ºi mai
arunca pãrul pe spate. Tot sufletul mi-a devenit alb ca
pieliþa pe care o atinge termocauterul.
M-am vãzut sãrind ca un arc între ei, retezînd
gesturile tandre pe care le ºtiam prea bine, vãrsîndu-le
cafeaua fierbinte peste genunchii care se atingeau pe
sub masã ºi fãcînd din tava metalicã din faþa mea o armã
mortalã. În loc de asta însã, mi-am deschis rucsacul de
campanie ºi-am început sã îndes obiectele înºirate nu
ºtiu cînd pe masã: cursuri, farduri, douã perechi de
ochelari de soare, un nécessaire, o brichetã de vînt, o
sticlã de apã, cîteva agende Moleskine neatinse, un
roman de Anatole France ºi stiloul. Apoi m-am ridicat de
pe scaun ºi m-am îndreptat spre ieºire remarcînd, în
treacãt, cã G. avea de acum barbã ºi cã vorbea cu mare
uºurinþã switzerdeutsch, dialect din care, la cafeaua de
dimineaþã, nu ºtia boabã.

Mihaela URSA
Inventar parþial al unei valize
Amintirile mele despre bãrbaþii pe care i-am iubit, de
la bunicul ºi de la tata încoace, sunt mai degrabã amintiriobiect,
imagini reificate, decât cadre nostalgice. O colecþie
de obiecte pe care le-aº putea înghesui într-o valizã, ca
într-un bestiar personal. Manifest un ataºament de papuaº
pentru cele mai ridicole lucruri cu putinþã. De pildã, gãsesc
ºi astãzi la fel de fascinant ca în copilãrie spectacolul
tarabelor cu gablonþuri din piaþã. În copilãrie, îl tîram dupã
mine pe tata (pe furiº, pentru cã unul dintre principiile
mamei interzicea încurajarea comerþului nomad) sã
inspectez mesele unde se lãfãiau opulent muºuroaie întregi
de cerceluºi ºi inele de tinichea vopsitã, alcãtuind exact
mirajul de culori ºi luminã de miere topitã, cãruia îi cãzuserã
pradã bãºtinaºii amerindieni cînd îºi schimbaserã pãmîntul
ºi aurul pe sticlele colorate ºi oglinjoarele cuceritorilor lui
Columb. Obiecte fãrã însemnãtate pentru alþii alcãtuiesc
pentru mine tot atâtea portaluri în timp, ca ºi cînd, avîndule,
aº putea trãi simultan existenþele începute ºi
necontinuate, cele care s-au blocat, din punctul meu de
vedere, taman în obiectele cu pricina. La loc de cinste în
colecþia mea fantasmagoricã stãtea tocul de ochelari al
bunicului meu matern, deoarece pãrea sã fi fost
confecþionat dintr-un dulap de metal ºi o scoicã. N-aº
putea sã jur cã era metalic, dar cu certitudine avea luciul ºi
culoarea dulapurilor de metal din “Biroul de miºcare”, unde
lucra tata ºi unde, în ciuda titulaturii frumos caligrafiate –
cum numai tata ºtia – pe uºã cu vopsea albã, nimic nu se
miºca, toate stãteau mereu la locul lor, ca în toate birourile,
însã domnea totuºi un miros de tren ºi de fum de þigarã,
ceea ce, gîndeam eu pe atunci, era suficient pentru a
justifica numele de pe uºã. Tocul de ochelari mã vrãjea de
cîte ori apucam sã pun mîna pe el (de altfel, bunicul îl lãsa
pe te miri unde: nu numai pe masa cea mare sau pe
credenþul din bucãtãrie, ori pe policioarele cu icoane ºi
cãrþi de rugãciuni, ori în atelierul unde meºterea mobilã,
veselã, jucãrii ºi sicrie adevãrate – toate din lemn, ci pe
oriunde avea nevoie de ei; odatã, cînd reparase beculeþul
care se aprindea cînd deschideai uºa, îl uitase în frigider).
De cîte ori îl gãseam, mã bucuram de douã ori: întîi pentru
cã bunicul avea sã se bucure ºi sã mã laude cã þin minte
“tot”, lucru mare pentru vîrsta mea, ºi în al doilea rînd
pentru cã, înainte sã i-l duc, mã opream sã mã joc cu el. Îmi
plãcea sã-mi plimb degetele pe contururile lui curbate dar
ºi militãreºti, bãþoase, cãci numai în aparenþã mîna întîlnea
moliciunea formei, în realitate se izbea de duritatea
materialului (înãuntru, fragilii ochelari buniceºti nu aveau
sã se teamã de cãzãturi sau de smucelile noastre, cãci
carapacea de broascã þestoasã îi apãra ca o placentã), pînã
gãseam, cu înfriguratã vinovãþie, butonul ascuns al
resortului cu arc care, odatã apãsat, descuia tocul. Degetele
mele se strecurau apoi sã dezghioace interiorul dezlãcãtuit.
Cu ochelari sau fãrã, interiorul îmi evoca întotdeauna sideful
scoicilor adevãrate: nu al celor pe care le poþi gãsi, într-o zi
de ce iubim bãrbaþii
137
obiºnuitã de plajã, pe una din plajele obiºnuite ale litoralului
nostru, ci al scoicilor mereu aduse de cineva “din altã parte”
sau expuse la tarabe (þiganii pãreau sã aibã legãturi
suplimentare cu marea sau cu oamenii mãrii, de ajungeau
scoicile acelea tocmai în mîinile lor). Deºi era cãptuºit cu un
fel de molton moale ºi roºu, lipit cu prenandez pe carcasa
metalicã, mie mi se pãrea cã invadez interiorul unei scoici,
din care nu puteam vedea cu adevãrat decît începutul,
promisiunea, cãci adevãratul luciu, adevãrata albeaþã,
adevãrata pojghiþã translucidã de sidef, în care lumina se
refracta colorat ca în bomboanele “de mãtase” de la
alimentara, se gãseau abia în interiorul întunecat ºi mereu
ascuns privirii. Dupã ce am avut visul acela în care mã
plimbam cu bunicul prin tocul de ochelari, unde
descopeream comori lãsate la vedere de piraþi hãbãuci, mia
devenit foarte clar cã puteam oricînd sã scot din obiectul
acela bunicul meu la purtãtor, ca sã nu-mi mai lipseascã
niciodatã.
Colecþionarele de bãrbaþi se vor amuza ºi mã vor
compãtimi auzind cum, din acel moment, neputînd sã mã
lipsesc cu desãvîrºire de bãrbaþii mei (de la iubiþii mei din
grãdiniþã, de la tata, bunicul ºi cîþiva dintre profesorii mei,
pînã la amorurile mele adolescentine ºi la bãrbatul întregii
mele vieþi), am început sã colecþionez numai bãrbaþi la
purtãtor, un fel de bãrbaþi-breloc capabili sã învie, atunci
cînd sînt chemaþi, întreaga bucurie, luminã, frumuseþe,
toate lacrimile ºi durerile de stomac pe care mi le
provocaserã în realitate, în celelalte realitãþi, unde mã
întîlnesc cu Mihaelele neterminate.
Probabil prima piesã a colecþiei mele este ineluºul
de plastic roºu translucid, cu nervuri albicioase, ca o
bomboanã (drept pentru care îl ºi purtam mai mult sub
limbã, decît pe deget), pe care Miºike mi-l dãruise la nunta
noastrã din grupa mijlocie, când eu ºi Simona ne-am luat
capoatele mamei (în chip de mireasã ºi domniºoarã de
onoare), iar fraþii noºtri au zdrãngãnit ca ceteraºii din douã
surcele, pânã a ieºit doamna Szatmari ºi ne-a certat pe toþi

138 de ce iubim bãrbaþii
înainte sã apucãm sã ne sãrutãm (lucru de neînþeles, pentru
cã fusese întotdeauna foarte amabilã ºi îmi promisese
toate ºalurile ei dacã aveam sã-i devin norã). Urmeazã
pomponul din aþã roºie de la cãciuliþa pe care o purtam
când am fost invitatã prima datã de Puiu la film (la
“Dumbrava minunatã”), în clasa a III-a (se rupsese pe
cînd Puiu mã ajuta sã mã ridic din zãpada adunatã pe
marginea drumului, unde tot el mã împinsese, pentru cã
numai aºa m-ar fi putut sprijini cu o mînã, cum vãzuse el în
filmele cu cavaleri); o mãceaºã pe care Adi mi-o pusese în
buzunarul gecii galbene, în practica agricolã dintr-a ºasea,
zbîrcitã acum ºi pietrificatã ca o camee (de îndrãgostiþi ce
eram, dãrîmam orice record la adunat fructe de pãdure,
într-un fel de manie eroticã absolut greºit orientatã,
curãþînd tufiº dupã tufiº, încît nimeni nu putea þine pasul
cu noi). Al doilea strat al colecþiei mele este mult mai
încruntat ºi cere eforturi de forare: s-au adunat acolo o
grãmadã de scrisori, desigur, discurile dãruite de Dinu,
care se cãþãra, din raft în raft, pe uriaºa lui bibliotecã
precum omul-pãianjen sau ca spãlãtorii de geamuri ai
zgîrie-norilor americani ºi care mã aºtepta la orele de
englezã cu papuci de pîslã noi, încãlziþi la sobã, cu
ciocolãþele chinezeºti cît un timbru, în ambalaje cu
peºti coloraþi, cu jucãrii minuscule, pe care mi le dãruia
doar ca sã-mi observe reacþiile. Desenele ºi tablourile
lui Claudiu, cu aceeaºi fatã cu pãrul împletit în coadã,
obsedant prezentã, care mã mãguleau ºi mã
înspãimîntau deopotrivã, pentru cã mã transformau
în obiectul unei fixaþii unde nu mã mai puteam
recunoaºte. Dedicaþiile cifrate ale lui Leo, pe care nici
în ziua de azi nu le-am putut citi (cred cã nici nu vreau),
pãstrate ca promisiunile unor aventuri încã posibil de
deschis. Nenumãrate fotografii din Franþa, cu o
Mihaelã incandescentã, iradiind de frumuseþe, cînd
Menelas mã decojise din pielea mea foºnitoare, de
adolescentã prea serioasã ºi mã transformase cu forþa
într-un fotomodel ad-hoc, un fel de suport al propriei
lui frumuseþi, cu care se rãsfãþa ca Narcis în ape,
surprinzîndu-mi fiecare luminã, fiecare miºcare, fãrã
sã ºtie cã nu eram de fapt frumoasã, ºi cã îi pãream
astfel doar pentru cã trezise femeia din mine, ca
lupoaica hãmesitã la miros de sînge.
Propria mea istorie masculinã foºgãie în valiza asta,
ca o istorie despre femei: nimic bãrbãtesc în ea, nici un
înscris despre ctitorii ºi rãzboaie, ori despre eroii, înþelepþii,
învãþaþii, puternicii... Totul e feminin, fireºte, numai obiecte,
aºa cum am învãþat cã se scrie istoria femeilor. Nu am
iluzii, ºtiu cã este istoria mea, ºi nu a lor, dar mã înfior de
dragoste ºtiind cã a fost fãcutã de ei, eroii, înþelepþii,
învãþaþii, puternicii, vulnerabilii, generoºii, meschinii,
sacrificaþii, strãinii, ocrotitorii, iubiþii. O parcurg ºi mã ling
pe degete de ea ca de o ciocolatã topitã înainte s-o pun pe
limbã.
VARRO Izabella
Macho’s
(Schiþã…pe moment)
“Stimatã domniºoarã, sper sã am cât de curînd
onoarea ºi nesfãrºita plãcere de a vã revedea. Cu stimã…
Macho”
Asta îmi vãzurã ochii, în momentul în care, exasperatã,
reuºii sã extrag telefonul din buzunar ºi sã citesc mesajul
care fãcea gãlãgie. În momentul acela eram iritatã ºi cu toate
simþurile acaparate de bucuriile cãlãtoriei cu un mijloc de
transport în comun, respectiv: de nasul meu abuza vecinul
din stânga, privirea mi-o oripila cel din dreapta (spre care
mã întorceam totuºi cu drag) ºi nu ºtiu cine sau ce mã
atingea de la gleznã pânã la pãr, dar nici nu þineam neapãrat
sã aflu! Dupã acest mesaj, m-am gândit cã e totuºi o zi
frumoasã, dar cine mã flateazã?! (Vã imaginaþi, sper, cã
semnãtura e doar aºa, o prelungire a titlului, ca sã confirme
faptul cã da, e vorba despre un macho aici). Febril, am
început sã reconstitui în memorie filmul ultimelor zile
(petrecute) în cãutarea unei potriviri… Sã fie blondul acela
arãtos, care…nu!, era prea lipsit de imaginaþie. Creþul acela
ciudat ºi senzual în lumea sa…nuuuuuu! Acolo nu mai era
loc de expresii curtante la adresa altcuiva! Fluºturateca
bisexualã de ieri. Hâmmm, n-ar mai fi un macho atunci. Aha,
ar putea sã fie acel actor-dansator cu plete negre ºi ochi
“focoºi”. Parcã. Mesajul de raspuns(“?????????”, ca sã
fiu mai exactã), ºi-a primit confirmarea cã da, intuiþia mea,
femininã, funcþioneazã (încã), reacþia fiind o explicaþie, sunt
Macho, ºi o propunere de a ne întalni. Accept în pripã
propunerea, si…
CU CE MA ÎMBRAC?! Docilã (ascultând de sfatul
unor reviste pentru femei, ce recomandã ridicolul ca antidot
al cedãrii, de parcã ar fi nevoie) îmi îmbrac ce gãsesc (tocmai
costumul de baie), ºi alte câteva bucãþi la fel de ne-la-locullor,
º-am plecat!
Ajunsã la locul de întâlnire, punctual, ridic
telefonul la care mã solicitã, cine altcineva decât Macho.
Mã vãd întorcându-mã gri spre casã, ba, paranoic, mã
gândesc cã existã undeva ºi o camerã sau o lunetã prin
care sunt urmaritã, pentru cã cine mai crede azi în
“stimate domniºoare” dezumflate, ca mine? Eeei,
rãspund:
- Scuzã-mã, aºtept un telefon foarte important ºi mã
gândeam, n-ai putea sã vii pânã la mine? Locuiesc aproape!
– dupã care îmi spune o adresã, evident, aproape.
- Nu cã ar fi o problemã, dar nu poþi fi sunat pe
mobil?—întreb eu naivã ºi nedumeritã.
Macho bãlmãjeºte ceva despre care cum cã, eu mã
întreb ce-o fi cu combinaþia asta de stupizenie ºi stil (?), la
naiba, hai sã vedem!
Gãsesc casa, bâjbâi prin curte, dau de uºi peste uºi,
labirinticã treabã - îi dau eu de cap, ºi mã hotãrãsc sã-l iau

cu mine (capul), nu c-aº avea de ales. ªi bat.
Macho îmi deschide uºa cu un zâmbet învãluitor, ºi
mã primeºte în locuinþa lui prezentându-mi-se într-un tricou
mulat, numai bun sã taie o respiraþie obositã de scãri (pe
care mi-o þin). El mai mormãie ceva despre telefon, eu încerc
sã par dezinvoltã, gãsesc un balansoar în care mã aºez…
- Vrei o bere? se oferã el amabil.
- Da — rãspund, în speranþa cã o sã am ceva de
care sã mã pot agãþa.
Urmãtoarea lui propunere mi-a tãiat respiraþia de-a
binelea, provocându-mi un acces de panicã:
- Eu cred cã doi oameni se cunosc mult mai bine dacã
renunþã la convenþii. Prima convenþie la care eu încerc sã
renunþ, sunt hainele. Ce zici?
Ce sã zic, cã mi-a stat berea în gât, contravenþional.
Sã ne înþelegem, nu sunt o persoanã convenþionalã, ca sã
nu spun pudibondã, dar sunt unele “mofturi” care îmi
asigurã confortul. Hainele, spre exemplu. Mai ales într-o
situaþie în care doar par dezinvoltã. Dar hai sã încerc o
diversiune:
- Nu cred aºa ceva. Cu ce te-ar ajuta mai mult un corp
gol decât niºte cuvinte, fie ele ºi goale? Eu cred cã e mai
uºor aºa, hai sã încercãm my way!
Luându-mi tonul de conversaþie uºoarã, îl întreb prin
ce turnee a fost în ultimul timp, îmi rãspunde, scurt, mai
încerc sã leg ceva, degeaba…el nu este un om care trãieºte
prin cuvinte, ºi-mi priveºte componentele fizice obsesiv.
Discursul lui e învãþat, corect, din filmele de epocã (care-o
fi), sau poate din piesele de teatru în care a jucat. Îmi pare
rãu acum cã, dezgustatã de snobismul afiºat, n-am mai dat
pe la teatru de câtãva vreme, poate dacã aº fi fost mai tare,
nu mã gãseam aici, poate aº fi recunoscut în mesajul primit
replica unui personaj, poate, ce mai conteazã??? În timpul
în care dezbat problema cu mine însãmi, Macho a trecut la
fapte ºi orizontul meu este invadat de fizicul lui, câmp de
experiment social, susþinãtor al tezei stãpânului, în momentul
acesta gol.
- Eu mã dezbrac, poate e mai uºor ºi pentru tine
aºa, fu explicaþia.
Vindecatã de dezinvolturã, îmi mai rãmâne speranþa.
ªi sunã! Ce Tilincuþa, care Peter Pan, telefonul la care
vorbesc cu mama, mult mai dezirabilã în momentul acesta
decât orice trup superb de barbat dezbrãcat ºi expus
ostentativ. Vorbesc cu ea, mã gândesc la nota ei de platã, o
mai þin totuºi la telefon, ce naiba, ãsta nu se mai îmbracã,
nu-l prinde frigul, care frig cã-i varã, sunt copleºitã de
amuzament intern ºi de panicã externã, pa mamã, mai
vorbim!
Mã întorc în camerã, pudoarea nu-mi permisese sã
vorbesc cu mama având un nud masculin sub ochi. Felinul
se aruncã asupra mea încercând sã îmi sfâºie bluza pentru
care mã lupt cu obstinaþie, ºtiind cã ascunde costumul meu
de baie, albastru, dar nu numai. Exasperat, îmi propune sã
mergem sã ne rãcorim cu un duº, ce Doamne, cã nimeni nu
merge îmbrãcat acolo, doar cã el nu ºtie nici de costumul
de ce iubim bãrbaþii
139
meu, la care acum mã gândesc râzând, nici nu reuºeºte sã
se acomodeze cu inteþiile mele, deºi destul de clare, ºi
rãmân cu “masca”. Refuzul meu îl lasã confuz, iar eu încerc
sã îmi scap pielea de privirile lui, îndreptânu-mã spre ieºire.
Din el iese actorul, care se târãºte la picioarele mele
implorând, ca pentru viaþa însãºi. Mã uit la trupul lui ºi
constat, fãrã stupefacþie, cã brusca-i elocvenþa se
datoreazã unei replici bine învãþate, nefiind nicidecum
expresia unei pasiuni explozive. Mã uit la ochii lui,
concentrarea e evidentã. ªi aº pune mâna pe clanþã. Bãtaia
de la uºã mã dezechilibreazã într-atât, încât cu greu îmi
dau seama cã oficiile de gazdã nu mã privesc. Mã uit la
Macho — el tocmai þine o pauzã de respiraþie; ca sã nu fie
auzit?! Dupã câteva momente de liniºte, sunã telefonul, la
care Macho nu rãspunde. ªi-o fi dat seama cã nu mai are
replici, ºi, fiind un telefon important, aºteptat, nu poate
rãspunde!
Dupã alte câteva minute, în care eu stau pietrificatã
de neînþelegere, îºi îmbracã pantalonii ºi tricoul, timp în
care cautã ºi ceva cuvinte, dintre care gãseºte: iluzie
spulberatã, ºi ajunge la concluzia cã e nevoie de aer, pe
care îl putem lua pe o terasã. Fericirea mea nu mai are margini
când deblocheazã el uºa, cu care mã bucur cã nu am avut
eu ocazia sã lupt, ºi ies cu toatã graba demnitãþii, gândindumã
cum sã ies mai repede din piesa asta.
Personaje: blondã seraficã, prietena
Macho, cum îl ºtim
figurantã, o ºtim ºi pe ea
Decor: scãri de bloc, curte interioarã cu copaci.
Acþiune: blondã seraficã se apropie împingând o
bicicletã spre scara din care Macho tocmai iese. figurantã
este pe undeva pe la mijloc.
Blondã seraficã : Ce s-a întâmplat iubitule?
Macho : Nimic scumpa mea, probabil nu te-am auzit
sau s-a blocat din nou uºa…
( figurantã iese din scenã îndreptându-se spre…)
Sfârºit
P.S.
Peste câþiva ani m-am întâlnit cu acelaºi Macho
adorabil, exotic, tãind respiraþii în jurul sãu cu
priceperea unui bucãtar experimentat. M-am gândit
cu cãldurã la acesta din urmã, elogiind în gând toate
sortimentele elaborate de care n-am avea parte dacã
el nu le-ar fi inventat, ºi dacã alþii ca el n-ar avea
rãbdarea ºi rafinamentul de a le pregãti de fiecare datã
de dragul nostru, nerecunoscãtoarele capricioase,
sfioase sau agresive. ªi la alte câteva categorii de
teribili care ne fac sã ne simþim adorate (scriitori,
pictori, sculptori, muzicieni), protejate (instalatori,
constructori, ohh, scuze, arhitecþi, ba scuze, ºi
constructori, ºoferi), comunicative (IT manageri si
reþeliºti, copiºti ºi publiciºti) ºi câþi alþii, pe care îi
iubim, mai mult sau mai puþin, mai intens sau
meschin?! Ba! Din senin…

140 de ce iubim bãrbaþii
Miruna VLADA
Type a question for help
De ce iubim bãrbaþii
No answers could be found for the question you
typed. Please refrase your question.
(Microsoft Explorer)
Pot povesti despre rugina care intrã în unele seri pe
sub uºã. Fãrã sã ne temem.
Cu plapuma bine strânsã peste ochi, cu urletele
înghiþite. Calmul nu ne încãlzeºte.
Pot spune totul. Dar eu nu înþeleg ce se întâmplã.
Eu mã miºc greu, fãrã mâini.
Pot începe chiar acum.
Eram o fetiþã pe care toþi o mângâiau cu prudenþã.
Ajunsesem sã mã simt ca un astronaut mut. Începusem
sã scriu. El citea cu aceeaºi prudenþã. El era unul dintre
aceia care citea ce eu nu puteam scrie. Aici e primul semn
indescifrabil al fãpturii lor. Ei citesc fãrã sã priveascã, fãrã
sã dea pagina, ei citesc invers ºi vãd luminile ºi literele
amestecându-se
ºi te îmbrãþiºeazã ca ºi cum tu ai creat spaþiul acela
fabulos în care ei te asimileazã propriilor celule. Printr-o simplã
miºcare a mâinii curbate, suspendatã apoi în aerul dintre
obrajii noºtri atât vai atât de aproape. ªi eºti hârtie pentru ei,
eºti ceea ce pielea ta þi-a promis cu o noapte înainte.
Eram un astronaut mut pentru cã aveam ochii mari,
ºi gura cãscatã de uimire, ºi toþi vroiau sã afle unde am
fost ºi ce am vãzut, dar eu nimic. Cunoscusem un bãrbat,
da, poate primul, ºi nu le puteam spune aºa verde în faþã
– ºtiþi, eu am cunoscut un bãrbat care citeºte din mine ºi
eu din el dar eu nu pot fi lucidã pentru cã sunt un copil ºi
vorbesc prostii nici mãcar nu încap sentimente în mintea
mea încã bandajatã ºi sunt tare departe de visele voastre
în care rochia mea de dantelã roz fluturã pe malul mãrii în
braþele unui student la arte plastice, cu puþinã barbã ºi
puþinã tristeþe ºi care evident mã va picta dar vai niciodatã
nud niciodatã nud pentru cã eu nu am nud... ºi.. aici visele
voastre se opresc, ca sã nu mã jigneascã. Aici pot continua
eu, dar eu sunt mutã ºi nu vã pot povesti despre...despre
mâinile lui care sculpteazã în inima mea sfere ºi îmi respirã
fiecare ezitare, deºi inima mea bate tare acum, bate ca o
toacã. Deºi degetele mele vorbeau, îi rosteau numele cu
bucurie, dar voi nu vedeaþi degetele. Degetele mele nu îl
puteau atinge, dar îl rosteau întortocheat. Da, încã un
semn: fruntea lor e adesea luminiscentã. Ca un glob de
vrãjitoare. Dar vai degetele noastre vor sã intre în glob.
Eu priveam fruntea lui atunci, în primele zile, ca pe
un abþipild vechi, încã foarte colorat, da, fascinant, în
care lumile se vãrsau unele în altele ºi în volbura aceea
erau toate rãspunsurile, se deschideau dinaintea mea
prãpãstiile. Mi se spunea cu plãcutã ironie - aceasta este
o frunte de bãrbat. Dar eu nu vã puteam vorbi de ea, eu
eram în ea. Când te îneci nu le poþi spune celorlalþi rãspicat
cã te îneci. Uneori îþi place. Uneori nu ºtii. Iar un astronaut
mut priveºte doar în sus cu ochii mari ºi gângure ºi þine
mâinile împreunate ºi dintr-o datã corpul i se umflã cu
apã. Iar el pare cã zâmbeºte dar e deja vânãt. Treji voi nu
pomeneaþi nimic despre catastrofã, doar în vise spuneaþi
- uite acesta este un trup de fetiþã sãlbaticã ce se scufundã
într-un trup de femeie vicleanã. Ochii ei ca douã bile imense
se strivesc de fruntea lui de bãrbat. Ca ºi cum bila albã de
biliard o loveºte pe cea neagrã ºi intrã împreunã în gaurã,
aproape amestecându-se. Se aude înãbuºit zgomotul unei
picãturi ce cade în gol. Vã trezeaþi disperaþi îmi pipãiaþi
pupilele capul burta simþeaþi cã în acea încãpere stã un
bãrbat întins pe care voi nu îl vedeþi din cauza mea. Eu sunt
prea mare ca sã îl vedeþi. Bãrbaþii apasã cu toatã greutatea
trupului pe gândurile noastre ºi apasã ºi apasã pânã ce
fruntea noastrã miroase vag a sudoare de bãrbat, a molecule
de bãrbat dormind. Ceilalþi nu vãd nimic, niciodatã.
Era deja un moment greu. Tensionat uºor confuz.
Eram o femeie rea, care vorbea mult, nu fãcea curãþenie,
nu-ºi ºtergea urmele ºi vai mergea cu el la braþ ºi vai buzele
ei se încordau ºi se lipeau de titlurile lui ºi nimeni nu putea
spera la ceva bun. Uite el stã în camerã cu voi el mã strânge
de faþã cu voi. Senzaþia aceea groaznicã : ºtii, rugina intrã
pe sub uºã, noi nu ne putem ridica din pat. Doar teama
cu care ne învelim, care a ajuns chiar sã ne bucure.
Bãrbaþii inspirã teamã pentru cã aduc cu ei mirosuri noi,
un alt sânge cu mult mai consistent, noi cuvinte, chiar ºi
anii în care noi urmeazã sã ne pierdem afecþiunea ºi pãrul.
Bãrbaþii aduc o datã cu intrarea lor în pântece clipele
nemiºcate, în care lacrimile se împreuneazã ºi se resorb, anii
în care rugina intrã pe sub uºã nevãzutã. Bãrbaþii au legate
de mâini ºi de picioare ca niºte baloane incolore tremurul
din vocea noastrã la telefon când aºteptarea scurmã adânc,
tremurul degetelor care trec peste boli ºi le taie beregata,
sãruturile care deformezã spaþiul, noaptea în care un copil
porneºte în zbor spre lume, fãrã chip ºi fãrã amintiri. Bãrbaþii
intrã cu toate aceste cufere pline, cu tot ceea ce n-au putut
încã inventa, ºi coºciugele albe în care iubirea noastrã se
va aºeza timidã, pe spate, cu genele uscate.
El intrã în tunelul pe care eu îl ascund în palme ºi
ºtie cã nu va mai pleca pentru cã tãlpile lui s-au împotmolit.
Visele celor ce privesc nu ne pot cuprinde decât împreunã.
Scara se terminã brusc treptele cad eu acum trãiesc ceea
ce voi nu puteþi visa eu las rugina sã se urce pe mine, da,
fericirea cu douã capete ºi credinþa cã el e teama cu care
mã învelesc.
Iubesc bãrbaþi de scrum
pentru cã nu existã nimic mai luminos pe pãmânt
2005-08-30

Elena VLÃDÃREANU
Otto
-Doar n-o sã merg cinci staþii pe jos cu câinele mort
dupã mine!
Nu m-am putut împiedica sã arunc o privire în geanta
uriaºã, care zãcea pe trotuar. Dintr-un pachet mare, învelit
în hârtie de sac, ieºea un picior de câine. Culmea e cã pe
geantã scrie „Prada” ºi mã gândesc cã am înnebunit.
Automat, mã întorc spre proprietarul ciudatului bagaj.
Imediat îmi dau seama cã mai ciudat decât bagajul este
contrastul dintre proprietar ºi încãrcãturã. Un bãrbat pe la
patruzeci, tuns foarte scurt, cu o frunte teribil de înaltã,
aºa cum nu mai vãzusem niciodatã pânã atunci, mã fixa. În
plus, tipul, care arãta oricum superbine, era îmbrãcat
supermiºto, în blugi negri, tricou kaki ºi geacã neagrã,
toate de la Kenvelo.
-Da, e un câine mort. Ce-i aºa nemaivãzut?
Mã fâstâcesc, simþindu-mã dintr-o datã cumplit de
prost. E clar cã intenþia mea de a mã uita în geanta omului
nu a fost tocmai inspiratã. În plus, simt cum un val de
vomã mi se caþãrã în creier. „Sã nu urce în autobuzul în
care o sã urc ºi eu” repet automat, în timp ce încerc sã leg
douã vorbe ºi sã-mi cer scuze. Oricum, e prea târziu. Eu
am fãcut gafa, iar proprietarul câinelui mort nu are de gând
s-o ia nici pe jos ºi nici sã urce în alt autobuz.
În zece minute, stãm unul lângã altul pe douã scaune
alãturate. Culmea ghinionului. Ca niciodatã, 182-ul era gol.
Mã rog, aproape gol. Toate scaunele ocupate, doar cele
douã libere. ªi noi doi. Adicã eu, grãbitã sã ajung la serviciu,
ºi omul care-ºi cãra câinele mort într-o geantã „Prada”.
-Nu vreþi sã staþi?
Pânã sã apuc sã inventez o scuzã, m-am trezit
strecurându-mã pe scaunul de la geam, în timp ce bãrbatul
se pregãtea sã se aºeze lângã mine, aranjându-ºi preþioasa
încãrcãturã lângã scaun. „Oare e normal sã plimbi câini
morþi în autobuze? Mâine-poimâine o s-o ducã ºi pe mãsa
la cimitir cu autobuzul”. Ce poate fi mai rãu decât asta?
Poate faptul cã tipul miroase superbine – cred cã a „Cool
Water”, de la Davidoff – ºi cã mai ºi zâmbeºte când ºi
când, privindu-mã cu coada ochiului.
-ªtiþi, de fapt nu-i câinele meu.
-A, da… mormãi furioasã. „De parcã m-ar interesa,
idiotule”.
-E al soþiei mele. Ea a murit anul trecut, a dat unul
cu maºina peste ea, iar eu am rãmas cu câinele. Otto.
Nici nu mai eram împreunã, ne despãrþisem în urmã cu
vreo doi ani, dar, ºtiþi, cãþelul acesta fusese al nostru,
eram împreunã când l-am primit de la un prieten. Când
ne-am despãrþit, Cora a luat câinele ºi într-un fel am
rãsuflat uºurat. Îmi puteam vedea, în sfârºit, de ale mele,
nu trebuia sã mã mai scol de la cinci ca sã-l scot pe
Otto la plimbare, nici sã vin la prânz ca sã ies cu Otto ºi
de ce iubim bãrbaþii
141
nici sã mã grãbesc seara acasã, nu cumva sã se
plictiseascã Otto.
Mã uit disperatã pe geam ºi mã întreb unde vrea sã
ajungã: cu câinele lui nenorocit ºi cu povestea lui de doi
lei.
-Cora Codreanu o chema pe nevastã-mea. Vã spune
ceva numele?
Nu pot sã gândesc, asta e clar. „Cora Codreanu? Nu
se poate sã….”
-Era scriitoare. Pentru unii pur ºi simplu foarte bunã,
pentru mine genialã.
Exact. Cora Codreanu. Cea pentru care am fost
nevoitã sã scriu un necrolog din burtã. Apropo, eu sunt
autoare de necroloage, adicã la ziarul la care lucrez, asta
fac. Scriu necroloage. Deja am început sã mã pricep. Fiecare
an are un sezon cu morþi: începe prin primãvarã, continuã
în varã, pentru a atinge apogeul toamna. Totodatã, am
observat cã oamenii mari nu mor iarna. În plus de asta, am
o listã cu „aºteptãri”. De fel, pe lista asta intrã ãia bãtrâni,
pe care tot îi port de la lunã la lunã, apoi de la an la an,
pânã când vine o dimineaþã – morþile obiºnuiesc sã vinã
pe þeavã dimineaþa, atunci le scuipã agenþiile de presã,
pentru cã oamenii sunt mai tentaþi sã moarã noaptea decât
în timpul zilei – când trag cu pixul o linie peste numele lor.
ªi lista mea cu „aºteptãri” se scurteazã cu un nume.
Rãsfoieºte dicþionare ºi enciclopedii, dã bice pe Google,
pune cap la cap informaþii, tradu dacã e cazul ºi dã un titlu
simþitor. Nu „a murit Gargaleon Pamfile” sau „Gargaleon
Pamfile s-a stins din viaþã”. În mod obiºnuit, sunt preferate
parafrazele dupã cãrþi, filme, piese de teatru celebre.
„Moartea unui regizor voiajor”, de exemplu.
Cineva tre’ s-o facã ºi pe asta, dupã cum îmi spune
mereu un prieten. Nu înþeleg de ce eu sã fiu aia, nu suport
morþii, cimitirul, biserica ºi popii. Argumentul suprem al

142 de ce iubim bãrbaþii
colegilor mei este cã tu ai terminat Literele ºi te pricepi la
poezii ºi eºti mai sensibilã. Aiurea. Nu cred sã fie ceva pe
lumea asta care sã fi fost mai înjurat de mine decât morþii.
Cel mai nasol este când ai de-a face cu morþi din Bisericã
(aici trebuie folosit un anumit limbaj, popii nu mor
niciodatã, doar „trec la cele sfinte”), cu morþii din ºtiinþele
exacte (cã nu gãseºti pe Google decât ecuaþii, formule
chimice ºi titluri de lucrãri ºtiinþifice) ºi cu morþii
neaºteptaþi. Nici de Dumnezeu ºi nici de autorii de
necroloage. Cã te prind pe picior greºit ºi trebuie sã bagi
din burtã la greu.
-Am suferit foarte mult dupã ea. Chiar dacã eram
despãrþiþi, continuam s-o iubesc, ne mai vedeam
câteodatã, de câte ori scria ceva, chiar ºi o singurã paginã,
mã suna sã se consulte cu mine. Eu o invitam la
spectacolele mele, ºtiþi, eu sunt pãpuºar, lucrez la
Þãndãricã, Tudor Artene este numele meu, poate vã spune
ceva. Sunt regizor de pãpuºi.
-Cred cã am ºi fost la un spectacol al…
-Nu asta conteazã, mi-o taie brusc.
Mai bine, pentru cã tocmai începusem o minciunã,
iar dacã ar fi cerut detalii, nu ºtiu cum aº fi scãpat. Cora
Codreanu a fost unul dintre nefericiþii morþi neaºteptaþi.
Cert era cã tipa fusese mare, din moment ce ãia de la ziar
au vrut-o în pagina de eveniment. Am cãutat pe Google,
am aflat cã scrisese zece volume de eseuri, cã luase un
Herder ºi debutase ca poetã, chiar una bunã, cã fãcuse ºi
un film, un documentar cu tendinþe feministe, care fusese
interzis prin ’80, pe vremea lui Ceauºescu. Era destul de
tânãrã tipa când a murit ºi destul de miºto. Numai cã eu
nu-i citisem nici o carte, era pentru mine doar o blestematã
de moartã neaºteptatã, despre care trebuia sã scriu 4000
de semne simþite, încununate cu un titlu pe mãsurã. Noroc
cã unora de la o agenþie de presã le trecuse prin cap sã
vorbeascã cu bãrba-su, adicã cu proprietarul câinelui mort
de lângã mine, ºi aºa m-am fãcut cu o mie de semne simþite,
ºi nemuncite pe deasupra. Restul, pãlãvragealã ºi gogoºi.
-O sã cobor aici, luaþi numãrul meu de telefon, cã
poate mã cãutaþi ºi stãm la o cafea.
Asta-mi mai lipsea. Bine cã…
-Dumneavoastrã unde lucraþi, cã îmi pãreþi
cunoscutã?
-Ã, la „Timpul de duminicã”.
-Perfect, o sã vã caut la redacþie!
Bine cã nu ºtie unde lucrez. Pe dracu’! Sunt o
dobitoacã!
L-am cunoscut când viaþa lui era prea complicatã ºi
nimic nu se mai putea face pentru a o schimba. Tot ce-i
rãmânea de fãcut era s-o complice ºi mai tare. Mai conta
oare încã o persoanã într-o viaþã împãrþitã între douã
familii, între douã oraºe, între douã þãri? Unde e loc pentru
atâta lume – copii, bunici, cumnaþi, unchi, mãtuºe… ºi
pãpuºi – se gãseºte un loc ºi pentru o iubitã. Unul mic,
preferabil cât mai departe de casã – cel puþin faþã de una
dintre ele – ºi ferit de priviri indiscrete ºi rãu-voitoare.
Desigur cã eu nu ºtiam nimic din toate astea atunci când
am început sã ne vedem. Mult timp el nu a fost pentru
mine decât tipul care-ºi transportã câinele mort într-o
geantã „Prada”. Da, bine, ºi tipul cu pãpuºile, primul care
m-a atras în sala unui teatru de pãpuºi. Ok, ºi soþul Corei
Codreanu, nefericita mea moartã neaºteptatã.
Curiozitatea a fost începutul meu. Mint, teama m-a
fãcut sã-l sun. Teama cã o sã mã caute el pe mine ºi cã o sã
le dau astfel motiv de ironie ºi glume tâmpite dragilor mei
colegi.
-Bunã ziua, numele meu este Adina, nu ºtiu dacã vã
mai amintiþi de mine, eu sunt tipa care se chiora la câinele
dvs mort.
-Bunã ziua, mã numesc Adina ºi ne-am cunoscut în
autobuzul cu care transportaþi o mortãciune.
-Bunã ziua, sunt Adina. L-am însoþit pe Otto pe
ultimul drum, alãturi de dvs. Mi-aþi spus atunci cã pot sã
vã sun.
Am încercat zeci de variante. Când mã hotãram la
una, puneam mâna pe telefon, formam numãrul ºi imediat
trânteam receptorul pentru cã ori uitam cum îl cheamã pe
Artene, ori cum îl cheamã pe câine, ori ce aveam de gând
sã-i spun.
-Alo? Domnul Tudor Artene?
-Da…
-Sunt Adina de la „Timpul de duminicã”. Ne-am
cunos…
-Bunã, drãguþo, ºtiu unde ne-am cunoscut. Ce faci
astãzi? Treci mai târziu pe la mine?
Ups. Ce simplu a fost. Stai puþin, sã trec pe la el?
Pãi, nu mergem ºi noi la o cafea? Ce-mi place mie cã bãrbaþii
n-au texte, direct la fapte!
-Sã trec pe la dumneavoastrã?
-Dumneavoastrã? Ce frumos… Nu ai putea sã-mi
spui, totuºi, Tudor?
-Hm, o sã încerc…
-Eu stau pe lângã Grãdina Icoanei, pe o stradã din
spate de la Bulandra, Aurel Vlaicu. ªtii unde e, nu?
-Da, cred cã ºtiu.
-O gãseºti sigur. O sã te aºtept eu la intrarea de pe
Dacia, o sã vezi cã e o florãrie pe colþ, te aºtept acolo la
cinci fix. O sã stau un sfert de orã dacã vãd cã întârzii, apoi
mã gãseºti acasã.
Juma de orã m-am învârtit în jurul Grãdinei Icoanei
ºi n-am gãsit nici o stradã Aurel Vlaicu, nici o florãrie.
Trecuse mult ºi de cinci, ºi de cinci plus sfertul de orã de
indulgenþã. Mã hotãrãsc ºi sun.
-Tudor, vino sã mã iei, sunt în faþã la Bulandra, nu
reuºesc sã gãsesc strada.
În cinci minute, Tudor se îndrepta spre mine. Era
îmbrãcat cam la fel, adicã în jeanºi negri, tricou negru. Pe
moment mi s-a pãrut super, cel mai miºto bãrbat pe care-l
vãzusem vreodatã. Aveam sã rãmân cu impresia asta ºi
impresia asta a fost cea care m-a pierdut.
„Mi-e rãu”, chiar simt cã mi-e rãu, tocmai mi-a sãrutat

mâna, cel mai senzual gest pe care putea sã-l facã, iar mie
îmi bate inima aiuritor. În plus de asta, simt cã m-am înroºit
ºi cum picãturi mici de apã mi se strîng deasupra buzei de
sus. Nasol. Nu suport sã fiu luatã prin surprindere.
-Am o surprizã pentru tine, îmi spune, în timp ce
deschide uºa de intrare în bloc. O sã vezi una din locuinþele
mele conspirative. Când am de lucru ºi nu vreau sã vãd pe
nimeni, vin aici.
Intrãm într-un apartament gol. La propriu. Adicã nare
nimic în el, nici mãcar un scaun. Doar o mochetã gri,
moale, se întinde dintr-un colþ într-altul al apartamentului.
„Ãsta-i nebun la cap, ce rahat are de gând sã facã?”, mã
întreb furioasã. De fapt, nu prea sunt furioasã, ci mai
degrabã intrigatã. Ochii mi-au cãzut pe o saltea de plajã
umflatã, aºezatã pe o laturã a camerei, cu o pãturã groasã
alãturi. Nasol.
-Prefer sã fie gol, pentru cã mã sufocã obiectele. Nu
a fost mobilat niciodatã, iar mie îmi ajunge o saltea ºi o
pãturã.
ªi pac, scoate telefonul din prizã.
-Nu suport sã fiu deranjat când sunt cu cineva.
„Oare eu mi-am închis telefoanele?”, mã întreb,
temându-mã ca nu cumva sã se enerveze dacã vor suna
ca la centralã. „Da’ mai bine sã sune, cine ºtie ce are ãsta
de gând”. Nu avea nimic de gând, cum s-a dovedit în
scurt timp. Chiar nimic, nimic. Nici mãcar o apropiere, un
sãrut, ceva. Nimic. La un moment dat încep sã regret cã se
întâmplã aºa. Îl ascult vorbindu-mi de pãpuºi, de proiecte,
de plimbãri, de Otto.
-Probabil þi-am pãrut tare ciudat în ziua aia, când cu
Otto...
-Cam, ce sã zic...
-Îl otrãvise un vecin ºi eram tare trist. Îl duceam la
un prieten, care are curte, l-am îngropat acolo.
-Aºa e mai logic.
-Nu prea am avut chef sã iau taxiul, cã ajungeam
prea repede ºi nu eram pregãtit sã mã despart de el aºa
uºor. ªtii tu, chiar am þinut la câinele ãsta, am crezut cã-l
omor pe idiotul ãla care l-a otrãvit.
Trei ore! Trei ore mari ºi late l-am ascultat
pãlãvrãgind, încercând sã-mi gãsesc o poziþie comodã pe
podea. În acest timp mã luptam cu singura formulã magicã
valabilã în cazul meu: „Cum ar fi sã mã îndrãgostesc de
el?”. Când aceastã formulã îmi apare – nu ºtiu de unde –
în creier, sunt pierdutã, nu mai am cale de întoarcere. Mã
îndrãgostesc. Din ce în ce mai rãu ºi din ce în ce mai fãrã
speranþã. Tudor e cel mai miºto tip pe care l-am vãzut
vreodatã. Cele mai miºto discuþii le am cu Tudor. Tudor
este cel mai bun prieten al meu. Ce pãcat ar fi sã se
întâmple ceva între noi, pentru cã ar însemna cã nu o sã
mai fim niciodatã prieteni. Nimic nu mi-ar lipsi mai mult
decât lungile discuþii cu el, acest apartament minunat, în
care spiritul poate sã zburde în voie între noi. Crede
cineva toate bazaconiile astea? Rãu face, eu deja m-am
obiºnuit cu ele ºi încerc sã nu le iau în seamã. Judecând
la rece, cea mai mare greºealã pe care o poate face un
de ce iubim bãrbaþii
143
bãrbat faþã de mine este sã discute. Sã-mi acorde atenþie.
Sã mi se confeseze. Sã mã oblige sã-i ascult poveºtile.
Iar dacã la toate astea mai adaugã ºi un „Nu am mai spus
nimãnui pânã acum” (cu varianta „Te rog, nu mai spune
la nimeni”), lucrurile sunt clare. Adina e pierdutã. Adina
e îndrãgostitã. Adina vrea ca toatã lumea sã moarã ºi sã
rãmânã singurã cu el. Ce sãruturi, tandreþuri?! Alea sunt
doar în creier.
În scurt timp, întâlnirile noastre au devenit obiºnuite.
Dacã adun toate dãþile în care ne-am vãzut, s-ar aduna
câteva sute de ore. Sute de ore de discuþii, de confesiuni,
de priviri fixe. Sigur, eu ºtiu cã toate astea nu înseamnã
nimic. Dar asta nu mã împiedicã sã-mi imaginez. Nu-mi ia
prea mult pentru a-mi face imaginaþia mai atrãgãtoare ºi
mai tentantã decât realitatea. De unde ºi dorinþa,
omeneascã pânã la urmã, ca una sã fie cealaltã. Adicã în
loc de familii, copii, bunici etc., sã fie doar el. Asta nu s-a
putut.
Ne cunoºteam de aproape un an când s-a decis
sã-mi spunã adevãrul. Se despãrþise de Cora acum vreo
trei ani, pentru cã ea a aflat cã el mai avea pe cineva.
Adicã pe mai mulþi: o amantã, doi copii plus familie
aferentã. Dupã ce s-a despãrþit de Cora, ºi-a mai gãsit
pe cineva. Acum mai are o fetiþã de un an jumãtate plus
o nouã familie aferentã. Asta din urmã, la Praga, de
unde este mama originarã. În condiþiile astea, Cora l-a
urât pânã la moarte. Dar ºi el ºi-ar fi dorit ca imaginaþia
sã înlocuiascã peste noapte realitatea, iar Cora sã fi
fost înþelegãtoare ºi prietenoasã cu el, indiferent de
context.
Prin urmare, viaþa lui era prea complicatã când l-am
cunoscut ºi nimic nu se mai putea face pentru a o schimba.
Tot ce-i rãmânea de fãcut era s-o complice ºi mai tare. Mai
conta oare încã o persoanã într-o viaþã împãrþitã între douã
familii, între douã oraºe, între douã þãri? „Unde e loc pentru
atâta lume – copii, bunici, cumnaþi, unchi, mãtuºe… ºi
pãpuºi – se gãseºte un loc ºi pentru o iubitã. Unul mic,
preferabil cât mai departe de casã – cel puþin faþã de una
dintre ele – ºi ferit de priviri indiscrete ºi rãu-voitoare”, mam
gândit eu atunci. Pentru cã, din punctul meu de vedere,
cam aºa stãteau lucrurile. Numai din punctul meu de
vedere. El nu a avut de gând sã-ºi complice viaþa mai mult
decât era. Asta nu l-a împiedicat sã fie cel mai miºto tip pe
care l-am cunoscut. Iar privirile lui, sãruturile pe obraji,
glumele – cele mai ambigue cu care m-am confruntat
vreodatã.
Acum îi scriu necrologul. Nu era pe lista mea, e ºi el
un mort neaºteptat. A fãcut azi-noapte infarct. Pentru
oamenii mei de la ziar, Tudor Artene nu-i atât de important,
încât sã merite spaþiu la eveniment. O bucatã de douã mii
jumate de semne în pagina de culturã. ªi nici nu a pomenit
cineva de simþire, poezie, titlu pãtrunzãtor. Oare ar fi
potrivit sã amintesc de Otto?

144 la aniversarã
Sunt un barbar ratat
Lucian SCURTU
Aceastã piramidã igrasioasã am ctitorit-o eu, Mãrturisitorul, latifundiar al gesturilor esenþiale,
„ a îmbãtrâni degeaba înseamnã a întineri frumos “, un gând mai vechi reluat acum
pe strada oraºului meu, Oradea,
oraº sfânt de când am zãrit-o pe ea înveºmântatã în purpura fenicianã
ºi lanþurile robiei,
se îndrepta seninã spre locul supliciului cum mai târziu îngânduratã spre lyceu,
sã ºtiu cine a fost a trebuit sã-i analizez lucrurile ºi obiectele care i-au aparþinut:
agrafae, eºarfe, rujuri, catarame, nasturi, parfumuri, podoabe,
( þevãraia lor ºi astãzi zumzãie uºor la atingere )
„ este barbarul ratat, este bastardul vândut !”, s-a strigat prin temple, arene, corãbii,
târgoviºti ºi gymnazii,
omenirea termina prima Înviere ºi pe zidurile lagunei carnale am însemnat scrierea :
„ pe o parte a banului este înmormântat chipul ei / pe partea cealaltã este îngropat chipul meu /
poate tocmai de aceea metalul acela rar / se rostogoleºte pe planetã greu”.
Ea a zâmbit abãtutã, eu am aºteptat o a doua Înviere.
O boalã aproape lichidã
Mai - 2002
Nãpãdit de otrãvuri am coborât înrãit sub conºtientul meu
Pe tavanul înstelat cu ghimpi se lãfãia fãþarnic un curcubeu,
În mãruntaele ofilite am înfipt gheara lucidã cu care scriu
Sã rãscolesc zãcãmântul gras, de minã, de cavou, de sicriu,
M-am tupilat în ungherele reci, printre viniºoarele micii nevroze
Am sãdit gena gravidã spre a culege mai târziz nevermoze,
Buboaie stãteau gata sã explodeze sub epiderma unei realitãþi obosite
Negatã anarhic sub teroarea unor instincte de tot plictisite,
Lichidul amar fierbea purulent în miezurile dorinþelor stãtute
Ah, gherlã de aur cum rãsai minunat din jilava psihozei urâte!
Tolãnitã vulgar pe conºtientul Subiectului care încã mai eºti
Tu, Boalã lichidã ce pe tulpiniþa durerilor te coci ºi înmugureºti,
Tulburat, ies pe furiº din sertarele obscure, gras tenebroase.
Vicleanã durere avortatã subtil din tumori ºi angoase.
Al doilea poem arab
Pentru Rodica
În miezurile halucinante ale lacrimii ei salina este precisã, exactã,
în adâncurile ei trudesc eu, biet ocnaº contemporan, scump muritor,
cu greutate lucrez ca lacrima ei sã fie albã, strãlucitoare, perfectã,
uneori ea plânge mult pentru a fi sare,
într-o lacrimã de-a ei încape tot nisipul, toatã sarea din mare.
Sunt un poet blestemat
„ Luaþi, mâncaþi, acesta este trupul ºi sângele nostru, poemul...”
Ilarie Voronca
Odatã am scris un poem „ în odaia mea se vor ivi zorii unei noi nebunii “,
dar zorii aceia nu s-au ivit niciodatã în apartamentul meu.
Într-o clipã de rãtãcire am îndrãznit „ voi acoperi marea cu eºarfa ei violetã “,
dar marea ºi eºarfa aceea au existat doar în închipuirea mea.
Într-un moment de amãgire am hotãrât „ prin ruinele oraºului sãsesc
îi voi sfâºia veºmintele, îi voi arde corãbiile, podoabele, edificiile “,
dar ea nu a avut niciodatã corãbii, podoabe, edificii, m-a avut numai pe mine.

la aniversarã
Într-un poem am gândit „ cu buzele prãfuite voi strivi viºina pe trupul ei matur “,
ºi abia acum recunosc cã am exagerat, nu am avut curajul s-o fac, mi-a fost teamã.
„De ea mã despart puþine lungimi ale fularului meu roºietic”, am îndrãznit sã scriu
cu ani în urmã, din nou am minþit, de ea nu m-a despãrþit niciodatã nimic
( sau aproape nimic ). Într-un moment de rãtãcire am însemnat
„de dragul ei voi întemeia colonia, apoi o voi face sclava mea ºi mult mai târziu voi
dãrâma acea aºezare barbarismã - ea sfânta, eu pãcãtosul “nu,
n-am întemeiat colonia, nici n-am dãrâmat-o, nici n-am fãcut-o sclava mea preferatã,
mult mai puþine lucruri am fãcut pentru ea, insesizabile, efemere, bizare.
Precum cu mâhnire constatãm împreunã, nimic din toate acestea nu s-a adeverit,
te-am minþit ca un neruºinat, ca o bestie ordinarã, ca o leprã aflatã la apogeu,
eu sunt fãþarnicul, perfidul, mincinosul, eu merit afurisenia, biciul, otrava,
eu merit târârea deoarece ea lasã urme, zborul nu.
Primul poem arab
31 - XII – 2001
Eu, noul Mãrturisitor, rãtãcesc agale prin pulberea finã a disperãrii,
ºterg de praf sãgeata, o curãþ frumos, o strâng la piept, o îmbrãþiºez mult,
îi sãrut vârful otrãvit, îi dau drumul sã zboare asemenea unei vrabii spre nouri
în curând va odihni în nemãrginirea sânului ei râvnit de geometru,
belºugul bogãþiilor mele ascunse, lumina mea postumã.
Thalasocraþia
Pe þãrmurile acelei mãri îndepãrtate am zãrit-o pentru întâia oarã
fericitã, tânãrã ºi frumoasã,
regimul era comunist, lumea era a noastrã, moartea încã nu exista,
pe atunci marea aceea era mai mereu neliniºtitã, mai mereu furioasã,
apã blestematã, îi îndolia pe unii, îi bucura pe alþii,
astãzi a îmbãtrânit cu totul, e decrepitã, e uscatã, e neagrã,
deasupra ei zboarã doar molii ºi ulii,
valurile nu mai pot purta în larg nici mãcar brãþara ei argintie,
marea aceea abia de-i mai ajunge ei pânã la glezne
Tânguirea mierlei
Scufundat în narcotic privesc antinevralgicul de pe noptierã,
el e negru, e greu ca o piatrã, ca o pendulã, ca o monedã,
când îi privesc chipul imprimat pe monedã, el ( chipul ), tresare, pãleºte uºor,
tremurã ca o frunzuliþã de salcie în bãtaia austrului,
îngãlbeneºte de plãcere, de emoþie, de dor,.
din clipa aceea argintul meu devene galben,
galben auriu.
Ah, antinevralgicul meu, durerea mea, galbenul meu !
Ruinele Târgoviºtei mele
„ De-atâtea nopþi aud plouînd, fã ºi tu ceva în acest timp,
analizeazã, descrie, povesteºte posteritãþii ceea ce vezi,
ceea ce auzi, ceea ce simþi ”,
spune ea privind îngrijoratã pe fereastrã, ascultând suspinul greoi
al universului, zgomotul fãcut de un ghiveci în cãdere,
atunci am scris: „ ploaia bate geamul / geamul fruntea mea /
fruntea bate ploaia / care va cãdea” , dar a fost prea târziu,
în spaþiul din jurul meu se întunecase de mult ( eu sunt Vestitorul
unui alt început ),
o viclenie a naturii pentru a devia luciditatea spre peretele dinspre apus,
zidul meu preferat, de el mã sprijin adesea înainte de prãbuºire,
„ între ploaia de ieri ºi cea de astãzi nici o diferenþã, nici o eroare,
145

146 la aniversarã
numai asemãnãri ” îi rãspund mai târziu
privind mirat perdelele lãsate, podeaua uscatã, peretele dinspre rãsãrit,
zidul acela de care mi-e atât de scârbã,
cãrãmizile acelea strigãtoare la Cer.
Un underground al zilelor noastre
Nu ºtiu alþii cum sunt dar eu îmi amintesc cu neasemuitã plãcere
De vremurile când eram cârtiþã harnicã, tânãrã, frumoasã, prin subterane unghere
Ca o vampã de cartier proletar mã lãsam sedusã de minereul cel ca macriºul de acriºor
De humusul gras, podzolul afânat sau de cernoziomul ce de hranã ascunsã e dãdãtor
Mã lãsam analizatã de reflectant cu o luciditate rece, aproape stupidã
Doar sub podeaua din odaia poetului mã simþeam minunat, cuibãritã hoþeºte ca o omidã
Prin crãpãtura de scândurã putredã îl desluºeam mãcinat de o aleasã nebunie
Când din zare în zare mergea, se târa ori zbura într-o aceeaºi anormalã furie
Uneori cu mulþimea picioruºelor prãfuite stãtea lipit de tavan ca o gânganie notorie
Deºi numele îi era lucyan nefericitul, la zei se ruga sã fie alintat samsa gregorie
Urechea enormã o lipea de duºumea sã asculte atent viermuiala din adâncurile solare
Sticla groasã de lupã o afuma cu rãsuflarea-i greoaie în intime barbarii princiare
Pe atunci legile scrise îmi ocroteau turmele, bucatele, cirezile, solurile prin care rãtãceam
În cetãþile eterne ale iubirii, emoþiei ºi nemuririi cu neasemuitã disperare credeam
Acum întunericul mã orbeºte, lumina mã doboarã, sunt o biatã „icoanã cu picioare lungi”
Doamne ºi frumos mai era pe atunci .
Lu-ci-an
Funcþionar al lyrei sunt siamezul cinic,
Al moliei pufoase ce moþãie-ntre rufe
Uscate de sudoare, mi-accept în van durerea
Bravissimã, sperjurã, ca-n operele bufe.
“Alesul este altul ! “, e bârfa-n amfiteatru,
“Jos mãscãriciul scandic ! “, se-aude din popor,
“Eu sunt doar parvenitul “, la megafon mã bâlbâi,
“Tovar㺠cu proletul ce toarce la un dor !”.
Cu mãrgeluþe-zdrenþe nãscute din compendii,
Mai ctitoresc valahic dintr-un abscons deºeu,
Mãscãri labiºiene se coc în debarale,
La ele eu trudit-am cun bietul crustaceu.
Bandit al poeziei avorte din cerescuri ? din marmorã ?
noroi ?
Directoraº de carii, votcalizat alchimic, mã lupt cu un
buboi.
Mureºan
În galerã e cald ca într-un pântec
În pântec e umed ca în mormânt
Efemer este visul în hruba fierbinte
Craniu împãiat cu un negru pãmânt
În galerã e bine, transpirã mulþimea
Sfârâie carnea sub lovitura de bici
Sunt singur în pântec, pe mama o doare
Ca pe un mort îngenunchiat în urzici
Revolta e-n faºã, anul olimpic
Molima supurã un vânãt puroi
Materia fierbe sub plita încinsã
Universul se umflã ca un cimpoi

Igrasia îngraºã pusta din piatrã
Þarã amarã cu zãri din nãmol
Galera-i pustie, sclavia uitatã
Mormântul acela de astãzi e gol
la aniversarã
Ca-ntr-un sinod se lasã tãcerea
Pe genunchi ºi pe coate la cer mã ridic
Prostimea aclamã minunea produsã
De astãzi lumina dã cu totul în spic.
Hibernarea în piramidã
În mlaºtina-capcanã sunt euglena verde,
Bolborosind abulic printr-un fertil noroi,
Voi ctitori din vreascuri o piramidã nouã,
Igrasioasã, înaltã cât un muºuroi.
În ea locuitoarea e larvica moluscã,
Made în Praga slavã, ori burgul de pe Criº,
κi spurcã nemurirea cu stihuri postmoderne,
Rupestre, încrustate pe blocuri din pietriº.
Apartamentul amplu e luminat electric,
Cãci din plictisul antic þâºni-va erezia,
Moluºtei ? euglenei ? sau poate a mumiei ?
Din veci de hibernare se naºte poezia !
Vãzutã de aproape odaia pare micã, un simplu muºuroi,
Din depãrtãri auguste un monstru subcarpatic,
sau un imens pietroi !
1 - V - 2002
.
„Poemele mele sunt scrise cu
degetul pe ranã.....”
A.S. Poete Lucian Scurtu, chiar împlineºti 50 de
ani ?
L.S..Nu sunt sigur dragã prietene Alexandru Sereº,
parcã mai degrabã sunt uimit / consternat / contrariat de
ceea ce spui. Este, poate, doar o amãgire, o altã obsesie,
printre atâtea altele, care-mi bulverseazã existenþa,
imaginaþia, fiinþa, ºi care bântuie anarhic „bestiarul /
bolgia” meu / mea de fontã.. Tocmai de aceea aº fi tentat
sã valorific liric, pe cât posibil, aceastã ºansã imprevizibilã,
neaºteptatã, sau poate aºteptatã timp de....50 de ani !
Trebuie sã mãrturisesc cã am aºteptat aceastã vârstã
într-o stare de voioºie generalã, ºi acest lucru s-a vãzut,
cred, ºi cu ocazia lansãrii ultimei mele cãrþi ”Bestiarul de
fontã„, în sala festivã a Primãriei din Oradea. A fost o
bucurie de-a dreptul nesperatã, sã constat abia acum cã
am aºa de mulþi prieteni.
Sunt uºor infatuat de noua mea vârsta deoarece
este respectabilã, impune prestanþã, fãcându-mã sã cred
cã ºi eu am devenit un cetãþean.... onorabil, matur ºi
înþelept. De-ie Domnul sã fie aºa. Nu m-a înspãimântat,
147
mai degrabã mã tem de faptul cã peste 50 de ani voi împlini
100 de ani, ºi de la aceastã vârstã datele problemei se
complicã puþin. La urma urmei ce erau Eminescu, Labiº,
Puºkin, Esenin, Poe etc, etc la 50 de ani? Un pumn de
þãrânã, dar cu o posteritate care se pregãtea sã-i devore
suveran. Cred cã de la aceastã vârstã trebuie sã iei moartea
mai în serios ºi viaþa aºa cum e: sublimã sau idioatã,
absurdã sau inutilã, superbã sau odioasã, depinde de
„facultãþi”...
Prin urmare, la întrebarea ta nu pot rãspunde decât
cu versurile, care-mi aparþin: „ Nu ºtiu, mi se pare, mai
sunt încã tânãr ? / Mi se pare, o ºtiu, de azi sunt bãtrân !
/ Nu ºtiu, mi se pare, doar moartea e altfel / Mi se pare, o
ºtiu, azi poeme îngân”..
A.S. Ei, Luciane, dacã tu te joci cu aparenþele, eu
nu. În 3 octombrie ai împlinit exact 50 de ani.Aºa cã nu
te mai ascunde dupã cuvinte ºi spune-ne cum stai cu
poezia ? Când ai început sã scrii? Ce motivaþii ai avut
s-o faci ?
L.S.. Dacã aº fi ipocrit, ºi ar trebui sã fiu ipocrit în
þara fãþãrniciei, aº rãspunde ºi eu ca marea majoritate a
celor chestionaþi cu aceastã întrebare: scriu, domnule, de
când mã ºtiu, de când am început sã gânguresc, de la
grãdiniþã, de la ºcoala primarã, încã de atunci am fost
remarcat pentru „talentul” meu poetic de bunici, pãrinþi,
vecini, educatoare, învãþãtoare etc. Lãsând gluma la o

148 la aniversarã
parte, am început sã scriu târziu, foarte târziu, la vârsta
de...24 de ani!?! Am fost un întârziat iremediabil, iar ucenicia
am început-o la Timiºoara, unde, student fiind la facultatea
de...istorie-geografie ( ei, o altã ciudãþenie de-a mea! ), am
început sã scriu aproape fãrã sã-mi dau seama, într-o stare
vecinã inconºtienþei, dupã cum realizez acum. A fost nevoie
de un mic accident biografic care a creat o falie
imprevizibilã în tectonica propriului meu eu, ºi poezia a
þâºnit ca un gheizer fierbinte din adâncurile nebuloase,
tenebroase, ale subconºtientului meu. Aveam ºi un mediu
extraodinar pentru stimularea creaþiei în acea perioadã (
sfârºitul anilor 70 ), într-o Timiºoarã occidentalã,
cosmopolitã, elegantã, iar la cãminul 16, unde locuiam,
aveam colegi de palier pe reputaþii scriitori de astãzi,
Mircea Mihãieº, Vasile Popovici, Mircea Bârsilã, Daniel
Vighi, Ioan T. Morar, Marcel Tolcea.Un adevãrat cãmin al
scriitorilor, aº spune acum, o adevãratã Casã de creaþie
neoficialã, cãci oficiale erau pe atunci dar noi nici nu visam
cã am putea accede la vreuna dintre ele. Exista revista
”Forum studenþesc”, dar mai ales cenaclul „Pavel Dan”,
condus pe atunci de Mircea Bârsilã ºi Viorel Marineasa,
cenaclu în care valoarea artisticã era suveranã, ºi unde lam
cunoscut ºi m-am bucurat de prietenia inegalabilului,
„furiosului”, regretatului Ion Monoran. Cenaclul ºi revista
erau adevãrate pepiniere pentru junii, teribiliºtii, boemii,
nebunii creatori care eram atunci, deºi regimul ne era ostil
pânã la ostracizare, iar Orizontul era aºa cum era. Nicicum.
A urmat etapa orãdeanã, când am frecventat câþiva
ani buni Cenaclul „Iosif Vulcan” (anii 80), ºi unde fãceam
o grupare „tare” împreunã cu Virgil Podoabã, Traian ªtef,
Sergiu Vaida, Paºcu Balaci, Ion Davideanu, Ioan F.Pop,
Gheorghe Vidican, astãzi toþi cu cãrþi editate ºi membrii ai
Uniunii Scriitorilor. Adevãrate regale ale spiritului erau
ºedinþele la care participa rafinatul, acidul, ºi superbul
eseist Radu Enescu.
A.S..Spui cã la începuturi scriai într-o stare vecinã
inconºtienþei ? Explicã-te.
L.S..Cred, de fapt nu cred, sunt sigur, la începuturile
sale orice poet scrie la modul cel mai inocent posibil,
aproape fãrã sã-ºi dea seama, ca mai apoi sã-ºi ia în serios
misia, sã realizeze la modul lucid ceea ce face, sã-ºi
ordoneze conºtient obsesiile, disperãrile, victoriile,
înfrângerile, angoasele, ideile. Adevãratul poet este acela
care este curtat ºi sedus de poezie ºi nu acela care curteazã
ºi încearcã, prin orice mijloace, sã seducã poezia. Ba mai
mult, unii o violeazã, ºi din aceastã împreunare hidoasã se
nasc adevãraþi monºtrii „poetici”, care, nu de puþine
ori, atenteazã grosolan ochiul ºi sensibilitatea
iubitorului de frumos. Poetul trebuie sã fie un veºnic
inocent, sã-ºi cultive sensibilitatea cu supravegheatã
fervoare ºi atentã delicateþe, ºtiut fiind faptul cã cea
mai profundã operã de artã se naºtere la cele mai mari
adâncimi. Sufleteºti, bineînþeles. Prea multã
înþelepciune poate fi o nenorocire pentru poet, dar
lipsa acesteia este de-a dreptul o calamitate. Poate
tocmai de aceea Goethe spunea cã poetul trãieºte o
veºnicã pubertate. Din pãcate, aº adãuga eu, deoarece
societatea, nu de puþine ori, îl asemuie mãscãriciului,
bufonului, rãtãcitului, ºi culmea, o societate care de
multe ori nu valoreazã mai nimic..
A.S.. Apropo de lumea în care trãieºti, care mai e
condiþia poetului astãzi ?
L.S. Condiþia poetului nu s-a schimbat prea mult de
la Homer pânã azi. Poetul a fost întodeauna un virtuos
care a cochetat cu pãcatul, un pãcãtos care a fãcut cu
ochiul virtuþii, adicã un magician al cuvântului scris ºi
rostit, care de-a lungul veacurilor a metamorfozat alchimic
diamantul în noroi ºi noroiul în diamant. Fascinant, nu?
Prin urmare condiþia lui este chiar aceeaºi în timp, cu mici
modificãri datorate factorilor mentali care s-au succedat
meandric de-a lungul timpului. Dacã Hegel spunea cã
istoria universalã nu este decât înfãþiºarea spiritului în
timp ( de, profesorul de istorie din mine! ), ºi multã dreptate
avea, la fel poezia, marea poezie, este transfigurarea
spiritului, viziunilor, disperãrilor, în metaforã, în cuvântul
aristocrat, ales a sugera ºi (re)crea o lume aproape
imposibilã, a evanescenþelor neliniºtitoare ºi a
abisalitãþilor cutremurãtoare. Poezia ne face liberi ºi lucrul
acesta este minunat
Într-o societate lipsitã de repere morale, în care doar
fragila ”trestie„ mai cugetã timid, în care valoarea ºi
calitatea umanã sunt ocultate cu destulã agresivitate,
desigur cã ºi poetul are de suferit. Dar, spre deosebire de
ceilalþi oameni, suferinþa poetului este beneficã, arta lui
se naºte tocmai din aceste insatisfacþii materiale,
pecuniare, sentimentale, care-i dau aripi, asemenea
albatrosului baudelairian. Da, prefer o suferinþã sublimã
unei fericiri absurde, o durere inspiratoare unei satisfacþii
sterile, fãrã a fi suspectat de masochism.
ªi totuºi, imaginea idilicã a poetului visãtor, romantic,
tuberculos, bovaric, a cam dispãrut, pe bunã dreptate.
Dacã marile teme ale poeziei sunt cam aceleaºi de câteva
mii de ani, în schimb poeþii nu mai sunt aceiaºi., fiind
obligaþi, de voie de nevoie, sã-ºi plieze felul de a fi, de a
gândi ºi chiar de a muri, dupã acea societate în care
vieþuiesc. Existã o incompatibilitate profundã între poet
ºi societate, incompatibilitate generatoare de conflicte
majore, poetul gãsind-o, cum spuneam, prost conceputã,
coruptã, amoralã, stupidã, fapt ce a ºi dus la sinuciderea
atâtor artiºti sau la eºuarea lor în plan uman. Motivul,
foarte simplu: inadaptabilitatea la cea mai „perfectã” lume
posibilã. Dacã adãugãm tot felul de frustrãri materiale,
sentimentale, creative, este aproape normal ca poetul sã
fie un perpetuu insurgent, spre indignarea miculuiburghez,
al noului îmbogãþit, care vede în el un tulburãtor
al ordinii publice. Mi-a plãcut întotdeauna formularea
camusianã dupã care ”eu mã revolt, deci noi suntem!”,
prin urmare sã-i acceptãm revolta ºi în numele benefic al
celorlalþi.
Revenind la Homer, câtã dreptate avea când spunea
cã zeii au nãscocit durerea pentru ca generaþiile urmãtoare
sã aibã ce cânta. ªi au din belºug, slavã Domnului, cu o
singurã condiþie: har sã fie .
A.S..Poezia ta, de altfel, este o poezie a marilor
suferinþe, a marilor disperãri, o poezie aflatã mai mereu
la limita extremã a existenþei umane. Mã poþi contrazice
?
L.S.. Ai perfectã dreptate. În general scriu ceea ce
vãd ºi vãd ceea ce scriu. ªi vãd exact ceea ce vedea Oreste
când îºi zãrea sora, pe Electra, ºi exclama dezdãnãjduit:”Ce

poate fi mai dureros decât ceea ce vãd?” Eu , prin poemele
mele, pot spune mai uºor cititorului ceea ce îl face nefericit,
decât ceea ce îl face fericit. E mult mai lejer sã scrii despre
nefericire decât despre fericire. Nefericirea e dinamicã,
activã, are sevã, tinde mereu spre ceva, spre fericire, pe
când ea, fericirea, e amorfã, staticã, cadavericã, nu tinde
spre nimic, eventual te poþi plictisi în ea, ceea ce mi se
pare groaznic.Tocmai de aceea poemele mele nu vindecã,
nu au efect terapeutic, din contrã, ele rãnesc, violenteazã,
ultragiazã sensibilitatea cititorului, iritându-l nu de puþine
ori. Poemele mele sunt scrise cu degetul pe ranã, sau, mai
rãu, cu degetul în miezurile ranei. Poezia mea este o poezie
a undergroundu-lui malefic, supurã doar otravã, venin,
puroi, arareori luminã, speranþã, avânt.
Grete Tartler are un vers superb: „ Fãclia din mâna
mea dreaptã e chiar mâna mea dreaptã”. Ei, da, poemele
mele sunt chiar eu aºa cum am fost odatã, aºa cum sunt
sau cum aº dori sã fiu. Dacã Socrate înainte de a fi nevoit
sã-ºi bea otrava a scris poezie, înseamnã cã ea, poezia,
face bine înaintea morþii. Ei, iatã cum mã contrazic singur,
efect terapeutic tot are ea, perfida poezie, dar am impresia
numai atunci când te afli într-o situaþie limitã,
ireconciliabilã. Da, suferinþa adevãratã este doar suferinþa
de lungã duratã., cea de scurtã duratã poate fi ºi un simplu
moft.
A.S..Noua ta carte, apãrutã anul acesta în condiþii
grafice excelente, la Biblioteca Revistei Familia, îþi
confirmã, într-adevãr, spusele. De ce ai intitulat-o
„Bestiarul de fontã „?
L.S. Este o carte care am þinut sã mi-o fac cadou, mie
dar ºi prietenilor mei, cu ocazia semicentenarului meu, o
carte autoreferenþialã în care propria-mi existenþã se
confundã cu a celorlalþi. Titlul poate pãrea uºor ciudat,
dar are deosebite semnificaþii pentru mine, ºi, sper, pentru
aceia care o vor citi. Cu toþii ne trãim propria dramã, propriul
eºec, deºi ne este greu sã recunoaºtem, într-o lume plinã
de angoase, într-o lume traumatizantã, care se confundã
cu noi, în care noi ne confundãm cu ea. Adicã într-un
adevãrat bestiar, spaþiu concentraþionar în care se
metaformozeazã fiecare dintre noi într-o gânganie
universalã, pe numele ei la fel de universal, Gregor Samsa.
Ei bine, din aceastã recluziune interioarã se poate evada
doar cãutând acea ”uºã interzisã„,de care vorbea Gabriel
Liiceanu, care se gãseºte pretutindeni ºi nicãieri, dar care
existã în fiecare din noi. Ea trebuie cãutatã, gãsitã
ºi....deschisã, doar prin ea se poate accede dincolo, în
transcendenþã, acolo unde poetul se simte bine datoritã
libertãþii totale de care dispune. Cred cã ai constatat
traiectoria poemelor mele, faptul cã ele pornesc de la cruda
realitate, ating ficþiunea, dupã care revin, purificate, la
realitate, ca mai apoi sã se disipe din nou într-un spaþiu
atemporal, neantizant, confuz, derutant., dar nu foarte greu
de reperat pentru un cititor atent, prizat la lumea de ”fontã”
în care trãieºte ºi suferã.
Dupã cum în fizicã miºcarea se naºte dintr-un
dezechilibru, la fel opera de artã se naºte dintr-un
dezechilibru psihic, ºi cu cât acest dezechilibru va fi mai
pronunþat, cu atât neliniºtea va fi mai mare ºi profunzimea
creaþiei mai accentuatã. Este ºtiut faptul cã starea normalã,
starea de echilibru n-a fost ºi nu va fi niciodatã creatoare,
ºi acum îmi vin în minte incomodele cuvinte ale lui
la aniversarã
149
Jaspers,:” Sã fii normal înseamnã sã fi puþin sãrac cu duhul
„Cu iertãciune pentru atâþia oameni normali ºi de foarte
bunã calitate.
A.S. Spune-ne, te rog, cum scrii acum la maturitate?
Ai tabieturi ?
L.S..Nu am o adevãratã regie a scrisului ºi nici nu
fac din scris o adevãratã religie, un ritual ceremonios,
cum mai aud pe la unii. Sunt poet doar atunci când scriu
efectiv un poem, când mã aflu în acea stare de graþie care
incitã la scris, în rest sunt un individ normal, cu ciudãþeniile
ºi excesele sale, adicã bat covoare, spãl vasele, fac
cumpãrãturi, aspir odãile, ºi, din când în când, mai
poposesc printr-o cârciumã pentru a-mi potoli setea, cu
Ion Moldovan, Traian ªtef, Liviu Câmpeanu, sau mai ºtiu
eu cu cine. Un poet este cu adevãrat stãpân pe sine ºi pe
arta sa din clipa în care conºtientizeazã faptul cã a scris
un poem bun sau un poem prost. În momentul în care nu
are nici cea mai micã dozã de discernãmânt, nu e în stare
sã facã ”diferenþa specificã” între talent ºi imposturã, nu
se poate vorbi de poet în adevãrata accepþiune a
termenului, ci de un fãcãtor sau aranjor abil de cuvinte.
Sunt într-o continuã pândã cu propria-mi persoanã, cu
lumea în care trãiesc, într-o stare mereu tensionatã cu
imediata realitate, deºi cei care mã cunosc ar putea spune
cã exagerez. Sunt un tip uºor histrionic, ºtiu sã-mi disimulez
timid trãirile acute, arderile mistuitoare, zborurile frânte ºi
târârile tanatice, ºi mai ºtiu un lucru: trãiesc la cea mai
mare intensitate atât fericirea, atâta câtã este, dar la fel de
intens îmi consum disperãrile, eºecurile, înfrângerile. Mai
ºtiu faptul cã sunt poet nu numai în faþa tastaturii, dar ºi
în viaþa de zi cu zi, spre disperarea unora.
Deºi nu cred în horoscop, de data aceasta sunt
nevoit sã recunosc cã zodia balanþei îmi vine ca o mãnuºã
peste felul meu dual de a fi.
Revenind la întrebarea ta, scriu atunci când simt
nevoia cã trebuie s-o fac, când sunt inspirat, când
divinitatea îmi aureoleazã existenþa (vedeþi ce preþios am
devenit de când am 50 de ani! ). Nu cred în poveºtile cu
scrisul de poezie în restaurant / birt / bufet, pe ºerveþele,
pe feþele de masã, pe cutiile de chibrituri sau, mai rãu, pe
manºeta de la cãmaºã, deºi frecventez adesea, cum
spuneam, asemenea spelunci. Marile opere s-au scris în
cele mai mari solitudini, în cele mai groaznice singurãtãþi,
ºi Cioran avea dreptate când spunea cã a fi liric înseamnã
a fi numai sânge, sinceritate ºi flãcãri, adicã a arde de tot.
Cu condiþia ca cei din jurul tãu sã merite sacrificiul.
Dacã nu, mai bine te apuci de un SRL profitabil, sau
naiba ºtie de ce.
Interviu realizat de Alexandru Alexandru Alexandru Alexandru Alexandru SS
SEREº SS
EREº EREº EREº EREº
.

150 amicale
Romulus BUCUR
Literatura cititã activistic
Probabil cã, într-o bunã dimineaþã, Alexandra Olivotto
(nu folosesc nici un titlu, pentru cã româna nu posedã asepticul
Ms.) s-o fi trezit dupã ce se visase Eugenia Ionescu (sau, cum
Ionescu are un prea marcat iz masculin, însemnînd ‘fiul lui
Ion’, poate Aioanei) ºi a hotãrît sã spunã un NU hotãrît (deºi
fãrã semnul exclamãrii) lui Mircea Cãrtãrescu ºi cãrþii sale, De
ce iubim femeile, în «România literarã», nr. 40 / 12 – 18 octombrie
2005. Dacã mi-ar reproºa cineva tonul, rãspunsul e cã nu fac
altceva decît sã reacþionez la o, sã nu-i spunem insultã, ci lipsã
de consideraþie: “cei ce au luat De ce iubim femeile drept aºa
ceva [“gãina cu ouã de aur”, n. n., citînd cu cîteva rînduri mai
sus] suferã probabil de orbul gãinilor.”
E treaba Alexandrei Olivotto cã i-a plãcut (sau, mai
degrabã, nu) cartea – nu ºtiu sã se fi instituit sufragiul
universal în literaturã. Dar, ca s-o citãm, cu referire, de astãdatã,
la cronica de film, “în termenii unui amic care a parcurs
toate stadiile de la operator la regizor, «n-o sã cred niciodatã
un critic de film pînã nu-mi aratã cã ºtie sã þinã o camerã în
mînã»” (Între Scylla ºi Charybda, «Dilema veche», nr. 93 /
28 octombrie – 3 noiembrie2005), ºi cu o lungã listã de
nume grele, incluzîndu-i, în domeniul literar, pe Pound ºi
Valéry, ne-am putea iute descotorosi de opiniile ei,
etichetîndu-le drept irelevante. Aceasta pentru cã, în
literaturã, abordarea pornind de la conþinut, sub unul sau
altul din aspectele sale, (ºi fãrã sã mai spunem cã acesta nu
e un dat, ci ajungem la el tot prin formã) e, deja de aproape
ºaizeci de ani, consideratã a þine de abordarea extrinsecã a
literaturii. Autoarea vorbeºte de “un popor care a dat
nepregãtit nas în nas cu postmodernitatea ºi a fost silit sã
asimileze repede trenduri cu tradiþie în Occident: feminism,
ecologism, corectitudine politicã etc.” Ne-am putea întreba,
mai întîi, de cîþi ani e nevoie pentru constituirea unei tradiþii
– sã zicem, din ’68 încoace? Apoi, a doua ocurenþã a unora
din termenii de mai sus, în contextul “adventul democraþiei
ºi corectitudinii politice”, unde termenul advent existã în a
doua ediþie a DEX-ului doar sub forma ‘adventism’, fiind
legat de a doua sosire a lui Iisus, iar în englezã, înseamnã,
în funcþie de prezenþa sau absenþa iniþialei majuscule, cele
patru sãptãmîni înainte de Crãciun (adicã, înainte de
naºterea Mîntuitorului), respectiv (ºi bãnuim cã acesta e
sensul avut în vedere, deºi nu putem înlãtura conotaþiile
celuilalt), ‘introducerea unui nou produs, idei, obicei’
[Macmillan English Dictionary] trimite la ideea de progres,
care nu e altceva decît o automatã valoare pozitivã atribuitã
noului, lucru departe de a fi evident. De gîndire criticã asupra
noþiunilor în discuþie, nici vorbã. Sã ne mai întrebãm unde
am auzit de “valori progresiste în literaturã”?
Încercînd, în aparenþã, sã-l scuze pe Cãrtãrescu,
autoarea nu face decît sã-l acuze: “Desigur, se poate
rãspunde la aceste acuzaþii cu întrebarea cu ce e vinovat
Mircea Cãrtãrescu pentru existenþa acestei tradiþii? Cu nimic
pentru existenþa, dar cu foarte multe pentru propagarea ei”.
Or, ceea ce demascã aici (am folosit intenþionat un cuvînt
curent în procesele de intenþie din anii ’50) adevãratul mesaj
al articolului e conþinut în cuvîntul propagarea, a cãrui
înrudire cu propaganda se vede cu ochiul liber (pentru
cine vrea sã vadã, fireºte). Mai aplicat, într-unul din citatele
incriminate: “[…] ºi-atunci îþi dai seama deodatã cã femeile
sunt oameni, oameni ca ºi tine” (p. 168, detaliu omis de
Alexandra Olivotto, împreunã cu contextul imediat, “Pentru
cã au din când în când mici suferinþe”), vãzut ca simptom al
unei tradiþii “în care femeile sunt conceptualizate, adicã
existã doar în relaþie cu bãrbaþii”, putem citi ºi altceva.
Anume, cã vorbitorul se plaseazã (chiar dacã la persoana a
doua) în centru, ºi percepe lumea din jurul sãu prin asimilare,
ca un copil, prin empatie, prin ceea ce este semãnãtor cu el.
A presupune aici condescendenþã înseamnã a porni de la
prezumþia de vinovãþie.
La fel, în cazul altui citat, “femeile care conduc maºini
lustruite ca niºte bomboane” (de fapt, “ºofeazã prudent
în maºini lustruite ca niºte bomboane”, p. 168), e cu
adevãrat vorba de infantilism, dar, cunoscînd opera lui
Cãrtãrescu (lucru admis, la nivel declarativ cel puþin, ºi de
polemista noastrã), nu sînt sigur cã nu e unul asumat, ca
perspectivã a naratorului; a-l echivala autorului înseamnã
inocenþã literarã, dacã acest lucru e involuntar, sau proces
de intenþie (ca sã nu zic mai rãu), dacã e voluntar.
Ceea ce, eventual, ar deranja în cazul corectitudinii
politice e termenul însuºi – ‘corect’ implicã o normã ºi
eventualele devieri de la ea, ºi, la fel ca în cazul oricãrei
norme, ne putem pune douã întrebãri: “cine o instituie?” ºi
“cine o pune în aplicare / vegheazã la respectarea ei?” Pentru
cã, dacã rãspunsurile la ambele desemneazã aceeaºi
instanþã, ne putem trezi în suspecta situaþie cã cineva este,
deodatã, ºi judecãtor ºi parte în proces, ºi jucãtor în teren ºi
arbitru. Departe de a pune sub semnul întrebãrii integritatea
moralã a cuiva, nu putem sã nu observãm tentaþia
infailibilitãþii cãreia îi cedeazã majoritatea apostolilor
autohtoni contemporani, fie ei ai noului, fie ai vechiului. ªi
de aici pînã la ideea de cãrþi nocive (pe cînd un index
librorum prohibitorum, eventual o ardere a lor în piaþã?)
nu e decît un pas, nici mãcar foarte mare – întrebîndu-se de
ce “alege o astfel de atitudine” (e vorba de Cãrtãrescu),
unul din rãspunsuri e cã “în România, ea e încã posibilã,
fãrã teamã de sancþiuni”. Mergînd un pic mai departe, avem
Cele mai nocive cãrþi din cultura româneascã (grupaj
semnat, de ce sã ne mirãm, de aceeaºi Alexandra Olivotto,
în «Cotidianul» din 19 octombrie 2005), ºi sancþionat cu
înþelegere de Sever Voinescu (autor, presupun, cu pregãtire
juridicã) în Vine pericolul din cãrþi?, din acelaºi numãr al
«Dilemei vechi», 93 / 28 octombrie – 3 noiembrie2005:
“Dreptul penal a rezolvat de secole aceastã problemã
pedepsind diferit pe autorul unei infracþiuni (pedeapsã mai
mare) ºi pe cel care a instigat la infracþiune (pedeapsã mai
micã). Judecata moralã este mult mai subtilã decît cea penalã
ºi, fatalmente, ajunge la soluþii diferite”.
Nu contest existenþa, la noi, a unor grave probleme
sociale, între care violenþa domesticã. Dar a-i cere literaturii
sã le rezolve, mai mult, a-l culpabiliza pe scriitor cã n-o
face, nu mi se pare prea diferit de a cere implicarea
scriitorilor, a tuturor intelectualilor progresiºti în rezolvarea
problemelor arzãtoare ale lumii contemporane (aplauze,
Ceauºescu – PCR, Ceauºescu ºi poporul etc.).
Ar mai fi o problemã – sã zicem cã autorul
discrimineazã “peste jumãtate din populaþia mondialã”.
Are Alexandra Olivotto mandat sã le reprezinte, nu pe
toate femeile din lume, dar mãcar pe cele din România?
Dacã nu (ºi am cel puþin cîteva motive personale – i. e.,
persoane de sex feminin cunoscute de mine – sã cred
acest lucru), atunci ea vorbeºte în nume personal. Or, a
vorbi în nume personal pentru a-i contesta celuilalt acelaºi
drept mi se pare cã te transformã într-un intolerant
ayatollah al toleranþei.
P. S. Pentru a risipi orice umbrã de îndoialã, mã autodemasc:
îmi asum faptul cã, în vara lui 1978, am spus întradevãr
lucrurile atribuite de Cãrtãrescu la pagina 157. De
asemenea, mãrturisesc cã eu sînt personajul care, în altã operã a
sa, ardea muºtele cu ajutorul unui aruncãtor de flãcãri improvizat
dintr-un spray ºi o brichetã…

Tudor JEBELEANU
Angela MARINESCU
Desenele lui Tudor
Desenele lui Tudor Jebeleanu vorbesc despre cum
el, fiul, s-a întors pe jumãtate de la faþa Tatãlui, a râs
stingher ºi viclean, ºi-a aminit cu nostalgie masculinã de
mama lui ce chiar atunci îi desena chipul iubit pe un perete
invizibil ºi apoi a dat cu mâna ca ºi cu o spadã, în stânga
ºi în dreapta, a tãiat în douã aristocratismul rigid al tatãlui,
ºi-a împlântat cuþitul spiralat în sânul mamei, cel care l-a
alãptat, ºi-a chemat fiul minor, ce nu înþelegea nimic ºi
tocmai de aceea se manifesta terorist ºi dependent, ºi-a
îmbrãþiºat soþie pe dedesubt, pe de lãturi, pe deasupra ºi
niciodatã direct ºi, într-un sfârºit ce semãna cu un ochi Ce
Vede, liber de astfel de îndeletniciri necesare, administrativ
duioase ºi meta-fizice, a început sã devinã ceva de sine
stãtãtor, þinând în pumni cãrbunele de desenat, prin care
ºi-a construit o lume, ca un limbaj ce vine de departe,
dinãuntrul sãu, ºi care, acum, precum un dansator, se
bucurã de el însuºi, se joacã, se îndatoreazã, îºi rezolvã
problemele cu o încrâncenare elegantã ºi, mai ales, se
poate gândi la moarte cu o precizie de mare meseriaº.
16 octombrie 2033, Bucureºti
ne ilustreazã numãrul
Autoportret
Mariana MARIN
Un arabesc vital
151
Dacã m-ar întreba cineva de când îl cunosc pe
Tudor Jebeleanu, m-ar pune într-o într-o realã
încurcãturã, pentru cã oricât aº încerca sã fixez într-un
timp concret întâlnirea noastrã, rãspunsul adevãrat ar
rãmâne acelaºi: de-o viaþã. ªi ar mai fi ceva: pentru
generaþia mea nici nu prea poate fi fãcutã diferenþa dintre
artist ºi prieten. Fie cã a fost vorba de graficã sau
fotografie, lucrarea semnatã Tudor Jebeleanu a fãcut
corp comun cu cãrþile noastre, textul scris bazându-se
nu de puþine ori ºi pe textul plastic. Cât despre
solidaritatea umanã ºi sprijinul moral, ce s-ar mai putea
spune? Întotdeauna reale ºi de þinutã, indiferent de urgiile
vremurilor. N-aº putea sã-mi imaginez “Aer cu diamante”,
“Cinci” sau propriile mele cãrþi altfel decât îmbrãcate în
limbajul sãu artistic atât de recognoscibil în ultimii 20-30
de ani.
Discret dar ºi ferm, cu umor dar ºi bântuit de
propriile tensiuni, Tudor Jebeleanu e unul din acele rare
arabescuri fãrã de care expresia artisticã, precum ºi cea
umanã ar fi mult mai sãrace pe oricare meridian al lumii.
Artistul, ca ºi prietenul fac parte dintr-o realitate culturalã
bunã de pus pe emoþie ºi pe ranã. Un profesionist de la
un capãt la altul. Sã ne trãiascã ºi sã-l preþuim aºa cum
ne preþuieºte el pe noi.
22 iunie 2002

152 memoria activã
Mircea CÃRTÃRESCU
Hieratic ºi floral în acelaºi timp, ductul grafic al lui
Tudor Jebeleanu este eleganþa însãºi. Rareori conceptul
a cãpãtat atîta corporalitate printr-un simplu contur, rareori
legenda (niciodatã localizatã, mereu cu putere
generalizatoare) a proliferat în personaje ºi atitudini atît
de fascinante. Lumea lui Tudor Jebeleanu este cea a unui
desen suveran, graþioasã alternanþã de plinuri ºi goluri,
mai anatomic decît anatomia însãºi ºi mai abstract totuºi
decît epúrele geometrice. Aºa cum Tanguy presãra în
spaþiul gol forme neidentificabile ºi totuºi fãrã-ndoialã vii
ºi autonome, regii, nebunii, cavalerii ºi domniþele lui Tudor
Jebeleanu deapãnã, încruciºîndu-ºi ºi destrãmîndu-ºi
destinele grafice, o poveste fãrã sfirºit. Produs al unei
strãlucite ºcoli de graficã, avîndu-i printre maeºtri pe Vasile
Kazar ºi Florica Cordescu, Tudor Jebeleanu este un artist
unic prin nostalgia ce se degajã din fiecare gest al peniþei
sale.
19 septembrie 2003
Traian T. COªOVEI
Tudor Jebeleanu e caligrafia sensibilã a unei stãri
de spirit. O stare de spirit ce reprezintã în coregrafia unui
desen realitatea interioarã a unui artist ce, printre
“rândurile” desenelor sale citeºte viaþa.
Din aceste imagini întrevãzute printr-un ochi de
poet, desenele lui Tudor Jebeleanu au acces pe teritoriul
imaginarului. Un teritoriu ispitit de umbre, lumini ºi de o
acutã reprimare a sentimentelor. Tocmai din aceastã
recluziune tandrã a desenului, a limitei de tuº aºternutã
pe albul imaculat al hârtiei se naºte, aidoma unei flori
exotice rare, semnãtura lui Tudor Jebeleanu; numai cã
aceastã semnãturã capãtã parfumul rar al florii de cactus:
autenticitate.
Alexandru MUªINA
Artist de mare clasã, dar generos
Tudor Jebeleanu e un artist plastic ultratalentat
ºi un prieten fermecãtor. Discret ºi fin, atent la celãlalt ºi
plin de umor, Tudor este un causeur nãscut iar nu fãcut.
Are acel simþ al dialogului, al comunicãrii tipic meridional,
dublat – pentru cine îl cunoaºte mai bine – de o mare
delicateþe sufleteascã, de timiditate chiar.
Dealtfel, cred cã aceastã timiditate e ºi cauza
pentru care Tudor nu e perceput decât de foarte puþini ca
un mare artist plastic contemporan. Tudor nu e din cei
care se bagã în faþã, care se laudã singuri ºi îºi cerºesc o
apreciere. Dimpotrivã. Într-o lume de tupeiºti ºi de ariviºti,
Tudor Jebeleanu este – cu toatã replica lui acidã – o floare
rarã: un artist conºtient de calitãþile sale, dar ºi plin de
umilinþa celui care realmente are gust ºi idealuri. Fiindcã
Tudor nu e meschin, egoist ºi paranoic, ci un generos, un
„sufletist” (specie tot mai rarã azi, nu doar printre artiºti).
Grafician, ilustrator, „pozar” ºi „copertar” (cum îi
place sã se numeascã) de mare clasã, Tudor Jebeleanu
este ºi un rafinat cunoscãtor de literaturã. În consecinþã,
obligatoriu de adãugat, un prieten al generaþiei ’80. A
gândit grafic ºi a ilustrat Aer cu diamante ºi Cinci,
antologiile-culturale ale anilor ‘80, a ilustrat sau fãcut
copertã pentru mulþi dintre colegii mei de generaþie.
Dar nu de aceea îmi place grafica lui Tudor
Jebeleanu. Ea e valoroasã în sine, necontextual. Cel puþin
aºa îmi pare mie: o combinaþie rarã de acuitate a „tuºei” ºi
de subtilã înþelegere a lumii. A lumii „vizibile”, care nu
poate fi niciodatã perceputã, trãitã „în clar” din cauza
fantasmelor fiecãruia, a suprapunerii unor „imagini” vechi
(inclusiv din subconºtient) peste ceea ce ai senzaþia cã
vezi acum.
Îmi doresc enorm ca Tudor sã-mi ilustreze o carte.
Pânã atunci, mã bucur sã-i vãd „op-urile” în revista mea
de suflet „Vatra”.

Lucia CUCIUREANU
Dedicaþii
Visul
Lui Guillaume Apollinaire
În noaptea grea din apa genei,
Ieºea, hoinar, pe malul Senei.
Înfãºurat în caligramic sac,
Zorea spre Picasso, Jarry ºi Braque.
Prin ceaþa somnului, în boluri,
Zãream tremurãtoare alcooluri.
În sus, palatul Rozamundei,
Ospãþ burlesc pe faþa undei.
Le mal-aimé cânta-n surdinã son
Din lira ce-i fãcuse Apolon.
Iubiri pierdute-n ochi pãtat,
ªi m-am trezit c-un gust sãrat.
Corespondenþã
Emily-ei Dikinson
Asemenea Emily-ei,
Îi semãn ciocârliei.
Am ochi ca un vin de Xeres,
Pãºesc sfioasã ca o copilã
În poezia ei fertilã.
Mai avem doi ani pânã la moartea
În care vom trãi douãzeci ºi ºase de ani
În tot atâtea poeme
Pe care, din cer, pe fereastrã, pe ºfarã,
Le vom trimite, drãcoase, afarã.
Ardere
Lui René Char
A sfãrâmat plãmânii lui Dada,
El, capitaine Alexandre,
Risipindu-se armonios
Ca un mãnunchi de iederã
Pe un zid de piatrã,
Riscându-ºi respiraþia
În al doilea suflu,
În libertatea deznãdejdii,
El, visãtorul rãtãcit
În arhipelaguri de poeme.
Consolare
Lui Victor Hugo
În Europa se dã
Lupta între anciens et modernes,
Eu plutesc în increat...
Anul una mie opt sute treizeci e ratat.
Ivirea-mi cu un veac în urmã –
Simplã eroare calendaristicã.
Astãzi, dau banii
Tot pe Hernani.
Fin du Siecle
Lui Goethe
În salonul încremenit
Prin degetele Mariei
triptic
Requiemul lui Mozart
Îl ridica pe împãrat la cer.
Prin genele Mariei
Crinii tresãreau uºor.
În sfeºnice de cearã –
Un duh Euphorion.
Bãrbatul privea în extaz
La rochia ei de topaz
O simþea arzând
Moarte amânând...
Iubita
Lui George Bacovia
Am copilãrit cu Vasiliu,
Un bãiat sfios ºi pirpiriu,
Prin codrii Bacãului
Trei taciturni moldoveni
(Era cu noi ºi Sensitiv)
Sub ceruri melancolice
Cutreierate de reverii violete.
Într-o noapte le-am devenit iubitã
Bãrbaþilor de o delicateþe rarã.
Pe Agatha aveau s-o cunoascã mult mai târziu.
Unuia i-am schimbat ºi numele,
Deºi Macedonski n-a recunoscut niciodatã.
Frãþie
Lui François Villon
În taverna chinuitã
Mãrturisirea amarã
Umplea paharul gol:
Sunt, Doamne, un hoinar spãºit
De-atâtea ori þi-am fost greºit.
Mort saisit sans exception
Sã (i) te-mpotriveºti? Pardon!...
Cu greu cavou
Ce trist rondou!
Iartã-mã, Doamne,
Numai aºa puteam comite poezie.
Pe loc i-am devenit pândar
Acelui inocent scoicar
Baladã bunã de tipar.
Granada
Lui Federico Garcia Lorca
A fi poet
Prin graþia lui Dumnezeu
Ori poate a Diavolului
A te naºte
ªi a-þi gãsi pat de uitare
În Cetatea-însângeratã
Cu o nuntã însemnatã
A fi sortit iubirii –
Estrellei þiganca
Marianei Pineda,
La zapetera,
Dona Juana ºi-o Rositã
O coridã ºi-o ursitã.
A se zbate în sufletul lui,
În sufletul tãu,
Doi porumbei sãlbatici.
153

154 triptic
Ticãlos sânt, Doamne, de mi-am ridicat privirea din nefiinþã
ºi nu ºtiu sã recunosc la chip miracolul ºi suferinþa tãcutã,
ticãlos sânt, Doamne, de-am pierdut calea spre curtea ta mistuitã de perfecþiuni
tocmai când învãþam în prezenþa îngerilor aurora tronului tãu,
ticãlos sânt, Doamne, de n-am rostit cuvântul ce poate scãdea rãul din lume
ºi mi-am sufocat, fãrã minte, scânteia abia sãvârºitã în pântecele adorat,
ticãlos sânt, Doamne, de-am socotit melcul luminii fiind zãmislit de mister
ºi nu mi-am urmãrit sufletul ºi trupul atârnate de întâmplare,
ticãlos sânt, Doamne, de-am pus marea revelaþie deasupra pulberii cugetãtoare
ºi-am aflat cheie de nemurire în primul impuls ºi-n prima alintare infamã,
ticãlos sânt, Doamne, de-am cãutat secretul secretelor spre a defãima soarta aºtrilor,
cã nemernic sânt eu de la tine cu mintea întreagã
în cursa profeþiei cântãrind spirala fãrã capãt cu lucrul magic,
ticãlos sânt, Doamne, de-am judecat clipa ta întunecatã ºi clipa ta vizibilã
lãsându-mã dus de prezentul meritat în care ard stelele ca o gândire degeneratã în vreasc,
ticãlos sânt, Doamne, în seama fulgerelor din furtunã,
de m-am socotit altceva decât un ticãlos repetând neînfrânat
rãtãcirea prin început-sfârºitul eteric.
Doar nori de praf
Aºa s-a pronunþat Luca, omul de serviciu pervers din Coºula
luând pastila de gnozã subversivã ºi telecomanda :
cum se reproduce iepuraºul aºa se-nmulþeºte poemaºul
vai, descãrnând frumuseþea din post fãrã întrerupere ºi fãrã nici un rost.
Cum rãsunã înalt în grotã fantastica dumitale odã ºi sonata cu care dai gata
încât sufleþelul meu prostuþ se prosteºte tulburând strategia liliecilor,
cum vine muzichia sferelor din groapa de gunoi aºa vine ºi
deºteptãciunea din umbra marelui scamator ºi erou oportun, mãgarul din noi.
Corpul meu scris se serveºte cu pârghia intimitãþilor banale
ºi nu depinde de mine ci de mintea dumitale compromiþãtoare,
sã stai pe post de oracol e un fel de a cerºi
perfidia cuvântului între lucruri inferioare.
Se vede cã tare departe nu poþi ajunge cu dezvãluirile ºi scârba gratis datã
n-ai decât sã cloceºti ouþul agramat în scãfârlia ta rozie
n-ai decât sã crãpi ca orice dobitoc sau ca un laº îngeraº
curvãraº, fluierul tãu luminos doar nori de praf trezeºte prin împãrãþie .
Figuri în program
George LUCA
Ticãlos sânt, doamne
Ai figuri în program, îngeraº nesatisfãcut ºi mâncat de doctori
de-mi araþi poza ta de nãtãrãu instruit în teurgie,
cum adicã n-ai socotit sã deprinzi a crãpa dupã cum se crapã în mod
obiºnuit la capãtul dezmãþului când orice erou þicnit ºi orice
pigmeu seducãtor pot fi ruºinaþi prin argumente ºi
dacã tot ai þintit cu privirea intervalul lucid al pustietãþii ?
Ce ispravã de galã ºi glorie sã te copleºeascã neprevãzutul
ce premiu al biciului sã dãruie cãrnii cazna superioarã ºi coerenþa
curentã de care numai viermii lãsaþi în voie sânt în stare ?
Ce milã aºtepþi când stai trufaº într-un foc caraghios ºi
simulezi muºcãtura ºarpelui în nimicuri teatrale ?
Aºteaptã sã te judece maimuþoiul la lumina orbitoare a rampei
sã te ducã cu zãhãrelul palavragii esteþi pândind cutremurul cerului
aºteaptã sã ai acoperire în mãrunþiºurile zilei ,
iar scurtul zvâcnet al pulberii care-i fiinþa ta sã se repete în gol,
ducã-se falã a circului ºi dispoziþie a corpului graþiat de moarte
ducã-se fanfarã de cabaliºti ºi dezvãluire a cocoºaþilor geniali,
cuiva predã-te !

Trupul realului
Ioan VEZA
Nu m-am regãsit nicãieri ca acolo.
În fond tãcerea asta frustrantã
Ca un tunel fosforescent
Mã expune
Rostogolindu-mã ca pe un învins.
Ea atunci a simþit cã mã liniºtesc
Îmi atingea ochii
Degetele îi fãceau piruete
Sau diluau licãrirea amarã
Noaptea foºnea tot mai des
ªi pe urmã, în frig,
Lucrurile neîndemânatice
Halucinante ecouri
Printre oamenii orbi
Zguduiþi de bezna statornicã
κi scoteau feþele friguroase
ªi le desenau mãºti de hârtie
Nu m-am regãsit nicãieri ca acolo.
Deºi visul mã alunga din mine
Pe strãzi adormite
Printre hãlci de beton, prin canalul furiei
Izbindu-mi cuvintele
De pereþii aglutinaþi ai cãrnii mecanice
Mormane în creºtere a ceea ce nu pot gândi
Pedepsele atingerii mereu se repetã
ªi zvâcnesc aproape sã spargã trupul
Delirul glisãrii
Încolãcesc înãuntru
În cuºtile dintre pereþii mieunãtori
Mâinile ca pe niºte funii de gheaþã
Armate obosite se transformã continuu
Rup plasele de siguranþã
Slãbesc digurile ºi scuipã strãlucirea
Oricum râd de frica asta peremptorie
De cât de puþin sunt legat
De iluzia bâlbâitã a cãrnii
ªi cât de mult rãmân nemiºcat
Printre fãrâmãturile zidurilor
Lasã-i încolo de meºteri
Sã îºi înalþe ei graficele
Sã înghitã ei hãlcile
Jocul conºtienþei
Nu despre acel viitor
Înghesuit în ramele strâmte
Gesticulând de milã ºi neîncredere
Pot acum sã vorbesc
Iubindu-i doar lucrurile mãrunte
ªi schimbându-le rostogolirea de-a valma
triptic
Fericirile se împuþineazã
Zilele se zdrenþuiesc de atâta bãtut
Gustul de rânced nu-l mai poþi îndepãrta
Îmi spun mereu: despre poemul frânt
Nu ºtiu aproape nimic
Deºi îmi întinde cu delicateþe
Într-un potir întunecat
Printre cuvinte tulburi, disperarea
ªi ea revendicatã de prea mulþi
Emanaþii subconºtiente
155
Pe masã, în faþa mea, ca într-un joc
Noaptea se zvârcoleºte mai ceva ca într-o revoltã proletarã
Sub paharul întors poemul e lumânarea din interior
Consumatorul de aer
Melamina brusc se bosumflã
Sticlele din plastic încep sã vibreze
Frenezia mai face câþiva paºi spre bocetul vremii
Apoi se întoarce spre cei din jur, de sub noaptea tot mai
întunecatã
Eu sunt prea naiv sã mai râd cu silã
ªi nu am decât singurãtatea ca maxim dezgust
Prin ea transform uneori într-un castel de nisip
Presimþirea cã nu se poate ieºi
Deºi nu descopãr nici un cusur poemelor scrise de alþii
Cu genunchii adunaþi sub bãrbie
Þinând ochii închiºi cântãresc mai departe
Jumãtãþile nestingherite de verbe mãrºãluind în memorie
Ascult vâjâitul mineral, de turbinã
Al ploii pe planºeul de beton
Nãrile ei de rãcoare adulmecând indiferenþa
În timp ce scriu florile din covor prind iar prospeþime
Pe dulap globul pãmântesc, din sticlã, începe sã se
roteascã
Toatã viaþa am încercat sã înþeleg
Lumea ca pe un spectacol dezolant
Echilibru fragil
Iraþionalitatea - ca o sitã prin care ne cernem
Alunecãm prin formele neterminate ºi pãrþile nu se mai
gãsesc
Aerul tactil, deasupra vremurilor
Îngrãmãdite ca niºte pumni încleºtaþi.
De fapt, numai ecourile mistuiesc întinderea de rãmãºiþe
Nu carnea lumineazã ci imitarea credinþei
Pentru ca, aici, undeva, timpul sã o ia mereu de la capãt
Ca oricând, de fapt, un copil desprinde straturi ºi straturi
Deconspirã fiecare canal
Reprimã radiaþiile sentimentale
Se joacã printre pereþii din sticlã, despãrþitori
În timp ce ei se minuneazã de aceastã fiinþã
Stau ca niºte bile pe o imensã masã de biliard
ªi-l aºteaptã pe cel lipit cu jongleria de piele
Sã-ºi etaleze nãprasnica loviturã

156 epica magna
Ion ªERBAN TOMªA
Unsprezece
Profesorul Dante ºi preºedintele Samson intrarã în
cârciuma „Nirvana”. Bibi tocmai ºi-a revenit dupã un
nou faliment. Al nouãsprezecelea, dupã socotelile lui
Pitagora, autodidactul care e nelipsit, în fiecare zi, de la
mãsuþa din colþ. Profesorul ºi directorul se aºeazã la
aceeaºi masã.
Pitagora este depanator radio-tv, mecanic, tinichigiu,
viticultor ºi crescãtor de câini. În timpul liber, este ºi filosof.
Nimeni nu înþelege însã ce spune. A fost elevul lui Dante.
La literaturã avea numai note de ºase, dar la matematicã
strãlucea. Deºi profesorul nu dãdea note mari decât celor
care fãceau pregãtire suplimentarã, Pitagora nu lua
niciodatã mai puþin de zece. Demonstraþiile elevului îl lãsau
pe dascãl fãrã grai.
– Mãi, Pitagora, i-a zis Dante într-o zi, cum se face
cã la românã abia ºtii sã scrii ºi sã citeºti, iar la matematicã
eºti as?
– Dom‘ profesor, a rãspuns cel întrebat, eu nu
deschid acasã nici manualul de românã, nici pe cel de
matematicã, dar algebra si geometria mi se par prea simple,
prea uºoare.
Povestea cã, aidoma lui Pitagora, cel cu teorema, îºi
amintea toate vieþile anterioare ºi avea de gând sã trãiascã
mai mult decât învãþatul din insula Samos. κi montase o
reþea de calculatoare ºi camere de luat vederi care
acopereau întreaga gospodãrie. Unele erau instalate în
grãdinã ºi supravegheau via pe care i-o lãsase moºtenire
bunicul sãu. În absenta pãrinþilor – tatãl murise, iar mama
bãiatului se pierduse în capitalã – , bãtrânul îl crescuse pe
copil cu afecþiune, întreþinându-l cu banii câºtigaþi din
vânzarea vinului roºu pe care îl producea în casã.
– Mi-au comunicat, spuse cu amãrãciune Dante, cã
stilul ãsta nu mai e la modã. Romanele trebuie sã fie directe,
fãrã parabole sau simboluri. Dar spuneþi-mi voi, cine a
fost direct? Pãi, dacã o luãm aºa, chiar ºi Camil Petrescu
este plin de zorzoane, ca sã nu mai vorbesc de Geo Bogza,
care a fãcut reportaje. útia nu vor sã facã din literaturã
un fel de subreportaj?
– Nu înþeleg de ce vã supãraþi, râde prosteºte
Pitagora.
– Bã, da‘ cap ai, se rãsteºte Samson. Pãi, cum sã nu
se supere dacã el se apropie de pensie ºi n-a reuºit sã
debuteze? ªi alþii sunt în manuale de când i-au înþãrcat
mamele lor?
– ªi zi aºa, reia Bibi discuþia. Nu vor sã vã publice,
cã nu sunteþi în ton cu moda.
– Asta îmi aminteºte de domnul profesor Ariel, spune
Pitagora. Tot strângea bani sã cumpere un televizor color.
Avea domnul Ariel zece mii, televizorul costa douãsprezece
mii, fãcea domnul Ariel douãsprezece, televizorul sãrea la
ºaisprezece, strângea Ariel ºaisprezece, sãlta la douãzeci
ºi cinci. ªi tot aºa. În loc sã se micºoreze, distanþa dintre
suma strânsã de profesor ºi preþul din magazin se mãrea
vãzând cu ochii.
– ªi ce-a fãcut pânã la urmã? nu mai putu de
curiozitate Samson.
– ªi-a cumpãrat unul la mâna a doua, o rablã. A dat
toþi banii pe gioarsa aia.
– Pãi, ce, a avut Ariel vreodatã noroc?
– Staþi sã vedeþi, cã asta nu e totul. Cum ºi-a luat
Ariel jaful sãu, televizoarele au început sã se ieftineascã
ºi sã fie vândute în rate.
– Asta e.
– Nu e asta tot, cã televizorul s-a defectat ºi Ariel la
dus la reparat. Fiind însã bãut, a uitat cui l-a dat sã-l
repare. Toþi depanatorii neagã cã l-ar fi primit.
– Nu, zãu!
– Ba da. ªi aºa a rãmas domnul Ariel ºi fãrã vechitura
aia.
– Cine mai dã un rând? întreabã Samson care
aºteaptã sã i se facã mereu cinste. Acasã are butoaie cu
vin ºi îi cinsteºte pe toþi cei care se duc pe la el. La
cârciumã nu scoate nici o para din buzunar.
Ca sã probeze teoria lui Dante cã nimic nu se poate
spune direct – nu numai în literaturã, ci ºi în viaþã – Pitagora
se apucã sã spunã o anecdotã cu un oarecare servitor
John.
Servitorul John fãcea curat în grajdul unde îºi þinea
caii familia X. La un moment dat, se împiedicã de o gãleatã
plinã cu vopsea verde. El îºi spune: „Dacã voi arunca
vopseaua peste picioarele cailor ºi le voi face verzi, va
veni domniºoara Mary, fiica stãpânului ºi va zice:
– John, cine a fãcut asta?
– Eu, domniºoarã Mary, voi recunoaºte eu.
– John, e un lucru minunat. Cum de te-ai gândit sã
faci aºa ceva?
– Deh, domniºoarã Mary…
– John, tu eºti un om extraordinar. Nu eºti om de
rând, eºti un erou, eºti sublim.
– Vai, domniºoarã Mary…
– John, lasã treaba ºi hai sã ne plimbãm.
Ne vom plimba câteva ceasuri prin parcul imens,
proprietate a familiei. Vom discuta despre literatura
francezã ºi americanã ºi despre pictura cubistã. Stãpânul
va afla despre isprava mea ºi mã va invita la cinã. Când se
va lãsa seara, îmi voi pune melonul meu gri, sacoul meu
gri, mãnuºile mele gri ºi pantofii mei gri. Voi suna la uºã ºi
îi voi spune lui Percy când îi voi lãsa melonul ºi bastonul:
– Percy, sunt invitat la domnul.
Cina va fi copioasã. Îi voi face praf cu vastele mele
cunoºtinþe de filosofie germanã. Vom trece apoi la literatura
englezã ºi îi voi umili cu erudiþia mea. În final, vom discuta
despre rasele de câini ºi de cai. Voi ieºi apoi cu domniºoara
Mary în parc ºi ne vom plimba la lumina lunii. O voi fascina
cu opiniile mele despre globalizare ºi muzica lui Wagner.
Într-un târziu ne vom aºeza pe o bancã ºi vom asculta
þârâitul greierilor. Timid, abia îi voi atinge mâna. Bineînþeles
cã nu ne vom logodi decât peste ºase luni.
Zicând acestea, servitorul John luã gãleata cu
vopsea verde ºi o aruncã peste picioarele cailor.
Domniºoara Mary îºi fãcu apariþia în uºã.

– John, cine a fãcut asta?
– Eu, domniºoarã Mary.
– Bine, hai sã ne f…
Toþi râserã, cu excepþia lui Dante care era marcat de
refuzul editurii.
– Nu fiþi supãrat, dom‘ profesor, zice Bibi. Vorbim cu
Pitagora ºi vã face ãsta un proiect de destin ce cu care
veþi reuºi.
– Cum? Proiect de destin?
– Chiar aºa. Pitagora are în cap mii de planuri bune
de aplicat la viaþa noastrã. Este un arhitect de vieþi.
Proiectele lui sunt geniale ºi asigurã reuºita: afaceri, glorie,
bani. Toate vin pe bandã. Trebuie doar sã plãtiþi.
– ªi de ce nu le aplicã la viaþa lui?
– Pãi, mi-e bine, rânjeºte Pitagora.
– Aha, faci experienþe pe pielea altora, tunã Samson.
– Bine, dar sunt experienþe reuºite, spune Bibi. Eu,
de exemplu, n-aº fi avut cârciuma asta dacã n-ar fi fost
Pitagora. Chiar ºi numele l-am cumpãrat de la el.
Toþi tac jenaþi, fiindcã ºtiu cã afacerea lui Bibi nu e
un succes.
– Un prost gãseºte totdeauna un ºmecher care sã-i
ia banii, spune Samson ºi râde singur.
– Da‘ cu balul mascat cum a fost? întreabã Dante.
– Nu sunt eu de vinã dacã oamenii nu respectã
strategia pe care le-o stabilesc. Dumneavoastrã aþi
respectat-o ºi presa de ulei merge bine.
– Asta aºa e, dar ce e cu balul mascat?
– Primarul a venit ºi mi-a cerut un proiect pentru un
bal mascat pe care sã-l dea de ziua recoltei.
– ªi?
– ªi!…Eu am fãcut planul. Viticultorii urmau sã
prezinte soiurile de poºircã, vânãtorii – mostre de vânat,
iar doamnele – diferite toalete. Articolele vestimentare,
bãutura, vânatul ºi prãjiturile ar fi trebuit sã fie vândute,
iar banii urmau sã intre într-un cont pentru copiii
defavorizaþi.
– ªi?
– S-au îmbãtat toþi. Cabinetul Unu, cu vânãtorii lui,
a pus notabilitãþilor niºte porcãrii în vin, de-au cãzut ãia
laþi ºi au zãcut câte o sãptãmânã. Femeile au tãbãrât pe
vânãtori ºi s-a încins orgia. O soþie frumoasã a vrut sã
reclame o tentativã de viol – ea nu bãuse ºi, oricum, e
greu de presupus cã s-ar uita vreodatã la alt bãrbat decât
Pazvante al ei –, dar i-au închis celelalte gura. S-ar fi lãsat
cu procese ºi articole prin ziare.
Pitagora se retrage fãrã sã plãteascã. Ca de obicei.
– Lucrez la un proiect mãreþ, spune el.
– Vreun bordel, cumva? întreabã Samson.
– Nu, dar dacã doriþi aºa ceva se rezolvã. Chiar dacã
este, deocamdatã, ilegal.
Doisprezece
Dante visase sã trãiascã într-o mahala a Iaºilor ºi
sã-ºi construiascã un turn precum Jung. Nu realizase decât
o micã parte din acest vis, mai exact, îºi ridicase douã
cãmãruþe, una peste alta, deasupra garajului în care îºi
þine „Dacia” rablagitã. κi invitã colegii la câte o bãutã în
epica magna
157
odaia cea mai de sus – „la cucurigu”, cum ziceau ei –, abia
aveau loc sã se miºte, aerul era ºi el prea puþin, trebuia sã
þinã fereastra deschisã, dar se simþeau pe cinste. În plus,
cei mai serioºi dintre ei puteau sã vadã ce fac ipochimenii
din întreg þinutul, botezat oraº de noul prefect, dupã ce
acesta participase la o agapã ce þinuse douã zile ºi trei
nopþi. Dante prinse ºi el gustul de a-i urmãri pe semenii
sãi – din motive literare, se scuza el –, ºi îndatã ce ajungea
acasã, se urca repede în micul observator improvizat.
Aproape cã i-ar vedea ºi cu ochii închiºi, fiindcã ºtie pe
dinafarã ce face fiecare la aceastã orã. Este cinci dupãamiaza.
Pitagora sudeazã ºi cârpeºte o caroserie de maºinã
în faþa atelierului sãu, amenajat sub un ºopron. Porcii din
cocina de alãturi se uitã curioºi printre zãbrelele metalice.
Probabil cã sunt sãtui, cãci altminteri Pitagora ar avea
cãºti la urechi, ca sã se poatã concentra. Godacii lui fãceau
un asemenea tãrãboi, cã nu mai putea lucra nimeni pe o
razã de patru sute de metri.
- Mãi, Pitagora, urlase cândva Samson, ca sã poatã
fi auzit, cum dracu’ se face cã ai numai lighioane turbate
prin curte, cu toate cã eºti cel mai liniºtit bãiat?
Pitagora avea ºi doi cocoºi rãzboinici care se luptau
zilnic, fie între ei, fie cu gânsacul sau cu rãþoiul. Ceea ce
punea însã capac la toate era pasiunea lui Pitagora pentru
apiculturã. Albinele sale fãceau tot timpul victime printre
trecãtori. Omul care trecea pe drum se pomenea, pe
neaºteptate, cu un roi de albine izbindu-se întãrâtate de
obrazul lui. Dupã douã minute avea falca sau ochiul cât
un burduf. Or fi albine africane, îºi dãdeau ghinioniºtii cu
pãrerea, dupã ce-l înjurau copios pe Pitagora. Dupã o
vreme, ei ocoleau locul ori, dacã nu aveau încotro, o luau
la fugã când ajungeau în dreptul lui Pitagora. În orice caz,
foloseau trotuarul de pe partea opusã curþii inventatorului.
Numai automobiliºtii erau protejaþi.
– Poate cã ºi eu sunt tot ca ele, rânjea Pitagora, dar
sunt destul de deºtept ca sã mã prefac normal.
Cineva l-a întrebat odatã:
– Mãi, Pitagora, ai putea fi tu, în calitate de filosof,
ai putea tu, zic, sã-mi explici cum se poate numi oraº o
localitate care are numai patru blocuri de locuinþe ºi multe,
foarte multe lighioane, orãtãnii, albine turbate, cocini ºi
pãtule cu porumb?
– Pãi, ãsta-i tot hazul vieþii, spune Pitagora. Poþi
pune orice nume la orice lucru? Ce, parcã eu sunt
adevãratul Pitagora? Profesorul de istorie se numeºte
Homer, sau aºa a fost poreclit, dar te întreb eu pe mata: a
scris el pe „Iliada” ºi „Odiseea”?
– Le-o fi scris dacã el spune aºa, cã eu n-am de unde
sã ºtiu. ªi ºtiu cã nu e nici mincinos.
– Hai sã-þi explic altfel, se scãrpinã Pitagora în cap.
Ia uitã-te la plopul acela, îl vezi?
– Îl vãd.
– Ia întoarce-te cu spatele la el. Îl mai vezi?
– Nu-l mai vãd.
– E, aflã cã toate lucrurile din jurul nostru existã
numai dacã le vedem, le mirosim sau le pipãim noi. Aºa stã
treaba ºi cu oraºul. Dacã prefectul a vãzut aici un oraº,
orãºeni suntem.
– ªi dacã poimâine vede aici o hazna cu c…, asta
suntem?

158 epica magna
– Exact.
Omul s-a îndepãrtat, minunându-se de
deºteptãciunea lui Pitagora, dar dupã zece minute, filosoful
s-a pomenit iar cu el în curte.
– M-ai pãcãlit, a zis el.
– De ce?
– Vrei sã spui cã dacã eu, acum, nu-mi vãd casa ºi
grãdina ºi familia, ele nu mai existã?
– Nu.
– Cum, mã? Casa o lãsai în picioare, nevasta fãcea
mâncare…
– ªi dacã vine cineva ºi te ia la bãtaie, poþi sã intri
repede în casa dumitale? Sau dacã îþi picã o gagicã e de
faþã nevastã-ta sã te împiedice sã o giugiuleºti?
– Nu.
– Pãi, vezi? ªi pe urmã se poate întâmpla ca un
camion sã-þi fi dãrâmat casa, iar vreun vecin sã-þi fi furat
nevasta ºi sã o cãlãreascã prin vreo ºurã.
– Unde n-am eu norocul ãsta.
– ªi pe urmã, zicea Pitagora cu lehamite, n-ai vãzut
cã ºi Bucureºtiul e un sat mai mare, unde sunt mai mulþi
câini decât intelectuali?
Samson supravegheazã un grup de copii care îi ies
din curte. Au fãcut meditaþie. Alt grup aºteaptã la poartã
sã-i vinã rândul. Deºi inginer de profesie, face meditaþie
cu copiii din localitate. Le face gratuit, cu speranþa secretã
cã locuitorii Ulpiei Silvana Dacica îi vor ridica o statuie în
mijlocul localitãþii. Marele pedagog e gânditor. Face
socoteala banilor. Sau se gândeºte la un nou discurs pe
care sã-l rosteascã în faþa elevilor. O sã le spunã cã a fost
solicitat de Universitatea din Viena sã þinã cursuri, dar el
se va mulþumi sã scoatã, simultan, zece culegeri de exerciþii
ºi probleme. Nu va uita sã le spunã cã el este cel mai
valoros matematician de când s-a inventat aceastã
disciplinã ºi de când existã învãþãmântul. κi duce mâna la
cap. O fi având tensiune? Când i se întâmplã acest lucru,
i se pare cã îi creºte potenþa ºi începe îndatã un turneu de
vizitã la domiciliul elevilor.
Pe dealuri se vede pãrul alb al unui om care se plimbã
gânditor. E prietenul lui Tehur, cu care discutã ore în ºir.
Tehur este singurul ins pe care Dante nu-l vede niciodatã.
Ãsta citeºte toatã ziua ºi nu comenteazã nimic în legãturã
cu preocupãrile sale. Amicul sãu, Gilbert, face turul
cârciumilor. Iese de la Capra ºi intrã la Code. Într-o orã va
trece ºi pe la Cristu ºi Pistol. Se va opri, în cele din urmã,
la Nirvana unde va povesti ultimul sãu studiu despre
cântecele ºi dansurile eschimoºilor. Este cel mai apreciat
contabil, fiindcã, deºi se îmbatã zilnic, condamnã cu tãrie
acest viciu ºi mai ales pe cei care îl au. Îi criticã straºnic pe
beþivi. Pe deasupra, nu este încrezut ºi povesteºte cui
vrea sã-l asculte cum a fost el în Bulgaria ºi câtã vodcã a
bãut acolo.
Gãºcarii ies la cârciumã. Probabil cã acum s-au trezit
din somn. Sunt trei: Castorul, ªoricel ºi Basileus. Vor pleca
la discotecã ºi se vor întoarce în zori.
Dante îl mai vede pe Jder care face o glugã de fân ºi
pe Bibi care deschide cârciuma. Câþiva amici aºteaptã
ascunºi dupã poarta unui garaj de reparaþii auto. Vor ieºi
curând, prefãcându-se cã sunt în trecere. Vor vorbi o vreme
în faþa cârciumii ºi vor intra în cele din urmã aºa, într-o
doarã, cu aerul cã voiau sã facã, de fapt, altceva.
Treisprezece
Piticul puse în vânzare prãjituri în formã de femei
goale. Amenajã o piscinã pe care o umplu cu apã de
colonie, iar el, îmbrãcat într-o piele de elefant, îºi introducea
trompa în bazin ºi îi stropea pe cumpãrãtori. Ca supliment,
porunci sã li se aducã muºteriilor ciocolate turnate dupã
modelul unor columbieni mustãcioºi, în mãrime naturalã.
Cel mai mare succes îl avurã savarinele concepute sub
formã de cãrþi. Se vândurã fantastic prãjiturile ce aveau
inscripþionate titluri filosofice, greu de priceput: „Lumea
ca voinþã ºi reprezentare”, „Încercare în politropia omului
ºi a culturii”, „Fiinþa ºi neantul”, „Fiinþã ºi timp”.
Baclavalele cu titluri ca „Ion”, „Poezii”, „Numele”, „Despre
îngeri”, „Animale bolnave”, „Cel mai iubit dintre
pãmânteni” fuseserã aruncate la câini.
În schimb, amandinele cu titluri enigmatice –
„Deºertul tãtarilor”, „Maestrul ºi Margareta”, „Galeria cu
viþã sãlbaticã”, „Ieºirea din apã”, „Ninsoarea electricã” –
au fost puse sub clopote de sticlã, sã nu se altereze, duse
acasã ºi puse în vitrinã.
Acest lucru îl puse pe gânduri pe Pitic. Se gândi atât
de mult, încât sãmânþa i se fãcu verde ºi începu sã urce
încet prin hornul casei, ca un nesfârºit obelisc de jad.
Paisprezece
Dupã ce fuse prãdatã, casa strãinului deveni un
spaþiu interzis pentru vecini. Gardurile înalte lãsau sã se
vadã numai lumina celor patru neoane care inunda curtea
în fiecare noapte. Camere de luat vederi spionau curtea
din toate colþurile. În fiecare dimineaþã, strãinul vedea
casetele înregistrate, ca sã decidã dacã sunt necesare sau
nu mãsuri suplimentare de securitate. Noe fuse singurul
sãtean care mai avu acces pe poarta înaltã, lucratã în fier
forjat ºi, spuneau oamenii, veºnic încuiatã. De fapt, toþi
greºeau în aceastã privinþã. Samson, fostul inginer
mecanic, venea cam la douã zile pentru a face meditaþii cu
cei doi copii ai omului de afaceri. Acum se ºtia cã strãinul
nu este nici turc, nici arab, cum se crezuse iniþial, nici
evreu, cum opinase Dante, ci suedez sadea, venit din inima
oraºului Stockholm. Avea o soþie tânãrã, brunetã, subþire
ºi veºnic încruntatã. Ea avea, dintr-o cãsãtorie anterioarã,
un bãiat înalt ºi visãtor de vreo treisprezece ani. Cu
Suedezul fãcuse o fatã blondã, inteligentã ºi vioaie, cu
vreo doi ani mai micã decât fratele ei. Samson întârzia ore
în ºir cu Suedezul, la un wiskhy, lãudându-se ºi urlând pe
marginea unor proiecte viitoare.
– Vom face o intrare nouã la ºcoalã. Aºa cum aratã
acum, parcã intri într-o puºcãrie! Ce mama dracu înseamnã
asta? Vom aduce calculatoare ºi un xerox, ca sã ne
modernizãm ºi noi. Bineînþeles cã vom face ºi douã-trei
laboratoare pentru fizicã, chimie ºi biologie. Depinde ºi
de dumneata: dacã ne vei sponsoriza cât de cât vom face
ce ne-am propus, dacã nu…
Celãlalt promitea, apoi se lansa în descrierea
propriilor utopii, dupã cum numea Dante planurile
Suedezului. Cumpãrase de la primãrie câteva sute de metri
pãtraþi de pãmânt, suprafaþã situatã chiar lângã ºosea, la

aza unui deal. Acolo va instala el, Suedezul, o antenã
prin cablu ºi una pentru telefoanele mobile. Va face o
benzinãrie, o brutãrie ºi o patiserie. Va înfiinþa chiar ºi un
post de televiziune localã. Imediat Gargantua se
autopropuse realizator al tuturor emisiunilor. Suedezul fuse
de acord.
Pe locul cu pricina, construise un fel de cazematã de
beton, prevãzutã cu câteva ghiºee, unde în curând
apãrurã, pe post de vânzãtoare, trei-patru fete zâmbitoare.
Suedezul porni apoi o campanie publicitarã pe care
locuitorii orãºelului o urmãrirã cu sufletul la gurã. Omul
de afaceri scoase zeci de mii de fluturaºi pe care scria:
„ªOSETE ROªII ªI FOSFORESCENTE: VINDECÃ
REUMATISMUL ªI VÃ SEMNALIZEAZÃ
DEPLASAREA PE TIMP DE NOAPTE”, „ªUBE
ÎNCÃLZITE CU BATERII DE LANTERNÔ, „BÃUTURI
CARE ÎNTINERESC PE BÃRBAÞI”, „PÂINE CARE
VINDECÃ ULCERUL”, „CÃRUÞE CU VOLAN”, „OUÃ
DE STRUÞ CARE VINDECÃ TOATE BOLILE”,
„BALOANE CARE LECUIESC AFECÞIUNILE
RESPIRATORII”.
Fluturaºii au fost lipiþi pe garduri, blocuri, stâlpi ºi
chiar pe geamurile caselor mai apropiate de stradã. Unele
erau fixate în aºa fel încât locuitorii Ulpiei Silvana Dacica
– aºa fusese botezat noul oraº – le puteau citi atunci când
încercau sã se uite pe fereastrã. A fost anunþatã ºi o
tombolã: cine cumpãra mai mult urma sã primeascã un
televizor color, o perucã ºi o mascã.
Cincisprezece
Sã iubeºti o femeie, iatã tot miracolul vieþii. Sã fii ºi
iubit înseamnã sã ceri cam mult de la Creator. Sau poate…
În orice caz, fãrã ea, nimfeta, nimfa, nimfomana, existenþa
nu are nici un haz. Eºti ca fetiþa cu chibrituri care se uitã
epica magna
159
pe fereastrã la petrecerea altora. El, Tehur, se afla într-o
situaþie ciudatã. Se produsese o încurcãturã ºi altcineva
fusese invitat în locul sãu ori pierduse invitaþia sau, pur ºi
simplu, venise prea târziu. Unul dintre aceste lucruri se
întâmplase în mod cert. Sau toate la un loc, nu putea sã-ºi
dea seama cu exactitate. ªi acum trãia cu senzaþia penibilã
cã, pentru el, n-a mai rãmas decât rolul rãþuºtei celei urâte.
Era golul acela pe care îl simþea permanent în
apropierea fiinþei sale ca un turbion în care putea scãpa
oricând, o adevãratã uºã cãtre neant ce se juca în mod
sadic cu el, pãtrunzându-i în plexul solar. Cu eforturi
supraomeneºti, Tehur reuºea sã-l micºoreze pânã la
dimensiunile unei mingi de rugby, apoi îl fãcea cât o
smochinã. Nu reuºea sã-l rotunjeascã, îl simþea alungit,
stând la pândã, gata sã se dilate, sã devinã uriaº, sã
explodeze. Aºtepta clipa, împrejurarea când Tehur n-ar fi
fost atent sau cineva sau ceva l-ar fi fãcut vulnerabil.
Fusese scena aceea, în copilãrie, când vãzuse cum un
bãtrân în zdrenþe, cu barba albã ºi mâini tremurãtoare,
ceruse o canã de apã unui þãran, iar acesta l-a alungat cu
înjurãturi ºi insulte, ba chiar l-a îmbrâncit ºi bãtrânelul a
cãzut cu faþa în jos, în praful uliþei, lovindu-se la frunte ºi
julindu-ºi mâinile zbârcite, dar surprinzãtor de curate. Se
scuturase de praf fãrã sã spunã nimic, apoi o luase din loc
uºor, ºontâc-ºontâc, topindu-se în albul amiezii de iulie.
Abia când un alt þãran, care citea toata ziua „Biblia”, îi
atrase atenþia primului cã s-ar fi putut ca moºul cu barba
albã sã fi fost un înger sau însuºi Dumnezeu, insul care
refuzase sã dea cana de apã începu sã-ºi facã probleme. Îl
cãutã pe moºneag peste tot, chiar ºi prin satele vecine,
dar nu numai cã nu-l gãsi, îºi dãdu seama cã nimeni nu-l
vãzuse vreodatã. Tehur vãzuse scena printre ulucile
gardului. ªi atunci începu disperarea. Þãranul fugi la primar
care-l dojeni aspru, dar încercã sã-l si liniºteascã,
spunându-i cã totul depinde de viaþa pe care o va duce în
continuare. Întâmplãtor, primarul era cu adevãrat
credincios ºi se purta tolerant cu oamenii. Lucru incredibil,
de neimaginat pentru un primar, spuneau oamenii, dãdea
sãracilor din puþinul sãu avut, iar celor mai nevoiaºi nu le
percepea nici o taxã pentru serviciile prestate. Þãranul se
mai liniºti, dar noaptea îl visã pe bãtrân întins pe un
catafalc, zâmbitor. Fundalul era obscur, având ceva
sinistru, mai multe persoane cu mutre dubioase ºi priviri
ºirete foiau în jurul catafalcului ºi spunând, pe rând, cã
bãtrânul a murit de sete. De sete, repetau ei, privindu-se
apãsat. Apoi îl zãrirã pe þãran ºi boturile lor se fãcurã de
câini, cu colþi mari ºi albi, ºi se nãpustirã asupra insului,
urlând, lãtrând ºi strigând acelaºi îngrozitor cuvânt: sete.
Þãranul sãri din somn pânã în grindã ºi de a doua zi
începu sã dea de pomanã, sã þinã post ºi sã se roage de
câteva ori pe zi. Era vecin cu pãrinþii lui Tehur ºi, datoritã
hãrniciei, dar ºi zgârceniei de pânã atunci, putea fi socotit
un om înstãrit. Fãcând pomeni ºi dând cãlãtorilor ºi
sãtenilor tot ce aceºtia cereau, pierdu mai mult de trei
sferturi din ceea ce agonisise într-o viaþã de om. Iar sãtenii,
vãzându-l darnic, cereau din ce in ce mai multe. Unii
obþineau de la el lucruri pe care, avându-le ºi ei, le vindeau
la târg. El ºtia, dar continua sã dea ºi sã se simtã din ce în
ce mai împãcat ºi muri singur ºi senin, la vârsta de nouãzeci
ºi opt de ani, dupã cum aflã Tehur.

160 epica magna
În sufletul copilului rãmãsese, cât vârful unui ac,
îndoiala în bunãtatea oamenilor ºi în faptul cã aceºtia ºtiu
cu adevãrat ce fac.
Fãrâma aceasta de neant se lãrgi, se adânci, se umflã
pe parcursul anilor. Îi vãzu pe sãteni furioºi ori calmi, lucizi
sau mirosind a bãuturã, doborând cu cuþitul ºi cu securea
animale ºi pãsãri, cu indiferenþã sau cu urã, dar niciodatã
cu cea mai micã urmã de milã. Miei, iezi sau cele mai
frumoase pãsãri sfârºeau într-o baltã de sânge, cu ochii
lor frumoºi ºi întristaþi de o lume în care se bucuraserã ºi
pe care nu o înþelegeau.
Erau înmormântãrile, când un om devenea cadavru
ºi toþi începeau sã se agite în jurul lui, vorbindu-l de rãu ºi
aproape dezbrãcându-l, ca sã vadã cu ce l-a îmbrãcat
familia. Membrii aceºtia urlau ºi se tãvãleau pe jos.
Bocetele ºi þipetele fãceau sã rãsune satul. Dupã ce-l
duceau la cimitir, se întorceau toþi cu o poftã de mâncare
pantagruelicã ºi se nãpusteau asupra mesei pregãtite
pentru parastas. Pãreau atinºi de bulimie. Pentru gropari
se pregãteau bucate separate. Lor nu le lipsea niciodatã
friptura, chiar dacã era zi de post. Dacã gazda avea vin
bun, o dãdeau pe petrecere, interpretau cântece de pahar
ºi îºi fãceau nevoile prin curte. Nu spectacolul acesta
inevitabil îl tulbura pe Tehur, ci singurãtatea mortului care
nu putea fi ajutat de nimeni ºi de nimic. Simþea aripa unei
fãpturi neomeneºti, venite din altã lume ºi era uimit cã
nimeni nu-i remarca prezenþa.
Când bunicul sãu a murit, cirotic, galben, numai piele
si os, Tehur i-a vãzut, pe masca de cearã a chipului, groaza.
Gustase din ultimul sãu pahar cu rom, horcãia ºi îi întreba
speriat, în rãstimpuri, pe cei care erau de faþã:
– Unde mã duc eu acum?
Fusese un ins destul de liniºtit, dar cu violente
puseuri de alcoolism. Dupã ce fãcea þuica de corcoduºe,
stãtea închis în casã, întins pe burtã, pe pãmântul bãtãtorit
ce þinea loc de podea ºi bea basamac cu strachina. Avea
un butoiaº cu robinet, umplea strachina, pe urmã bea,
lungit cum era, pânã adormea. Când se trezea, o lua de la
capãt. Vorbea singur, cu prieteni morþi sau în viaþã, fãcea
planuri, îi lua pe alþii în derâdere, cânta ºi înjura pânã îl
fura din nou somnul. Dupã ce termina butoiaºul, zãcea
douã-trei zile ºi se apuca din nou de treabã. O hepatitã
netratatã – sau, dupã cum spunea un prieten de-al lui,
tratatã cu þuicã – i-a fost pânã la urmã fatalã. De câte ori
se uita în oglindã, Tehur vedea, dincolo de liniile unui
chip relativ tânãr, masca de cearã a bunicului pe care o
purta acum tatãl sãu.
Bãtrânul îºi dãduse sufletul, muºtele bâzâiau în
odaie, cineva aprinsese o lumânare, altcineva îl scoase pe
copil afarã ºi Tehur îl auzi pe tatãl sãu plângând în hohote.
ªaisprezece
– Viaþa este ca o carte în care îþi poþi citi destinul,
spune Pitagora.
– E ºi asta tot o poveste, comenteazã Dante.
– Creaþia este o poveste, viaþa noastrã este o
poveste, totul este o poveste, spune Pitagora.
Stau sub o umbrelã multicolorã, la o masã de plastic,
în faþa cârciumii „Nirvana” ºi beau suc.
– Este indiscutabil cã Dumnezeu existã, mai zice
Pitagora. La fel de limpede este cã opera lui a eºuat… .
Propria creaþie i-a scãpat din mânã.
– I-a scãpat din mânã, fiindcã el i-a dat posibilitatea
omului sa aleagã. ªi omul a ales rãul, spune Dante.
– Bun, am înþeles, dar de ce atâta suferinþã? Mã
refer la suferinþa celor nevinovaþi: copii, sfinþi, oameni
fãrã pãcat. Dacã spui – ºi eu cred – cã Iisus a rãscumpãrat
prin suferinþa lui, toate pãcatele lumii, de ce atâta chin pe
capul bieþilor oameni? La ce bun?
– Suferinþa vine de la cel rãu, zice Dante. Dumnezeu
nu poate interveni, fiindcã omul a ales.
– Bine, bine, dar oamenii care suferã l-au ales pe El,
pe Dumnezeu. ªtiu cã pânã ºi politicienii îºi protejeazã
susþinãtorii. El de ce nu intervine, ca sã-ºi ajute
credincioºii?
– Nu poate. Stã scris: „Nu-l ispiti pe Domnul
Dumnezeul tãu”!
– Sã înþeleg cã rãul îi loveºte pe cei buni, iar
Dumnezeu nu poate interveni.
– Exact.
– ªi atunci dacã El, omnipotentul, nu poate interveni,
cum mã poate învia la Judecata de Apoi?
– Poate. Ca sã-þi explic pe înþelesul tãu, gândeºte-te
la un calculator. El va învia o matrice, un arhetip al tãu.
– Dar memoria va rãmâne?
– Nu, totul va fi ºters.
– Pai, atunci nu voi mai fi eu.
– Cum sã nu fii tu?
– Aºa, bine. Dacã îþi pierzi memoria, þi-ai pierdut
identitatea. E simplu ca bunã ziua. ªi pe urmã nu înþeleg
un lucru. Mi-ai spus cã, în ochii lui Dumnezeu, e mai grav
sã gândeºti urât decât sã faci fapte rele.
– Aºa e.
– Cu alte cuvinte, poþi omorî, poþi distruge oameni,
familii, societãþi întregi, dar dacã gândeºti cã faci bine, e
totul în regulã. Sã comiþi cele mai sadice crime cu zâmbetul
pe buze! În schimb, dacã îi salvezi cuiva viaþa, dar îi tragi
câteva înjurãturi în gând, eºti pierdut, ai ratat nemurirea.
– Da, aºa e.
– Scuzã-mã cã-þi spun, dar e o tâmpenie. Nu pot fi
de acord deloc, dar absolut deloc, cu prostia asta.
– Sã-þi ceri iertare lui Dumnezeu, cãci faþã de el huleºti.
El are altã logicã decât noi.
– Nu cumva aceastã nepotrivire de logicã a fãcut ca
omul sã eºueze? E ca ºi cum ai face o panterã, animal
carnivor, ºi ai închide-o într-un þarc cu fân. Logica noastrã
ne spune cã vegetalele sunt mai bune decât carnea, fiindcã
nu sunt cancerigene. Dar logica ei, a panterei, îi spune…
Ce-i spune? Poate trãi ea dupã logica noastrã, când e
fãcutã dupã o cu totul altã logicã?
Dante îl priveºte cu o sclipire ciudatã în ochi ºi
întoarce capul. Un copil trece pe trotuar, izbind cu pantoful
o cutie de conserve goalã.
(Fragment din romanul Maimuþe în haremul nopþii)

Liviu Ioan STOICIU
O încurcãturã de minte
(III. Niºte “caþavenci”)
Omul-de-ocarã n-a mai ieºit demult în Parcul Carol
din Bucureºti, singurul care-i place cu adevãrat, vine
singur ºi se aºazã la rãdãcina unui pom impozant, pe malul
lacului. Stã aici cu ochii în gol, sãptãmânal, vara – rar se
concentreazã ºi se uitã în apa murdarã, plinã de broaºte,
buruieni ºi gunoaie, sau priveºte femeile din bãrcile care
plutesc, mai aproape sau mai departe de locul unde e el,
sau se uitã la cer, printre crengi... E convins cã va veni
zilnic pe aici, dupã ce se va pensiona – dacã nu va muri
pânã atunci. Fiindcã n-are de gând sã apuce pensia, la ce
i-ar folosi? Doar pentru a contempla lumea? Pe când lumea
asta nu mai are nevoie de el, e clar... De parcã mai conteazã
ceva. Dupã ce a aflat cã valurile tsunami din zona Sumatra,
produse de cutremurul de 9 grade din ocean, a ucis 50.000
de copii, pe puþin (din cei 350.000 de morþi), a înþeles cã
sfârºitul lumii poate veni în orice clipã, nu are importanþã
faptul cã lumea merge mai departe, nici cã se nasc în
continuare copii. El mereu s-a iluzionat cã o datã ce se
nasc ºi se bucurã de viaþã copiii, e imposibil sã aibã loc o
apocalipsã. Prostii...
Are acelaºi traseu ºi azi, nu se abate de la el,
picioarele îi merg înainte – intrã pe poarta de la fântâna cu
zodii, face la dreapta pe alei, urcã un pic ºi coboarã la lac,
exact la pomul impozant, unde se aºazã pe rãdãcini. Acest
automatism îi adânceºte impresia cã se repetã în tot ce
face ºi trãieºte, senzaþia de “deja vu” îi justificã inclusiv
comportamentul de a scrie în vis pentru ziarul Cotidianul
(unde a semnat 13 ani ºi dintr-odatã s-a renunþat la
serviciile lui, dupã ce Academia Caþavencu a cumpãrat
50 la sutã din acþiuni ºi i-a preluat activitatea editorialã în
totalitate), datându-ºi articolul politic “19 octombrie 2004”,
deºi el îl scrie în 12 aprilie 2005 deja... Trec lunile ºi el mai
e încã pe aici. De ce? Nu-i plânge nimeni nici prezenþa,
nici lipsa, e complet indiferent tuturor. Oare? De ce-i joacã
feste memoria? Scrie sau nu în vis? Visul îi întreþine senzaþia
de “deja vu”? De ce are senzaþia de “deja vu” când scrie
în realitate? Cu siguranþã, când scrie o ia razna creierul lui,
n-are cum sã se stãpâneascã... A citit cã “atunci când
anumite persoane care se confruntã cu un sentiment de
deja vu încep sã se îndoiascã de felul în care percep
realitatea înconjurãtoare, neuropsihologii considerã cã
mica greºealã, amplificatã de latura conºtientã a gândirii
proprii, le permite sã întredeschidã o poartã închisã ce le
crispãri
161
bloca accesul spre subconºtient”... Întotdeauna a dat vina
pe subconºtient, el e vinovat de toate. Inclusiv de faptul
cã nu mai ºtie pe ce lume este, de fapt. Dumnezeu cu mila.
Ei ºi?
În drumul spre Parcul Carol, a cumpãrat ultimul
numãr din sãptãmânalul România literarã, pe care-l
citeºte pe Internet, de fiecare datã cu întârziere, dupã cel
deschide la chioºc atunci când apare ºi rareori îi atrage
atenþia vreun text, sã merite sã-l cumpere ºi sã-l pãstreze
(are apartamentul plin de reviste literare ºi de ziare, þinute
pânã când se va hotãrî sã taie din ele ce-l intereseazã ºi sã
le arunce). L-a cumpãrat acum fiindcã i-a atras atenþia un
text al lui Constantin Þoiu. Formidabil, Constantin Þoiu
are aceeaºi frustrare ca el – deºi el e nevizibil, pe când
Constantin Þoiu... ce personalitate! Înseamnã cã nu e
bolnav la cap, cum a crezut. Ce a pãþit el, a pãþit ºi
Constantin Þoiu, chiar dacã la alt nivel, Constantin Þoiu
semnând de la venirea lui Octavian Paler director onorific
la ziarul Cotidianul. Pe când Omul-de-ocarã era de la
înfiinþarea ziarului prezent cu semnãtura, se confunda cu
ziarul Cotidianul, practic... ªi a fost aruncat ca o mãsea
stricatã de noii patroni de la Academia Caþavencu, Doru
Buºcu ºi Ioan T. Morar... Nu-i vine sã creadã cã ºi
Constantin Þoiu suferã, o fi având ºi domnia sa sindromul
Omului-de-ocarã, de “deja vu”, scriind azi ºi datând
articolul cu ziua când a fost îndepãrtat de la ziarul
Cotidianul? Constantin Þoiu subliniazã cã a fost exclus!
Ce mãgari... Nu poate sã creadã. În ultimii ani, înainte de a
fi cumpãrat de “caþavenci”, se stabilizase semnãtura
“tabletei de scriitor”, pe prima paginã a Cotidianului,
astfel: luni, N. Balotã, marþi ªtefan Aug. Doinaº, miercuri,
C. Þoiu, joi N. Breban ºi vineri Omul-de-ocarã (o vreme a
semnat, sâmbãta, Dumitru Þepeneag, dar cunoscutul
scriitor de la Paris a renunþat, intrat în conflict cu un titular
al acestei rubrici; în pagina de culturã avea o rubricã a lui,
sâmbãta, Marin Mincu, care a publicat la sfârºitul anului
2004 o carte cu articolele sale apãrute aici). Le-a zis-o
Constantin Þoiu, îºi spune în barbã Omul-de-ocarã, îl
desfiinþeazã ºi pe Octavian Paler... Nerãbdãtor, Omul-deocarã,
o datã aºezat pe rãdãcina copacului impozant, pe
lac, deschide paginile revistei cumpãrate, România
literarã ºi reciteºte la rubrica “Prepeleac” a maestrului
Constantin Þoiu:
“Nu ºtiu ce-ar fi spus publicistul I.L. Caragiale dacã,
în epoca lui, vreunul din confraþii sãi cunoscuþi ar fi fost
excluºi tam-nesam de la un ziar la care ei ar fi scris de mult
timp, fãrã sã li se explice nimic.
De scuze, nu mai vorbesc. Sau mãcar sã li se fi
adresat mulþumiri pentru colaborãrile avute, cu regretul
cã direcþia ziarului respectiv înnoindu-se, totul ar fi cãpãtat
altã orientare. Se întâmplã. Normal!
Dar sã nu sufli o vorbuliþã... Iatã o dovadã nu numai
de lipsã de educaþie, dar ºi de proastã creºtere crasã.
De când suntem liberi, parcã suntem mai mitocani
ca niciodatã. Ca ºi cum nouã acesta ne-ar fi fost felul; dar,
din lipsã de libertate, nu-l puteam dovedi din plin.
Or, acum este cel mai fericit moment sã profitãm,
dând frâu liber bãdãrãniei!
Nu-l cunosc pe noul june-prim al noului Cotidian.
Cu a sa figurã tenebroasã de anchetator de lume bunã,
proaspãt ºcolit (a, e o þintã falsã, îºi spune iar în barbã
Omul-de-ocarã, se referã la Robert Turcescu, redactorul
ºef, nu la “caþavencii” Doru Buºcu ºi Ioan T. Morar,
“patronii”, adevãraþii sforari ai “noului” Cotidian, cei ce
au aruncat la coº “vechii” colaboratori-scriitori de la

162 crispãri
Cotidianul; pãcat cã a greºit þinta Constantin Þoiu, Robert
Turcescu e doar un om de paie acolo, lipsit de
verticalitate), despre scris, el totuºi trebuie sã afle ce spune
Caragiale: Toþi suntem iritabili; expresivi, sunt numai
unii...
Cu aceastã ocazie, cum mi se întâmplã, îi luai mãsura.
Dânsul e un activist de modã nouã, cu ochi rimelaþi. Un
personaj. Cãruia un bun prozator i-ar putea asigura
nemurirea. Nici Dinu Pãturicã nu fusese o simplã ficþiune
– mai întâi, el a existat în carne ºi oase!
Se mai spune, apoi, mai de mult, cã eu aº avea darul
premoniþiunii, verificat. Corect. Dacã aºa-i, nu-i vãd bine
pe imprudenþi.
Oricât aº întoarce-o eu ºi aº învârti-o, ajung tot la
vorba clasicã a lui nea Iancu: Niºte moftangii, mon ºer!
*
În vechiul Cotidian, scriam tabletele noastre de
scriitori, N. Balotã, N. Breban ºi cu mine. Nu ºtiu dacã
ceilalþi doi au fost anunþaþi sau nu ne azvârlirã pe toþi
laolaltã ca pe niºte mãsele stricate. Ce m-a frapat pe mine
este cã o laºitate generalã puse stãpânire pe ceilalþi ziariºti
din generaþiile mai vechi, care au continuat sã semneze,
fãrã sã le pese de excluºi. Halal!... (A, banul a închis gura
tuturor, maestre, vorbeºte singur Omul-de-ocarã; acum îl
atinge direct pe Octavian Paler, fiindcã e singurul scriitor
din “vechiul” Cotidian care semneazã ºi în “noul”
Cotidian. Restul ziariºtilor “mai vechi” care continuã sã
semneze în “noul” Cotidian nu conteazã, trec precum
apa la canal când plouã)
Sã fie gazetarul oare totdeauna ceva... sub un
veritabil scriitor?”
Am încheiat citatul, “Prepeleacul” maestrului
Constantin Þoiu continuã în România literarã 13 / 2005
cu... un fragment din ultimul articol scris de domnia sa,
datat cu o lunã înainte de alegerile generale de anul trecut
pentru ziarul Cotidianul, care n-a mai apãrut, fiindcã ziarul
a fost cumpãrat de “caþavencii” pomeniþi mai sus... Ce
parodie, Constantin Þoiu îl ridicã în slãvi pe Caragiale la
rubrica sa, când scrie de “noul” Cotidian, fãcând intuitiv
aluzie la patronii lui de la... Caþavencu-personajul (cel din
titlul foii sãptãmânale Academia Caþavencu, repet, care a
cumpãrat Cotidianul lui Ion Raþiu ºi i-a deturnat destinul,
postmortem). Dacã ºi Constantin Þoiu a avut acelaºi gust
amar al trãdãrii, dupã o colaborare de câþiva ani la
Cotidianul, ce sã mai spunã el, Omul-de-ocarã, care a
colaborat 13 ani, de la înfiinþarea acestui ziar... Cã e vorba
de o altã orientare datã ziarului? Sã fim sobri, azi e doar un
ziar de pripas, obedient, la cheremul Puterii, a ajuns ºi el
un “liberalo-democrat” precum Caþavencu al lui Caragiale,
te pomeneºti...
Omul-de-ocarã priveºte atent în apa lacului din
Parcul Carol, îºi aminteºte de o întrebare a lui de astã varã,
lãsatã fãrã rãspuns: de ce-or fi stând broaºtele cãlare,
unele pe spatele altora? Fac sex sau sunt puii lor cei de
deasupra? Sau sunt cãrate broaºtele bãtrâne,
neputincioase... Cât trãieºte o broascã? Uite, cã nu s-a
gândit la asta pânã acum... Dacã o sã mai ajungã pe acasã,
o sã se caute niºte informaþii despre broaºtele din România
de pe lac, pe Internet, pe “Google”, aceastã incredibila
enciclopedie care a desfiinþat cãrþile documentare... Dintrodatã,
îl atrage apa, nu-ºi mai poate desprinde ochii din
lac. E o vrajã... Ce impuls i-a transmis textul lui Constantin
Þoiu? E un mesaj subliminal în el? Mai ºtii – poate,
lehamitea de viaþã. Dacã s-ar arunca în apã, n-ar pãþi nimic,
la mal nu e adâncã, poate mai spre centrul lacului... Omulde-ocarã
nu ºtie sã înoate, ar trebui sã închirieze o barcã.
De unde? A venit timpul sã-ºi încheie iar socotelile cu
aceastã lume? E ceva ciclic... Simte dinlãuntrul lui un
impuls distructiv de necontrolat, nu-ºi explicã mecanismul.
Are dintr-odatã emoþii extraordinare, sufletul i s-a ridicat
pânã în gât – vrea sã-l pãrãseascã mai repede, sau e speriat
de gândul sinuciderii, reîncolþit brusc? Are emoþii negative,
din pãcate... Oricum, nimic nu mai meritã pe lumea asta,
demult ºi-o tot subliniazã... Omul-de-ocarã e sufocat
efectiv de emoþia gândului cã s-ar sinucide acum, aici,
înecat în lacul Parcului Carol. N-a auzit pânã azi sã se fi
înecat cineva în acest lac... Nodul în gât îl sufocã. κi
aminteºte cã emoþiile “tãcute”, neexprimate, care se duc
direct în... guºã, în tiroidã. Ar trebui acum sã urle, sã strige,
sã scape de emoþia gândului sinuciderii, dar nu
îndrãzneºte... Tulburãrile de tip anxios sau depresiv
afecteazã grav tiroida. Toate bolile au la bazã manifestãri
psiho-emoþionale: reprimarea dorinþei de a da glas acestor
porniri, de a te exterioriza... “Dacã omul ar da frâu liber
pornirilor interioare ºi s-ar elibera de emoþiile negative,
acestea nu ar ajunge sã se acumuleze în planul psihoemoþional,
generând senzaþiile de jenã, nod în gât ºi
dificultate la înghiþire. Reprimarea repetatã a emoþiilor duce
în final la apariþia leziunilor în planul fizic: noduli, chisturi,
guºã”... Omul-de-ocarã îºi þine mâna dreaptã la gât, se
maseazã. Parcã toatã energia pozitivã i s-a scurs în pãmânt.
Închide ochii. Acolo unde e, la jumãtate de metru de apã,
la rãdãcina copacului impresionant de pe lac, nu e vãzut
de nimeni. Eventual, puºtii pe rotile, de pe podul majestuos,
care duce la Monumentul Eroilor, l-ar putea observa dintro
parte, dar e prea departe sã se sesizeze... Înghite a câta
“pastilã de somn”? Aþipeºte, nici nu-ºi dã seama când.
Are parte de acelaºi vis tembel, cã scrie pentru Cotidianul
– e revoltat în vis, dar e fericit, totodatã, nu înþelege cum
se poate, ºtie sigur cã e un vis tãmãduitor de data asta,
subconºtientul i-a dat de gol cã e pentru ultima oarã când
va mai avea acest vis în care scrie pentru un ziar
conservator care a murit, Cotidianul lui Ion Raþiu, de
fapt. Chiar asta i se sublinia, “ziarul lui Raþiu a murit,
învaþã-te o datã cu gândul”.
Omul-de-ocarã e în vis la o masã sub cerul liber, întro
grãdinã – seamãnã cu aceea a casei pãrinteºti. Doamne,
ce i-ar plãcea sã moarã aici, în vis... Aude la difuzorul
casei, un aparat de muzeu, pãstrat din copilãrie, o relatare
politicã despre pregãtirea campaniei electorale, aude ºi
data în care e el acum în vis, 19 octombrie 2004. Scrie de
mânã articolul pentru Cotidianul, la aceastã masã, sub
cerul liber – a ºi uitat sã mai scrie de mânã un articol
politic, din 2000 scrie direct numai la computer, înainte
scria direct numai la maºina de scris. Din 1990 scrie articole
politice, înainte de Revoluþie nu avea acces în presã...
Chiar scrie? Þine minte ºi virgulele puse acum, în vis.
Totuºi, nu e el cel ce scrie. O fi îngerul lui pãzitor care
scrie? A auzit, mai nou, cã îngerii sunt extratereºtrii vãzuþi
în farfurii zburãtoare, de fapt, asta o susþin cei din ultima
generaþie ce citesc Noul Testament cu lupa, cu judecãþi
preconcepute...
Cine e duºmanul demagogiei electorale
Încerc sã-mi pãstrez cumpãtul, vãzând cã “alternativa
la PSD+PUR”, alianþa PNL-PD n-are argumente credibile
în programul ei viitor de guvernare, atunci când e întrebatã
de unde ia resurse sã acopere dublarea sau triplarea

salariilor ºi pensiilor, promise (ºi îmbunãtãþirea realã a
nivelului de trai). Rãmân de fiecare datã siderat când îl
aud pe Cãlin Popescu Tãriceanu (viitor premier, nu?), cã
resursele vor fi fãcute rost prin... scoaterea uriaºei
economii subterane la suprafaþã. Personal, chiar nu înþeleg:
sã aibã alianþa PNL-PD memoria atât de proastã, sau
mizeazã pe mintea scurtã a românului? E bãtãtor la ochi.
În campania electoralã din 1976 a CDR se susþinea exact
acelaºi lucru, îndeosebi Emil Constantinescu fãcând caz
de asta în mod agasant – cã bani-grãmadã sunt, resursele
pentru îmbunãtãþirea nivelului de trai (singura care
conteazã pentru marele electorat; ca ºi creºterea
veniturilor la stat, bunã sã acopere cheltuielile publice
într-atât, încât sã avem bugetari bogaþi) sunt în economia
subteranã, pe care o vom scoate la suprafaþã, bla-bla, ºi
sã vedeþi atunci trai pe vãtrai. Mi-e groazã sã-mi mai
amintesc de dezastrul guvernamental din anii 1997-2000,
patronat ºi de PNL-PD (recunoscute azi într-o alianþã de
succes, alternativã la PSD+PUR), când nu numai cã n-a
fost scoasã la suprafaþã economia subteranã, dar procentul
ei a crescut la 40 la sutã din PIB (conform SRI).
Cine mai poate sã creadã în 2004 în aceastã bazaconie
a scoaterii la suprafaþã a economiei subterane (a lichidãrii
evaziunii fiscale, a mafiei ºi crimei organizate globalizate),
care sã asigure creºterea nivelului de trai în România? Îmi
pare rãu pentru propagandiºtii electorali ai PNL-PD, dar
mai pragmatici sunt propagandiºtii PSD+PUR, care promit
sã facã rost de bani în plus la buget prin micºorarea cifrei
astronomice a arieratelor, a datornicilor la stat mãcar (e o
cifrã comparabilã cu aceea a evaziunii fiscale, de 40 la
sutã din PIB). Cum prostim electoratul?
Zilele trecute chiar m-a fãcut sã râd faptul cã uniunea
PSD+PUR ºi “alternativa” ei, alianþa PNL-PD, au
conºtientizat pericolul intrãrii în blocaj demagogic în plinã
campanie electoralã, datoritã... Fondului Monetar
Internaþional (în spatele lui stând ºi Comisia Europeanã,
care ne monitorizeazã, aºa, tacit). Dintr-odatã, toate
promisiunile ireale fãcute de ele cu... triplarea salariilor, de
pildã (inclusiv a salariului minim, de mãrimea cãruia depind
toate ajutoarele de stat sociale) au cãzut în deriziune. Asta,
din cauza acordului guvernamental cu FMI: ratificarea lui
în Parlament având sã desfiinþeze “o mare parte din temele
electorale de impact”, mãrirea salariilor cãzând din start.
FMI se împotriveºte constant, de ani de zile, sã se
mãreascã substanþial salariile în România (nici nu se pune
problema dublãrii sau triplãrii lor, Doamne fereºte, dar nu
se aprobã nici creºterea lor cu 50 la sutã), sã fie sigur cã
nu explodeazã iar inflaþia în România ºi cã macrostabilitatea
nu e datã peste cap. Nu mai pun la socotealã faptul cã
perspectiva dublãrii sau triplãrii salariilor va alunga toþi
investitorii care au venit în România sã se bucure de forþa
de muncã ieftinã. FMI cere în continuare îngheþarea
salariilor, nicidecum dublarea sau triplarea lor (care, altfel,
sunt perfect necesare: ne-ar mai apropia, cât de cât, de
salariile din Uniunea Europeanã)! Din contrã, FMI cere
creºterea preþului la energie (gaze ºi curent electric) ºi
limitarea la maximum a cheltuielilor bugetare... Bineînþeles,
memorandumul guvernamental semnat de Guvernul
României cu FMI are prevederi care se referã la urmãtorii
doi ani (îngheþarea salariilor ºi creºterile de preþ la energie)!
Deci, campania electoralã (a tuturor partidelor) ar trebui
ajustatã pe prevederile acestui memorandum cu FMI –
promisiunile fãrã acoperire nu vor face decât sã ridice pe
cele mai înalte culmi minciuna ºi politicianismul.
crispãri
163
Dupã ce a terminat de scris, Omul-de-ocarã a recitit
articolul ºi subconºtientul i-a dat de gol faptul cã se
gãseºte în 12 aprilie 2005 în realitate, acum, când viseazã
cã scrie ce am consemnat mai sus. Aºa se face cã-ºi dã
singur dreptate, cã a scris intuitiv în 19 octombrie 2005
ceea ce trebuia, confirmându-se dupã mai mult de patru
luni de guvernare nouã, cu PNL-PD la Putere... În vis,
Omul-de-ocarã, adormit fãrã sã vrea la rãdãcina copacului
impozant de pe malul lacului din Parcul Carol din Bucureºti,
s-a întins cu capul pe masã, sub cerul liber, într-o grãdinã
care semãna cu aceea de la casa lui pãrinteascã, din Adjud,
ºi... a adormit. Adicã a adormit în vis. Ce chestie, se
gândeºte, Omul-de-ocarã e adâncit în douã straturi de
somn. Frumos... I-ar plãcea sã nu se mai trezeascã
niciodatã, sã viseze când doarme în vis cã doarme ºi tot
aºa, sã se înmulþeascã straturile de somn din vis pânã
într-atât, încât subconºtientul Omului-de-ocarã sã se
predea învins. În orice caz, asta a ºi þinut sã facã, e un
exerciþiu de sondare în profunzimile lui. Într-unul din
aceste vise mai mici din visul cel mare de acum a înghiþit
mai multe pastile de somn, de diazepam cu vodcã, sã-ºi
bea minþile în vis, sã doarmã ºi sã nu se mai trezeascã din
vis! Sã sondeze în strãfundurile lui pânã la capãt, gata!
A doua zi, dimineaþa, Omul-de-ocarã a fost gãsit de
mãturãtori, fãrã cunoºtinþã, la rãdãcina pomului important
din Parcul Carol. L-au luat drept un beþiv intrat în comã.
Înghiþise mai multe “pastile de somn” deodatã. A fost
îngrijit la un spital, unde ºi-a revenit din comã ºi a fost
trimis acasã. Acum are impresia cã s-a nãscut a doua oarã,
curãþat pe dinlãuntru ºi de amintirea ziarului Cotidianul.
E... îndrãgostit. O minune! Nu-ºi poate explica de ce e
îndrãgostit, aºa, fãrã nici un motiv, fãrã sã aibã pe cineva
lângã el. Nu se mai gândeºte decât la o femeie fãrã chip.
De ce femeie sã se agaþe, sã dea o formã îndrãgostirii lui?
Are în minte, ascunsã, o iubitã de a lui care a dispãrut fãrã
un cuvânt în 2002, poate cã ar trebui sã o ia de la zero cu
ea, sã-ºi ºteargã memoria. Ar ºti unde sã o gãseascã, dar
orgoliul nu-l lasã. Nu, mai bine lipsã, e o femeie tânãrã
dificilã, care face experimente, nematurizatã, de ce sã se
lege iar la cap?
Epilog
Semnãtura Omului-de-ocarã poate fi întâlnitã azi în
ziarul Curentul (unde a gãsit un prieten ºi se mirã, fiindcã
el ºtia cã n-are prieteni, sã nu se deoache, primeºte mai
mulþi bani pe colaborare decât primea pentru 12 articole
politice pe lunã de la ziarul Cotidianul, deºi publicã în
Curentul numai douã articole pe lunã, la pagina de Opinii).
ªi-a mai revenit la normal, dispreþuieºte amintirea
Cotidianului ºi a regãsit-o pe iubita dispãrutã în anul
2002, pur ºi simplu reapãrutã din senin, din iniþiativa ei –
între Omul-de-ocarã ºi ea fiind legãturi de neînþeles, el
crede cã sunt paranormale, prin ANSA (a apelat la un
profesionist în aºa ceva, nu ºtie ce înseamnã ANSA) a
aflat cã s-au iubit în altã viaþã ºi asta explicã relaþia lor
pasionalã inconºtientã devastatoare, deºi-i despart 31 de
ani... Altfel, Omul-de-ocarã e convins cã va trãi pânã la
adânci bãtrâneþi nefericit, cã aºa i-a fost dat, având o
“karma” (nici asta nu ºtie ce înseamnã, de fapt, dar îi place
sã reþinã asemenea cuvinte) care-l perfecþioneazã în
suferinþã...

164
Ioan Irineu FÃRCAª
Sfânta Euharistie: ut unum sint!
Se spune cã acum câþiva ani un ziarist occidental a
cerut unui Patriarh rãsãritean, aflat în vizitã la Roma, sã
defineascã în câteva cuvinte Biserica al cãrei Întâistãtãtor
este. Patriarhul i-a rãspuns: “Este o Bisericã ce celebreazã
Sfânta ºi Dumnezeiasca Liturghie!” Acest rãspuns a fost
cu siguranþã surprinzãtor pentru interlocutor, obiºnuit sã
considere ca mai caracteristice pentru viaþa Bisericii treburi
mai active cum ar fi, de pildã, cateheza, misiunile în
strãinãtate, operele de caritate, cãminele pentru bãtrâni,
spitalele, ºcolile, etc. ªi totuºi, rãspunsul bãtrânului
Patriarh nu trebuie, sau nu ar trebui, sã ne surprindã deloc.
El indicã simplu rolul predominant jucat de Liturghie în
viaþa creºtinului: Biserica este Bisericã atunci când stã de
veghe în faþa lui Dumnezeu, celebrând Sacramentele
Unicului Sãu Fiu prin strãvechile ritualuri transmise de
pãrinþii noºtri, prin credinþã.
1. Cerul pe pãmânt ºi pãmântul în cer
Dupã aºa-numita Cronicã a lui Nestorie, în anul
987 bulgarii (musulmani), germanii (de tradiþie
bisericeascã latinã), evreii ºi grecii au încercat fiecare
sã-l convingã pe prinþul Vladimir din Kiev sã adopte
credinþa lor ca religie a poporului sãu. Atunci când
prinþul ºi-a convocat sfãtuitorii ca sã-ºi exprime ºi ei
pãrerea lor, aceºtia i-au spus: “Tu ºtii, o prinþe, cã nici
un om nu huleºte ceea ce are ci mai degrabã laudã.
Dacã doreºti sã te asiguri despre credinþa lor, ai slujitori
la dispoziþie. Trimite-i sã se informeze despre ritul
fiecãruia ºi despre felul în care îl adorã ei pe Dumnezeu”.
Vladimir primi sfatul lor ºi trimise emisari. Când aceºtia
s-au întors la Kiev, i-au prezentat prinþului vizitele:
liturgia musulmanilor nu i-a impresionat, iar în
moscheile lor mirosea urât. În ceea ce îi priveºte pe
germani, i-au vãzut celebrând multe ceremonii în
bisericile lor, dar nu au gãsit în ele mãreþie. Când însã
au ajuns în Biserica Sfânta Sofia din Constantinopol ºi
au vãzut cum este adorat Dumnezeu – mãrturisesc
emisarii – “nu am mai ºtiut dacã suntem în cer ori pe
pãmânt. Cãci pe pãmânt nu existã o astfel de splendoare
ºi o astfel de frumuseþe, iar noi nu ºtim cum sã o descriem.
ªtim numai cã Dumnezeu locuieºte printre acei oameni,
iar Liturgia lor este mai frumoasã decât ceremoniile
celorlalte neamuri, cãci nu putem uita o astfel de
frumuseþe” 1 .
Aceastã istorisire, cu siguranþã, nu are un temei
istoric. Dar, ca de obicei, ea ascunde un adevãr profund:
de fapt, Sfânta ºi Dumnezeiasca Liturghie, ce a trezit
admiraþia trimiºilor lui Vladimir, nu avea un caracter
misionar. Nu era o interpretare a credinþei orientatã
spre cei de dinafarã, spre cei ce nu cred, ci era cu totul
înrãdãcinatã în credinþã. Cu alte cuvinte, ceea ce i-a
convins pe emisarii Prinþului din Kiev de adevãrul
credinþei celebrate în Dumnezeiasca Liturghie nu a fost
un fel de argumentaþie raþionalã ale cãrei motivaþii le-
via crucis
au apãrut mai iluminatoare decât cele ale altor religii.
Ceea ce i-a impresionat a fost celebrarea Tainei ca Tainã
care, mergând dincolo de orice discuþie, de orice
argument raþional, a fãcut sã strãluceascã minþii
puterea adevãrului. Dumnezeiasca Liturghie nu a fost
ºi nu este gânditã pentru a îndoctrina pe alþii, pentru a
se arãta altora în mod acceptabil, capabil sã-i întreþinã
ºi sã-i facã sã se simtã bine. Ceea ce a impresionat ºi ne
impresioneazã în ea este tocmai lipsa absolutã a oricãrui
scop, faptul cã ea este celebratã numai pentru Dumnezeu
ºi nu pentru spectatori. Liturghia nu este un spectacol
cu public mai mult sau mai puþin bine realizat. Unica sa
intenþie este de a fi înaintea lui Dumnezeu ºi pentru
Dumnezeu “jertfã vie, sfântã, bineplãcutã Lui” (Rom.
12,1).
În lumina celor spuse, a vorbi, aºa cum s-a vorbit
începând cu anii ’50, de Liturghie misionarã, de
Liturghie conceputã stând la birou, este un discurs
cel puþin ambiguu ºi problematic. În multe medii de
liturgiºti ea a dus în mod excesiv la a face din
caracterul instructiv al Liturgiei ºi din înþelegerea
ei ºi de cãtre cei de dinafarã, criteriul primar al
modului de celebrare: “nu voi spune duºmanilor Tãi
taina ta”, nu voi spune celor de dinafarã mãreþia
Tainei tale, Doamne, “nici sãrutare îþi voi da Þie ca
Iuda” - spunem noi înainte de primirea Sfintei
Cuminecãturi. Chiar ºi teoria conform cãreia
alegerea modului de celebrare a Liturghiei ar trebui
sã se facã plecând de la puncte de vedere pastorale,
sugereazã aceeaºi eroare antropocentricã. Liturghia
este atunci fãcutã cu totul pentru oameni, este pusã
în serviciul transmiterii de doctrine, este consideratã
un instrument de construire ºi de edificare a
comunitãþii, o simplã metodã de socializare între
creºtini. Unde este aºa, se vorbeºte poate încã de
Dumnezeu, dar acolo, în realitate, Dumnezeu nu mai
are nici un rol. Este vorba numai de încercarea
disperatã de a veni în întâmpinarea oamenilor, de ai
încânta ºi de a le satisface exigenþele. În acest fel nu
este învigoratã ºi hrãnitã nici o credinþã, cãci
celebrarea credinþei are de-a face cu Dumnezeu ºi
numai acolo unde cercetarea “Rãsãritului Celui de
Sus” se face simþitã, numai acolo unde “tace tot
trupul” ºi orice cuget omenesc se retrage cu respect
reverenþial faþã de “Împãratul împãraþilor ºi Domnul
domnilor”, se naºte acea credibilitate ce face loc
credinþei ºi în cei de dinafarã 2 .
2. De la Cum crezi aºa te rogi! la Cum te rogi aºa
crezi!
Dupã cum se ºtie, în luna octombrie se încheie Anul
Euharistic proclamat de Sfântul Pãrinte, de veºnicã
pomenire, Ioan Paul al II-lea. Cu aceastã ocazie Suveranul
Pontif a adresat episcopilor, preoþilor ºi credincioºilor
catolici Scrisoarea Apostolicã Mane nobiscum, Domine
(Rãmâi cu noi, Doamne). Aici, la paragraful 17, se exclamã:
“Mare tainã, Euharistia! Tainã care trebuie sã fie înainte
de toate bine celebratã”, iar câteva rânduri mai încolo,
pãstorii de suflete sunt îndemnaþi “sã se angajeze în acea

catehezã ‹‹mistagogicã››, atât de îndrãgitã de Sfinþii
Pãrinþi ai Bisericii, care ajutã la descoperirea valenþelor
gesturilor ºi cuvintelor din Liturghie, ajutându-i pe
credincioºi sã treacã de la semne la tainã ºi sã implice în
ea întrega lor existenþã”. Acest îndemn papal ar trebui
luat în seamã ºi pus în practicã!
Sã ne imaginãm cã astãzi un Pãrinte al Bisericii, de
pildã Chiril al Ierusalimului (†387) sau Ambrozie al
Milanului (†397) sau chiar Maxim Mãrturisitorul (†662), ar
asista la un curs academic despre Sfânta Euharistie, sau
ar lectura un tratat ºtiinþific despre Venerabilul Sacrament
scris în ultimele patru secole. Probabil nu ar înþelege mare
lucru ºi, dezorientat, bãtrânul Pãrinte ar cugeta întru sine:
“Eu, nu l-aº fi prezentat în felul acesta!”. Dacã în teologia
treimicã sau în cristologie, Pãrinþii Bisericii, mai ales în
secolele IV-V, nu se temeau sã se întrebe asupra Tainei lui
Dumnezeu, asupra relaþiilor intratreimice, asupra unirii
ipostatice, asupra comunicãrii însuºirilor, etc., cu privire
la Taina Sfintei Euharistii ei împãrtãºeau o viziune
kath’holon (catolicã, globalã), evitând sã investigheze
asupra posibilelor modalitãþi prin care pâinea ºi vinul
devin trupul ºi sângele Mântuitorului Isus Cristos.
Altfel spus, înainte de a vorbi în cuvinte alese ºi
complicate despre Sfânta Euharistie ei o celebrau în
Dumnezeiasca Liturghie înþeleasã ca “Liturghie a
Bisericii”. Ce înseamnã asta? Ce înseamnã cã Sfânta
Euharistie era înþeleasã de Sfinþii Pãrinþi ºi trebuie înþeleasã
de ºi de noi ca “Liturghie a Bisericii”? Înseamnã cã poporul
lui Dumnezeu nu este numai deopotrivã îndreptãþit cu
preotul, dar participarea sa este indispensabilã pentru
sãvârºirea ºi chiar validitatea Liturghiei. Dacã suntem cu
puþinã bãgare de seamã, observãm cã toate rugãciunile
Liturghiei, cu excepþia rugãciunii din timpul imnului
Heruvic, sunt la persoana întâi plural. Preotul “vorbeºte
în numele credincioºilor, nu numai al sãu propriu ºi nu
numai pentru sine, ci ca «gurã a Bisericii», respectiv ca
«limbã a comunitãþii bisericeºti» al cãrei «Amin» este
constitutiv pentru celebrarea euharisticã” 3 . “Îþi mulþumim
pentru Liturghia aceasta pe care ai binevoit sã o primeºti
din mâinile noastre, deºi stau înaintea Ta mii de arhangheli
ºi zeci de mii de îngeri”, se spune, de pildã, în anafora
Liturghiei Sfântului Ioan Gurã de Aur, înainte de “Sfânt,
Sfânt, Sfânt e Domnul Savaot”.
Celebrarea Sfintei Euharistii înþeleasã ca „Liturghie
a Bisericii” mai înseamnã cã ea trebuie celebratã de cãtre
toþi preoþii împreunã cu tot poporul lui Dumnezeu. De
aceea nu trebuie sã ne surprindã cã practica Bisericii vechi
era ca în aceeaºi zi ºi într-un singur loc sã se celebreze
doar o singurã Euharistie. Scopul acestei practici era
asigurarea posibilitãþii ca toþi credincioºii dintr-un loc
(parohie sau enorie) sã se împãrtãºeascã din aceeaºi Sfântã
Euharistie, realizând existenþa lor bisericeascã ºi unitatea
tuturor mãdularelor trupului local al Bisericii. Se
demonstreazã astfel nonsensul sau nefirescul Liturghiilor
particulare, de pildã Liturghiile celebrate de preot singur
sau Liturghiile celebrate pentru familii, pentru copii, pentru
studenþi, pentru bolnavi, pentru bãtrâni, etc. Orice practicã
de acest fel pericliteazã grav catolicitatea comunitãþii
euharistice.
Dezorientarea Pãrinþilor, amintitã mai sus, ar fi aºadar
via crucis
165
de sorginte metodologicã cãci, mai ales în teologia
sacramentalã, metoda devine conþinut, iar celebrarea
Sfintei Euharistii premerge reflexiei sistematice asupra ei.
Tratarea Sfintei Euharistii înafara strãvechiului ritual al
Dumnezeieºtii Liturghii, transmis de pãrinþii noºtri, pe care
noi avem obligaþia sã-l transmitem cu fidelitate creatoare
urmaºilor, a dus la instaurarea în teologie a unei noi ºi
strãine metodologii euharistice: o «metodologie
speculativã» ce pleacã exclusiv de la textele doctrinare,
înþelese ca o serie de adevãruri obligatorii de crezut, pe
care teologii, în cursul secularelor dispute, s-au strãduit
sã le elaboreze, sã le armonizeze ºi sã le sistematizeze. Pe
scurt: o metodologie ce pleacã de la lex credendi, izolatã
de originarul ºi naturalul sãu humus care este ritualul.
Aplicarea acestei metodologii a fãcut ca teologia sã piardã
din vedere dimensiunea dinamicã a Euharistiei ºi sã o
reducã la o viziune staticã, speculativã ºi devoþionalã.
Acestei metodologii speculative, obiectivizante ºi
paralizante, fãcutã din raþionamente plecând de la
raþionamente, noi vedem opunându-i-se metodologia
catehezelor mistagogice dragi Pãrinþilor Bisericii (Teodor
din Mopsuestia, Chiril al Ierusalimului, Ambrozie din
Milano, etc.), fãcutã în ritual ºi plecând de la ritual,
preocupatã sã introducã creºtinul, printr-o înþelegere
orantã, în tainã (“sã implice în ea întreaga lor existenþã” 4 ),
iar nu sã sistematizeze taina, ucigând-o. Pe scurt: o
metodologie ce pleacã de la lex orandi, fidelã axiomei
“Cum te rogi aºa crezi!” (Legem credendi lex statuit
supplicandi 5 ) ºi nu invers “Cum crezi aºa te rogi!” 6 .
3. Ut unum sint!
Acum, aplicând metodologia catehezelor
mistagogice recomandatã de Sfântul Pãrinte Ioan Paul al
II-lea, sã întrebãm mistagogul: «Quid est quod dicitur
eucharistia?». Ce ne spune rugãciunea euharisticã despre
Euharistie? Ne va spune oare cã noi celebrãm Sfânta ºi
Dumnezeiasca Liturghie pentru a-L putea întâlni pe Isus,
frãþiorul nostru ºi prietenul inimii noastre? Ne va spune
oare cã noi celebrãm Sfânta ºi Dumnezeiasca Liturghie
pentru a ne satisface nevoile spirituale? Pentru asta e
suficient sã celebrãm mai puþin ºi sã consacrãm mai mult.
Sau ne va spune oare cã noi celebrãm Dumnezeiasca
Liturghie pentru a-L adora pe Isus prezent în Preasfântul
Sacrament? Pentru asta avem Binecuvântarea Euharisticã.
Mistagogul ne va rãspunde simplu: «Accipite quae sunt
verba!» (Luaþi cuvintele, luaþi rugãciunea euharisticã!) ºi
veþi descoperi cã noi celebrãm Sfânta ºi Dumnezeiasca
Liturghie cu un scop mai înalt ºi mai profund. Care este
acesta? «Accipite quae sunt verba!».
Aºadar, sã luãm aminte la ce ne spune rugãciunea
euharisticã despre motivul pentru care noi celebrãm Sfânta
Liturghie: “Încã aducem Þie aceastã jertfã cuvântãtoare
ºi fãrã vãrsare de sânge, ºi cerem ºi ne rugãm ºi ne plecãm
în faþa Ta: trimite Spiritul Tãu cel Sfânt peste noi ºi peste
aceste daruri ce sunt puse înainte, ºi fã adicã pâinea
aceasta cinstit Trupul Cristosului Tãu ºi ce este în potirul
acesta cinstit Sângele Cristosului Tãu, prefãcându-le cu
Spiritul Tãu cel Sfânt”. Aceastã rugãciune din anafora
Liturghiei Sfântului Ioan Gurã de Aur, ne spune mai întâi

166
cã termenii cererii euharistice sunt doi: noi ºi darurile,
apoi ne ajutã sã înþelegem cã prefacerea
(transubstanþierea) pâinii ºi a vinului în trupul ºi sângele
Mântuitorului Isus Cristos nu este scopul ultim al cererii
euharistice ci ea este subordonatã transubstanþierii
noastre, adunãrii noastre într-un singur trup eclezial 7 .
Aºadar, teologia euharisticã, plecând de la lex orandi, nu
numai cã pune în relaþie de interdependenþã cele douã
trupuri ale lui Cristos (trupul sacramental si trupul eclezial),
ci nu ezitã sã subordoneze trupul sacramental (darurile,
pâinea ºi vinul), trupului eclezial (noi, credincioºii): “Pâinea
pe care o frângem nu este, oare, împãrtãºirea cu trupul lui
Cristos? Cã o pâine, un trup suntem cei mulþi; cãci toþi ne
împãrtãºim dintr-o pâine” (1Cor.10, 16-17). Iar Didahia
sau Învãþãtura celor doisprezece Apostoli ne oferã poate
cea mai frumoasã descriere a Sfintei Euharistii ca icoanã a
sinaxei (adunãrii) de la sfârºitul timpurilor a fiilor lui
Dumnezeu împrãºtiaþi pe faþa pãmântului: “Dupã cum
aceastã pâine frântã era împrãºtiatã pe munþi ºi fiind
adunatã a ajuns una (unul), tot aºa sã se adune Biserica
Ta de la marginile lumii în Împãrãþia Ta” 8 . “Biserica face
Euharistia” 9 prin preoþii sãi, respectând “porunca
mântuitoare” “Faceþi aceasta întru pomenirea Mea!” (Lc.
22,19), dar ºi “Euharistia face Biserica” 10 . Prin urmare
cererea de transformare ºi de adunare a noastrã într-un
singur trup eclezial este cererea fundamentalã a rugãciunii
euharistice 11 . Precum Euharistia este una, tot aºa ºi noi
sã fim una, în Cristos!
4. Ubi peccata, ibi multitudo!
Aceastã adunare a noastrã într-un singur trup ºi
într-un singur loc este precizatã ulterior de rugãciunea
anaforei: “Ca sã fie celor ce se vor cumineca spre trezirea
sufletului (gr. népsis indicã echilibrul relaþional), spre
iertarea pãcatelor, spre împãrtãºirea Sfântului Spirit
(comuniunea eschatologicã cu Sf. Spirit ºi prin acþiunea
Sf. Spirit), spre plinirea (gr. pléroma) împãrãþiei cerurilor,
spre îndrãznirea cea cãtre Tine (gr. parresía înseamnã
putinþa de a spune tot, libertate de cuvânt), iar nu spre
judecatã sau spre osândã”. Dintre aceste expresii cea
asupra cãreia aº vrea sã mã opresc este “iertarea
pãcatelor”. În ce sens Euharistia iartã pacatele? Face ea
oare concurenþã neloialã Tainei Sfintei Spovedanii? O face
oare inutilã? Cu siguranþã, nu!
Atunci când vorbim despre pãcat trebuie sã
distingem douã dimensiuni: o dimensiune moralã, adicã
cea prin care creºtinul încearcã sã-ºi cântãreascã propriile
pãcate, ºi care constituie obiectul Tainei Spovedaniei sau
al unui bun examen de conºtiinþã ºi o dimensiune
teologicã, adicã cea prin care creºtinul înþelege pãcatul
ca pãcat strãmoºesc, ca fapt ºi izvor de a-relaþionalitate
ºi de non-comuniune 12 . În momentul celebrãrii euharistice
comunitatea este chematã sã vindece cea de a doua
dimensiune a pãcatului, dimensiunea teologicã.
“Ubi peccata sunt, ibi est multitudo”, spunea
Origen 13 . Fidel acestei idei origeniene, Sfântul Maxim
Mãrturisitorul considera pãcatul strãmoºesc ca o separare,
o fragmentare ºi o împrãºtiere a firii omeneºti. În timp ce
Dumnezeu lucreazã neîncetat în lume pentru a duce totul
via crucis
la unitate, din cauza pãcatului sãvârºit de om “firea cea
una a oamenilor” s-a fãrâmiþat în mii de bucãþi, iar omenirea,
ce trebuia sã constituie un întreg armonios unde
deosebirea între ce este al meu ºi ce este al tãu sã nu fie în
opoziþie, a devenit un furnicar de indivizi cu tendinþe
violente ºi discordante 14 . Iar Sfântul Augustin, într-un
interesant fragment în care se percep încã rezonanþele
unui vechi mit, dã în mod simbolic o explicaþie
asemãnãtoare: “Este adevãrat cã însuºi numele Adam,
scris în greceºte, prefigureazã universul. De fapt, el este
compus din patru litere ADAM, iar aceste patru litere, în
greceºte, sunt iniþialele celor patru pãrþi ale lumii:
Anatholén (Rãsãritul), Dysin (Apusul), Árkton (Miazãzi)
Mesembrían (Miazãnoapte). Iatã Adam: acel Adam care
s-a împrãºtiat în toata lumea. A trãit, este adevãrat, într-un
singur loc, dar a cãzut ºi, ca rupt în bucãþi, a umplut de
fãrâmiturile lui lumea întreaga” 15 . Dacã mulþi dintre Pãrinþii
Bisericii ºi multe din cântãrile noastre bisericeºti amintesc
de mântuirea lui Adam este pentru cã vãd în mântuirea lui
condiþia necesarã pentru mântuirea întregului neam
omenesc. Noul ºi ultimul Adam, Mântuitorul Isus Cristos,
rãstignindu-se pe cruce, ale cãrei patru braþe reprezintã
cele patru pãrþi ale lumii, restaureazã ºi adunã întru Sine
uni-versul (spre unul) ºi pe toþi oamenii.
La lumina acestor interpretãri patristice ale pãcatului
strãmoºesc sã ne întrebãm ce înseamnã cã noi devenim
un singur trup eclezial prin cuminecarea cu trupul
sacramental a lui Cristos? Inseamnã cã noi trebuie sã
eliminãm toate componentele de a-relaþionalitate ºi de
egoism prezente în noi, înseamnã cã noi trebuie sã intrãm,
încã de pe acum, sã luam parte la comuniunea Sfinþilor,
fãrã a pãrãsi societatea pãcãtoºilor. Adunarea într-un
singur trup eclezial, ce este cerutã pentru cei ce se
cuminecã (Cuminecãturã – comuniune) cu trupul
sacramental, este o adunare ce prefigureazã ºi anticipeazã
marea adunare de la sfârºitul timpurilor.
Adunarea într-un singur trup eclezial a celor ce se
cuminecã cu trupul sacramental trebuie sã fie o adunare
(eschatologicã), în continuã creºtere ºi cãlãtorie
„mãrturisind cã pe pãmânt ei sunt strãini ºi cãlãtori” ºi „cã
ei îºi cautã lor patrie”, dorind cu dor „una mai bunã, adicã
pe cea cereascã” (Evr. 11,13-15). Aceastã situaþie
itinerantã a trupului eclezial spre „Rãsãritul Cel de sus”
este ilustratã ºi de arhitectura bisericilor noastre în formã
de navã cãlãtoare pe valurile istoriei lumii: ”Marea vieþii
vãzând-o ridicându-se de viforul ispitelor, la limanul Tãu
cel lin alerg cercând mântuire, scoate din stricãciune viaþa
mea, mult Indurate!”. Cârma acestei nave este altarul
orientat spre rãsãrit de unde aºteptãm cu rãbdare sã rãsarã
„Soarele dreptãþii, Cristos Dumnezeul nostru”: „pe când
noi toþi privim spre rãsãrit în timpul rugãciunilor, puþini
sunt aceia care ºtiu cã în felul acesta cãutãm spre vechea
patrie, apre paradisul pe care l-a sãdit Dumnezeu în Eden,
care se aflã la rãsãrit” 16 .
5. Sinaxa timpului
Trupul eclezial trebuie sã cãlãtoreascã aºadar,
pe marea vieþii “prin rãbdare” (Rom.8,25): „Rãbdaþi spre
înþelepþire” (Evr. 12,7). Sfântul Irineu din Lion spune cã

Adam a pãcãtuit prin faptul cã s-a grãbit, prin faptul cã nu
a avut rãbdare, nu a avut înþelepciunea sã le facã pe toate
la vremea lor. Grãbindu-se, el a frânt unitatea timpului ºi la
fãrâmiþat în trecut, prezent ºi viitor. Astfel, ºi în experienþa
noastrã de oameni care trãim dupã pãcatul lui Adam, timpul
este fãrâmiþat împãrþindu-se inevitabil în trecut, prezent ºi
viitor, într-o succesiune care, din pricina morþii, nu poate
fi inversatã. Viitorul vine, fiziologic, dupã trecut ºi prezent.
Dar ce se întâmplã într-un timp dezrobit din aceastã
fãrâmiþare, prin biruinþa asupra morþii? În acest caz viitorul
nu mai este rupt de prezent ºi de trecut. Dimpotrivã, el
este cel care dã sens prezentului ºi trecutului. Într-un timp
dezrobit de fãrâmiþare, noi ne putem aduce aminte de viitor:
“Aducându-ne aºadar aminte de aceastã poruncã
mântuitoare ºi de toate cele ce s-au fãcut pentru noi: de
cruce, de mormânt, de învierea cea de a treia zi, de suirea
la ceruri, de ºederea de-a dreapta, de a doua ºi preamãrita
iarãºi venire. Ale Tale dintru ale Tale, Þie îþi aducem de
toate ºi pentru toate”. Este firesc sã ne aducem aminte de
evenimente ce au avut loc în trecut (cruce, mormânt,
înviere, suire la ceruri, ºedere de-a dreapta), dar a ne aduce
aminte de un eveniment ce încã nu a avut loc (“a doua ºi
preamãrita iarãºi venire”) se poate explica numai mutândune
într-un timp în care fãrâmiþarea ºi succesiunea
obligatorie a celor trei momente ale timpului (trecut, prezent
ºi viitor) au fost vindecate. În Sfânta ºi Dumnezeiasca
Liturghie timpul fãrâmiþat de Adam prin pãcat, se unificã
ºi se adunã, dar nu devine prezent ci viitor, devine “ziua
cea fãrã de sfârºit, care nu cunoaºte searã nici a doua zi,
acel veac netrecãtor ºi fãrã sfârºit” 17 .
Aº vrea sã concluzionez expunerea acestor gânduri
citând o apoftegmã patristicã: “Odatã un novice ºi-a
întrebat pãrintele spiritual: Pãrinte, când va fi sfârºitul
lumii? Bãtrânul i-a rãspuns: Când vor dispãrea cãrãrile
dintre oameni!”. Þinând seama de cele spuse mai sus, noi
am putea rãspunde tânãrului novice: Sfârºitul lumii va fi
atunci când va dispãrea Sfânta Euharistie, Cãrarea cãrãrilor,
spre Dumnezeu, spre noi înºine ºi spre ceilalþi. Tot acum
noi am mai putea da “rãspunsul bun” (1Pt. 3,15) ºi
întrebãrii: Pentru ce celebrãm Sfânta ºi Dumnezeiasca
Liturghie? Noi celebrãm Sfânta ºi Dumnezeiasca Liturghie
“Pentru pacea a toatã lumea, pentru bunãstarea sfintelor
lui Dumnezeu Biserici ºi pentru unirea tuturor”, Pentru
„ca toþi sã fie una (ut unum sint), dupã cum Tu, Pãrinte,
întru Mine ºi Eu întru Tine, aºa ºi aceºtia în Noi sã fie
una, ca lumea sã creadã cã Tu M-ai trimis” (In.17, 21).
Note:
1 Cf. R.F. TAFT, Oltre l’oriente e l’occidente, Lipa, Roma
1999, 154
2 Cf. BENEDICT al XVI-lea (Joseph Ratzinger), La
comunione nella Chiesa, San Paolo, Cinisello Balsamo (Milano)
2004, 93-97
3 Cf. K.Ch.FELMY, Dogmatica experienþei ecleziale,
Deisis, Sibiu 1999, 253 - 257
4 IOAN PAUL al II-lea, Mane nobiscum, Domine, 17
5 Aceastã expresie face parte dintr-un Compendiosus
Indiculus referitor la delicata problemã a raportului dintre
libertate ºi har, redactat împotriva semipelagianilor. Autorul ne
informeazã cã se va limita la acele mãrturii pe care el le recunoaºte
via crucis
167
ca autoritare, adicã la declaraþiile Pontifilor Romani ºi a unor
Concilii africane recunoscute ºi aprobate ulterior de Sfântul
Scaun. Astãzi cercetãtorii sunt de acord în a recunoaºte în
Prosperus din Aquitania, secretarul Papei Leon cel Mare în
jurul anului 435, pe redactorul acestui Indiculus. Cf. DS 238.
6 Cf. C. GIRAUDO, Eucaristia per la Chiesa, Gregorian
University Press, Roma 1989, 1-33
7 Sã ne aducem aminte cã termenul folosit de Biserica
veche pentru a desemna Sfânta Liturghie era synaxis, sinaxã,
adunare într-un singur loc. Nu întâmplãtor pãrintele A.
SCHMEMANN, în inspirata sa carte, Euharistia. Taina
Impãrãþiei întituleazã primul capitol Taina Adunãrii.
8 Invãþãturã a celor doisprezece Apostoli IX, 4, în
Scrierile Pãrinþilor Apostolici, Editura Institutului Biblic ºi de
Misiune al B.O.R., Bucureºti 1979, 29
9 H. de LUBAC, Meditazione sulla Chiesa, Jaca Book,
Milano 1993, 82
10 H. de LUBAC, Meditazione sulla Chiesa, Jaca Book,
Milano 1993, 95
11 Cf. C. GIRAUDO, Eucaristia per la Chiesa, Gregorian
University Press, Roma 1989, 437-452
12 Cf. C. GIRAUDO, Eucaristia per la Chiesa, Gregorian
University Press, Roma 1989, 602-606
13 In Ezechiel, IX, 1: “Ubi peccata sunt, ibi est multitudo,
ibi schismata, ibi haereses, ibi dissensiones. Ubi autem virtus,
ibi singularitas, ibi unio, ex quo omnium credentium eratcor
unum et anima una”.
14 MAXIM MÃRTURISITORUL, Cele patru sute de
capete despre dragoste, 71, în Filocalia, II, Humanitas, Bucureºti
1999, 63
15 SANT´ AGOSTINO, Esposizioni sui Salmi, III, Cittá
Nuova, Roma 1976, 357
16 Sf. VASILE CEL MARE, Despre Sfântul Spirit,
Editura Institutului Biblic ºi de Misiune al B.O.R., Bucureºti
1988, 80
17 Sf. VASILE CEL MARE, Despre Sfântul Spirit,
Editura Institutului Biblic ºi de Misiune al B.O.R., Bucureºti
1988, 81

168
Valentin CHIFOR
Monica Lovinescu ºi “pactul
autobiografic”
„…acum cã avem biografia în urma noastrã”.
(I.Negoiþescu)
Monica Lovinescu ºi-a petrecut viaþa la Paris într-o
nesfîrºitã parantezã româneascã, dedicîndu-ºi existenþa
unei Românii fictive. În Franþa ea s-a aclimatizat fãrã
dificultãþi (nu s-a simþit nici metec, nici francez); provenea
dintr-o dublã culturã ºi dublã limbã, asimilate în copilãrie.
Tatãl diaristei, criticul impresionist E.Lovinescu era un
„produs” al spiritualitãþii franceze – ºi-a susþinut
doctoratul la Sorbona; mama a fost profesoarã de francezã.
Departe de þarã fiica criticului s-a dedicat ideologiei,
politicii (comandament al evenimenþialului bulversat al
secolului 2o), deºi s-ar fi putut dedica exclusiv muzicii,
cãrþilor, artei. Mult timp destinul ei s-a confundat cu
emisiunile postului „Europa liberã” (colaborare începutã
în 1960, dupã moartea mamei); viaþa i s-a dus pe înregistrãri,
ziare, campanii în favoarea dizidenþei ºi români în…trecere.
Autoarea a trãit astfel frenetic, pasionant, i-a fost mai
uºor astfel, dar ia lipsit mereu rãgazul de a se întîlni cu
ea însãºi. Nicãieri nu transpare însã nici un lamento. Tîrziu,
în anii ’90, dupã ce etapa „undelor scurte” a rãmas în urmã
ea va interveni prioritar pe evenimente, nu pe cãrþi (sau
cu totul rar), consemnînd totul într-un jurnal, fie ºi brut,
stil alb, dar nu mai puþin percutant.
Dacã în tulburãtoarele-i memorii (La apa
Vavilonului, 2 volume, 1999, 2001), ingenios „ jurnal în
jurnal ”, predominanþa Eului decidea tonalitatea confesivã
a relatãrii, în masivul ei Jurnal (deocamdatã 5 volume,
aproape 2000 pagini: vol.I-2002; vol.II-2003; vol.III-2003;
vol.IV-2004; vol.V-2005) M.Lovinescu tinde sã omitã tot ce
þine de „pactul autobiografic”, cu celebra sintagmã a lui
Lejeune. Împotriva autocenzurii severe - exces de luciditate,
spirit critic – în text irup brusc „fîºii de trecut”, reconstituite
în conformitate cu mecanismul proustian al memoriei
involuntare. Întîlnindu-se în imposibilitatea „pactului
autobiografic” cu alþii, diarista crede cã nu te poþi povesti
„fãrã a pune în chestiune certitudinea acestei povestiri”.
„O viaþã nu e o biografie, ci o suprapunere de cliºee
biografice” conchide, de aceea jurnalul îl concepe doar ca
o agendã, pentru a regãsi firul întîmplãrilor ºi al oamenilor.
Recitindu-ºi tîrziu Jurnalul din anii 1945-46 textul o
dezamãgise într-atît încît aruncase la coº majoritatea
paginilor: „Sunt furioasã pe adolescenþa mea stupidã”. O
socoate preþioasã ºi ridicolã. Retrospectiv se percepe ca
fiind disgraþios de sentimentalã ºi narcisicã. Lucidã ºtie
ca a început sã existe intelectual de pe la 4o de ani, astfel
încît detestã iritarea sentimentaloidã a însãilãrilor
prozastice din tinereþe…Un atare decalaj de percepþie
provine din revizitarea în 1995 a Jurnalului din anii 1941-
1947. Precum în memorii ºi în jurnal tehnica adoptatã
coincide cu sfidarea cronologiei, un perpetuu du-te-vino
temporal ºi corectarea trecutului de/prin comentariul
prezentului (prezentul realitãþii exilului ºi al convulsionatei
atmosfere pre ºi postdecembriste), intersectat de un întreg
tezaur afectiv sumbru, decis de o traumã necicatrizatã (rana
morþii mamei). Fapt esenþial, deºi nu recurge la teoretizãri
prim-plan
fastidioase (prin eventual recurs la Lejeune, Barthes,
Jünger), M.L. cu toate cã trateazã cu mefienþã speþa
jurnalului (ca ºi Ierunca de altfel) a þinut totuºi unul în
adolescenþã ºi tinereþe, întrerupt apoi douã decenii, reluat
însã sistematic din 1981 (ulterior etapei radiofonice de la
„Europa Liberã”). Însemnãrile recentului jurnal acoperã,
cu nesemnificative întreruperi, intervalul 1981-1997 cu
pagini „scrise despre ºi pentru alþii”, dar constituindu-se
într-una din cele mai semnificative mãrturii ale unui exil
asumat exemplar, din care Monica Lovinescu revine
temporar în þarã dupã 4o de ani. Se reîntoarce dupã 1989
pentru memoria… mamei. În afara acestei componente
filial - afective jurnalul ne oferã o imagine creditabilã a
exilului românesc la Paris, concomitent a realitãþii din þarã,
în afara cãreia primul devine incomprehensibil .
Intimul – istm îngust
Jurnalul destinat publicãrii este un op de ficþiune –
aserþiune banalã. Confesiunea este o formã ficþionalã
distinctã, de aceea este situatã în acelaºi plan retoric cu
romanul, bunãoarã (vz. Nortroph Frye, Anatomia criticii,
1972 ). „Majoritatea autobiografiilor se nasc din impulsul
creator, ficþional deci, de a selecþiona numai acele
evenimente ºi experienþe din viaþa unui scriitor care pot
alcãtui un tipar bine structurat” scrie teoreticianul
canadian. Confesiunea (id est jurnalul) este deci o formã
de prozã ficþionalã. Orice jurnal autentic (autenticitate,
vrea sã zicã sinceritate, deci… minciunã frumoasã) este o
operã de ficþiune în mãsura în care naratorul nu este deloc
creditabil în calitatea sa de instanþã rostitoare a adevãrului
„aºa cum a fost”. E textul Monicãi Lovinescu un astfel de
jurnal, adicã o operã literarã ? Este ea cu adevãrat un
diarist ? Da, în mãsura în care trauma morþii mamei (jurnalul
ar fi putut fi modalitatea catharticã a ieºirii din criza
declanºatã de pierderea fiinþei dragi ) vascularizeazã fie ºi
aleator textul, deoarece “ fîºiile de trecut ” dureroase
irup, ies la suprafaþã din loc în loc. Eul nu poate fi suprimat.
La M.Lovinescu intervine un voit embargo asupra
intimului (rolul castrator instaurat de decenþa suferinþei),
deºi de regulã jurnalul dezvãluie ceea ce este ascuns,
secret, chiar venial din existenþa cuiva… Cum diarista se
fereºte de orice patetism (marile suferinþe nu se spun, nu
se scriu, se trãiesc !) reticenþele ei sînt explicabile
(povestirea sfîrºitului tragic al mamei apare doar ca un
rîvnit comandament filial de perpetuare a memoriei,
cenzurat de conºtiinþa unei incapacitãþi auctoriale -
legitimarea scripturalã a sinceritãþii liminare, virtute a
genului). Dacã nu repudiazã efectiv genul (a þinut totuºi
un imens jurnal, fie ºi cu rol de aide-mémoire), Monicãi
Lovinescu îi displac în schimb însemnãrile foarte intime,
nu se regãseºte în ele. Reconstituirea fictivã a dramei
Mamei viza desigur stratul sufletesc cel mai adînc al
amintirii…Îi este greu sã se apropie de zonele tulburi unde
zace culpabilitatea faþã de cea care i-a dat viaþã. Rana
morþii mamei, obsedantã, e mereu deschisã, încît autoarea
e persecutatã emoþional de gîndul de a-i evoca calvarul,
socotind cã avea drept la memoria publicã tocmai pentru
cã fiica a iubit-o preamult…O reþine mereu teama de
lacrimogen. Este Monica Lovinescu un diarist convins ?
Sinceritatea ei e „viciatã” exclusiv de obsesia incapacitãþii
de a ficþionaliza convingãtor trãirea ei de fiicã… mortificatã
psihologic de moartea atroce a Mamei. Tensiunea
confesiunii, cîtã e, vine din mereu reluatul recurs la aceastã
traumã necicatrizatã… Despre detenþia mamei vorbeºte/
scrie prima oarã în 1982, fiinþa care a avut o atitudine

exemplar de intransigentã ºi care s-a lãsat sã moarã ca sã
nu-i fie ºantajatã fiica… (securitatea încercase s-o
ºantajeze pentru ca M.L. sã devinã agenta lor; instituise
interdicþia de a i se da îngrijiri în spital, deºi avea hidropizie).
Închisoarea mamei e pentru diaristã cel mai greu preþ
existenþial, de care nu se poate vindeca nici dupã patru
decenii. Prinos al recunoºtinþei filiale diarista indicã marja
tezaurului intelectual-afectiv cu care a fost dãruitã: pe
filierã maternã a moºtenit vitalitatea îndîrjitã, pe cea paternã
tot restul, în afara Operei. Marele critic i-a transmis
sentimentul zãdãrniciei care, invaziv, încorporeazã ºi
judecata criticã despre sineºi. Toatã risipirea ei freneticã
– înregistrãri, emisiuni, cronici – nu o asimiliazã, onest, cu
o Operã, precum aceea a criticului E.Lovinescu care are o
postumitate glorioasã. O atare sumeþire de autor îi este
strãinã… De altfel evocarea tatãlui nu lipseºte din jurnal.
Copila care era se mira cã-n afara ºedinþelor Cenaclului
sburãtorist, a plimbãrii prin Ciºmigiu, a frecventãrii
cinematografului sau teatrului, pãrintele nu accepta nici o
invitaþie. Unele lecturi (Agendele „Sburãtorului”) îi
dezvãluie singurãtatea tatãlui, încît i se face milã ºi dor de
el. La o jumãtate de veac dupã eveniment îºi reaminteºte
(în 1993) vestea morþii tatãlui, cînd a bîntuit-o un gînd
suicidar, dar ºi tãria de a nu plînge la înmormîntare, avîndo
reazem, lîngã ea , pe mama… Ea pãstreazã în minte ºi
incinerarea criticului, sicriul deschis, acordurile
beethoveniene din Simfonia a V-a, indisociabile de
ceremonia de la Crematoriul bucureºtean. Realitatea
convulsionat-anarhicã din þarã (suntem în 1990) îi mînjeºte
amintirile, Paradisul pierdut. Întîmpinatã entuziast, nu
departe de delir (interviuri, emisiuni la televiziune, bãi de
juventute, primiþi la GDS, Editura Humanitas, Muzeul
Þãranului Român, Uniunea Scriitorilor, dar ºi la Piatra
Neamþ, Fãlticeni, Suceava, la mãnãstiri sau pe traseul
Timiºoara, Sibiu, Pãltiniº, Rîmnicu-Vîlcea) revenise în
România (în anii 1990, 1993, 1994, 1996, 1997) dupã o
parantezã existenþialã de patru decenii pentru a-ºi
regãsi…mama, nu pentru scriitorimea românã, cum s-ar
putea presupune. Imaginar Eul diaristei se proiecteazã în
trecut. Un singur nume, uneori, vocea cuiva la talefon îi
readuc toate imaginile – chipul pãrinþilor, salonul unde
luau cafeaua, peisajul din Moldova. Un moment muzical
Mozart o aruncã brusc spre plaja trecutului de la Marea
Neagrã. Pe ecranul memoriei „revede” locuri familiare –
strãzi, grãdini, casa pãrinteascã etc. De altfel momentul-
ºoc al cãlãtoriei în Moldova e popasul la Fãlticeni – revede
biroul tatei, iar în cimitir simte cã o vor podidi
lacrimile…Revelaþiile puternice (negative, multe) îi dau
ghies: raiurile interioare ale amintirii sunt violent
bulversate, unele nu departe de senzaþia de irealitate:
locatarul apartamentului din Bucureºti al lui Lovinescu
(farsã a istoriei) este propriul anchetator al mamei,
profanatorul ei… E nãpãditã efectiv de prezenþa copilãriei
în concordanþã cu mecanismul memoriei involuntare
(spaima primului bombardament etc.): „Mi-e brusc un dor
frenetic de propriul trecut pentru care, la Paris stînd, miam
petrecut existenþa tot la Bucureºti”, noteazã în 1992.
Cineva îi scrie ºi ea „revede” instantaneu plaja de la
Mangalia, vuietul mãrii, digul, soarele, mama sub cort.
Altãdatã retrospecþia afectivã include prietene de
odinioarã (Mãriuca Vulcãnescu, Lily Teodoreanu etc.).
Ecourile adolescenþei („nostalgii pãguboase”) sunt
diverse: reamintirea drumului în compania unor cerchiºti
spre casa lui Blaga (1947), dedicaþia (unica) pe care tatãl io
oferise pe traducerea Odiseii; se revede la premierele
prim-plan
169
teatrelor bucureºtene, copilã, alãturi de mama la Paris etc.
Împotriva afirmaþiei cã stã în raporturi dificile cu madlena
proustianã, imaginile se îmbulzesc, cînd se reîntîlneºte cu
unii Lovineºti, cînd i se aratã fotografii (una de la nunta
mamei), cînd cunoaºte pe o co-deþinuta a aceleia care io
„reînvie”, cînd urcã scara din Bulevardul Elisabeta a
casei pãrinteºti etc. Deºi patetizeazã rar (decenþa, calda
inteligenþã a adevãrului, o anchilozã mentalã o reþin) totuºi
un anumit tip de digresiuni sentimentaloide îºi aratã capul,
atunci când retrãieºte nostalgiile copilãriei paºii ei tineri
rãmînînd pierduþi undeva între bulevardul Elisabeta,
Universitate, Calea Victoriei, Ciºmigiu, ªosea, careu magic
din geografia actualã a Bucureºtilor. Trãieºte în felul
acesta obsesia proustianã a „timpului regãsit”. Pentru a-
ºi reînrãdãcina efectiv memoria, tip de „împropietãrire”
afectivã, ea va reuºi, dupã multiple avataruri sã-ºi
recupereze în 1997 apartamentul pãrintesc (minimã
„reparaþie” moralã) pentru a-l transforma în Casa memorialã
„E. Lovinescu”. Chiriaºul-securist, procuror militar, prezent
ºi la procesul Ceauºeºtilor, încercase sã „cumpere” casa
victimei sale. Tîrziu, în 1991, redeschide „Dosarul” mamei,
arestatã în 1958 (devenise un simplu numãr matricol).
Citeºte ultimele ei scrisori. E obsedatã de memoria ei, încît
gest filial recuperator întemeiat pe iubire, doreºte sã-i
dedice o carte. Deºi arestarea ºi moartea mamei în
închisoare e o traumã nevindecabilã, diarista recunoaºte
neputinþa sa auctorialã, incapacitatea de a-ºi struni… epic
tumultul, refuzînd cãderea în patetic, lacrimogen. Pentru a
ficþionaliza convingãtor acest întunecat tezaur afectiv iar
trebui geniu, dar n-are, recunoaºte, nici mãcar talentul
de povestitor al lui P.Goma sau A. Makine în a-ºi
transfigura pãrinþii. În acest fel visata Cartea Mamei
rãmîne un proiect eºuat, deºi prin sacrificiul ei în închisoare
i-a dãruit de douã ori viaþa. Cartea trebuia sã fie o
„reconstituire” inerent subiectivã, vroind sã reaminteascã
cum a murit, asasinatã în fond, profesoara de francezã
Ecaterina Bãlãcioiu, intelectuala demnã care a fost, eroina
care a devenit în închisoare… Efectiv îi este ruºine cã nu
ajunge sã-i facã dreptate mamei, nu doar practic (tentativa
de a scoate din apartament un reprezentant al represiunii
care i-a instrumentat dosarul pentru o condamnare de 18
ani !), ci ºi scriptural fiindu-i greu sã scrie despre ea. De
abia în 1996,1997 autoarea va retrãi infernul kafkian al
mamei prin lectura Dosarului de la SRI a celei condamnatã
la temniþã grea pentru „activitate de spionaj împotriva
RSR”, „discuþii duºmãnoase” etc. Cum mama devine
pentru ea „simbolul suferinþei sub comunism”
imposibilitatea de a o evoca, veritabilã angoasã („ªi azi e
ca o boalã”; „…mã dizolvã literalmente, nu sunt bunã de
nimic”) vine din preocuparea de a-i oferi mãcar „mormântul
unei cãrþi”. Îi gãseºte doar titlul: trece tramvaiul (sintagma
revenea mereu în rapoartele de ascultare), practic este
incapabilã sã-i consacre fie ºi un capitol, sarcinã care va
reveni Jelei Doina. Cartea ei emoþionantã reconstituind
istoria asasinatului Ecaterinei Bãlãºoiu-Lovinescu
(arestarea, ancheta, procesul, boala neîngrijitã, ºantajul,
moartea) este receptatã de diaristã ca un „neaºteptat dar”,
mama ca personaj central fiind redatã admirabil, recunoaºte
fiica. I-a înlesnit de altfel investigaþia oferindu-i fotografii,
mãrturii ale unor codeþinute, dosarele de la SRI (fotocopii)
cu rapoartele de urmãrire ºi ascultare obþinute cu
concursul lui Mihai Pelin, Geta Dimisianu, Stelian Tãnase,
Lucia Hossu-Longin (Monica Lovinescu refuzã însã
întâlnirea cu Virgil Mãgureanu). Mulþime de semne aparent
insignifiante (autoarea în braþele mamei la 12 ani, un

170
abonament C.F.R. al mamei, o scrisoare a ei cãtre soþia lui
V.Streinu etc.), dar ºi demersurile disperate (apelul
zadarnic la uºa politicienilor francezi, tentativa-limitã prin
recursul la sprijinul liderului comunist N.S.Hruºciov întru
eliberarea ei), asociate gândului intolerabil, obsesiv al
nedreptãþii, dau seama, fie ºi fragmentar, aleatoriu de
dimensiunea subteranã a aisbergului afectiv al diaristei,
prin care ea încalcã mereu „pactul autobiografic”. Tocmai
pe aceastã contradicþie interioarã fertilã creºte literaritatea
jurnalului, virtuþile estetice ale celor mai multe însemnãri.
„Fîºiile de trecut” irup necontrolat în contrast cu
parcimonia premeditatã cu care ea consemneazã
„sentimentele” personale. E excedatã inclusiv de lungimea
zisului jurnal ( o spune autoironic), obstinatã în a nota
mulþime de mãrunþiºuri. Abandonase autoreferenþialitatea,
registrul confesiv o datã cu narcisismul adolescenþei (
tîrziu aruncã la coº primele jurnale) ºi mania tinereþii de a
amplifica problemele. Pentru mult timp va abandona însãºi
ideea de jurnal, pe care-l va relua mai mult sub formã de
agendã în 1977, în plinã miºcare Goma (noteazã mereu
faptul brut: întîmplãri ºi oameni). De atunci a continuat
sã-l scrie din inerþie ºi „sete de memorie”, deºi se îndoieºte
de rostul jurnalului. Obsedatã sã nu scrie decît în cliºee,
noteazã în el doar „fapte exterioare mie”, dar intimul, fie ºi
deturnat îºi pretinde dreptul la legitimare… narativã. Din
imensa registraturã a jurnalului cea mai mare parte
ilustreazã în stil voit alb evenimente, realitãþi social-politice
extranee, autobiograficul fiind sever diminuat.
Tabloul politico-social…
Cum existenþã autoarei a fost confiscatã de
implicarea politicã ca anticomunistã ferventã, ea este
atentã la eºichierul politic internaþional. Fãrã ca atari
referinþe sã abunde în jurnal ea înregistreazã represiunea
din Polonia (arestarea liderilor Solidaritãþii), situaþia criticã
a dizidentului Saharov, scurtcircuitarea tãcerii impuse
postului „Europa Liberã” al cãrui birou parizian a fost
închis în 1992, sfîrºitul comunismului în U.R.S.S. în 1991
(implozia Imperiului Comunist ar fi cel mai considerabil
eveniment de la cãderea Imperiului Roman încoace). Exultã
ca în momentul cãderii Zidului Berlinului, ca la
evenimentele din 1989: „Suntem uimiþi cã am trãit destul
pentru a asista la sfîrºitul unui coºmar socotit
interminabil”. Cum locuieºte de o viaþã la Paris ea practicã
normal critica, nu crede cã supradimensioneazã
Occidentul (îi evocã uneori laºitatea), dar nici nu
subestimeazã Estul în general, România în particular.
Diarista deplorã stîngismul iremediabil al intelectualitãþii
pariziene: persistenþa dogmei marxiste pânã în anii ’70,
pentru ca o datã cu demarxizarea galopantã de dupã iluzia
sã renascã, finalmente însã gustul zãdãrniciei persistã
prin fantomele „socialiste” din imaginarul celor mulþi. E
adepta unui proces al comunismului, înfuriatã de
tratamentul diferit la care e supus în Vest fascismul ºi
comunismul, cele douã totalitarisme genocidare, socotind
împreunã cu Bernard - Henri Lévy ºi F.Furet etc. cã
Holocaustul ºi Gulagul trebuie abordate nediscriminatoriu
pentru instituirea crimelor, epidemiei ideologice, într-un
necesar act redemptoriu pentru memorie (adoptarea legii
lustraþiei, torþionarii de ieri nefiind inculpaþi). Deºi
subliniazã incapacitatea intelectualului român de a se
preocupa de fenomenul totalitar sau tocmai de aceea
preþuieºte puþinele tentative recuperatoare de memorie (
Smaranda Vultur etc.). Cu toate cã trãieºte pe malurile
Senei ai impresia cã M.Lovinescu n-a pãrãsit nici o clipã
prim-plan
þara (cuplul Monica ºi Virgil Ierunca fac exasperarea
Securitãþii, ºtiindu-i atît de bine informaþi, socotiþi „inamicii
numãrul 1” ai þãrii), încît ea radiografiazã exact întregul
tablou social-politic din România: situaþia explozivã din
anii ’80 (rãzmeriþe, greve), contextul de „ciumã a lui
Caragea”, atmosfera ubuescã sau orwellianã, avînd ceva
între Kafka ºi Caragiale, seria referinþelor comparatiste
venind preponderent dinspre literaturã. Din spiritul vremii
nu lipseºte spionajul rocambolesc (afacerea Tãnase-
Goma), scandalul „Meditaþia Transcendentalã”,
persecutarea dizidenþilor, trimiterea unor agenþi de
influenþã (bomba Pordea, afacerea Caraman, tentativa de
asasinat cãreia-i cade victimã diarista însãºi etc.), politica
anti-intelectualã a lui Ceauºescu, invazia limbajului de
lemn („clei ideologic”), înãsprirea cenzurii, faza ofensivã
a distrugerii (1985), genocidul prin foame ºi frig, invazia
mitocãniei, prostiei, prostului gust, paranoia tiranului
(„Ceauºescu e nebun absolut clinic”- 1984). În însemnãrile
ei accentul cade firesc pe ideologie ºi politic : ele surprind
puseurile dizidenþei româneºti (P.Goma, D. Tudoran,
D.Deºliu, D.Cornea, Gh. Ursu, Radu Filipescu etc.),
instituirea terorismului de stat dupã 1977, treptata
degradare a situaþiei (seria manifestãrilor studenþeºti,
coagularea stãrii „prerevoluþionare”, sfîrºitul obsesiei
pasivitãþii româneºti: devastarea sediului judeþenei de
partid la Braºov în 1987, defecþiunea Pacepa etc.). O datã
cu decembrie 1989 jurnalul noteazã galopul evenimentelor:
demisiile din F.S.N. (Cornea, Brucan, Blandiana ), gafele
Frontului, reactivarea Securitãþii, bîlciul caragialesc al
pluripartidismului, profilarea spectrului unui rãzboi civil
(imaginile terifice ale conflictului interetnic de la
Tg.Mureº,1990, evacuarea Pieþii Universitãþii, oribila
expediþie a minerilor - vînãtoarea de intelectuali - intens
mediatizate, reapariþia poliþiei politice). Practic textul ne
întroduce în „viespãria politicã din þarã” (gafele lui Iliescu,
vanitatea lui E.Constantinescu, obtuzitatea de partid a lui
C.Coposu, orgoliile A. Blandiana etc.), concret întregul
eºichier postdecembrist, admiþînd cã revoluþia a fost realã,
dar a fost repede confiscatã. M.Lovinescu ne apare astfel
ca un martor creditabil al istoriei noastre mai noi (ºtie
totul, citeºte totul, se vede cu mulþi), deºi recunoaºte
onest, fãrã ipocrizie cã V.Ierunca a fost un martor mai
inspirat ºi mai profund decît ea, îndeosebi prin volumul
sãu Dimpotrivã… Oricum, cei doi au ºtiut releva, ca puþini
alþii, re-comunizarea puterii la Bucureºti, chiar receauºizarea
ei, de la extrema stângã (inclusiv amânarea
necesarului proces al comunismului) la dreapta ºovinã ºi
antisemitã. Semnele speratei „schimbãri” de dupã 1996
sunt puþine (prefera alt învingãtor decât Emil
Constantinescu) încât remarcã dejamãgitã „bãlmãjeala”,
„aiureala politicã actualã”(1997). „Facerea” democraþiei
se dovedeºte un proces complex, anevoios, implicând
maturizarea politicã a acestui popor. Lectura jurnalului
dã exemplar seama de sinuozitãþile acestui dureros traseu.
Lumea literarã
O veritabilã panoramã a lumii literare româneºti de
dupã ’89, brusc convulsionatã (înfruntare de orgolii,
defecþiuni morale, confuzii, eºecuri, iluzii, speranþe,
entuziasme etc.) reînvie sub pana diaristei, inclusiv exilul
literar românesc. Foarte bine informatã, Monica Lovinescu
înregistreazã amãnunte de la Conferinþa scriitorilor (1981),
semnaleazã excluderea lui D.Deºliu, eliminarea lui
D.Tudoran de la «Luceafãrul», tentativa regimului de a-i
lichida pe intelectuali - scandalul «Meditaþia

Transcendentalã» (M.Sorescu, A.Pleºu etc.),
obscenitatea publicã a plagiatului (E.Barbu, C.V.Tudor,
I.D.Bãlan etc.), campaniile orchestrate împotriva «Europei
Libere» (grupul neo-proteletcultist E.Barbu - C.V.Tudor,
E.Florescu, A.Silvestri, I. Lãncrãnjan, inclusiv P.Everac),
radicalizarea unora (O.Paler), laºitatea chiar deºãnþarea
altora ( Chiriþã, Balaci, Bãlãiþã, Þoiu), practica unor
«procese» staliniste (O.Paler), elogiind în schimb
rezistenþa prin culturã a unor intelectuali români. Dupã
«nesperata minune din decembrie» sperã într-o reînoire
moralã a breslei scriitoriceºti pentru a trãi apoi multe
dezamãgiri, rupturi dureroase (faþã de cei din þarã, nu mai
puþin unii din exil): V.Cristea (exces de suspiciune),
N.Manea ( pentru campania sa anti-Eliade), M.Dinescu, „
marea noastrã dezamãgire”, A.Pleºu („Poate cea mai mare
tristeþe e el”), E.Simion (nu de ingratitudinea lui e
surprinsã, ci de schimbarea de atitudine – se opune numirii
celor doi în 1990 ca membri de onoare ai Uniunii Scriitorilor,
reuºind în plus sã-i dezguste pe mulþi din pricina
arivismului sãu ofensiv), M.Botez, dizidentul devenit
ambasador al României la O.N.U. sub Iliescu, M.Sorescu
(scriitorul pentru care soþii Ierunca s-au zbãtut, au încercat
sã-l lanseze la Paris ºi care inelegant i-ar fi catalogat -
aluzie transparentã - printre exilaþii care ºi-ar fi fãcut carierã
din urã ºi defãimare). Alþii se metamorfozeazã spectaculos,
precum D.Þepeneag („prea s-a ticãloºit”) lungind lista
dezamãgirilor („plouã cu decepþii”, scrie o datã), printre
foºtii dizidenþi ºi prietenii de ieri P.Goma fiind pentru cei doi
capitolul cel mai dureros („i-am stat alãturi fãrã rezerve”,
socotindu-l „ disidentul între disidenþi”), cãruia i-au admirat
curajul din 1977, fapt care nu-l autoriza (moral) sã fie în
rãspãr cu întreaga obºte scriitoriceascã (volumul 3 din
Jurnalul sãu Goma îl dedicã integral soþilor Ierunca): „ îmi
pare rãu cã l-am cunoscut pe Paul Goma”(1995) ; „…nu de
Paul mi-e azi milã, ci de mine. Milã, cã-mi aleg atît de prost
prietenii cei mai apropiaþi, cã sufãr de o atare miopie
psihologicã”; „nu mai vreau sã discut cu Goma niciodatã.
[…] rãmîne pentru mine doar o absenþã”. Atari decepþii
nãruiesc straturi sufleteºti adînci, instaleazã tristeþea aliatã
cu greaþa de a pierde pe cineva care-l socoteai prieten,
dezamãgirea fiind pe plan uman nu pe plan politic sau literar
( diarista va constata cã sub totalitarism nu doar „celula
româneascã” nu va rezista, dar nici „celula omeneascã”).
Dar M.Lovinescu judecã necruþãtor ºi petele politice ºi
intelectuale, fie cît de mici – rigorism moral excesiv
(compromisurile la noi nu sunt o chestiune de generaþie, ci
de vocaþie). Nu lipseºte din jurnal nici seria atîtor intrigi din
interiorul tagmei scriitoriceºti, dar ea relevã prin contrast ºi
calitatea umanã ºi intelectualã excepþionalã a unora („Ce
elite produce acest popor blestemat […]”: G.Liiceanu
(„Norocul lui Noica se numeºte Liiceanu”, cel din urmã
dãruindu-i mentorului sãu posteritate ºi actualitate prin
Jurnalul de la Pãltiniº ºi Epistolar), G.Adameºteanu,
A.Pleºu, H.R.Patapievici, N.Manolescu, Dana Dumitriu,
I.Mãlãncioiu etc., de unii legînd-o prietenii exemplare. În
schimb amendeazã mereu cu maximã severitate cochetãria
unora cu Puterea fesenistã (grupul „apoliticilor”, E.Simion
, A.Buzura, F.Neagu, D.Hãulicã, M.Sorescu etc.), alãturi de
lista marilor compromiºi (Vadim, Pãunescu, Ungheanu).
Rezervele ei înglobeazã ºi textualismul (eºuat, socoate) al
optzeciºtilor (M.Nedelciu, Gh. Crãciun). La limitã adversarii
literari o acuzã pe autoare cã în anticomunismul ei (pedala
est-eticã fiind la ea foarte puternicã) ar fi fanatizatã ca…
Ana Pauker în comunismul ei. Cum se poate vedea
înfruntarea ideologicã se ridica la cote înalte, adversitãþile
prim-plan
171
erau ireconciliabile. Deºi trãieºte departe de þarã, viziunea
diaristei despre lumea literarã româneascã nu diferã ca
percepþie de aceea a unui martor precum Mircea Zaciu
(Jurnalul), care „are avantajul instantaneului ºi al trãirii
directe”.
Criticul
Cum trãieºte departe de þarã ea îºi oferã „luxul
intransigenþei”, implicit riscul ne-obiectivitãþii: nu poate
scrie decît ceea ce simte ºi crede despre oameni, cãrþi ºi
evenimente. Ca atare descoperim în Jurnal criticul exigent
care peste unele aprecieri excesive, erori susþine cu
competenþã ºi bunã-credinþã cauza literaturii române:
modul ei de existenþã a fost circumscris doar de citit, scris,
înregistrarea a mii de emisiuni, sprijin acordat dizidenþei
etc. „Cronicile” la sute de cãrþi vor forma substanþa celor
6 volume Unde scurte (în 1992 se desparte, dupã 4o de
ani, de emisiunile radiofonice). Jurnalul consemneazã
impresiile la cald ale autoarei; filtrate de spiritul ei critic
mereu treaz autoarea îºi afirmã acum tranºant opiniile, mai
apãsat decît în momentul redactãrii propriu-zise a „cronicii”
cînd, adeseori, îndulceºte tonul, cosmetizeazã pe alocuri.
Afinitãþile, preferinþele, idiosincrasiile sunt foarte vizibile
în Jurnal : rezistã polemic asalturilor neo-proletcultiste
(„noii dogmatici”), denunþã teoriile plate ale lui N.Breban
din romane, megalomania omului, nu uitã protocronismele,
naþionalismele lui Noica pe care-l preþuieºte de altfel. Pe
cel din urmã autoarea nu-l disculpã pentru simpatiile
legionare ale tinereþii ºi ceauºismul anilor ’7o-’80 (Rugã
pentru fratele Alexandru e un text blasfematoriu pentru
suferinþa codeþinuþilor), fãrã a-l socoti însã doctrinar al
dreptei naþionaliste (teza Alexandra Laignel-Lavastine),
neuitînd cã Noica este autorul unei opere filosofice,
creatorul unei ºcoli de gândire („n-am uitat cã Noica e
totuºi Noica”). Regretã nãruirea biografiei lui Goma
(egalizarea în valoare a tuturor contemporanilor în
însemnãrile lui jurnaliere), deºi îi subliniazã talentul de
povestitor; indicã vanitatea excesivã a lui D.Þepeneag,
judecã „apolitismul” lui E.Simion, fidelitãþile absurde ale
N.Cassian pentru un comunism ideal, deplînge
degringolada lui P.Dumitriu („ probabil cea mai deplinã
ratare umanã ºi literarã de sub comunism la noi”). Diarista,
instanþã criticã lucidã e atentã la confuzia valoricã din
urbea literarã româneascã (scandalul legat de Jurnalul
lui Goma etc.). Socoate Dimineaþa pierdutã , cartea
G.Adameºteanu, cel mai bun roman postbelic alãturi de
Moromeþii, îi place Cãrtãrescu (Visul, mai puþin Travesti),
Adio,Europa a lui I.D.Sârbu, revelaþie postumã. Nu-i
agreeazã pe „textualiºti”, îi citeºte fãrã entuziasm (lipseºte
din paginile lor „Durerea majusculizatã a Istoriei”), încît
Horasangian, Nedelciu, Gh.Crãciun etc. ar reprezenta doar
o modã prãfuitã (Femeia în roºu ar fi doar o pastiºã de
roman poliþist etc.). Povestitorul Istrati o plictiseºte, în
schimb revoltatul împotriva revoluþiei ucise din U.R.S.S.
se bucurã de admiraþia ei ; nu mai puþin I.Ioanid cu
Închisoarea noastrã cea de toate zilele, lecturã tonifiantã.
Jurnalul lui M.Sebastian, interesant pentru imaginea
epocii îi pare întinat de judecata sumarã asupra semenilor
dintr-un unic unghi: antisemitismul etc. Dintre strãini
consideraþia ei îmbrãþiºeazã personalitãþi diverse, precum:
B.-Henri Lévy (pentru contribuþia la demarxizarea
intelectualilor, alãturi de E.Ionesco), Finkielkraut,
L.Althuser (bun scriitor), U.Eco (Numele Trandafirului e
o baie de inteligenþã), M.Duras etc. Componenta politicoeticã
nu e niciodatã obnubilatã în aserþiunile ei critice,

172
necruþãtoare cu cedãrile unora, cu compromisurile,
prostituarea comunistã, socotind Sub zodia
proletcultismului. Dialectica puterii a lui M. Niþescu
singurul text intransigent despre acea perioadã. Monica
Lovinescu, o dovedeºte ºi Jurnalul alãturi de celelalte
cãrþi, La apa Vavilonului ºi Unde scurte, nu trãdeazã
moºtenirea intelectualã a gloriosului ei pãrinte, criticul
modernist E.Lovinescu.
Exilul
Preocupatã mereu de constituirea unei arhive a
exilului românesc, memoria de mîine a acestuia (scepticinterogativ
ea pretinde cã nu va fi nimeni care sã scrie
adevãrata lui istorie), M.Lovinescu, incontestabil martorul
cel mai important, vorbeºte ºi scrie, bunãoarã, întru
apãrarea lui Eliade împotriva profesioniºtilor denigrãrii
indiferent cã se numesc N.Manea, Reichmann, Gisele
Sapiro sau Adriana Berger, fosta lui secretarã, conºtientã
cã tandemul ei cu V.Ierunca n-are un nume la Paris, cã n-
are reputaþie în mediile intelectuale franceze… Aparent
paradoxal, diarista gãseºte mai degrabã punþi de contact,
chiar un acord, profund uneori, cu unii dintre cei veniþi
recent din þarã decît cu cei din vechiul exil, cu excepþiile
de rigoare ( Eliazii, Ioneºtii, E.Cioran). Nu e cu totul la
adãpostul contagiunii de „spionitã”; lipsa de solidaritate
a unora dintre exilaþi o doare.
Într-o fireascã linie de continuitate (corp scriptural
comun) cu memorialistica sa (La apa Vavilonului) în
Jurnal revin mulþime de exilaþi propriu-ziºi, clandestini,
dizidenþi ºi români deplasaþi, dacã recurgem la expresiva
sa taxinomie, cunoscutã deja. Dar cine nu i-a vizitat pe
soþii Ierunca în rue François Pinton ? Poeþi, prozatori,
critici, filosofi, cercetãtori, artiºti, oameni de culturã din
generaþii diferite, din exil sau din þarã „trec” prin paginile
Jurnalului… Lista lor e impresionantã: Dan Petraºincu,
V.Horia (bun contact uman, nu intelectual, nici politic),
ªt.Baciu, S.Stolojan, M.Brãtianu, L.Raicu, I.Petru Culianu,
I.Negoiþescu, Basarab Nicolesco, B.Nedelcovici,
A.Niculescu, M.Dinescu, H.Stamatu, Fl.Albu, N.Cassian,
Dan Laurenþiu, ªt.Lupasco, V.Stoichiþã, M.Sorescu,
I.Crãciunescu, C.ªtefãnescu, I.Mãlãncoiu, D.Deºliu,
M.Preda (o searã la ei), A.Buzura, N.Manea,
G.Adameºteanu, N.Breban (realã conºtiinþã de scriitor,
prim-plan
cu toate cã n-a citit Zinoviev, Orwell, Becançon, fãrã de
care nu se poate face literaturã de profunzime asupra
fenomenului comunist, îi convinge treptat de autenticitatea
lui), Cella Delavrancea, V.Cristea, C.Regman, N.Balotã,
N.Manolescu, D.C.Mihãilescu, A.Marino, G.Dimisianu,
I.B.Lefter, St.Bãnulescu, Al.George, C.Þoiu, M.Zamfir,
S.Titel, ªt.Aug.Doinaº, D.Hãulicã, M.ªora, I.D.Sârbu, Gelu
Ionescu, E.Simion, M.Iorgulescu, L.Pintilie, Pãrintele
Stãniloaie, ª.Foarþã, G. Omãt, M. Petriºor, Irina Mavrodin
etc. Diarista indicã numitorul comun al exilului mai nou:
ura împotiva lui Manolescu ( etapa aderenþelor lui politice),
sesizeazã transformarea exilului în diasporã, infestarea ºi
infiltrarea lui de Securitate, prezenþa unor mesageri ai
regimului comunist, descoperã pe toþi istericii „noului exil”,
manipulatorii, recunoºte în P.Goma „disidentul numãrul
1”, fãrã de care nimic n-ar fi început (politic) în România,
dar ºi sinuozitatea raporturilor cu el, riscul de a-i pierde pe
Ierunci (ceea ce se va întîmpla) deºi s-au certat pentru el
atît cu duºmanii cît ºi cu prietenii…Cei doi se vãd cu
Familia regalã, cu Doina Cornea, cu N.Carandino;
semnaleazã atitudini, sentimente („ridicolul” iluziilor
culturale ale lui Noica, de altfel „demon al ambiguitãþii”,
capabil sã delireze inteligent). Autoarea are revelaþii umane
ºi intelectuale (cei mai europeni din generaþia lor, Liiceanu,
Pleºu, în compania cãrora Ieruncii se simt mereu bine;
N.Manolescu, cel mai degajat de orice fricã). Remarcã
vanitãþi (I.Caraion, bolnav de sine, fapt trãdat de violenþa
Jurnalului sãu; chiar Steinhardt, cu resentimente, þinînd
un catalog al faptelor bune pe care le sãvîrºeste, deºi
dezinhibat corespondeazã cu diarista de parcã n-ar exista
cenzurã etc.). Notaþiile certificã mereu delicateþea
M.Lovinescu în raporturile cu semenii („Dar cine ne va
liniºti pe noi ?”). Curajul unora (Goma, D.Cornea,
M.Dinescu, Manolescu, D.Tudoran etc.) e contrapus
laºitãþii, prostituãrii intelectuale a altora ( D.R.Popescu,
A.Pãunescu etc.). Profuzia de date, reacþii, iluzii, fantasme,
resentimente, orgolii ridicã – în paralel - din luciditate ºi
afect bine temperat harta exilului nostru la Paris, cel
intelectual ºi gazetãresc îndeosebi (ca în 1848),
menþinîndu-i vie memoria.
Din masa formidabilã de literaturã memorialisticã se
vor distila în timp opere durabile, cãci aceastã
memorialisticã e o contribuþie de mare distincþie la
dezvoltarea scrisului ºi a gîndirii din România, opina Virgil
Nemoianu, sagacele comentator. Într-adevãr e de
presupus, chestiune de perspectivã, cã vor supravieþui
cãrþi de prozã non-fictivã precum Jurnalul Fericirii a lui
Steinhardt, Închisoarea noastrã cea de toate zilele a lui
Ioanid, Viaþa ca o pradã a lui M.Preda, jurnalele lui Radu
Petrescu, Livius Ciocârlie, M.Zaciu, multe altele, între ele
ºi volumul memorialistic La apa Vavilonului al Monicãi
Lovinescu dar ºi Jurnalul ei. Derapajele confesive
împotriva actului uman-intelectual de a reteza orice
tangenþã cu „ pactul autobiografic” (practic imposibil !)
decid dimensiunea esteticã a cãrþii, apanaj al unui jurnal
în care politicul, culturalul, socialul (din exil ºi din þarã) fac
substanþa lui autenticã, documentarã ºi artisticã
concomitent, ultima decisã de concizia notaþiilor, acuitatea
lor, uimitor talent portretistic, acurateþea judecãþii morale.
Aparþinînd unui profesionist al scrisului, captivant ca un
adevãrat roman poliþist jurnalul M.Lovinescu menþine
intact, pe tot parcursul sãu, interesul cititorului.

KOCSIS Francisko
Codul de bare, Editura Junimea, Iaºi, 2002
Notã introductivã: „Extemporal” e o rubricã de
atelier critic, mai „experimentalã”, cu care, sperãm,
cititorii noºtri s-au obiºnuit deja. Extemporalul nostru e
susþinut de studenþi, deci de o categorie încã nu chiar
profesionalizatã în domeniul lecturii critice. E vorba,
aºadar, de o lecturã mai liberã, mai candidã ºi mai
„nerutinatã”, cu posibile surprize. Dar e chiar lectura pe
care o „suportã” cãrþile de poezie ºi la care nãzuiesc, de
fapt, poeþii înºiºi; atunci cînd nu se mulþumesc doar cu
publicul „profesionist”. (Al. C.)
Petruþ NASTASÃ
Autor ºi alter-ego
Cele 48 de poezii grupate în volumul Codul de bare
fac subiectul unui adevãrat Weltanschauung liric în
interiorul cãruia poetul îºi proiecteazã concepþiile, viziunile,
chiar umorile într-un stil dintre cele mai rafinate, sintetic,
apropiat întrucâtva de exigenþele axiomaticii matematice.
Scriitorul îmbinã într-un mod original materia intelectualã
cu simfonia polifonicã a inefabilului, generând o tensiune
cu profunde implicaþii la nivelul textului. El mânuieºte cu
aceeaºi sublimã versatilitate atât aforismul, substanþa
poeticã redusã în limitele unui singur gând, unei singure
arcuiri sintactice, cât ºi pastelul, desfãºurarea descriptivã a
fenomenului natural, sarcasmul, patetismul, acþiunea
iconoclastã, îndreptatã împotriva convenþiilor, realitãþii
terne, a obscuritãþii, dimensionarea în contextul sacralitãþii.
Volumul este structurat în douã pãrþi, prima cu o frazã mai
acidã, de un retorism mai degrabã convulsiv ºi lirism
decantat în mici fragmente de mare forþã poeticã, în timp ce
a doua parte, purtând semnãtura lui Ion Vogan, alter-egoul
metafizic al poetului, se intituleazã Bumerangul de fosfor
sau Abandon într-un sentiment barbar ºi coaguleazã cele
mai profunde experienþe ºi segmente (secvenþe) poetice.
Poetul îndeamnã ca printr-un efort lucid ºi repetat
sã ajungem la înfrângerea temerilor, o spargere a
monotoniei chiar din primul sãu poem, pentru ca apoi, în
Apocrifele unui profet în lumea barbarilor, dialogul cu
divinitatea sã capete conotaþii ironice, poetul speculând
într-o formã originalã lacunele ritualului religios ºi
preceptele pe care actul religios le presupune în general.
Tonul poetic creºte în acuitate, diatribele se îndreaptã
împotriva unei modernitãþi osificate, trasã în folie, a
diseminãrii valorilor, pe care aceasta o presupune, ºi a
realitãþilor sociale, luând în cele din urmã forma aforismelor
implacabile, a formulãrilor lapidare, însã pline de nerv.
Precum Descartes odinioarã, poetul conchide cã “Treaz/
este acela/ care gândeºte.// Numai privirea/ se izbeºte de
munte,/ gândul niciodatã.”, iar în altã parte, într-un moment
parcã de maximã luciditate, se întreabã: “Doamne, oare
sunt chiar/ atât de mulþi nebuni,/ sau se prefac numai?!”
(Glosarul obsesiv, 2. Segmentul senzitiv). Senzaþia cã
trãieºte într-un soi de post-istorie, într-un timp lipsit de
repere autentice, în faþa cãrora poate cã nici normele
extemporal
173
prescrise de autor pentru cultivarea ºi desãvârºirea
modelului individualist, în poemul sãu Decalogul lui
Malda, nu îºi mai gãsesc nici o utilitate: “Dacã e adevãrat/
cã mai trãim ºi dupã moarte,/ uneori mi se pare/ cã e chiar
acum.// Dintre toate predicþiile profeþilor,/ cu una mã împac
fãrã rezerve –:/ ºi eu voi muri.// Noi suntem miracolul/ dar
ºi catastrofa –/ Dumnezeu este martorul.// Dintre toate
adevãrurile, acesta mi se pare inatacabil: drumul spre
moarte încã nimeni nu l-a greºit.” (Glosarul obsesiv, 3.
Segmentul sugestiv). Deºi Dumnezeu nu a murit, ca în
cazul lui Nietzsche, inevitabilul extincþiei îl împinge pe
autor într-o stare de profundã resemnare.
În cea de-a doua parte lirismul capãtã valenþe mai
ample, acoperind un spectru mai larg, atât la nivelul tematicii,
cât ºi la cel stilistic ºi semantic. Într-o poezie precum Carpe
diem... altfel, scriitorul aduce o criticã devenirii istorice
care îl alieneazã pe individ, îl înstrãineazã de reperele sale
existenþiale, de fiinþarea autenticã: “Om de cro-magnon,/
suie a devenirii scarã:/ ºi-a pãrãsit focul lãuntric/ pentru
iluzia luminii de-afarã.” Aceeaºi idee o regãsim parcã ºi în
poemul Ritmuri, unde timpul este perceput drept
“infirmitate,/ handicap de spaþiu, ritm ºi putere”, în opoziþie
cu starea paradisiacã a copilãriei, unde timpul apare ca un
echivalent al eternitãþii. În Reflecþii lângã calea feratã,
tonul ironic-sarcastic reitereazã preeminenþa culturii în faþa
realitãþii economice, a superioritãþii spiritualitãþii în faþa lumii
materiale ºi a spontaneitãþii, libertãþii pe care þi-o conferã
arta. Însuºi dialogul cu Dumnezeu este vãzut ca o aruncare
în afarã, ca o de-personalizare; invocarea divinitãþii devine
astfel un efort de esenþializare, deoarece “Doar spre interior
mai existã spaþiu/ pentru adunarea de sine din îndepãrtare,/
cãlãtorie spre miezul dens de energie/ la a cãrei detonare în
cuvânt/ însuºi Dumnezeu sã fie cuprins de frisoane”
(Terþinã despre miez). Poetul însuºi mãrturiseºte cã îºi are
drept avere conºtiinþa, de unde profilarea unei drame
existenþiale, mai mult, cosmice: “Calea Lactee –/ ploaia de
lacrimi/ a lui Dumnezeu” (Ploaia de lacrimi) sau,
dimpotrivã, a unui contact cu o realitate golitã de
semnificaþii, cu “albul rãmas fãrã semnificaþie/ negrul golit
de noapte” care nu ezitã, totuºi, de a se lãsa resuscitatã de
roºul “violent, dar nu în petala florii de mac,/ ci în inima ºi
în simbolurile/ unei rase barbare,/ de propriul sânge
însetat.” (Curgerea zilelor terne), pe linia parcã a
simboliºtilor. Momentelor de încetinire a ritmului biologic,
de îndepãrtare de realitatea vulgarã, traumatizantã, unde
“Cain îl ucide în fiecare zi pe Abel” le sunt asociate
resemnarea metafizicã ºi re-integrarea în cadrul mai larg al
fenomenalitãþii cosmice.
KELEMEN Zita
Originalitatea îmbinãrii
Volumul “Codul de bare” aduce în faþa cititorului
un univers liric aparte, nu atât prin formã ºi idee, cât prin
originalitatea îmbinãrii unor elemente estetice aparþinând
mai multor curente literare din secolul al XX-lea, cu ecouri
din avangardã.
Dacã ceea ce numim astãzi “postmodernism” poate
suna, oarecum, inaccesibil anumitor categorii de lectori,
mai ales prin trãsãturile specifice curentului – ,.poezie
comunicativã, biograficã, realistã; o poezie care
desolemnizeazã discursul liric ºi refuzã sistematic stilul
înalt, abstract, ermetizant, impersonal (...) O poezie,

174
aºadar, a concretului ºi un limbaj care pune mare preþ
pe formele oralitãþii, valorificã prozaismul, invenþia
lexicalã a strãzii” (E. Simion) – poezia lui Kocsis
Francisko sparge tiparele printr-o oarecare “îndulcire” a
realitãþii, prin întoarcerea la lirism.
Nu un lirism înþeles în sensul romantic sau
modernist. Nu un lirism oniric sau fastuos metaforic, nu
ingenuu ºi nici exortant. Este, mai degrabã, o re-descoperire
a noþiunii, în starea sa nealteratã, originarã. Un lirism care
reuºeºte, prin simplitate, sã atingã laturile cele mai adânci
ale sensibilitãþii cititorului care, de la tânãr la matur, de la
lectorul inocent la lectorul competent, se regãseºte cel
puþin în câteva dintre versurile acestui volum.
Tematica abordatã este diversã ºi, în acelaºi timp, în
mod paradoxal aproape, se poate reduce la o singurã idee:
cãutarea identitãþii poetico-umane într-o lume dominatã
de materialitate ºi pragmatism.
Încercarea de a gãsi o formulã pentru un grupaj
tematic este, aºadar, hazardatã, deoarece în poeziile/
poemele lui Kocsis Francisko temele se repetã, parcã mai
intens cu fiecare poezie cititã. Existã aici o formã de declic
verbal care devine un mijloc eficient de sondare a lumii, o
lume durã, rece, reflectatã într-un spirit cald, contaminat
întrucâtva de sensibilitatea “Psalmilor” arghezieni, de
pesimismul bacovian ºi de muzicalitatea interioarã a poeziei
lui Nichita Stãnescu. O încercare perpetuã de a redescoperi
Omul, Umanitatea, Spiritul, un poet angrenat în
prometeism, în sensul lui Philippide.
Poezia “Terþinã despre miez” este, poate, un exemplu
elocvent pentru afirmaþiile anterioare, o îmbinare a liricului
cu “ne-liricul”, a sensibilitãþii cu forþa intelectului, a durerii
–ca recul al neputinþei – cu cãutarea disperatã a unui
Dumnezeu “cuprins de frisoane”, pierdut într-un spaþiu
spiritual prea îngust pentru a-l cuprinde pe de-a-ntregul.
Pe aceeaºi direcþie se înscriu “Îngerul pensionat” ºi “Rugã
pe malul apei”, ultima constituind cea mai înaltã expresie
a cãutãrii unei identitãþi poetico-spirituale despre care
aminteam mai sus (Dã-mi, Doamne, puterea/ de a crede,
o datã,/ cã n-am fost/ niciodatã// cã nu sunt,/ cã totul
nu-i/ decât un gând/ al tãu de tristeþe/ în care totul
încape/ în care stau ºi eu/ pe malul unei ape/ în care se
scaldã/ puzderii de smaralde,/ de nimeni râvnite,/ de
tine-aruncate// Mirajul Eldorado –/ postuma realitate).
Se poate vorbi despre existenþa unei arte poetice la
Kocsis Francisko? Depinde de perspectiva din care privim
volumul, deoarece poezia care îi dã titlul – “Codul de bare” –
reprezintã, mai curând, un “ghid de lecturã” decât ceea ce
numim – în general – artã poeticã. Poetul propune o viziune
nouã asupra lecturii poeziei, care trebuie realizatã, ca ºi în cazul
codurilor de bare de pe produse, “întors cu nouãzeci de grade”.
Verticalitate în lecturã? Verticalitate în gândire criticã?...
Deºi nu se poate vorbi, în cazul lui Kocsis Francisko,
de o încadrare în canoanele unui anumit curent literar,
existã câteva lucrãri care se apropie foarte mult de
postmodernism, atât din punct de vedere tematic, cât ºi în
ceea ce priveºte limbajul utilizat: “Apocrifele unui Profet
în lumea barbarilor”, “Manifest(are)”, “Glosarul obsesiv”.
Ultimul poem are un pronunþat caracter aforistic (reluat,
ulterior, ºi în “Decalogul lui Malda”, dar la un nivel inferior),
persuasiv, capabil sã pãtrundã ºi sã rezoneze pânã în cele
mai ascunse laturi ale gândirii ºi simþirii umane. Aceste
atribute se datoreazã, în primul rând, desolemnizãrii
limbajului, simplitãþii (o simplitate aparentã, de vreme ce
sunt exprimate adevãruri universale într-un numãr limitat
de cuvinte, ºi tocmai în aceasta constã originalitatea
formalã), sensibilitãþii.
extemporal
Interesante sunt versurile poeziei finale – “Criticilor
mei” – parafrazã a celebrei arte poetice eminesciene. Aflatã
undeva între... justificarea actului scrierii, a sensibilitãþii
transpuse în cuvinte ºi încercarea de a explica mecanica
poeziei, aceasta atenþioneazã asupra sensibilitãþii
autorului, evidenþiind dualitatea “inegalã” a simþi / a
vedea. Poezia devine, astfel, rod al simþirii artistice, explozia
sentimentului în cuvânt, rezultat al unui intelect dominat
de afect, al percepþiilor senzoriale, iar critica – simbol al
ºtiinþei, al “vederii” clare, al decodãrii precise a mesajului
poetic.
Tematica existenþialist-filosoficã este dublatã – deºi
cu o frecvenþã destul de scãzutã – de armonia lirismului
erotic. Un erotism fin, elegant, în dezacord voit cu
exacerbarea postmodernistã: poezia de dragoste a lui
Kocsis Francisko aminteºte, mai degrabã, de trãirile
romantice (“ªoaptã în formã de poem”, “Dacã pleci”,
“Lindei”) sau de cele presimboliste, atât prin sensibilitate,
cât ºi printr-o încercare de purificare a ceea ce “s-a alterat
în noi” .
Transpare din aceste poeme un spirit puternic
masculin, o cãutare continuã a unui ideal la nivelul scrierii,
al formei, al ideii. Un spirit dominat de o luptã continuã cu
el însuºi ºi cu Lumea, cu Cuvântul ºi cu simþirea acutã a
tot ceea ce Este. Nu existã pauze, nu existã somn, nu
existã odihnã. Existã doar o luptã crâncenã, înverºunatã,
cu cei care au fost ºi cu cei care vor veni, pentru Identitate.
O luptã continuã cu sinele, o încercare de depãºire a
condiþiei limitate la umanitate a unui poet care are curajul
sã scrie într-o lume în care se citeºte enorm de puþin. ªi
acest fapt trebuie salutat în primul rând.
Diana NIÞULESCU
“Inimã cu luminã proprie”
Tematica poeziei lui Kocsis pare ancoratã într-o
realitate a timpului actual ºi în spaþii geografice uneori
precizate, cele ale Ardealului. Întâlnim în creaþia sa formule
lirice acut moderne, care þin de o simbolisticã a lirismului
modern cu uºoare încifrãri, aºa cum întâlnim ºi în poezia
“Codul de bare”, care deschide volumul. Poetul este
convins cã aceleaºi lucruri se întâmplã atât în plan teluric
cât ºi în univers, ca între oglinzi paralele, iar mesajul suferã
ambiguitãþi, pentru cã “trebuie sã-l citeºti întors”.
Este plinã de sensibilitate, dar ºi dramatism, creaþia
“Elegie” dedicatã “tinerilor poeþi sinucigaºi ºi celor prea
devreme dispãruþi”, cei care au fost “niºte dezertori de la
datoria de a vã supune”, cei care nu ºi-au subordonat
arta, creaþia unor idealuri politice ºi au riscat apãrând “cu
pieptul ºi cuvântul” demnitatea creatorului.
Unele din poezii au valoare gnomicã, sentenþioasã,
ca niºte porþi deschise: “... fac parte din specia/ care
cântãreºte cu sentimente/ ºi plãteºte cu aur”. Condiþia
artistului e sã plãteascã într-adevãr cu trãiri, aurul sãu.
Poetul abordeazã ºi teme argheziene, ca acelea în
care se confruntã cu un Dumnezeu pe care îl acceptã sau
îl contestã, ºi ca la toþi poeþii, revine ºi în poezia lui Kocsis
terifianta temã a morþii: “nu moartea este terifiantã,/ ci
numai ce o precede”; poetul creeazã psalmi prin care se
adreseazã direct cu rezerva cã sufletul nu este încã salvat
de o credinþã prea solidã ºi încã nu are puterea “sã se
învingã”, cã este încã “prea barbar” pentru a fi învãluit de
sacru.

Într-un limbaj modern ºi profund original, vorbeºte
în termeni arghezieni cu Dumnezeu arãtând la modul
tranºant un trup mai puþin spiritualizat, care are nevoie,
atunci când e flãmând, de hranã, cuvintele neputând
înlocui “pâinea”, acceptã legile cereºti, însã pãstreazã cu
seninãtate “dreptul de a gândi” ºi de a aduce
“amendamentele”. Poetul se simte uneori încorsetat de
ubicuitatea dumnezeiascã ºi cere cu sinceritate dezarmantã
dreptul “la o viaþã privatã”.
Poetul revine într-o serie de versuri la condiþia sa de
artist nedispus sã facã sau sã accepte compromisuri ºi pentru
aceastã verticalitate ne destãinuie cã plãteºte “biruri umilitoare”.
Este frumoasã ºi impresionantã definiþia creatorului: “Poetul
descrie/ partea care nu se vede,/ dar SE SIMTE”.
Remarcãm în creaþia lui Kocsis o delicateþe profundã
a imaginilor, unele versuri concentrându-se asupra unor
simboluri mai speciale ºi proiectând în universul din afarã
corespondenþe pentru stãrile sale de interioritate, într-un
joc din care lipseºte râsul, deºi se simte zâmbetul ironic,
jocul grav în care nu se poate pune semnul egal “între
poezie ºi Gianni Versace”, pentru cã “mãsura în vers/ ºi
mãsura în modã/ sunt categorii incompatibile”, conºtient
cã legea Talionului “are efect ºi în artã”.
Nuanþe elegiace au ºi versuri în care seara poetul se
simte eliberat “din captivitatea/ unui trup cu gratii sub
piele”, când timpul “se preschimbã în sentiment/ ºi poþi
trece în literaturã.”
La modul sentenþios, poetul acordã omenirii atât
miraculosul, dar ºi catastrofa, “Dumnezeu este martorul”.
Adevãrate maxime concentrate, însã pline de tristeþi ºi
melancolii profunde, lipsite de exuberanþã, finalizate în
meditaþii amare ºi dramatice despre cele douã faþete ale
destinului uman: viaþa ºi moartea: “Dintre toate
adevãrurile/ acesta mi se pare inatacabil:/ drumul spre
moarte/ încã nimeni nu l-a greºit”.
Poezia “Imn de slavã” este un elogiu adus creatorului
care este un vânãtor de secole, vorbind despre perenitatea
artei: “Lãudat fie scribul/ pentru cã n-a vânat lei,/ ci secole”,
“Vânãtoare de iarnã” pare decupatã dintr-un peisaj bacovian,
desenat în alb ºi negru, “Amurg pe malul râului” prezintã un
peisaj bucolic, cu aproape dispãrutele fântâni cu cumpãnã,
dar care pare tulburat de o “pasãre neagrã” ce zboarã
deasupra sãlcilor aplecate “peste oglinda de cositor a apelor”,
sub “funinginea nopþii în care/ vreun melancolic demiurg/ a
risipit ºi un pumn de stele”, iar “Cain ºi Abel” vorbeºte despre
o lume brutalã în care “Dumnezeu nu mai mustrã pe nimeni”,
iar “Cain îl ucide în fiecare zi pe Abel”. În prelungirea aceleaºi
idei pare ºi poezia “Între abstracte intervale” unde, la modul
blagian, poetul priveºte cu înfrigurare o lumen care “Sacrul
se transformã în derizoriu” .
Versuri indiscutabil frumoase în tonalitatea lor,
învãluite de misterul metaforei. Multe din creaþiile lui
Kocsis Francisko par o cronicã a efemerului, dar ºi a
semnului veºniciei în acelaºi timp. Astfel este poezia
“Clipã”: “Averea mea/ este/ conºtiinþa” .
Creaþia “Dacã pleci...” ar fi singura în care se simte tema
eroticã: “Dacã pleci, este alegerea ºi consecinþa ta,/ mie îmi
poþi reproºa numai cã nu te reþin”, un lirism însã lipsit de un
sentimentalism dulceag, un lirism rarefiat, uºor aluziv ºi ironic.
Volumul se încheie cu poezia “Criticilor mei” în care
poetul se autodefineºte afirmând cã este “numai inimã/
inimã cu luminã proprie”, metafora luminii devenitã un
laitmotiv al creaþiei. Poetul Kocsis Francisko a reuºit sã
comunice câteva din marile teme lirice în care lumea nu
este vãzutã ca spectacol, ci un nod gordian al crizelor de
existenþã ºi melancolii ale spiritului.
extemporal
Daniela LIÞ
Un plus de inspiraþie
175
Kocsis Francisko este autorul unei poezii moderne
în care trateazã numeroase teme care, deºi comune, sunt
marcate de o anumitã notã (“cod de bare”) de originalitate
specificã oricãrui creator de artã, care întotdeauna îºi lasã
amprenta asupra propriei creaþii.
Structura volumului este una simplã, dar în acelaºi
timp denotã rigoare, în sensul cã poetul ºi-a grupat
poemele (în numãr de 48) pe diversele teme abordate, iar
strofele acestora par a fi fiecare un alt poem, sau o
concluzie a celor dinainte. În general, poezia lui place,
putând fi abordatã de cãtre un public variat, deºi autorul
lasã impresia cã se adreseazã doar unor anumite clase,
tipuri de cititori; cu alte cuvinte, poezia sa se simte a fi
una elitistã. Din ea se desprinde, într-adevãr, un subtil
rafinament poetic constând în modul de tratare a temelor,
în concizia stilului, a exprimãrii ºi în cultivarea inefabilului
care incitã la lecturã. Volumul este împãrþit în douã pãrþi.
Prima parte cultivã un stil aforistic, într-o oarecare opoziþie
cu cea de-a doua (care începe cu poemele “preluate” de
Kocsis Francisko de la Ion Vogan, o altã instanþã poeticã
a aceluiaºi creator), unde poetul adoptã un stil de facturã
clasicã, predominant fiind lirismul
La o primã vedere, atitudinea predominantã în Codul
de bare este una deceptivã, pe alocuri sarcasticã, întrucât,
în viziunea poetului, contingentul nu reprezintã decât
perpetuã ºi ubicuã amãgire: “dar ºi aºa procentul de
decepþii/ este în treimea superioarã a valorii.” Într-o
interpretare mai atentã ºi mai riguroasã, întregul volum
poate fi privit ca o complexã artã poeticã, produs al unui
act în care “Poetul descrie/ partea care nu se vede,/ DAR
SE SIMTE.” Iar aceasta deoarece “Legea talionului/ are/ efect
ºi în artã.” Ea este singura care va da verdictul în privinþa
destinului omului ca poet: “un vers bun/ face mai multã
dreptate/ decât un judecãtor plãtit.”
Poezia cu adevãrat valoroasã este rezultatul unei
exagerãri, înþeleasã însã într-un sens pozitiv ºi benefic,
adicã un impuls creator ºi un surplus de inspiraþie, care
face în cele din urmã ca timpul sã se “preschimbe în
sentiment” pentru a putea da naºtere literaturii. Ceea ce
conteazã în poezie sunt ideile, nu cuvintele, “vorbele”, iar
dintre acestea doar cele care au un suport poetico-afectiv
stabil, bine închegat, astfel încât acest produs sã asigure
o perpetuã valabilitate spaþio-temporalã.
Atitudinea ironicã, tonul exclamativ se transformã în
unele poezii în invective la adresa falºilor iconoclaºti ai artei,
a poeþilor care scriu doar de dragul de a scrie ºi de a se
adapta noilor norme ºi curente. Ei au doar impresia cã noua
orientare vine ca un mulaj peste propriilor lor idei literare.
Adevãratul poet, însã, vede dincolo de devenirea istoricã,
vede biologicul, vede Fiinþa, resorturile interioare,
instinctuale, pulsaþia umanã care formeazã temelia oricãrei
desfãºurãri temporale. În ciuda unei aparente logici la nivelul
frazei ºi al ideilor poetice, poetul pare cã resimte visceralitatea,
inefabilul de naturã aproape fiziologicã: “adevãrul nu are
cauzã istoricã,/ ci doar una biologicã – / ºtiu asta,/ pentru cã
fac parte din specia/ care cântãreºte cu sentimente/ ºi plãteºte
cu aur.” De aici derivã alte douã teme predilecte în poezia
oricãrei epoci, care sunt insistent tratate de poet în cuprinsul
acestui volum: trecerea ireversibilã a timpului ºi, implicit, tema
morþii. Poetul pare a simþi acut trecerea timpului care îl apasã
cu ineditul de nebãnuit ºi cu convenþiile pe care le presupune

176
ºi le impune. Vremea poetului e atât de apãsãtoare încât acesta
mãrturiseºte: “Dintre toate predicþiile profeþilor,/ cu una mã
împac fãrã rezerve –:/ ºi eu voi muri”. Spre deosebire de
tradiþiile religioase care vãd în moarte perspectiva
reconfortantã a unui plãcut nou început, sau de ideile conform
cãrora moartea echivaleazã cu întoarcerea la momentul iniþial
al genezei, la vidul existenþial, acest poet manifestã un
resentiment faþã de perspectiva morþii pe care are impresia cã
o experimenteazã: “Dacã e adevãrat/ cã mai trãim ºi dupã
moarte,/ uneori mi se pare cã e chiar acum.”
În o serie de poezii el deplânge soarta acelora care,
în naivitatea ºi ignoranþa lor, se lasã manipulaþi ºi devin
victimele celor puternici. Uneori, poetul pare cã face un
cult al “celor slabi”, prin peiorizarea ºi condamnarea celor
din categoria opusã. Adeseori, poezia lui capãtã un ton
sentenþios, de adagiu, însã departe de a fi unul pesimist,
acest ton e mai degrabã deceptiv, de unde impresia cã
întregul volum este un carneþel de notiþe în care poetul
însemneazã cele mai semnificative, dar ºi mai grave
probleme cu care se confruntã omul ca Fiinþã.
În aceastã privinþã, se poate afirma cã excepþie face
cea de-a doua parte a volumului, în care tonul este mai
degrabã unul melancolic, elegiac, aducând a influenþe
clasiciste, romantice, putând fi observatã chiar o serie de
reminiscenþe ale eminescianismului. Sã fie oare o simplã
coincidenþã faptul cã Kocsis Francisko îºi încheie volumul
cu sugestiva poezie intitulatã Criticilor mei?
“Sunt numai inimã,
inimã cu luminã proprie;
mã puteþi vedea
cu singurul ochi
care nu deformeazã;
este în voi,
gãsiþi-l ºi deschideþi-l!
Faptul de A VEDEA
este inteligenþã.”
Oana-Maria BOAR
Prezentul continuu
“Sunt numai inimã –/ inimã cu luminã proprie;/
mã puteþi vedea/ cu singurul ochi/ care nu deformeazã;/
este în voi,/ gãsiþi-l ºi deschideþi-l.// Faptul de A VEDEA/
este inteligenþã.”, declarã poetul în finalul cãrþii sale,
îndemnându-ne sã-i descifrãm versurile cu ochii minþii.
De necesitatea descifrãrii versurilor sale ne putem
da seama ºi din prima poezie, intitulatã sugestiv “Codul
de bare”, codul fiind o încifrare a cãrui cheie permite
accesul la ceva de valoare. Aici poetul ne îndeamnã sã ne
învingem temerile, sã nu ne lãsãm luaþi de valul care i-a
cuprins pe toþi (“civilii”) care se poartã ca niºte drogaþi
de putere (“povestea cu hãþurile/ este opiul lor”).
Cu acest îndemn îºi începe Kocsis Francisko
volumul, al cãrui conþinut, eu personal, l-am împãrþit astfel:
I. O primã parte debuteazã cu poezia “Codul de
bare”, dupã care poetul dedicã “tinerilor poeþi
sinucigaºi ºi celor prea devreme dispãruþi” o elegie
solidarã. Apoi, asemeni lui Arghezi, poetul este preocupat
de relaþia sa cu divinitatea. În poemul “Apocrifele unui
Profet în lumea barbarilor”, structurat în l3 pãrþi (sigur,
nu întâmplãtor) diferite ca lungime ºi construcþie, poetul
exprimã o dorinþã acerbã de a-l simþi pe Dumnezeu, a cãrui
ubicuitate este perceputã ca o pedeapsã. Poetul se îndoieºte
extemporal
de posibilitatea comunicãrii cu Dumnezeu ºi, conºtient de
judecata sa primitivã, contrazice totuºi divinitatea,
argumentând cu deosebirea de efect de timp ºi spaþiu care
îi desparte. Atotputernicia lui Dumnezeu nu este contestatã,
el este cel “care face legile”, dar poetul îndrãzneºte sã le
modifice (“tu faci legile; eu amendamentele”). Rareori
divinul este atât de prezent încât poetul declarã “simt cã
trãiesc la plural”, dar ºi acesta este un reproº la adresa
divinului, pentru cã “vii de prea puþine ori”. Deºi truda
poetului este vizibilã (învãþ dialectica nisipului din
pârâiaºele/ pornite de vântul cãlduþ), omenescul
împiedicã poetul sã transceandã într-o stare a spiritului în
care comunicarea cu Dumnezeu ar fi posibilã.
Poezia Manifest(are) relevã menirea poetului ºi a
artei sale, aceea de a descoperi, de a face cunoscut
adevãrul din lucruri, de a demasca nedreptatea, având
astfel un caracter ºi un rol justiþiar: “un vers bun/ face
mai multa dreptate/ decât un judecãtor plãtit.”
Momentul prielnic creaþiei este seara, când “timpul se
preschimbã-n sentiment”, deoarece poezia trebuie sã
exprime sentimente, autorul declarând cã: “poetul descrie/
partea care nu se vede,/ DAR SE SIMTE”.
II. În spiritul eminescian din “Glossa”, în partea a
doua a cãrþii, redusã ca mãrime, dar de o mare încãrcãturã
aforisticã, poetul exprimã în poemul-mozaic, cum însuºi îl
denumeºte, prin secvenþe aforistice, idei ºi probleme care
au preocupat omenirea încã de la începuturi ºi care sunt
caracteristice ºi societãþii contemporane: putere (Cine
poseda puterea/ e mai aproape de moarte/ decât de zei),
rãzboaie (Rãzboaiele sunt mai cumplite decât dictaturile/
însã, de regulã,/ dureazã mai puþin.), raþiune (Numai
privirea/ se izbeºte de munte,/ gândul niciodatã), moarte
(Din toate adevãrurile,/ acesta mi se pare inatacabil:/
drumul spre moarte/ încã nimeni nu l-a greºit), curaj (Fii
curajos/ de unul singur,/ nu cu gloata), mândrie (Nu
umbla/ cu nasul pe sus,/ gropile sunt pe pãmânt), adevãr,
idealuri, voinþã, falsitate, ipocrizie etc.
III. În partea a treia, cea mai lungã, cuprinzând 42 de
poezii diferite ca lungime, structurã ºi semnificaþie, se pot
identifica teme ºi motive anterioare (relaþia poetului cu
divinitatea), precum ºi altele: tema anotimpurilor, a
timpului, a rãzboiului, a iubirii etc.
Dacã în prima parte comunicarea cu divinitatea nu era
cu putinþã, aici sentimentul apropierii divinului este atât de
evident încât negarea lui nu mai este posibilã. Dumnezeu
(sau un spirit apropiat de calitãþile sale) este atât de aproape
încât este perceput la nivelul simþurilor, el chiar poate fi atins,
este un Dumnezeu vizibil atât în exterior (lumina se prelinge
ca un abur gãlbui–/ care ai putea fi tu însuþi –/ printre
spãrturile norilor,/ printre zidurile ce se strãduiesc/ sã
sugrume strãzile ca simboluri ale liberei circulaþii,...); cât
ºi în interior ( ...ºi chiar prin sufletul meu...). Pe de altã parte,
în poemul “Cain ºi Abel”, vedem un Dumnezeu indiferent,
nepãsãtor, un Dumnezeu care “nu mai mustrã pe nimeni.”
Anotimpurile toamna ºi iarna apar la acest poet în
legãturã cu tema morþii. Toamna este anotimpul melancoliei
sumbre, când dangãtul clopotului prevesteºte un ultim
adio. Promoroaca iernii desacralizeazã pânã ºi “raiul”
efemer al unui colþ de naturã, invadat de violenþa vieþii, în
acel decor funerar: “Cortegiul trece,/ urmele rãmân/
martore acestui/ ritual pãgân. “
La acest poet, dragostea este una pierdutã, existã
doar amintirea ei, vizibilã în durerea profundã, resimþitã
pânã la nivel celular: “... mângâie-mi celulele îndurerate/
I cu ce a mai rãmas din iubirea ta,/ dãruitã cândva pe
de-a-ntregul,/ retrasã apoi puþin câte puþin/ în fiecare
zi,/ încetul cu încetul.” (ªoaptã în formã de poem).
Kocsis Francisko este un poet al prezentului. Pentru
el trecutul ºi viitorul sunt doar ipostaze ale prezentului:

“... trecutul încã nu s-a sfârºit;/ viitorul nicicând nu va
începe;/ în mii ºi mii de ipostaze,/ acelaºi prezent
întunecat/ creeazã iluzia/ cã-n locul lui Iisus/ oricine
poate fi crucificat.” (Coºmar). Acest timp prezent, timp al
maturitãþii scriitorului), acest ,,azi” are o vitezã de “douã
minute pe secundã”. Numai copil fiind poþi trãi clipa cu
acuitate extrema, pentru cã la aceasta vârstã ziua este cu
mult mai mare ,,decât suma orelor”.
Prezentul lui Kocsis Francisko este unul realist, fãrã
podoabe; într-un stil simplu, vers liber (cu puþine excepþii),
inegal ca lungime ºi fãrã rimã (dar adesea cu rimã internã).
Pornind din inimã, din interior, din ceea ce nu se vede,
versurile sale trebuie citite nu cu ochii, ci cu mintea, fiind
adevãruri valabile în orice timp ºi spaþiu.
Ioana FEIER
Fiinþa ca valoare
Titlul cãrþii oferã o imagine de sinonime. Codul e un
ansamblu de reguli, de norme, dar ºi un cifru fãrã
cunoaºterea cãruia nu poþi pãtrunde într-o anumitã zonã.
E vorba de zona sufletului uman, hãrþuit în cazul poetului,
barat tocmai de ansamblul de norme cãruia nu poate sã i
se supunã întotdeauna. Specificaþia de la început cã este
recunoscãtor celui pentru care termenul de prieten a rãmas
plin de conþinut ne pregãteºte pentru o lecturã în care
atributele morale ale omului au un loc aparte.
Volumul începe cu un imperativ deosebit de interesant:
“învinge-þi”, pentru început, temerile care te bântuie sau
plânsul isteric care, într-un final, se va transforma în
obiºnuinþã, pentru cã totul “e posibil”, dacã nu lupþi pentru
schimbare, devine ca o sentinþã: “aºa sã fie”.
Cãutãrile poetului se amplificã, uneori nu se
recunoaºte pe sine, sau îi e ruºine de ce descoperã, hainele
zdrenþuite nu-l pot acoperi, dar divinitatea îl face uneori
sã se simtã la plural de intensitatea trãirii. Omul a dobândit
ºi poate pãstra ceva ce nimeni nu-i poate fura: dreptul de
a gândi. Fiinþa e o valoare, una ce nu poate fi mãsuratã “în
unitãþi monetare” .
Tehnica dispunerii strofelor este deosebit de
sugestivã: te urcã, te coboarã, te poartã spre un final ca
un verdict.
Adela MOLDOVAN-IVAN
Maxime ºi aforisme
Volumul de poezie “Codul de bare”, apãrut sub
îngrijirea Editurii Junimea de la Iaºi, este structurat foarte
clar ºi delimitat în mai multe pãrþi.
Prima dintre acestea se vrea a fi o culegere de maxime
ºi aforisme mai degrabã decât poezie. Totuºi, utilizând
versul alb, autorul încearcã ºi reuºeºte sã transcrie în
versuri tot ceea ce ulterior, probabil, va lansa în prozã.
Din acest punct de vedere, pot fi considerate o
avanpremierã. În partea a doua se simte influenþa
romanticã. Acestea sunt, probabil, poezii ale aceluiaºi
autor, dar semnate de un alter ego.
Prima parte debuteazã cu poemul-program Codul de
bare, o invitaþie spre citirea acestor poeme. Autorul prezintã
realitatea ca pe un cod (de bare), ca pe o lume de “formule de
calcul”, dar pe care oamenii au tendinþa de a le transforma în
altceva... Ca ºi cum tot ceea ce se întâmplã în lume nu e deloc
extemporal
177
mister, doar cã oamenii (cititori ºi deopotrivã scriitori, sau
poate mai ales aceºtia) au tendinþa de “a se amãgi”, de a
transforma realitatea în altceva. Sã fie oare artã ceea ce poate
face aceastã transformare? Sau e doar visare, nerealitate?
Rãmânând la aceastã parte cãrþii, melancolia este cea
care pune stãpânire pe sufletul autorului, el scãpând termeni
mai degrabã matematici ºi fizici (“stau ca un vector de presiune
/ în acest spaþiu ºi declar/cã nu scriu poezie de haitã.” [p.16]),
dar foloseºte ºi îndemnuri rupte parcã din reclamele radio ºi
TV (“fii fresh, fii cool” – pentru a continua cu sarcasm: “fii
ipocrit”), concluzionând cã “Poetul descrie partea care nu se
vede,/ dar se simte”. Cu siguranþã arta nu este superficialã, nu
poate fi vãzutã pur ºi simplu. Arta trebuie înþeleasã, trebuie sã
fie nici foarte accesibilã – ca sã presupunã descifrarea unor
coduri – dar nici inaccesibilã. ªi pânã la urmã transmite, într-o
formã mai mult sau mai puþin reuºitã, ceea ce “se simte”.
“Glosarul obiectiv” este poemul-mozaic care poate fi
citit pânã la margini numai de câtre cei cu vederea perifericã
bine dezvoltatã. Format din 3 segmente, (deductiv, senzitiv
ºi sugestiv) “glosarul” e mai degrabã o culegere de maxime,
metafore ºi aforisme, culminând cu setul de 10 legi, reguli,
“Decalogul lui Malda”. Acest decalog poate fi considerat
un fel de set de legi pentru oameni în general, impune
anumite idei morale, sau poate fi considerat unul dedicat
special celor care scriu, care creeazã.
Partea a doua a volumului ne introduce într-o lume
altfel... Autorul nostru se transformã în Ion Vogan, probabil
se referã la perioada unei tinereþi... a unor începuturi. Deºi
am fi tentaþi sã credem cã este o perioadã a adolescenþei
sau chiar a copilãriei (lucru pe care îl infirmã chiar titlurile
poemelor Octombrie 1999 ºi Octombrie 2000), este
vorba mai de grabã de primele încercãri de a scrie poezie.
“Aceste poeme le-am gãsit printre lucrurile moºtenite; mi
le-am însuºit cu îndreptãþire, pentru cã sunt urmaº în linie
dreaptã, unic beneficiar al acestor valori fãrã cãutare.”
Aceastã parte conþine ºi versuri cu rimã, presãrate
din când în când cu câte o maximã, o “zicere” (“Lãudat fie
scribul/ pentru cã n-a vânat lei,/ ci secole”).
Aceste poeme ne pot duce cu gândul la perioada
romanticã a poeziei, sau chiar mai mult, la Eminescu, motiv
pentru care am putea numi a doua parte uºor eminescianã.
Pe final gãsim un poem dadaist - “Puzzle”, urmat de
ultima poezie, dedicatã criticilor, în care ne îndeamnã sã
cãutam în noi acel ochi care nu deformeazã, numai aºa putem
vedea ceea ce este, de fapt, autorul: inimã cu luminã proprie.
Brânduºa FIªCÃ
Faþa ºi reversul
Codul de bare reprezintã marca unicitãþii fiecãrui
lucru, factorul decisiv care diferenþiazã. S-ar putea ca la
aceastã idee sã se fi referit ºi Kocsis Francisko, poet
modern, când a cãutat un titlu volumului de poezii.
Structurat în douã pãrþi, oarecum contrastante,
pentru cã au multe elemente opuse, volumul dã dovadã
de originalitate.
Prima parte (mult mai puþin întinsã ºi care cuprinde
inclusiv “Decalogul lui Malda”) se deschide cu un poem
ce poartã numele volumului ºi este alcãtuitã din poezii de
o mai mare întindere, pe când în partea a doua poeziile nu
au mai mult de ºase strofe, unele dintre ele fiind alcãtuite
dintr-o terþinã (“Clipã”, “Ploaia de lacrimi” etc.).
O altã deosebire între cele douã pãrþi constã în aceea
a limbajului folosit: la început este mai ambiguu, mai încifrat

178
– lucru evidenþiat de poetul însuºi în deschiderea poemului
“Glosarul obsesiv”, poezie cu adevãrat înþeleasã doar de
cei iniþiaþi, ca în poeziile care urmeazã, în “Bumerangul de
fosfor”, lucrurile sã fie puþin mai clare, mai vizibile. Tot în
ceea ce priveºte limbajul, Kocsis Francisko a utilizat în
partea întâi, pe lângã neologisme ºi termeni tehnici
(“fresh”, “cool”, “translucidã”, “vector de presiune”,
“standarde electronizate”, aparþinând poeziei
“Manifest(are)”) ºi câþiva termeni mai duri, având
puternice conotaþii negative: “pe naiba!” (“Elegie”),
“ipocrit”(“Manifest(are)”). Acum apar frecvent inserate
în poezii numele unor personalitãþi marcante, din diferite
domenii, folosite cu scopul de a sesiza o discrepanþã
oricum vizibilã. Astfel, în “Manifest(are)” apar nume
precum: Gianni Versace sau Nobel, iar în “Elegie” este
amintit Nostradamus. Tot în partea întâi se întâlnesc unele
cuvinte scrise cu majuscule, modalitate utilizatã pentru a
accentua importanþa acestor termeni. Spre exemplu, în
poemul “Manifest(are)” poetul evidenþiazã senzaþia de
indiferenþã care îl încearcã “NU SIMT NIMIC”, sentiment
terifiant. Într-o altã secvenþã a poeziei, K. Francisko
vorbeºte de faptul cã el descrie ceea ce nu se vede ,,DAR
SE SIMTE”. Spre final face o altã remarcã, concluzionând
cã “dreptatea pumnului” poate fi ,,o necesitate istoricã,
ÎNSà NICIODATà UNA LIRICÔ.
În partea a doua a volumului, poeziile sunt majoritatea,
scrise dupã anumite reguli: sunt catrene, distihuri sau terþine,
având ritm ºi rimã. De asemenea, multe poeme sunt simetrice
(spre deosebire de cele din prima parte), în sensul cã încep ºi
se încheie sau reiau acelaºi vers.
Un element comun, care uneºte cele douã pãrþi, este
prezenþa constantã a factorului divin. În partea a doua se
observã o diferenþã ºi în ceea ce priveºte alegerea temelor, a
motivelor din poezie. Un rol important îl joacã motivul nopþii,
amurgul este vãzut ca un sfârºit care aduce tristeþe, melancolie,
noaptea, când totul pare încremenit, este timpul meditaþiei,
fiind atmosfera idealã, când se nasc cele mai îndrãzneþe
gânduri. Moment de liniºte profundã, seara revin fantomele
trecutului, simte prezenþa nãlucilor “dintr-un veac ce încã
nici nu a început” (“Searã cu lumânare”), creând o impresie
de “iad de flãcãri” (“Coºmar”), de cald ºi rece în acelaºi timp.
Pânã ºi “intervalele abstracte” se aflã sub puterea
întunericului, unde confuziile se pot produce cu oarecare
uºurinþã. Astfel, ºi timpul pare a-ºi fi schimbat cursul: “trecutul
încã nu s-a sfârºit,/ viitorul nicicând nu va începe”.
Într-o altã poezie, intitulatã “Noapte, pânã în zori”, totul
pare a fi adormit, visarea stãpânind pãmântul. Pentru el,
noaptea este momentul limpezirilor, ideile lui “nu au destulã
noapte ca sã se culce”, simþind cã se apropie “de sublimul
percepþiei cu toate simþurile deodatã”. În aceastã poezie apare
un alt motiv des întâlnit în volum: motivul timpului, care se
scurge încontinuu, chiar dacã “se blocheazã ceasul”, “tictac-ul
se aude mai departe-/ al ceasului biologic integrat”.
extemporal
Ceea ce meritã menþionat este faptul cã în volum
revine mereu termenul “clipã”, atât în poezie, cât ºi în titlurile
acestora. Astfel, poezia “Clipa” este formatã dintr-o singurã
propoziþie, foarte scurtã ºi simplã la prima vedere, dar cu
profunde implicaþii: “Averea mea / este / conºtiinþa”. Pentru
poet, adevãrata bogãþie este averea spiritualã: ea constã în
prezenþa “conºtiinþei”, element abstract, nemãsurabil, deci
nicidecum nu e reprezentatã de luxul sau eleganþa materialã.
Conºtiinþa poate fi consideratã un lux, deoarece puþini sunt
cei care se pot lãuda cã ºi-au pãstrat-o intactã.
Pe de altã parte, în “Clipa de dar”, un poem scurt, compus
dintr-un catren, apare principiul divinitãþii, recurent întâlnit în
volumul “Codul de bare”. Omul îºi aminteºte de divinitate în
special în momentele de tristeþe, suferinþa apropiindu-l de
credinþa cã, într-un final, totul va fi bine. Aceasta pare a fi
“clipa de dar” pe care Dumnezeu ne-o oferã.
Dumnezeu este amintit ºi în terþina “Ploaia de
lacrimi”, o poezie elipticã de predicat: “Calea Lactee - /
ploaia de lacrimi / a lui Dumnezeu”. Deºi ar putea pãrea
puerilã pentru necunoscãtori, terþina naºte multe
interpretãri. Asemãnarea Cãii Lactee cu o ploaie de lacrimi
izvorâte din ochii Domnului, este de o fineþe ºi profunzime
deosebite. Ar putea fi vorba de bogãþiile create de
Dumnezeu: de stele, pãmânt, soare, planete, lunã, sau
poate cã se face referire la legenda popularã conform
cãreia stelele sunt oglinda cereascã a pãmântenilor ºi cã
pentru fiecare om care moare se stinge o stea. Aceastã
ipotezã aratã cã oamenii nu sunt altceva decât lacrimile lui
Dumnezeu, care plânge pentru fiecare din ei.
Volumul se închide cu o poezie dedicaþie, intitulatã
“Criticilor mei”. Aici verbul “a vedea” primeºte un nou sens,
fiind echivalent cu “inteligenþã”. Poetul se declarã a fi ,,numai
inimã”, un spirit pur, cu o luminã interioarã proprie. El poate
fi cu adevãrat vãzut doar “cu singurul ochi/ care nu
deformeazã;/ este în voi,/ gãsiþi-l ºi deschideþi-l!”. Acest ochi
este ochiul minþii, unicul cu care putem VEDEA cu
obiectivitate, aflat sub stãpânirea inteligenþei.
NEMES M. Nandor
Codul propriu
Prin volumul “Codul de bare”, Kocsis Francisko
scrie o poezie modernã ºi autenticã. Acest volum cuprinde
poeme cu implicaþii moral-filozofice. Aici autorul îmbinã
melancolia ºi revolta cu scepticismul. Prin aceste poezii
poetul vrea sã trezeascã sufletele oamenilor. El descrie
lumea aºa cum este ea, cu bucurii ºi tristeþi, cu minuni ºi
catastrofe, dar pune accentul mai ales pe dezorientarea,
pe nepãsarea oamenilor, care nu mai ºtiu care este calea
corectã a vieþii. Poetul ne comunicã faptul cã, indiferent
dacã omul trãieºte în planul fizic sau spiritual, el trebuie
sã-ºi învingã temerile, trebuie sã fie încrezãtor în sine,
trebuie sã-ºi descifreze propriul cod de bare, trebuie sã se
cunoascã pe sine ºi astfel va cunoaºte întreg universul.
În aceastã lume, care se îndreaptã spre degradare, spre o
prãbuºire totalã, omul, numai dupã descifrarea codului de
bare, poate sã trãiascã în armonie deplinã. Ceea ce este
posibil cu puþinã voinþã: “Deci este posibil – aºa sã fie “.
În poezia “Manifest(are)” poetul îºi descrie propria
disperare: “... uneori îmi vine sã þip ca un disperat,/ dar nu
pentru cã sunt copleºit de spaimã,/ ci pentru cã NU SIMT
NIMIC “. Tot în aceastã poezie scrie despre puterea
cuvintelor ºi a poeziei. Prin cuvinte pot fi descrise lucruri
care uneori nu pot fi vãzute cu ochiul liber. O poezie are
puterea de a face mai multã dreptate decât un judecãtor plãtit.

Dupã cum însuºi autorul afirmã, “ Glosarul obsesiei “ este
un poem-mozaic care poate fi citit pânã la margini numai de cãtre
cei cu vederea perifericã bine dezvoltatã. Descrie omul aºa cum
este el: omul bârfeºte, fiecare vede ºi gândeºte altfel, cei puternici
înving întotdeauna, pe când cei slabi sunt fericiþii iluziilor lor, cei
care posedã puterea sunt mai aproape de moarte, omul este
sãrac (atât mental cât ºi fizic), cei care nu pot fi învinºi pot fi
cumpãraþi etc. De asemenea, poetul spune despre oameni cã
“treaz” este cel care gândeºte, pe când despre cei nepricepuþi
afirmã: “ce întuneric poate fi/ într-un creier adormit!”.
Tema centralã a poemelor este inconºtienþa semenilor,
nepãsarea oamenilor ºi, în consecinþã, suferinþa lor.
De multe ori poetul se aflã în dilemã, neºtiind dacã se
aflã înainte sau dupã moarte: “Dacã este adevãrat / cã mai
trãim ºi dupã moarte, / uneori mi se pare / cã e chiar acum”.
Moartea existã- aceasta este singura certitudine pentru
poet: “drumul spre moarte încã nimeni nu l-a greºit.”.
Omul mãnâncã, bea, iubeºte. El este o fiinþã complexã,
deci el este un miracol, pe de altã parte el ºi urãºte, furã,
distruge, deci el este ºi o catastrofã, iar privitorul, martorul
la toate acestea este Dumnezeu; martor pentru cã chiar ºi
Shiva a pierdut speranþa în faptul cã oamenii se vor mai
converti vreodatã, cã vor urma calea” bucuriei “.
În aceastã lume se pare cã totul ºi-a pierdut rostul ºi
valoarea ºi în consecinþã apare suferinþa: amurgul este
însoþit de o sumbrã melancolie; chiar ºi poetul vrea sã fie
trist pe-ndelete. Îngerii, care mai de mult au fost protectorii
adevãrului, au ajuns ei înºiºi în situaþia de-a cãuta adevãrul.
Se pare cã totul va dispãrea, nu mai rãmâne decât senzaþia
auditivã, un clopot solitar, iar celelalte senzaþii se vor
transforma în haos, un haos ce poate duce la nebunie.
Ne este prezentat astfel un univers cãruia i se refuzã
purificarea. Se pare cã acest univers este o lume în care
comunicarea cu Fiinþa Supremã nu mai este posibilã. Faptul
cã lumea este pe sfârºite este foarte bine sugerat de poet în
versurile: “ Nu mã mai grãbesc,/ veacul este dus,/ mileniul
este pe sfârºite.”. Pe zi ce trece, se pare cã sacrul se
transformã în derizoriu. Timpul nu mai este perceput în
mod normal: “... pendule, orologii, ceasornice/ sonorizeazã
abstracte intervale,/ cãci ele nu mãsoarã timpul,/ ci o simplã
convenþie umanã.”, totul se transformã într-un vis urât,
într-un coºmar: “Întunericul se face tiran peste simþuri/ ºi
mã îmbrãþiºeazã cu o crudã tandreþe;/ ca un iad cu ostreþe/
de flãcãri este aceastã acutã senzaþie/ de cald ºi de rece;”.
Kocsis Francisko se remarcã prin utilizarea unui
limbaj meticulos, iar expresivitatea poemelor sale este
extrem de limpede. Prin aceste poeme autorul se dovedeºte
a fi un foarte fin cunoscãtor al oamenilor ºi al obiceiurilor
lor. Înþelepciunea poetului provine din profunzimea
experienþelor sale. “ Faptul de A VEDEA este inteligenþã”
Ramona DRÃGUª
Adevãrul autorului
Poeziile au un caracter melancolic, sunt mai sumbre
în a doua parte a volumului fiind mai greu de înþeles, iar
mesajul poetic este mai greu de descifrat.
Majoritatea poeziilor se bazeazã pe trecerea ireversibilã
a timpului. Pentru poet acesta nu este un motiv de supãrare...
Poetul proiecteazã contemporaneitatea într-o
manierã originalã, proprie personalitãþii sale unice.
Autorul dã indicaþii asupra modului în care trebuie
cititã ºi interpretatã cartea, depinde de cum interpreteazã
cititorul indicaþiile date. Fiecare om are personalitate
proprie, fiecare interpreteazã ‘codul’ în felul sãu, adevãrul
cunoscându-l doar autorul cãrþii.
extemporal
Alin HALAÞIU
Recurenþa aforismului
179
Titlul volumului se preteazã la câteva interpretãri.
În primul rând, pornind de la explicarea cuvântului “cod”,
dar ºi în urma unei lecturi mai atente a versurilor, am
deduce cã poetul a urmãrit ºi aplicat normele referitoare la
actul sãu creator. O a doua interpretare a titlului acestui
volum de versuri ar fi un sistem de semne ºi simboluri prin
care eul poetic transmite idei ºi stãri sufleteºti. Un alt
punct de vedere interesant ar fi punerea în discuþie a
codului de bare din comerþ, acesta reprezentând ceva nou,
modern, cod care la o scanare indicã preþul produsului;
din punct de vedere al modernitãþii, acest cod poate fi
pus în comparaþie cu poeziile cuprinse în volum.
Grafica copertei ajutã mult la interpretarea versurilor.
Astfel, simbolul copacului ca statornicie, al drumului ca
evoluþie, desfãºurare, aspiraþie.
Existã multe versuri care sunt aforisme puternice ºi
convingãtoare, majoritatea fiind grupate în poezia
“Glosarul obsesiv”.
Partea a doua este intitulatã are ca subtitlu
“Bumerangul de fosfor sau Abandon într-un sentiment
barbar” - o confesiune a poetului ce ne ajuta la înþelegerea
ºi interpretarea actului poetic din aceastã parte a volumului.
Poeziile acestei pãrþi relevã influenþa neomodernismului
în ceea ce priveºte unele motive simboliste,
cum ar fi melancolia, muzicalitatea, culorile ºi tehnica
refrenului. Modelul poeziei simboliste este Bacovia, acest
model bacovian fiind cel mai vizibil în poezia “Melancolie
de toamnã” în care este dominant motivul tristeþii.
Alexandra FRÎNCU
Poezie cu cifru
Titlul cãrþii este sugestiv pentru conþinutul acesteia,
putând avea mai multe interpretãri pornind de la primul
cuvânt din titlu, “cod” însemnând ceva încifrat, care
necesitã a fi cunoscut sau descoperit pentru a înþelege
mesajul autorului, “barele” desenate ºi pe copertã
semnificând bariera care trebuie depãºitã pentru a descifra
codul, un fel de parolã corectã, care îþi va permite sã înþelegi
mesajul auctorial. Coperta cãrþii conþine ea însãºi o
semnificaþie, pregãteºte cititorul pentru ce va urma, putând
conþine chiar ea codul ce trebuie descifrat.
Diferenþele tehnice dintre cele douã pãrþi subliniazã
faptul cã volumul conþine poezii scrise de doi poeþi diferiþi.
Doar tehnica mânuirii cuvintelor e diferitã, fiindcã ideile
pe care le transmit sunt aceleaºi, ambii scriitori privind
lumea din aceleaºi puncte de vedere. Ca exemple în acest
sens putem considera asemãnãrile dintre poeziile “Elegie”
ºi “Elegie pentru o clipã” ,între “Apocrifele unui poet în
lumea barbarilor” ºi “Prezenþa unui spirit tutelar”, “Cain
ºi Abel” , “Între abstracte intervale”, “Îngerul pensionat”,
între “Codul de bare” ºi “Criticilor mei”..
Între cele douã pãrþi ale volumului existã o simetrie
fiind aranjate astfel încât sã formeze un tot unitar. Începutul
primei pãrþi este astfel simetric cu finalul, ambele poezii
referindu-se la cititor ºi, mai ales, la critic ºi la modul în
care trebuie citit mesajul, codul autorului.

180 colocviile lui vakulovski
cu Dan SOCIU
“Nu existã nimic mai frumos ºi mai
jalnic decît o adunãturã de poeþi”,
- Dan, acum eºti unul dintre cei mai apreciaþi poeþi
tineri de poeþii tineri. Cum îþi lãmureºti asta?
- Am descoperit – am redescoperit – în tabãra de la
Fiad (din 2004, organizatã de Dan Coman) cît de minunaþi
sînt poeþii douãmiiºti. Ca oameni, în primul rînd. Nu ºtiu
cît de „apreciat” sînt, dar ºtiu cã m-am simþit iubit de ei.
Au fost douã întîlniri cu douãmiiºtii – Fiadul ºi congresul
de poezie de la Botoºani – la sfîrºitul cãrora mi-am spus:
da, asta e! Pentru ei, în primul rînd, am scris pînã acum ºi
pentru ei meritã sã continui. Aºa ceva am mai simþit doar
în vremurile glorioase ale Clubului 8. Nu existã nimic mai
frumos ºi mai jalnic decît o adunãturã de poeþi.
- Îþi aminteºti cum - ºi cînd - ai fost atras de poezie?
- Nu ºtiu, ºtiu doar cã n-am vrut niciodatã sã fiu
altceva decît poet. Vroiam sã fiu Nichita Stãnescu, apoi
am vrut sã fiu Mircea Cãrtãrescu, Ginsberg, ºi aºa mai
departe.
- Cum ai început sã scrii poezie? Cum erau acele
prime încercãri poetice?
- Sunau cam aºa (mama a pãstrat un caiet, aveam
vreo 14 ani, cred): „þi-am însemnat chipul pe-o frunzã / sãl
vãd cãzînd, sã-l vãd cum moare / de putrezirea lui sã-mi
rîdã ochiul / ºi sufletul, în trista-i întristare”. Zdai seama!
Dar fetelor le plãcea. Pe urmã am scris science-fiction.
Pînã cînd mi-am dat seama cã stau prost la partea cu
science ºi m-am lãsat. Erau acolo, în fandom, oameni care
transpirau cu adevãrat ºi m-am simþit puþin impostor. Apoi
am fost suprarealist. Aveam viziuni, auzenii. Mi le ºi
provocam. Cu alcool ºi diverse (ca basarabean bãnuieºti
la ce mã refer; dar ºººº, brigada vegheazã!). Îmi provocam
mici morþi, blocîndu-mi sîngele în drumul lui spre creier
(autoasfixie eroticã). Îmi ghiceam în Naum (îi deschideam
în fiecare dimineaþã, la întîmplare, una din cãrþi, citeam
primul vers ºi aflam ce-o sã mi se întîmple). Apoi am fost
jefuit de viziuni.
- Cum ºi unde ai debutat revuistic?
- Experimentele de care vorbeam mai sus mi-au cam
defriºat memoria, aºa cã nu-mi amintesc exact. În Hyperion,
parcã.
- Ce senzaþie ai avut cînd þi-ai vãzut pentru prima
oarã cartea de debut?
- A fost penibil, aveam puþine exemplare ºi toþi
prietenii vroiau sã le dau cãrþi pe cîrîialã. Cum, sã-mi
CUMPERE ei cartea ? (ºi pe urmã mã întreabã, condescent,
cîte unul: ºi cîþi bani faci din poezie?). ªi cînd am vãzut ºi
ce varzã mi-au fãcut redactorii din texte... Cînd l-am întrebat
pe Horia Zilieru, cicã lectorul cãrþii, ce s-a întîmplat, mi-a
spus cã el nici n-a citit-o (cu un minut înainte mi-a
comunicat cã sînt genial, probabil se vedea pe faþa mea).
De-aia ploºniþa se numeºte în latinã „cimex lecturalis”...
- Ce înseamnã pentru tine cartea ta, iatã, deja
reeditatã?
- Reeditatã plus vreo treizeci de poezii noi. Cel mai
fain e cã au circulat amîndouã prin cãminele studenþeºti
din Iaºi, Cluj ºi Bucureºti ºi prin licee ºi am auzit cã a
plãcut. Ãia sînt fraþii ºi surorile mele ºi aprecierea lor
valoreazã mai mult decît toate premiile ºi cronicile din lume
(am avut ºi de-astea). ªi Costicã Acosmei, deºi a avut la
reeditarea „Jucãriei mortului” un tiraj minuscul, e destul
de cunoscut în genul ãsta de medii. ªi mai este ºi
internetul... Cãrþile, în sine, nu sînt decît niºte pretexte ºi
nici nu le privesc altfel. Mi se mai întîmplã, cînd sînt încolþit
– eºti un ratat!, n-o sã REALIZEZI nimic în viaþã! – sã
protestez, isteric: dar am SCRIS douã cãrþi! Nici pe mine
nu reuºesc sã mã conving...
- Ai apãrut cu poezii în mai multe antologii, una
dintre care poartã numele unui poem de-al tãu - “oZone
Friendly”. Ce rol au pentru un scriitor antologiile în
care apar textele sale?
- Antologiile sînt, uneori, mai importante decît
volumele personale (o zice ºi Eliot). Cînd ieºi cu gaºca
eºti mai vizibil. Ai mai mult tupeu, altfel te discutã lumea.
Mai ales cã în gaºca asta, „oZone Friendly”, erau ºi-un
Brumaru, ºi-un Danilov... Ovidiu Nimigean a fãcut o treabã
excelentã. Cele mai simpatice antologii în care am apãrut
sînt „Club8 – Poetry” ºi „hat jemand gefragt?”.
- În poeziile tale biograficul/existenþialul are un
loc foarte important. Literatura te-a ajutat - concret - în
viaþa de zi cu zi?
- Anul trecut am plecat cu Claudiu Komartin de la
Gaudeamus ºi ne-au prins controlorii pe troleu fãrã bilete.
Într-un moment de mare inspiraþie le-am arãtat antologia
lui Marin Mincu ºi buletinul ºi am scãpat de amendã. Sau:
într-o searã m-a ridicat poliþia dintr-un club – era o
neînþelegere, cineva spãrsese o masã ºi bodyguarzii au
crezut cã-s eu ãla – ºi un prieten s-a aruncat pe parbrizul
dubei, scandînd: nu-l luaþi pe scriitor, nu-l luaþi pe scriitor!
Eºti scriitor? Da, am spus, scriitor de limbã românã. ªi mau
lãsat în pace.
În rest, „deznãdejde ºi nebunie”...
- Cînd ne-am întîlnit prima oarã, la Festivalul de
Poezie Avangardistã din Sighiºoara (2000), aveai o
imagine de adolescent rebel - plete foarte lungi,
vestimentaþia, iar cînd a venit rîndul sã citeºti ai cãutat
prin buzunare ºi ai scos o foaie mototolitã, de pe care ai
citit poemul care se termina cu Cezara care cînta la
vioarã la nesfîrºit singurul lucru pe care-l ºtia -

“Rapsodia românã” de George Enescu. A fost foarte
fain. Acum, cînd te-am întîlnit ultima datã, la tîrgul de
carte, erai cu totul altfel. Cît de mult conteazã imaginea
pentru un scriitor?
- A, la tîrg eram îndrãgostit (de cea mai frumoasã
femeie din lume, bineînþeles) ºi mã deghizasem pentru ea
în yuppie. Chestia cu imaginea... Îmi place sã mã joc cu
povestea asta. Într-o vreme aveam creastã irochezã,
altãdatã am purtat prin cãmin, vreo douã sãptãmîni, un fel
de kilt. Normal cã e importantã imaginea... Dintre amicii
mei literari: Adi Schiop e, aºa, mai spre hip-hop – cã el e cu
subcultura -, Ruxandra Novac e spre dandy, cu cercei
sofisticaþi ºi machiaje Velvet Underground, pe Bogdan
Perdivarã þoalele stau ca pe gard, dar el oricum e bãrbat
bine, Marius Ianuº poartã verighetã ca sã arate cã e
responsabil, Claudiu Komartin - bretele ºi un pardesiu de
highlander, Ionuþ Chiva nu aratã deloc, dar deloc a
prozator, Teo Dunã e ceva între Riubliov - colecþia de
toamnã ºi Iancu Jianu, Dan Coman e profesor, Radu
Andriescu are douã pupile într-un singur ochi, O.
Nimigean e mai spre poet, cu plete ºi barbã, la fel Constantin
Acosmei, care are ochii roºii în fotografia de pe desktopul
meu... Eu mã îmbrac de la second ºi toþi spun cã arãt ca
dracu...
- Ce scriitori români le-ai propune tinerilor din
alte þãri?
- Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran...
Glumesc. Habar n-am. Cine-s „tinerii din alte þãri”? ªi cum
aº putea eu sã le propun ceva? Acum vreo cîþiva ani
bîntuiau prin Iaºi niºte studenþi englezi ºi le-am arãtat
antologia „Club8 – Poetry”. Au fost foarte încîntaþi. ªi
mai este o grupare cu care s-a înfrãþit clubul: wienzeille
din Viena. Mi se mai întîmplã sã vorbesc pe net cu cîte un
„tînãr din altã þarã” cãruia-i place literatura. Despre scriitorii
români nu ºtie, însã, nimeni aproape nimic. ªi, pînã la urmã,
cei de-aici mã intereseazã.
- Cine dintre scriitorii tineri îþi place ºi cine dintre
scriitorii tineri deja oarecum cunoscuþi nu-þi place deloc?
- Pe cei care-mi plac i-am pomenit mai sus (ºi mai
sînt cîþiva, dar nu am rãbdare sã-i numesc). Cei care nu-mi
plac... Existã un poet tînãr destul de cunoscut ºi lãudat
care nu-mi spune absolut nimic: Urmanov.
- Cum îþi par revistele culturale? Editurile?
- În timpul liceului cumpãram toate revistele culturale
care se gãseau în Botoºani. Mã simþeam, în felul ãsta,
„conectat” la viaþa literarã. Cred cã e necesar – pentru un
tînãr, cel puþin – sã ºtie cã mai existã oameni care se ocupã
cu aºa ceva. Altfel, s-ar putea ca, încet, încet, sã le dea
dreptate celor care-l privesc ca pe-un ciudat ºi sã se lase
de scris. Îmi spunea o elevã de liceu care comite poezie cã
nu vrea sã publice pentru cã o sã facã miºto colegii de ea.
De aceea ºi întîlnirile, festivalurile ºi bãutele scriitoriceºti
sînt importante. Festivalul de la Sighiºoara a însemnat
colocviile lui vakulovski
181
enorm pentru mine. Editurile? Cele care scot poezie scot,
de fapt, un fel de cãrþi de vizitã... Dar astea sînt lucruri
rãsºtiute: tiraje mici, difuzare proastã. Unde e Ferlinghetti
al nostru care sã tragã jdemii de exemplare dintr-un volum
de poezie ºi sã le mai ºi vîndã? Tot ceea ce trebuie fãcut e
sã virusãm publicul, sã-i bãgãm în cap cã „e cool sã citeºti
poezie!” sau „dacã nu citeºti eºti un fraier!”. Pe vremuri
nici nu se concepea sã intri într-o casã ºi sã nu dai de
cãrþi. ªtiu indivizi care fac bani la greu, dar au în bibliotecã
doar Pagini Aurii ºi biografia lui Anghel Iordãnescu. Editorii
o tot cîntã pe aia cu „nu existã cerere, nevoie realã”. De
parcã ar putea avea cineva, aºa, din senin, nevoie de, sã
zicem, Ruxandra Novac. Nu, nevoia de Ruxandra Novac
se creeazã (ºi, vã garantez, se transformã în adicþie). Dar
nici poeþii nu prea ºtiu sã-ºi plaseze marfa (vai, ce cuvînt
oribil!). Rãzvan Þupa ºi Constantin Vicã au un proiect
mãreþ în acest sens, o sã vedem... ªtiaþi cã HBO american
– adicã un post comercial - are un show sãptãmînal de
poezie?
- Ce-ai face pentru tineri dacã ai fi preºedintele
unei uniuni scriitoriceºti, director de editurã, fundaþie
sau revistã culturalã?
- „Dacã aº fi pentru o zi preºedinte, v-aº amaneta pe
toþi ºi nici nu v-aþi prinde”, cum spun niºte clasici în viaþã.
ªi, în unele cazuri, asta e realitatea. Acum vreo doi ani am
propus unei edituri de stat volumul lui Bogdan Perdivarã,
„kilometri de pivniþã”, ºi l-au respins pe motiv de
„pornografie” (bunul ºi bãtrînul didacticism al literaturii
române...). ªi, io-te, volumul a luat premiul Eminescu ºi sa
scris numai de bine despre el. Cezar Ivãnescu spune
într-un interviu cã generaþia tînãrã, care e una de
pornografi, plagiatori ºi avortoni literari (sintagma lui
fascistã preferatã) vrea case, bani ºi cãrþi. Pãi sigur cã
vrem case, bani ºi cãrþi, numai cã, spre deosebire de
glorioºii ani în care el a primit case, bani ºi i s-au publicat
cãrþile – nu zic cã nu le merita, asta e altã discuþie – în anul
2005 nici un tînãr poet nu e atît de naiv încît sã creadã cã
literatura l-ar putea împroprietãri cu ceva. Cum spunea ºi
Bãsescu, în cinismul lui de proaspãt ajuns: gata cu ANL,
tinerii sã-ºi ia douã joburi dacã vor casã. Sigur cã da,
dimineaþa înveleºti ciocolata ºi la amiazã fugi repede la
chioºc, altfel îþi pierzi garanþia materialã. Singura noastrã
ºansã, dacã vrem sã fim poeþi profesioniºti – adicã 24 din
24 – e sã sãrim din bursã-n bursã (de-ale strãinilor,
bineînþeles) sau sã...
(martie 2005, Braºov-Iaºi)

182 cu cãrþile pe masã
Veronica BUTA
Zeul video sau despre cum sã
învingem plictiseala
Zeul Video, de Adrian Þion, apãrut la editura Tinivàr,
Cluj-Napoca, în 2005, se prezintã ca un foarte realist volum
de prozã scurtã, pentru cã în centrul sãu se aflã realul cu
multiplele lui feþe. De la realitatea imediatã se trece la cea
virtualã, de la adevãr la minciunã, din realitate în închipuire
ºi înapoi, via ,,fantastic”.
Manej, nuvela de început, prezintã întrebãri vechi
ºi vine cu soluþii cam la fel. Clasicele ,,Existã adevãr în
dragoste? Cum se poate stabili el? ªi, pânã la urmã,
conteazã de partea cui este, conteazã chiar dacã existã
sau nu?” îl chinuie ºi pe Flaviu, personajul principal, el
încercând sã rãspundã la ele ºi sã punã cap la cap bucãþile
puzzle-ului care fusese relaþia sa cu Cornelia ºi, de fapt,
întreaga sa viaþã. El începe sã-ºi descopere propriul adevãr,
uºor blazat, ce-i drept, ºi ia decizii: prietenii Corneliei,
,,adoptaþi” ºi de el, i se aratã în plinãtatea snobismului
ieftin al mondenitãþii afiºate ºi renunþã la ei; Cornelia însãºi,
pe care, acceptã acum, o iubise, nu mai reuºeºte sã-i
trezeascã un autentic interes, nici chiar prin vestea unei
posibile paternitãþi pe care i-o aruncã în braþe tam-nesam.
Accentul cade, cum era de aºteptat, pe analiza psihologicã,
pe sentimentele ºi trãirile pe care ºi le descoperã Flaviu.
Trecut prin acest botez al temei iubirii, Þion merge
mai departe cu Zeul Video, nuvela eseisticã ce dã ºi titlul
volumului. Evident, e vorba despre tehnicã ºi rolul ei în
societatea modernã, despre vrãjirea lumii de cãtre ºi prin
televiziune. Cu un pronunþat caracter tezist, nuvela aduce
faþã în faþã realul ºi artificialul, realul ºi virtualul, realul ºi
irealul, un ireal televizat, ridicat, prin uzul îndelungat, la
rangul de firesc. Nu cred cã e o surprizã pentru nimeni de
partea cui e autorul; intenþiile sale polemice sunt mai mult
decât strãvezii, mai ales cã prima parte a nuvelei aduce
mai degrabã a eseu, un eseu implicat, încãrcat de ironie ºi
blamãri la adresa televizorului care nu minte doar o þarã, ci
o lume întreagã.
ªi, pentru ca diatriba sã fie ºi mai clarã, autorul, care
ia în serios aceastã reeditare a certei dintre Antici ºi
Moderni, o personificã printr-un veritabil Antic: Zeus ºi
printr-un Modern aproape postmodern: videoul.
Sã fie din avânt polemic faptul cã autorul ºi-a ales
personajele din tagma zeilor? Sã fie, oare, aici, ºi o sãgeatã
aruncatã spre ceea ce unii ar putea considera tot o formã
de manipulare, religia? Oricum ar fi, Zeus ºi Video se
înfruntã ca doi eroi de benzi animate. Unul vine cu
experienþa milenarã, altul cu o reþetã nouã ce a atins un
succes fulminant. Unul vorbeºte cu calmul ºi ºiretenia
bãtrâneþii, altul cu insolenþa ºi hotãrârea tinereþii. ªi, cu
toate cã în final Zeus pare sã fi scãpat lumea de cancerul
care o mãcina, un cancer iubit însã cu pasiune, nuvela se
încheie caragialesc, dupã cum remarca ºi Claudiu Groza,
cu un ,, Credeai c-am murit, nene?”. Cu alte cuvinte, iarba
rea nu piere atât de uºor ºi trebuie ceva mai mult decât
niºte biete fulgere sau cuvinte, fie ele ºi tipãrite, pentru a
scãpa lumea de ea.
Tot forþa cuvântului va fi evocatã ºi în nuvela de
final, Crocodilul, ce penduleazã între real ºi fantastic.
Mergând într-un ritm concentrat, alert chiar, naraþiunea
reuºeºte sã surprindã cititorul ce credea cã are în faþã o
simplã prozã, sprintenã, ce-i drept, dar cu un subiect senin.
Când, brusc ºi violent, realitatea muºcã din aceastã
copilãreascã naivitate în care se instalase naraþiunea.
Atacã însã realitatea, coborâtã tiptil ºi miºeleºte de pe
tãrâmurile inocente ale copilãriei ºi poveºtilor ei, sau
naraþiunea trece brusc în planul fantasticului?
,,Îmi place mai mult sã cãlãtoresc în jurul ideilor care
ar fi putut deveni literaturã, decât sã produc efectiv texte.
În aceastã zonã au loc scânteile, entuziasmãrile” (p.39)
declara eroul nuvelei Tehnici compensative. O profesiune
de credinþã ce explicã în parte caracterul eseistic al multora
dintre nuvele. ,,Idei care ar fi putut deveni literaturã” bunã
se ghicesc în spatele nuvelelor Manej sau Zeul Video, ca
ºi dorinþa de a face literaturã, în ciuda celor declarate. Aici
ideile nu zburdã însã, ci sunt complexate de o prea
puternicã luciditate. Naraþiunea e cuminte, supusã, prea
timidã uneori. Stilul e îngrijit, dar ceva preþiozitãþi se mai
strecoarã pe alãturi. Din fericire, existã Tehnici
compensative.
Aici scopul ultim, acela de a scrie literaturã, e uitat,
iar scriitorul se abandoneazã plãcerii jocului. Nuvela pare
sã fi plecat chiar de la un joc pornit ca remediu contra
singurãtãþii ºi plictiselii. Un joc frumos, pe care Þion îl
joacã sincer ºi cu plãcere. Iar rezultatul e pe mãsurã.
Eliberate din chingile unei prea stãpâne luciditãþi,
creativitatea se destinde ºi se manifestã în voie. Nuvela e
un fel de improvizaþie, pornind de la o temã datã, pe
marginea cãreia scriitorul brodeazã mereu proaspãt,
surprinzãtor ºi neobosit.
Tehnici compensative e, indiscutabil, cea mai bunã
nuvelã a volumului. Porneºte, ca ºi Zeul Video, tot de la
motivul televiziunii, la care se adaugã însã ºi un plictis
aproape existenþial, monstrul singurãtãþii, o conºtientã ºi
autoironizatã stare de mizantropie, ce dã credibilitate ºi
un plus de substanþã eroului. Existã ºi o Camelie, care din
fericire e foarte trecãtoare ºi familiara stare de abandonare
autoindusã în faþa televizorului. Momentul în care eroul
vede imaginile din documentarul despre mere este ºi
momentul în care naraþiunea îºi gãseºte fãgaºul ºi începe
sã plouã cu mere ca în American Beauty al lui Sam Mendes
cu petale de trandafir.
Naraþiunea se plimbã elegant ºi fascinant între planul
real ºi cel fantastic, al închipuirii eroului. Pentru cã el
creeazã, sub impulsul imaginilor de la televizor, un fel de
compunere cu tema datã: de la mere ajunge la un adevãrat
scenariu ce îl are în centru pe Nathaniel, cel dintr-o reclamã
la calculatoare, dar care desena ce altceva decât mere. În
timp ce motorul-mãr continuã sã se învârtã se creeazã o
peliculã plãcutã, proaspãtã, ce îºi aruncã mrejele cu aromã
de cidru asupra cititorului. Se revine uneori în camera cu
televizorul, imaginea Cameliei trece rapid ºi discret prin
cadru, monstrul singurãtãþii stã în continuare la pândã,
eroul schimbã canalul ºi cade iar în visare, la scenariul
sãu, trãgându-l dupã sine ºi pe cititor.
Motorul-prim al scrierii, mãrul, continuã sã se
învârtã, dând naºtere unui text convingãtor, plin de forþã.
Mãrul sau...plictiseala, deoarece se pare cã la Þion scrisul
porneºte nu dintr-un ,,gol existenþial”(p. 44), ci din banala
plictisealã. Sã punem deci ºi noi mâna pe telecomandã ºi
sã ne lãsãm purtaþi de prima imagine ce apare în faþa ochilor
noºtri. Poate-poate...

La limita ºansei
Trãim într-o lume scindatã între mare ºi mic: mari
aglomerãri urbane, zgârie-nori, mari corporaþii, sper- ºi
hipermarket-uri; în acelaºi timp, avem comunicare între
oameni aflaþi la mari distanþe prin intermediul unor
tehnologii din ce în ce mai miniaturizate. De la bonsai s-a
ajuns la telefoane mobile, laptop-uri, mini-camere de luat
vederi.
Prin volumul sãu La limita ºansei (Editura Cartea
româneascã, 2004), Paul Sân-Petru se dovedeºte un om al
timpului sãu, oscilând, la rându-i, între mare ºi mic: o
cohortã de melci, pãsãri, ºerpi, ceºti de lut, maºini de scris
alãturi de ,,mãsura tuturor lucrurilor”, Omul. Sau,
schimbând unghiul, mãrunta trestie gânditoate pusã faþã
în faþã cu majestatea sa, Natura, ce îþi dovedeºte mãreþia
trimiþându-i omului pilde sub formã de fluturi, þestoase,
pãianjeni sau peºti.
Paul Sân-Petru dovedeºte o adevãratã pasiune
pentru miniatural: tot ce e mic, fie el viu sau neînsufleþit, îi
atrage atenþia: Sciitorul seamãnã cu eroul sãu din Vederea,
din alt punct de vedere: pentru a vedea ceva mare, trebuie
ca, în prealabil, sã-l fi redus la ceva foarte mic. Ordinea
este, de regulã la Paul Sân-Petru, crescãtoare. Astfel,
povestiri ca Desenul cu scãri oferã, la un prim nivel, istoria
nefericitã, ce-i drept, a prieteniei dintre o libelulã ºi un
pãianjen. Urmând legile naturii -ºi prin asta se trece deja
la un plan general, ºi deci mare-, pãianjenul îºi imobilizeazã
prada, recrutatã din rândul duºmanilor, al cunoscuþilor
sau necunoscuþilor, prin ceea ce-i pare libelulei un ,,desen
cu scãri”. De aici ºi pânã la a face analogia cu o nu mai
puþin sãlbaticã societate contemporanã, sau, mai general,
cu lumea oamenilor, nu mai e decât un pas, mic de aceastã
datã.
Acelaºi procedeu se întâlneºte în Pâlnia, mesajul
fiind însã mult mai clar. Ceea ce pare la început aventura
unei gâze se dovedeºte de fapt, în final, experienþa
alegorizatã a unui om. Paralela e evidentã: din alt punct de
vedere, acel cosmic sau cel religios, suntem ca niºte biete
gâzuliþe, zbãtându-ne orbeºte uneori pentru a ne gãsi
echilibrul sau un punct de sprijin.
Existã însã în proza lui Paul Sân-Petru ºi o insaþiabilã
dorinþã de a creºte, de a evolua, sinonimã cu cea a
regenerãrii. Copilul din Mãsura creºterii pleacã de acasã
pentru cã îºi simþea creºterea limitatã de plafon. Refugiat
în naturã, între pãduri ºi munþi, cel care-i va speria, de
astã datã, dezvoltarea, va fi un cer întunecat de nori joºi.
ªi astfel, cel care crescuse atât de mult în aer liber încât
devenise pentru ceilalþi ,,omul zãpezilor”, datoritã urmelor
lãsate de picioarele sale imense, va descreºte pânã la
dispariþia completã. Existã, probabil, o lege nescrisã a
naturii care se referã la pãstrarea proporþiilor, a
firescului, a ...naturalului. Tot respectând acelaºi
regulament de ordine interioarã al naturii se va
autodevora la nesfârºit lupul: în Lup interior sau Haita,
un lup va mânca mereu ºi mereu dinãuntrul sãu, urmând
legile insaþiabilei foame care îl mânã pe lup la vânãtoare.
Acelaºi destin al speciei înscris în gene îi va arãta
ºarpelui, în Cerc rãsucit în forma infinitului calea spre
,,regãsirea de sine ºi iar nãvala în viaþã prin uitare ºi
înstrãinarea de sine” (p. 40), cale ce trece prin chiar
fiinþa ºarpelui: ,,ºarpe încovrigat în sine perpetuu
nãscându-se pe sine” (p. 41).
cu cãrþile pe masã
183
În naturã, însã, totul e una. Firea este doar în aparenþã
împãrþitã în specii, clase sau regnuri. Uneori, migraþia
acesteia dinspre o încrengãturã spre alta nu e numai de
notat, ci ºi de recomandat. În Vânãtoarea regalã, nu numai
cã peºtii zburãtori devin, conform legii conservãrii, pãsãri,
dar ºi câinele de vânãtoare se preschimbã în peºte, iar
apoi în pasãre, urmând o cale aproape fireascã de-acum,
deschisã de cei dinaintea sa. La rândul lor, pãsãrile se
întorc în peºti. În Mai-marele ulcioarelor, lutul, între
frunze ºi ape, e preschimbat în ulcior de cel care va deveni,
peste ani, urmând inexorabilele legi ale naturii, ulcicã în
mâinile altui olar.
Se vede atâta respect pentru naturã, atâta admiraþie
încât ceea ce eroul din Cochilia numeºte ,,fanatismul
infantil al acelei bunãtãþi care acum îmi pare o anomalie”
(p. 186) este aproape o regulã ce se ghiceºte în tot volumul.
Dacã respectivul personaj îºi stricase, copil fiind, ziua,
rupând un lãstar ºi plângând apoi pentru suferinþa lui,
sau fiindu-i milã de fluturele ce, speriat de mâna lui întinsã,
îºi schimbase direcþia, riscând sã nu mai ajungã acolo
unde dorise, dacã acest personaj, aºadar, se considerã
,,vindecat” de bunãtatea de atunci, se înºalã. ªi asta pentru
cã el crede acum cã, omorând un melc în cochilia lui,
omorâse de fapt un om, fapt pentru care se ºi autodenunþã.
Paul Sân-Petru empatizeazã ºi simpatizeazã, dupã
caz, cu natura. Cochilia poate sta alãturi de Pãsãrile,
unde eroul primeºte în fiinþa sa pãsãrile, care luându-ºi
apoi zborul, îl golesc, pânã ce sufletul sãu se înalþã, semn
cã ,,omul acesta pasãre sau mai ales înger trebuie sã fi
fost” (p. 194). Nu doar diferenþele între specii sunt ºterse,
ci ºi bariera dintre civilizaþie sau culturã ºi naturã, într-o
comuniune totalã între om ºi cea în sânul cãreia se
întoarce.
La limita ºansei este un volum ce jongleazã cu
dimensiunile, dar care îºi doreºte armonia. Asemeni
muzicianului din Suita pentru fluture ºi orchestrã, ce
dãdea glas fluturilor ºi florilor, Paul Sân-Petru apare în
postura unui dirijor ce încearcã sã dea glas însãºi naturii.
Volumul are suiºuri ºi coborâºuri, ce-i drept, dar e greu sã
faci ordine între între atâþia muzicieni câþi are orchestra
naturii.

184 cu cãrþile pe masã
Cristina TIMAR
Zidul ºi vidul
Iatã încã un “opuscul de strânsurã”, Zidul ºi
Litera (Ed. Adam, 2004), alcãtuit din cronici publicate în
ultimii zece-cincisprezece ani de criticul Ioan Adam.
Cronicarul nu-i ocoleºte nici pe patriarhii într-ale literaturii
române, necum sã-i ignore pe cei mai noi. Cã sunt mai mari
sau mai mici, criticul nu-ºi trãdeazã vreo pactizare cât, mai
degrabã, o intenþie recuperatoare ºi o generozitate criticã
care dau nota specificã a volumului. Deci, nici vorbã sã
fie cineva pus la zid, deºi titlul ne-ar putea înºela. Galeria
de scriitori se bucurã de o egalã atenþie din partea unui
critic nepãrtinitor, nepãtimaº, nesupãrãcios, neironic,
neestet, pe scurt corect ºi ortodox. ªi eclectic, mai ales
eclectic, judecând dupã varietatea autorilor abordaþi - de
la Nicolae Olahus, trecând prin Caragiale, Camil Petrescu,
pânã la Titus Popovici - ºi a speciilor critice (studiu de
istorie literarã, eseu, recenzie).
Comentariile nu aduc neapãrat noutãþi
surprinzãtoare. Surprinzãtoare ar fi mai ales partitura – în
chei ºi tonalitãþi diverse - nu atât interpretarea ei. Dar
Ioan Adam nu vrea sã facã abstracþie de nimeni, de nici
un diez ori bemol ci, ecumenic, face loc ºi unora ºi altora
pe zidul mãrinimos consacrat doar de Logos. Deºi nu ne
este foarte clar care-ar fi Zidul - neînsemnat ºi oarecare -
pânã ce miraculoasa Literã înscrisã pe el îi dã o identitate.
Poate e Zidul literaturii române. Oricum, din Argument
aflãm cã ideea titlului îi vine din îndepãrtate vremi dacice.
Se pare cã strãmoºii noºtri ºtiau ce înseamnã o tabula
rasa. ªi cum nu-ºi doreau o asemenea soartã pentru
memoria lor colectivã, au purces, neavând pergamente,
dar dispunând de un alfabet, la încrustarea zidurilor de la
Sarmizegetusa, devenite cronici în piatrã ºi, poeticeºte
vorbind, « leagãne urmaºilor… ». Fãrã cuvântul edificator,
zidul ºi, totodatã, ziditorii lui, ar fi fost ca ºi inexistenþi.
Aºa încât, în chip de arheolog literar, criticul porneºte în
cãutarea zidurilor mai vechi, poate abandonate, ruinate,
demolate în mod deliberat de avâturi nihiliste ºi mai suflã
praful, pe ici, pe colo, de peste litere bãtrâne, le mai
dãltuieºte, redând astfel – sperã el – întreagã puterea
identitarã a zidului (sau Zidului). O fi el scris, dar e prãfuit,
anumite contururi un se mai vãd ºi, prin urmare, o acþiune
de periere se impune, doar e vorba de identitatea noastrã.
Între cele douã secþiuni, Cratime în timp ºi spaþiu
ºi Lecturi posibile în vremuri imposibile, nu metoda
criticã face distincþia, ci cronología. Deci, dacã unii au
fost aruncaþi într-un fel de con amnezic, se impune de
urgenþã resuscitarea criticã (prima parte), respectiv
semnalarea unor apariþii editoriale în vremurile imposibile
pe care le trãim (antologii ale literaturii evreieºti de la noi,
dicþionare cultural-literare din diverse zone ale þãrii,
traducerile unor cãrþi exegetice, cum este cea a lui Gerard
Bayo, dedicatã lui Rimbaud), în partea a doua. La
resuscitãri, îi regãsim pe Mihai Beniuc, Hortensia Papadat
Bengescu, Camil Petrescu cu dramaturgia, Barbu Paris
Mumuleanu. De partea cealaltã, pe Florentin Popescu,
Jolan Benedek, Felix Aderca, Mariana Ionescu., de unde
se vede cã per total dominã scriitori din linia a doua, cei
mai expuºi uitãrii.
Ioan Adam e un critic exersat, poate chiar prea
exersat, încât nu de puþine ori i se întâmplã sã cadã,
probabil din inerþie, în cliºee ºi locuri comune:”acest
veritabil roman al decriptãrii textului rimbaldian vizeazã
un þel ultim, acela de a lãmuri despre ce vorbeºte Rimbaud,
, ce mesaj are el.”(p.92) Alteori, mai
inspirat, þinteºte cu precizie ºi fermitate: “
lui Arghezi – e vorba de Manualul de moralã practicã
retipãrit în 1997 , s.n. –, e forma lui de a fi sever cu sine ºi
bun cu alþii. O bunãtate de un fel aparte. Aºa cum lancea
lui Ahile ucidea cu vârful, dar tãmãduia cu partea cealaltã,
tot aºa ºi condeiul lui Arghezi scurmã rãul, extirpã tumorile
sociale ºi face posibilã tãmãduirea.”(p.135)
Arheolog literar neastâmpãrat, Ioan Adam nu stã
sã descifreze mesaje întregi de pe suprafaþa zidului, ci
îndreaptã cu sârg o literã aici, una dincolo. Nu vrea sã
omitã nimic, decât din greºealã, pentru a nu se pierde din
inteligibilitate, descifrarea lãsând-o în seama altora.
Apocalipsa. Acum ºi în versiune
româneascã
Pragurile de mileniu sucesc minþile ºi înfierbântã
imaginaþia.. O ºtie ºi domnul Anatolie Paniº, autorul unui
Sfârºit al lumii (Editura Snagov, 2005), « roman cu 4
subdiviziuni » ºi certe intenþii de farsã autohtonã. Pe domnia
sa sfârºitul nu îl aruncã în panica într-un asemenea hal, ca
felul în care ne vom prezenta la acest examen final. Sãtul de
o Românie mereu codaºã la porþile Occidentului, domnul
Paniº fantazeazã pe marginea ideii cã, dacã lumina nu ne-a
venit de la Rãsãrit, dupã spusele profeþilor de stânga, atunci
musai apocalipsa sã ne vinã din ãst punct cardinal, ori
mãcar sã ne inchipuim c-ar veni.
Punând România pe poziþia de fruntaºã a
apocalipsei, Paniº încearcã sã compenseze lipsa noastrã
de prezenþã din atâtea evenimente majore. Cã e vorba de
o antiapocalipsã, începe sã devinã neîndoios din
momentul în care personajul emblematic cu cea mai înaltã
autoritate în carte, Poetul, devine Pofetul ºi Apologetul
noii alimentaþii mondiale. Scenariul apocalipsei naþionale
începe de la alimentaþie. Raþionalizatã în comunism,
carnea e eliminatã total de Poet – trecut printr-o curã de
slãbire – în democraþia de tranziþie, mãsurã care va
revoluþiona nu numai speranþa de viaþã, ci ºi economia
naþionalã. Umanitatea româneascã are doi autodeclaraþi
Mântuitori: Poetul-Nutriþionist ºi un oarecare Condrat,
om din topor, salvat ca prin minune de sub gheþurile
unui râu, dovadã suficientã a misiei mesianice.
Demagogia ºi vanitatea primului mântuitor contrasteazã
cu brutalitatea ºi impulsivitatea celui de-al doilea ºi
amândouã cu modelul mesianic. Ca de altfel toatã
apocalipsa premeditatã, idee dintru început nu doar
fantezistã, ci ºi ereticã
Replicã parodicã a primei Revoluþii live, ultimul
Revelion live e trãit ºi vizionat de mesenii aºezaþi pe
drumurile naþionale, devenite salã de mese. Dacã
Revoluþia nu ne-a reuºit, mãcar sã ne reuºeascã
Apocalipsa. Asemena pretenþii protocroniste ne
situeazã din nou într-un registru buf, de mãscãrici ai
apocalipsei. Cum era de aºteptat, toatã mobilizarea
generalã sfârºeºete în coadã de peºte ºi-n atmosferã
de mahala, extinsã la scarã naþionalã:. « Pretenþia

României ca sfârºitul sã înceapã neapãrat pe teritoriul
ei, (adicã sã fim ºi noi cu ceva primii în lume), iatã nu sa
adeverit. » (p. 241)
Cu tot râsu’-plânsu’ ºi întorsãtura eroi-comicã, d-l
Paniº, trecut prin multe, nu-ºi poate ascunde adânca
frustrare din moment ce, tot aºteptând vremuri mai bune,
nu reuºim decât eºecuri repetate pe scena lumii. ªi, dacã
din pricina supãrãrii, se strecoarã prea lungi citate bilbice,
ba din Genesa, ba din Apocalipsa, ofuri ºi tînguiri, devieri
nu totdeauna justificate, care mai atenteazã la unitatea
narativã a cãrþii, este pentru cã deznãdejdea ºi exasperarea
au atins cotele de avarie. Si cum sã nu le fi atins, când
revelaþia finalã pare a-i ºopti cã sfârºitul lumii înseamnã,
mai pe ºleau, sfârºitul nostru în lume.
Daniela LIÞ
Autobiografie ºi ficþiune
Autor al unor volume de poezii ºi prozã, ªtefan
Amariþei îºi continuã opera cu un nou volum de povestiri,
Podul de piatrã (Ed. Junimea, Iaºi, 2004), în care avem
ocazia de a face cunoºtinþã la modul cel mai intim cu ideile
scriitorului cãruia i se suprapun personajele.
Nu trebuie sã ne aºteptãm însã la o scriiturã de
tipul jurnalului intim, deoarece în numeroase povestiri care
alcãtuiesc volumul caracterul confesional este eclipsat
de o serie de escapade în imaginar, astfel cã proza lui
ªtefan Amariþei se situeazã mereu la limita dintre
autobiografie ºi ficþiune.
E discutabil însã caracterul (in)voluntar al acestei
tendinþe de evadare în fantastic. Sã nu uitãm de titlul
lucrãrii. Motivul podului de piatrã este preponderent în
volumul de faþã ºi, având în vedere cã podul este simbol
al conexiunii, asigurând o perpetuã ºi puternicã legãturã
între douã limanuri, este uºor de intuit intenþia scriitorului
de a face din Podul sãu o continuã trecere din real în
ficþiune ºi invers, cu atât mai mult cu cât acesta e de piatrã.
Prin intermediul unor scufundãri în adâncul conºtiinþei ºi
trãirilor scriitorului, asistãm la diverse îmtâmplãri care
redau un farmec aparte povestioarelor din volumul
menþionat.
Pe parcursul a 28 de povestiri scurte, cu caracter
individual sau episodic, scriitorul trateazã numeroase teme
predilecte ale literaturii noastre, unele dintre ele cu iz
romantic. Astfel, prin intermediul aceluiaºi pod scriitorul
creeazã o puternicã legãturã între prezent ºi trecut, între
monotonia ºi decadenþa lumii prezente ºi farmecul
copilãriei, din care autorul-personaj reþine un detaliu
marcant: bâlciul, „un carnaval fãrã mãºti”. Apar numeroase
teme-simbol din viaþa satului, singurãtatea lãuntricã,
scurgerea ireversibilã a timpului, precum ºi o serie de
motive biblice.
De cele mai multe ori relatarea se face la persoana
întâi, întreaga naraþiune fiind o împletire a ideilor ºi
convingerilor scriitorului. Chiar ºi atunci când are loc
trecerea la persoana a treia, recunoaºtem în fiecare erou
un alter-ego al autorului. Însumate, acestea redau în final
un eu complex, bine definit, însã fãrã o epuizare a
contururilor acestuia.
cu cãrþile pe masã
185
Lucrarea lui ªtefan Amariþei are un caracter linear,
cu secvenþe narative concise, pline de încãrcãturã
simbolicã. Ca prozator, acesta se abate de la tiparul
postmodernist, cultivând o literaturã simplã, dar nu
simplistã, cu o exprimare degajatã, laxã, pe fondul cãreia
adeseori se ivesc instantaneu afirmaþii cu încãrcãturã
gravã, cu caracter aforistic, acestea fiind menite sã asigure
descifrarea codului, a simbolurilor acolo unde scriitorul
simte unele lacune în exprimarea mesajului. Toate acestea,
transpuse într-un limbaj comun, fac din Podul de piatrã a
lui ªtefan Amariþei un volum accesibil, pe gustul tuturor.
Nãstase PETRU
Transilvanie..., Transilvanie...
Volumul Transilvanie..., Transilvanie...( Ed.
Fundatiei Alfa, Cluj-Napoca, 2002) reuneºte în cadrul unei
inedite antologii poetice o suitã de scriitori, majoritatea
ardeleni, care au înþeles de-a lungul timpului sã cânte în
versurile lor dragostea pentru pãmântul natal, pentru
strãvechea provincie istoricã, leagãn istoric al formãrii
poporului român ºi spiritualitãþii româneºti.. Scopul
mãrturisit al coordonatorului culegerii, Mircea Vâlcu, este
de a continua tradiþia antologiilor ºi culegerilor dedicate
Transilvaniei, în acelaºi timp sã aducã o restituire revistei
literare Lanuri (apãrutã în Mediaº, între anii 1933-1939),
incluzând creaþii ce aparþin poeþilor care au colaborat la
aceastã revistã, în partea finalã a antologiei fiind
consemnate câteva creaþii ale unor poeþi contemporani,
continuatori ai programului estetic lanurist. Au avut
întâietate aici în mod firesc acele poeme care conjugã în
mod fundamental tema centralã a antologiei: Transilvania
eternã, idealã, meta-fizicã ºi totodatã materialã, supusã
procesualitãþii istorice. Douã ipostaze polare, însã în fond
consubstanþiale, simbiotice ºi revelator umane, cãci lirica
patrioticã apare unde conºtiinþa apartenenþei etnice,
ultragiatã de vicisitudinea ºi nedreptatea istoricã, se
metamorfozeazã în act artistic, într-o încercare de
recuperare a unui echilibru interior pierdut, de recâºtigare
ºi reafirmare a unor valori primare, profund umane, precum
sunt demnitatea ºi libertatea, proces ce comportã
numeroase variaþuni, de la strigãtul revoltat, într-un loc
patetic, în altã parte de un dramatism sfâºietor, pânã la
stilistica extazierii în faþa figurilor exemplare ale istoriei ºi
a toposului geografic natal ori pînã la sublimarea în sens
creºtin a suferinþei etnice: lirica patrioticã cu accente
mistice, unde idealul etnic devine agentul unei misiuni
divine. Procesul psihologic este unul de compensare:
realitatea istoricã brutalã ºi trauma adiacentã transcend/
trec în poem( devenit modalitate de eliberare, demers
soteriologic) sub forma eteratã a simbolului, a unui
cuantum emoþional fluid ºi pur, predispus supradimensionarilor
ºi mitologizãrii celei mai liberale, a unei
revendicãri a marilor valori ºi sentimente uman-univerale
ori a unei întoarceri în originar, prin contemplarea/
identificarea speþelor, a naturii, a primeitãþii din lucruri, ca
refuz in-conºtient al devenirii istorice ºi dramei etnice.
Spaþiul primordial la care se racordeazã lirica acestui volum
îl constituie toposul rural, reconstituind într-o oarecare

186 cu cãrþile pe masã
mãsurã celebra cugetare blagianã: Veºnicia s-a nãscut la
sat. Aici iau naºtere marile pasiuni, aici mentalul uman
intrã în contact nemijlocit cu marile ritmuri ale naturii, cu
fenomenologia ei esteticã, aici gesteazã marile viziuni ºi
sentimente, tot aici sentimentul comunitãþii ºi al comuniuni
de limbã este mai puternic, omul manifestã o aplecare
deosebitã faþã de valorile tradiþionale, de sacru, istorie,
mit ºi legendã ºi obãrºiile lui. Conºtiinþa etnicã este mai
profundã în spaþiul rural: Horia, Cloºca ºi Criºan sunt
figuri revoluþionare reprezentative în acest sens, iar
imaginea lor ( în special a lui Horia) este evocatã în câteva
dintre cele mai expresive ºi plastice poeme ale acestei
antologii. Cursivitatea ºi cugetarea liricã sunt altoite pe
un substrat, pe un limbaj, dacã nu într-atâta arhaic ori
regional, în mod predilect de sorginte ruralã, compus din
termeni ºi cuvinte cu o vechime considerabilã în limba
românã, ceea ce conferã discursului poetic un plus de
semnificaþie, sugestie ºi încãrcãturã psihologicã. Stilul
folosit este unul extrem de vioi, de tonic, mai ales în
poemele în care configurarea descriptivã a cadrului natural
face loc poeziei militante, ancorate în realitatea socialã ºi
istoricã.
Ioana LASLO
Cãlãtoria de-o sãptãmânã
„Au mai rãmas atâtea ore, atâtea minute, atâtea
secunde pânã când ...”(Aºteptare); „Aceste înalte
clepsidre ale asfinþitului/ mãcinând ultimele boabe de nisip
ale timpului” (Eshatologie postmodernã); „Între ziduri
se nãruie timpul” (Încã o clipã). Angoasat de timpul „pe
gata”, de „sfârºitul continuu” al lumii postmoderne, Vasile
Avram - poetul, prozatorul, publicistul, antropologul - fuge
înspre obârºii, înspre lumina zilei dintâi a creaþiei, zi, în
care El, Creatorul, „înmuidu-ºi degetele în nãmolurile
inexistenþei ºi aprinzând cu o micã explozie fitilul ieºirii
din gol, ºi-a iluminat cãmãrile identitãþii, ºi-a dat un chip
în timp ºi în spaþiu spre a deveni astfel, într-un univers
încã virtual, cauzã a tot ºi a toate.” Sfârºitul se naºte ºi
trãieºte chiar în Incipit cãci primul om „inventeazã” ultimul
sãlaº: mormântul. De fapt, viaþa este o vieþuire în mormânt!
O moarte! Iar moartea, este viaþã! Iatã de ce moartea, motiv
recurent în poezia lui Vasile Avram, este simþitã ºi trãitã ca
o salvare, ca o evadare din timpul „care calcã totul în
picioare” ºi deci ca o întoarcere acasã, în Paradis. Deºi
„Doamna Moarte” se aratã ca o prezenþã vie, fizicã,
materialã - ea „trece prin pieþe sã cumpere castraveþi”,
„cântã la saxofon” sau „se urcã pe schele ori în avioane
sã priveascã lumea de sus” - ea nu posedã nici unul din
cele cinci simþuri cu care Dumnezeu ºi-a binecuvântat
creaþiile ( „În momentul când au explodat în cer soarele,
luna ºi stelele, toate deodatã, lucrurile lumii create au clipit
din ochi deºteptându-se din somnul parþialitãþii ºi
pipãindu-ºi uimite existenþa.”) blestemându-ºi creaturile!
Tocmai simþurile l-au „ajutat” pe primul om sã inventeze
mormântul ºi tot ele îl ajutã pe omul modern „sã profite”
de aceastã binemeritatã moºtenire: „De aceea femeia,
socotind cã rodul pomului este bun de mâncat (gustul) ºi
plãcut ochilor la vedere (vãzul) [...] a luat din el ºi a mâncat
ºi a dat bãrbatului sãu ºi a mâncat ºi el.” (Facerea, cap. 3,
v. 6) Numai Moartea „pusã pe limbã, nu are nici un gust./
Dezlegatã la ochi, nu vede.” (Moartea) Aºadar numai
Moartea primeºte la Vasile Avram conotaþii pozitive,
corespunzând unui simbolism al salvãrii.
Cât despre Interviu transfinit ... „Totul a pornit de
la o joacã. Acum ºapte sau opt ani, în timpul unei lungi ºi
plicticoase ºedinþe de partid (sau de «învãþãmânt
politic»?), pentru a mai reduce niþel din însingurarea
gândului refugiat din calea prim-planului bine betonat
ideologic, l-am întrebat în ºoaptã pe poetul Mircea
Ivãnescu - care stãtea lângã mine «în bancã» - dacã ar fi
dispus sã-mi acorde un interviu prin care sã rãspundã la
286 întrebãri, câte una pentru fiecare zi lucrãtoare a anului.”
ªi a fost noapte ºi a fost dimineaþã: Ziua întâi. ªi a fost
prima întrebare ºi a fost primul rãspuns: „-De ce v-aþi
nãscut?” ; „-N-aº putea spune cã m-am întrebat de prea
multe ori asta [...] Pot sã vã spun totuºi cã m-am surprins
gândindu-mã la o asemenea posibilã întrebare – fãrã sã
mi-o ºi pus.”
Chiar „sub vulcan” ºi nu „la poalele lui” (Under the
Volcano de Malcolm Lowry) s-au întâlnit actanþii acestui
interviu ºi tot sub vulcan se scrie întrebarea, se în-scrie
rãspunsul! Pentru cel intervievat, rãspunsul este „o
cãutarea a timpului pierdut”, o rãtãcire ºi o regãsire pe
sine printre ceþurile trecutului; rãspunsul înseamnã
posibilitatea, ºansa de „a reconstitui”. Numai cã „a
reconstitui” are în viziunea lui Mircea Ivãnescu douã
accepþiuni cu totul diferite: „sã constituie din nou, poate
altfel, sau poate exact în acelaºi fel - viaþa.” Fapt care-l
determinã pe Vasile Avram sã defineascã literatura ca
realitate plus ficþiune; adevãr plus minciunã. Fãrã a-ºi
depãºi însã condiþia ºi funcþia de intervievator, Vasile
Avram pune totul sub semnul întrebãrii, lãsând sentinþa
la îndemâna intervievatului. Rãspunsul acestuia, cum se
întâmplã, de fapt, în tot acest joc este o completare, o
addenda ataºatã rãspunsului:
„ - S-ar putea spune, cu alte cuvinte, cã ficþiunea
devine realitate iar realitatea prostituându-se, trece pragul
spre imaginar?”
„ - Numai cã - ºi asta aratã de ce minciuna asta
dintotdeauna este mânuirea cuvintelor, îºi are viaþa ei -
minciuna asta pleacã de la niºte date reale.”
Rãspunsul, dupã cum însuºi Mircea Ivãnescu
mãrturiseºte este o dilatare a întrebãrii, nicidecum o
rezolvare a ei; nu o elucidare a misterului ei ci o potenþare
a lui: „Alegând asemenea scene ºi tot vorbind despre ele
cu atâta insistenþã ºi prolixitate încât nu mai ajung sã
rãspund propriu-zis întrebãrilor dv. Nu facem decât sã
deplasãm niºte accente, ºi sã minþim, deci în mod mai grav
decât pur ºi simplu ascunzând sau falsificând detaliile.”
Întrebãrile, unele clare, concise, specifice stilului
publicistic: „Când, unde, din ce pãrinþi, sub ce zodie etc?”;
altele, poate prea literare, dar splendide (!): „Vã simþiþi
bine în praful amintirilor?” sau „Cine vã cunoaºte ºtie cã,
adesea citiþi mergând pe stradã. Nu vã temeþi cã din
neatenþie aþi putea pãºi pe nesimþite în spaþiul imaginar al
cãrþii pe care o þineþi în mânã?” ; altele aproape penibile:
„Ce proiecte de viitor aveþi?”; toate au drept scop
satisfacerea cititorului, cãci el este þinta lui Vasile Avram,
pentru el se sacrificã: „Am impresia, stimate domnule

Mircea Ivãnescu, cã [...] am omis a oferi cititorului câteva
date din biografia dv. – socialã ºi spiritualã – fãrã de care
nu ºi-ar putea împlini orizontul de aºteptare.”
Stilul „ironic-metaforic-paradoxal-jucãuº” care
împãienjeneºte atât vorbirea celui care întreabã cât ºi a
celui care rãspunde, trebuie cã-ºi are originea în jocul
care a stârnit acest interviu. „Vorbiþi de proiecte mai
fanteziste decât un cal cu aripi!” i se adreseazã Vasile
Avram lui Mircea Ivãnescu, care, la rândul sãu, contaminat
cu o tãioasã ironie englezeascã ºi cu un tic camilpetrescian
de a autocomenta retrospectiv mãrturiseºte: „Capacitatea
de a lucra cu intuiþiile, descoperirile de moment, revelaþiile
chiar minore în vreun domeniu sau altul al culturii (toate,
defecte pe care le am ºi acum) mã fixaserã pe un plan în care
aº fi rãmas un pedant al lecturii, un steril – (parcã acum
sunt altceva? ªi nu e deloc o întrebare de cochetãrie).”
În Cuvânt de neîncheiere care închide cartea lui
Vasile Avram, acesta se adreseazã cititorului, cu regret, pe
de o parte, pentru cã Mircea Ivãnescu, partenerul sãu de
joc, nu a rãspuns la toate întrebãrile aºa cum îi promisese
iar pe de altã parte, cu nãdejdea cã „în vreunul din
viitoarele numere ale revistei va binevoi sã rãspundã la
ele.” „Nãdãjduiesc - continuã Vasile Avramn - cã totuºi -
cândva, cumva, undeva - interviul nostru transfinit va
putea apãrea în volum.” Deºi adverbele cândva, cumva,
undeva ascund mai degrabã un vis imposibil decât unul
posibil, se întâmplã sã se-ntâmple ceea ce era de
neîntâmplat: Cândva: 2004. Cumva: Interviu transfinit.
Undeva: Editura Ecclesia. Interviu transfinit se prezintã
ca fiind rãsplata postumã la o jertfã antumã. Pentru prima
datã, ºirul de întrebãri ºi rãspunsuri a apãrut în Opinia
publicã sub forma unui interviu serial cu titlul care peste
zece ani va sta pe o carte: Mircea Ivãnescu rãspunde la
286 de întrebãri ale lui Vasile Avram. Un vis împlinit!
Interviu transfinit - Mircea Ivãnescu rãspunde la
286 de întrebãri ale lui Vasile Avram, Cãlãtoria de
sâmbãtã, Elegiile Orhideei, Fiul apocrif, toate publicate
la Editura Ecclesia Nicula, postum, toate acestea ºi încã
altele, reprezintã cãlãtoria de-o sãptãmânã ( cãci atât
dureazã viaþa! ) lui Vasile Avram, pânã când într-o duminicã
a plecat ... ºi de atunci nu mai ºtim nimic ...
cu cãrþile pe masã
Gabriela DEMETER
Cãlãtor în timp
187
“ Când mã gândesc la pãrinþii mei ºi la hotãrârea
lor de a pleca din sat, pentru a-ºi face copii domni, nu
uit ziua însoritã de toamnã târzie, cu plecarea din sat
spre Cluj cu cãruþa cu caii lipiþani ai unchiului
Pantelimon...”
Aºa îºi începe d-nul dr. Simion Pop cãlãtoria în
timp prin viaþa ºi “închisorile sale” ºi o face într-un mod
atât de firesc încât noi, ca cititori, nu ne putem înãbuºi
sentimentul unei cãlãtorii în universul amintirilor copilãriei
lui Creangã.
Încã din primele fragmente ale memorialului
(“Cãlãtor în timp - însemnãri din viaþã, închisorile mele...”,
Editura Ardealul, Tîrgu Mureº, 2005) pe care ni-l propune
dr-ul Simion Pop devine evidentã plãcerea cu care autorul
se întoarce pe firul existenþei sale, o plãcere transpusã
într-un stil expresiv ºi simplu totodatã dar de o simplitate
care nu face decât sã trãdeze complexitatea personalitãþii
autorului precum ºi asumarea acestei complexitãþi cu
naturaleþe ºi covârºitoare modestie.
Fragmentele introductive sunt urmate de o
serie de informaþii biografice referitoare la familia
autorului precum ºi descrierea într-un stil clar ºi concis
a unor evenimente semnificative din perioada copilãriei
sale.
Impresia unor profunde asemãnãri cu universul
amintirilor lui Creangã nu-l pãrãseºte pe cititor deoarece
autorul continuã relatarea unor întâmplãri într-un mod tipic
stilului narativ care a dominat în opera lui Creangã, un stil
marcat pe alocuri de un umor tonofiant - aºa cum se
întâmplã în scena isprãvii din pod.
Fiecare etapã semnificativã din dezvoltarea
autorului este reflectatã cu exactitate în aceste pagini de
memorialisticã, sugestive prin pãþaniile care au lãsat urme
vizibile asupra personalitãþii autorului.
Viaþa la oraº – Cluj-Napoca - l-a determinat
pe autor sã lase în urmã amintirile legate de existenþa
ruralã, iar isprãvile specifice copilãriei nu au fãcut
decât sã se multiplice o datã cu intrarea autorului pe
bãncile ºcolii.
Pânza pe care autorul îºi picteazã amintirile
dobândeºte culori din ce în ce mai variate pe mãsurã ce
reuºim sã pãtrundem în galeria personajelor care au
influenþat existenþa autorului de-a lungul timpului.
Relatarea unor întâmplãri semnificative din viaþa
dr-ului Simion Pop se sprijinã pe fundalul unor importante
evenimente istorice, a cãror semnificaþie se rãsfrânge în
prezent prin încercarea, reuºitã de altfel, a dr-ului Simion
Pop de a oferi cititorilor sãi mãcar o fãrâmã din realitatea
care i-a marcat viaþa.
Deºi diferite faþã de realitatea contemporanã,
paginile în care sunt descriºi anii studenþiei, cu toate
bucuriile ºi greutãþile lor, sunt construite într-un stil care
pare menit sã facã pe fiecare student sã se regãseascã
printre rândurile cãrþii, dar mai ales un stil care trãdeazã
nostalgia autorului pentru acele momente ale tinereþii
sale.

188
Viaþa autorului a fost marcatã, asemeni vieþii
multor altor oameni nevinovaþi, de flagelul securitãþii
comuniste care nu se dãdea în lãturi de la nici o atrocitate
pentru a-ºi atinge þelul epurãrii societãþii.
Paginile acestea dedicate amintirilor legate de
aceea perioadã terifiantã a vieþii dr-ului Simion Pop sunt
strãpunse de un stil clar, concis menit sã transpunã în faþa
ochilor cititorilor într-o manierã cinematograficã ororile
perioadei proletcultiste.
Multe din detaliile perioadei de detenþie oferite
de autor prin intermediul acestei cãlãtorii în “închisorile
sale” nu apar ca o noutate pentru cititorii familiarizaþi cu
impresionantul roman “Patimile dupã Piteºi” de Paul Goma,
chiar dacã d-nul dr. Simion Pop nu recurge la stilul
caracteristic operei beletristice ci face o prezentare mai
concisã a “torturilor” la care erau supuºi cei oprimaþi de
regimul comunist.
În cãlãtoria prin “închisorile sale” autorul oferã
cititorilor sãi imaginea detenþiei în deferite penitenciare,
precum cele de la Jilava, Gherla sau Aiud, unde
,incontestabil, se legau prietenii între deþinuþi, aceasta fiind,
probabil, singura cale de a calma neliniºtea provocatã de
incertitudinea legatã de destinul celor rãmaºi acasã.
Autorul îºi încheie cãlãtoria prin “închisorile
sale” în deplinã libertate ºi cu un numãr nespus de împliniri
personale care se rãsfrâng în ultimele pagini ale
memorialului sãu.
“Trecând în viaþã prin multe greutãþi ºi
necazuri, ne-am cãlit ºi ne ducem mai departe traiul,
atât cât ºi cum ni-l va da D-zeu...” Iatã cuvintele cu care
un spirit cu adevãrat umil dar veºnic optimist închide în
urma sa porþile acelor “închisori” în care i-a fost încãtuºatã
adesea viaþa.
Spiritul pururi optimist al dr-ului Simion Pop, dar
ºi regretul suav pentru clipele care nu se vor mai întoarce
niciodatã, sunt reflectate, încã o datã, în cele douã poeme
care încheie acest memorial ºi care fac dovada talentului
liric al autorului.
KOCSIS Francisko
Despre o micã antologie
În ultima vreme rare sunt acele apariþii editoriale
care îºi propun sã facã cunoscute în arealul unei limbi
opere ale unor autori strãini ºi ne propun sã cunoaºtem
faþete dintr-o altã culturã prin reprezentanþii ei
contemporani, realizãri care nu au nimic de a face cu
managementul comercial al scrierilor încadrate la categoria
de best-seller, cele care fac, de cele mai multe ori, obiectul
unor traduceri prompte ºi al comentariilor critice.
O asemenea apariþie este ºi mica antologie în limba
maghiarã Unsprezece prozatori români contemporani
(Tizenegy kortárs román prózaíró) apãrutã la editura
“Literator” din Oradea. O menþiune specialã se cuvine
Consiliului Judeþean Bihor, care a finanþat aceastã
apariþie.
cu cãrþile pe masã
Selecþia autorilor ºi a textelor este realizatã de poetul
Traian ªtef, iar traducerea este realizatã de Molnár Judit.
Sub aspectul selecþiei, mica antologie este
deosebit de grãitoare, dar nu pun în discuþie criteriile lui
Traian ªtef, oricum subiective în demersul sãu. ªi asta
pentru cã nu i s-ar putea imputa decât, eventual, faptul cã
numãrul autorilor selectaþi este mult prea redus faþã de
câþi ar fi meritat sã figureze în sumar, ceea ce cred cã þine
mai mult de conjuncturi socio-pecuniare decât de altceva,
astfel cã T. ªtef a fost mai curând pus în faþa unei situaþii
ingrate, aceea de a decide la cine renunþã. Dupã ce am
citit sumarul (iatã autorii cuprinºi: Florin Ardelean, Miron
Beteg, Gheorghe Crãciun, Radu Mareº, Viorel Marineasa,
Adrian Oþoiu, Mircea Pora, Gheorghe Schwartz, Radu
Þuculescu, Daniel Vighi, Alexandru Vlad), mi-am dat seama
cã primul criteriu (ca importanþã, determinant, þinând cont
ºi de finanþatorul ediþiei) nu i-a lãsat o prea mare libertate.
Oricum, selecþia reflectã o atitudine onorantã,
neconcesivã, autorii cuprinºi ºi-au câºtigat prin scrieri
poziþia în care se aflã ºi faptul cã alegerea s-a oprit la ei e
o recunoaºtere a valorii.
Traducerea realizatã de Molnár Judit este
ireproºabilã. Am citit cu interes texte care au o
construcþie prozodicã ºi o logicã internã de parcã ar fi
fost scrise în original în maghiarã ºi m-am convins cã
traducãtoarea este o cunoscãtoare a limbii române pânã
în nuanþele ei fine, inefabile, care pot scãpa uºor la
transpunere, mai ales dacã asociaþiile semantice din
original cer un efort considerabil pentru a fi altoite pe
structura altei limbi. Dacã într-o traducere fãrã pretenþii
artistice, o transpunere a unui text oarecare, nu au
pondere majorã mijloacele stilistice, doar informaþia care
se transmite trebuie sã rãmânã nealteratã, în cazul
literaturii criteriile se schimbã profund. Meritul ei se cere
cu atât mai mult evidenþiat, textul în limba maghiarã
reuºind sã redea expresivitatea originalului ºi sã evite
ceea ce în limbajul domeniului se cheamã “trãdare”, adicã
o traducere cu multe scãderi faþã de textul de referinþã,
situaþie în care transpunerea nu serveºte operei ºi nu-ºi
atinge nici scopul urmãrit.
Mica antologie de la Oradea ar putea fi urmatã de
alta, poate de altele, de prozã ºi de poezie, chiar se simte
nevoia continuãrii efortului în aceastã direcþie, care sã se
concretizeze în cãrþi de referinþã care sã înlesneascã
apropierea dintre cele douã entitãþi culturale. ªi asta pentru
cã au fost rare momentele când s-a deschis câte o uºã în
zidul despãrþitor, când s-a comunicat. Deºi se aflã alãturi
ºi existã, poate mai mult decât în orice altã culturã, un
imens potenþial deþinut de cunoscãtorii ambelor limbi, o
bizarã indiferenþã face imposibilã comunicarea. Toate
bunele intenþii decad în faþa ei ºi continuãm sã vieþuim
alãturi fãrã a ne cunoaºte, devenind tot mai strãini, fapt
cu consecinþe culturale ºi sociale nefaste, pe care nimeni
nu le doreºte.
Aceastã antologie este un pas mic (gândiþi-vã în
continuare la cuvintele primului om aselenizat), care ar
trebui urmat. Rãmâne speranþa cã se poate ºi speranþa cã
va urma o replicã româneascã în care sã fie cuprinºi cel
puþin tot atâþia autori maghiari. ªi într-o traducere la fel de
bunã.

O anchetã ff interesantã
Suplimentul de culturã face,
aproape regulat, vioaie anchete. Toate
vor sã fie – ºi adesea chiar sînt –
incitante ºi incisive; uneori mai mult
incisive decît incitante, dar asta numai
pentru cã participanþii spun foarte
incisiv mai nimic. Dar sînt ºi anchete în
care cele douã merg în echilibru
admirabil. Între acestea, ff interesantã
se aratã a fi cea gãzduitã în numãrul 45/
2005. ªi prin temã, ºi prin rãspunsuri;
dar mai ales prin cine dã aceste
rãspunsuri. Tema e destul de dramaticã:
de ce nu merge romanul românesc la
export. Rãspunsurile sînt în mod
strãlucit convergente. ªi nu sînt
rãspunsuri neaºteptate, necunoscute
oarecum dinainte, rãspunsuri, cu un
cuvînt, care sã sperie prin inedit. Dar e
bine ca ele, fie cît de cunoscute, sã mai
fie spuse ºi rãs-spuse, cît de franc.
Poate ia seama ºi romancierul român.
Romanul românesc nu-i exportabil, în
mare, din cauza deficitului de epic; din
pricinã cã n-are poveste, n-are eroi, nare
conflict, n-are suflu, n-are
invenþiune. Mã rog, tot felul de lipsuri
fatale. Partea cea interesantã vine însã
de la cine reclamã ºi imputã aceste
lipsuri. Aproape toþi participanþii la
anchetã sînt dintre criticii care au militat
mai mult decît brav pentru depunerea
eroului, pentru deconstruirea naraþiunii,
pentru trecerea la însemnarea
fragmentarã ºi pentru alte ºi alte
subtilitãþi, ori de ce fel, numai sã meargã
în contra prozei tradiþionale; adicã a
prozei bazate pe instituþia naraþiunii, a
eroului, a conflictului ºi a construcþiei.
Zic aproape toþi pentru cã Ion Simuþ,
de pildã, n-ar fi ajuns niciodatã la
promovarea unor asemenea rafinãtãþuri,
fiind el adeptul absolut al prozei din
bardã. Dar ceilalþi (poate nu toþi, cu scuze
pentru eventualul abuz) sînt chiar
oameni care le pretindeau prozatorilor
sã nu se mai încurce în vechea poveste,
sã spargã narativitatea, sã facã o prozã
de cioburi ºi bucãþele, sã dea eroul afarã
etc. etc.; pretenþii, toate, foarte ofensive
ºi foarte exclusive. Nu vreau sã spun cã
prozatorii s-au luat în literã dupã ei – ºi
dacã au fãcut-o, treaba lor – dar drept sã
fie oare, fair, ca tocmai militanþii
deconstructivitãþii sã vinã acum ºi sã dea
vina pe prozator pentru cã a profesat
deconstrucþia?! Într-un fel, fireºte, e
treabã cinstitã, mãcar prin morala
implicitã: iatã ce pãþesc prozatorii care
se þin de îndemnurile criticii. Dar, întraltfel,
e trist cînd critica trebuie sã-ºi
mãrturiseascã, fie cît de implicit, eºecul
propriei militanþe. (Al. C.)
talmeº - balmeº
Absenþe nemotivate la
Cotidianul
Cotidianul e printre cele mai
de culturã ziare. Subliniez asta ca un
merit cu totul aparte. Paginile de culturã
de aici sînt întotdeauna spectaculoase;
nu doar bine fãcute, cu merite de
problematicã ºi de colaboratori, dar ºi
bine puse în valoare; adicã în vedere.
Printre cele mai incitante (dacã se poate
face un clasament, dar nu crez) s-au
numãrat cele dedicate “generaþiei
aºteptate”. Cotidianul s-a decis sã facã
publicitate, în pur stil mediatic, tinerelor
valori. Ãsta e un merit absolut. Printre
aceste valori, trebuiau sã figureze ºi cele
literare. Iar dintre acestea, cîte vor fi
fiind, ziarul îºi alege 16 preferaþi,
prezentaþi în stil ºoc în numãrul din 8
nov. Iatã aceastã listã de merit: Ioana
Bradea, Cãtãlin Lazurca, Ionuþ Chiva,
Florin Lãzãrescu, Marius Chivu,
Luminiþa Marcu, Claudiu Komartin,
Ruxandra Novac, Adrian Schiop, Andrei
Terian, Dan Sociu, Rãzvan Þupa, Cecilia
ªtefãnescu, Robert ªerban, Lucian Dan
Teodorovici ºi Elena Vlãdãreanu. Li se
mai adaugã, un numãr mai încolo, alþi
cinci, puºi aparte pentru cã trec de 35
de ani (dar numai cu foarte puþin): T.O.
Bobe, Filip Florian, Radu Pavel Gheo,
Dan Lungu ºi Ciprian ªiulea. Nu vreau,
nici gînd, sã tai pe cineva de pe aceastã
listã. Probabil cã ea nu e încã definitivã.
Dar ºi dacã nu e, unele absenþe rãmîn
drastic nemotivate, indiferent de ce
criterii se vor fi folosit în alcãtuirea ei.
Bunãoarã, numai la sectorul de poeþi,
cu ce criterii vor fi fost evitaþi Marius
Ianuº ºi Dan Coman? Nu vreau sã fac
aici supoziþii, dar dacã iau de bune
motivaþiile prezentate chiar de ziar,
unde se zice de valoare în primul rînd,
îmi pare cã inconsecvenþa e una cu
majuscule. Atît de stridentã încît pune
toatã lista în dubiu. ªi e pãcat de atîta
muncã. (Al. C.)
Cartea care vine
Toatã lumea a bãgat de seamã
în ce ofensivã teribilã se aflã proza
româneascã. Mai ales de la tineri se
aºteaptã o salvare care sã fie chiar
Salvarea. Eu unul mãrturisesc deschis
cã-mi pun speranþele ºi într-un prozator
care nu mai e tînãr. Mi le pun ºi în alde
Ioan Groºan sau Alexandru Vlad, dar
de aceastã datã e vorba de Petru
Cimpoeºu. (Atrag aici atenþia, cît se
poate de serios, tuturor televiziunilor
cã decît sã se chinuie cu tot felul de
sitcomuri ºi seriale de veselie mai bine
ar citi romanul Simion Liftnicul, pe care
189
Cimpoeºu l-a scris parcã anume spre a
putea fi montat ca un serial. Am auzit
cã existã o televiziune cu concurs de
scenarii sau de proiecte, nu ºtiu exact
cu ce. Ei bine, eu mã înscriu la acest
concurs cu romanul lui Cimpoeºu. Nu
ºtiu, e drept, care-i televiziunea
cãutãtoare de talente, dar candidatura
mea e serioasã. Dacã juriul n-are cartea,
o pot trimite. ªi sper, fireºte, sã mi se
rãspundã dacã n-am corespuns la
exigenþe). Din proza acestuia publicã
un fel de povestire – poate fi chiar
povestire, la o adicã – România literarã
(nr. 45/2005). E vorba, zice Cimpoeºu,
de “o ficþiune ilicitã, deoarece
întîmplãrile despre care voi relata au
avut loc în realitate”. O poveste care,
din pãcate, cum recunoaºte onest
autorul, “nu prea are profunzime”, dar
asta numai din cauzã cã “e o poveste
postmodernã”. Dincolo însã de aceste
vicii, Ficþiune ilicitã, fãrã sex, e o
poveste minunat scrisã. Minunat, adicã,
numaidecît. (Al. C.)
Studii universitare
Studii de ºtiinþã ºi culturã se
cheamã trimestrialul editat de
Universitatea “Vasile Goldiº” din Arad,
al cãrui prim numãr a apãrut în iunie
a.c. E o revistã universitarã tipicã, cu –
fireºte – studii erudite ori mãcar
riguroase, întinse pe toate domeniile
acoperite de universitate: economie,
drept, medicinã, istorie, filosofie,
teologie, filologie, psihologie º.a.
Condusã de profesorul Vasile Man,
revista universitãþii din Arad vine, cu
dreptul, în galeria acestui tip de culegeri
universitare. (Al. C.)
Surprize-Surprize
O nouã revistã de culturã, ºi
încã una de înaltã þinutã, cu conþinut ºi
ambalaj grafic de cinci stele, e chiar un
eveniment. Kairos (numãr pilot, 0/
noiembrie 2005), publicaþie lunarã,
apãrutã cu sprijinul Fundaþiei Incognito,
sub conducerea unui comitet de redacþie
prestigios (Livius Ciocârlie – redactor
ºef; colegiul de redacþie – Ion Pop,
Nicolae Manolescu, Pavel ªuºarã,
Adriana Babeþi), îºi propune, conform
programului enunþat sub genericul
Încotro?, o abordare “dezîncruntatã,
dezinhibatã, dar riguroasã” a pulsului
cultural.
Substanþa propriu-zis literarã
ne rezervã surprize de proporþii. În
ciuda tuturor previziunilor ºi autopreviziunilor,
fragmentul de roman ce

190 talmeº - balmeº
promite, in nuce, ficþiune purã, publicat
de Livius Ciocârlie, deconcerteazã
orizontul de aºteptare al tuturor celor
ce au crezut cã a depus definitiv armele
beletristicii în favoarea jurnalului sau a
comentariilor-lianã pe alte texte.
Recesivitatea sa, socotitã funciarã, se
spulberã în toate zãrile, lãsând sã
izbucneascã o scriiturã tumultoasã,
spumoasã, plinã de nerv. Surpriza se
amplificã, dacã þinem cont de faptul cã
acþiunea se petrece în Roma anticã. Nu
voi spune mai multe despre romanul în
devenire pentru a nu ºtirbi curiozitatea
celor ce se vor înghesui sã procure
revista.
Un al doilea ºoc ni-l rezervã
Ion Pop, publicând un studiu amplu
despre Momentul ’60 în poezia
româneascã, studiu ce opereazã
rãsturnãri spectaculoase de canon. Poeþi
instituþionalizaþi de critica româneascã
de pânã în ’89 se trezesc la coada
canonului, în timp ce alþii, mai puþin
vizibili axiologiilor de pânã acum, fac
un salt uimitor cãtre primele locuri.
Iarãºi, nu dezvãlui mai mult, dar,
certamente, studiul profesorului clujean
se va constitui într-un veritabil scandal
ce e susceptibil a declanºa o bãtãlie
canonicã la limita canonadei.
Nu în ultimul rând, Nicolae
Manolescu revine la instrumentele
cronicii literare ºi promite sã susþinã,
numãr de numãr, o rubricã (Citiri)
dedicatã literaturii postdecembriste.
Numele celor aleºi a fi comentaþi (o listã
preliminarã e publicatã deja; nouã “listã
a lui Manolescu”!) reprezintã potenþiale
bombe cu efect mai mult sau mai puþin
întârziat.
Pavel ªuºarã publicã, în
foileton, un roman pornografic ce
scandalizeazã, dar ºi umileºte solfegiile
pe aceastã gamã de pânã acum. ªi,
atenþie, personajele sunt reale.
Adriana Babeþi, în registru
polemic, virulent, abordeazã, în
episoade, aspecte ale vieþii literare, în
punctele ei nevralgice. Publicaþia mai
cuprinde rubrici dedicate artelor
plastice, teatrului, filosofiei. Surprize
considerabile sunt numele celor ce le
susþin.
Un adevãrat regal publicistic!
(N.S.)
Lovinescu reloaded
Tot din perimetrul
surprizelor þâºneºte, cu ºuvoaie
proaspete ºi reci, iniþiativa unui grup
de tineri critici ce se dovedesc de o
insurgenþã infinit mai virulentã, mai
corozivã, decât iniþiativele de acest fel
ale “clubberilor” ieºeni sau ale
“fracturiºtilor” bucureºteni. Noua
revistã, intitulatã provocator, dar ºi
evocator, Citiþi-ne!, prin vocea lui
Marius Chivu (autorul editorialului În
lãturi!), se aratã dornicã sã dea piept
cu revizuirile. Dacã pânã în acest
moment, ele erau doar formale,
cosmetice, sfielnice, de aici încolo vom
asista la un adevãrat masacru al
literaturii postbelice, dacã e sã ne luãm
dupã tonul editorialului. În plus, cârdul
de critici se situeazã “în contra tuturor
grupurilor de interese din literatura
contemporanã”, declarând rãzboi atât
“boierilor”, cât ºi “oierilor” minþii.
Aflãm cã revizuirile vor fi efectuate
sistematic ºi consecvent, numãr de
numãr. “Spiritul critic e singura instanþã
în faþa cãreia vom pleca frunþile” –
declarã insurgenþii, iar verticalitatea ºi
forþa negaþiei vor fi liniile de forþã ale
demersului lor. Citiþi-ne! pare, judecând
dupã primul numãr, o revistã exclusiv
de criticã literarã ºi, spre deosebire de
mai sus amintitele grupãri insurgente,
alege sã înfrunte anchilozele sistemului
literar doar cu armele acesteia. Rubricile
dedicate poeziei, prozei, eseului ºi
criticii literare sunt scrise cu nerv ºi
responsabilitate. Numele redactorilor ºi
colaboratorilor rãmâne sã le descopere
cititorii, ele sunt dintre cele mai
importante afirmate în ultimii ani. Se
pare cã luna noiembrie e o lunã
favorabilã marilor începuturi. (N.S.)
Balanþa criticii legate la ochi
În Revista nouã, nr 9/
septembrie 2005, din Câmpina, Tr.
Constant e tare cãtrãnit (Elena Ciobanu,
Poezii cu ceas, p. 9). Sursa tuturor
relelor e critica literarã pe care el însuºi
o practicã. Simt nevoia sã-l consolez:
cu cât mai obscurã literatura, cu atât
mai chioarã critica. Câtã mediocritate,
atâta indiferenþã. Supãrat cã tânãra
debutantã despre care scrie pare a nu
stârni reacþii de încurajare suficiente,
conchide: “Cu toatã indiferenþa criticii,
generalizatã azi, e sigur cã poeta va
continua aventura liricã, îmbolditã de
forul interior, pentru care poezia e o
necesitate vitalã, ºi de compania selectã
în care se manifestã”. Nu vãd motiv de
supãrare. Fireºte cã poeta va continua
sã ardã la focul muzelor, doar n-o fi
fraierã sã se deconecteze de la aparatele
ce o þin în viaþa literarã. Apoi, dacã vreun
gând sinucigaº o va bântui-o, degrabã
va fi readusã la realitate de “compania
selectã în care se manifestã”. Cât despre
pârdalnica de criticã, are ºi ea drept,
sãraca, la mefienþã. Poeta, “o anglistã
de considerabilã greutate” (sperãm ca
Tr. Constant sã nu fi frizat literalitatea),
scrie cu spirit de imolaþiune despre
fiinþã, univers, pãsãri ºi despre etern.
(N.S.)
Conflict de interese
Nu e prima datã când revista
Cronica, din Iaºi (nr. 10/oct. 2005), pare
a se situa în plin ºi suav conflict de
interese. Cred cã un ipotetic numãr în
care nu scriu între ei despre ei înºiºi ar
reprezenta excepþia, iar nu regula.
Domnul Teodor Haºegan face cronica
plasticã doamnei sau domniºoarei
Miruna Haºegan. Aflãm cã “întreaga
manifestare expoziþionalã surprinde ºi
prin utilizarea nonºalantã a unor
materiale neconvenþionale; plasa pentru
construcþii, materiale izolante, plase
pentru þânþari, rãdãcini ºi plante uscate,
petice din piele etc.” Sunt uimitã de
surpriza d-lui Haºegan. Când doamna
sau domniºoara Haºegan cãra acasã
suluri de sârmã ghimpatã, blocuri de
BCA, þevi ºi hârtie creponatã, o fãcea,
pesemne, pe furiº, când domnul
Haºegan dormea sau nu era acasã.
În altã ordine de idei, stilul ºi
verva lui Nicolae Busuioc debordeazã,
dã pe dinafarã. Scriind despre cartea
unui prieten, se confruntã cu o falnicã
cacofonie, ca sã zic aºa. Dar el n-o evitã,
o înfruntã în luptã dreaptã. Aºa: “Trece
spaþialitatea ca (virgulã) cãlãtor, o
pasiune de neînfrânat...» Ingenioasã
rezolvare, nu m-aº fi gândit! Pui virgula
între paranteze ºi te-ai scos! Altfel
judecãþi pertinente: “Experienþa
lecturilor nu-i de lepãdat, cum sã ne
lepãdãm de una Carte ca a lui Radu
Tãtãrucã, suculentã, imprevizibilã,
torenþialã, ingenioasã, realã, ironicã,
parabolicã, pitoreascã, tradiþionalã,
ludicã, în cheie, aluzivã, modernã,
ineditã”… Asta era! E vorba de o carte
ineditã! Pe de altã parte, Cristi Vrãjitoru
(?), într-un elan liric de nestãpânit,
inspirat de Acel senin universal,
manifestã aceeaºi nonºalanþã, de data
asta în contra gramaticii: “poþi fii mai
mult decât credeai”.
Din pãcate, redactorul-ºef al
revistei, Valeriu Stancu, a ratat câteva
burse ºi festivaluri de poezie. Anul

acesta n-a participat decât la trei: La
Liège (Bienala Internaþionalã de
Poezie), la Castelul Seneffe “din inima
Belgiei” ºi la Festivalul Internaþional de
Poezie de la Trois-Rivières, Canada.
Sper ca pe viitor dl. Stancu sã-ºi
intensifice acþiunea de promovare a
literaturii române peste hotare, fie doar
ºi pentru cã relatãrile evenimentelor
garnisesc cele mai dense pagini ale
revistei. (N.S.)
Caietele de la Mediaº
Dupã întâlnirea din primãvara
acestui an sub genericul “Zilele
revistelor de culturã din Transilvania ºi
Banat”, devenitã o manifestare de
referinþã, revista semestrialã Caietele de
la Mediaº, care se tipãreºte cu sprijinul
Consiliului Local al Primãriei din
Mediaº, adunã între coperte transcrierea
de pe bandã magneticã a desfãºurãrii
simpozionului moderat de redactorii
revistei Familia din Oradea, Ioan
Moldovan ºi Traian ªtef, consacrat unei
teme recurente: (neo)expresionismul.
Intervenþiile participanþilor ºi
atitudinile, dacã nu divergente, cel puþin
cu accentuate diferenþe de nuanþã
dovedesc o datã în plus cã nu se poate
vorbi în arealul unei literaturi de un sens
giratoriu în care toþi sã respecte regula
prioritãþii. Creatorul nu are trebuinþã
imperioasã de sisteme estetice, de reguli
impuse din afarã, ci doar de cele care
dominã individualitatea, ca apoi sã
ajungã la o confluenþã cu albia colectoare
a vreunui fluviu sistemic. Sigur,
dezbaterile de acest gen sunt utile sub
aspectul limpezirii ºi al unei cât mai
adecvate situãri faþã de fenomenul literar
vãzut ca un tot organic. Dar întâlnirile
de acest fel pun în evidenþã mai ales
diferenþele dintre generaþii biologice de
creaþie, aspect asupra cãruia nu s-a
insistat în cadrul oficial al dezbaterii,
dar care s-a sesizat mult mai facil în
afara sãlii. De reþinut sunt intervenþiile
lui Ioan Moldovan, Alexandru Muºina,
Virgil Podoabã, Al. Cistelecan, Aurel
Pantea (plin de vervã: “útia
(douãmiiºtii) se revoltã împotriva
taþilor. Douãmiiºtii de acum. ªi taþii lor
sunt optzeciºtii, sunt activiºtii de
talmeº - balmeº
partid, sunt ºefii de stat, taþii lor
biologici etc. Ei au adevãrate reacþii
expresioniste, culturalmente vorbind,
socialmente vorbind, psihologicalmente
vorbind. Reacþia lor se produce
împotriva ideii de autoritate. În
momentul în care spiritul poetic, care
este un mod maximal de informare a unei
materii psihice, în momentul în care
acesta simte o energie teribilã de a nega,
neagã informându-ºi propria negaþie.
Ãsta este expresionismul. (...)
Expresionismul sau neoexpre-sionismul
reprezintã ºansa unei noi problematizãri
a spiritului poetic.), prezentãrile de
carte care au avut loc (Al. Cistelecan a
vorbit despre proaspãt apãruta carte a
lui Aurel Pantea, Negru pe negru – un
alt poem, Alexandru Muºina ºi Virgil
Podoabã despre Epistole cãtre
Alexandros a lui Traian ªtef), cele trei
interviuri acordate de Ioan Moldovan,
Alexandru Muºina (“Eu încerc sã-mi
afirm, în felul meu, aceastã valoare
nouã, care este invenþia modernitãþii, ºi
anume individualitatea”) ºi Adrian
Popescu. În spaþiul rezervat creaþiei
semneazã Ion Horea, Kocsis Francisko,
Paulina Popa, Violeta Ion, George L.
Nimigeanu, Mariana Pândaru. Cronici
literare publicã Iulian Boldea ºi
Dumitru Chioaru, iar prozã Ioan Radu
Vãcãrescu ºi Ioan Veza. Un eseu
polemic – Codul lui da Vinci versus
Vatican – semneazã Ion Mihai Ionescu,
o radiografie care dezvãluie multe din
pãrþile invizibile ale cãrþii devenitã peste
noapte best-seller-ul de moment al
lumii.
Caietele de la Mediaº îºi fac cu
greu drum spre mâinile cititorului, deºi
au un sumar cu care multe reviste nu
pot ieºi la luminã. Noi îi dorim sã
rãzbatã ºi sã ajungã la cât mai multe
apariþii, la fel de bune, ºi colaboratori
cât mai prestigioºi. (K.F.)
Zilele revistei Familia
Revista Familia ºi-a sãrbãtorit în
acest an, în cadrul tradiþionalelor sale
zile, 140 de ani de la întemeiere ºi 40 de
ani de apariþie, neîntreruptã, a seriei
actuale. Sãrbãtoarea s-a þinut în perioada
13 – 16 octombrie a. c. ºi la ea au luat
191
parte o mulþime de invitaþi: Alexandru
Muºina, Andrei Bodiu, Vasile Dan,
Simona Cucuian, Ioan Rareº Moldovan,
ªtefan Borbely, Aurel Pantea, Cãlin
Vlasie, Ion Bogdan Lefter, Dan Mircea
Cipariu, Gheorghe Schwartz, Augustin
Doman, Marius Ghica, Nicolae Barbu,
Romulus Bucur, Viorel Marineasa,
Daniel Vighi, Tudor Chirilã, Virgil
Diaconu, Viorel Mureºan, Tudorel
Urian, Marian Victor Buciu, Vasile
Muscã, Minerva Chira, Gabriel Chifu,
Mircea Popa, Virgil Podoabã, Al.
Cistelecan, Radu Mareº, George Arion,
Daciana Branea, Robert ªerban, Mircea
Stâncel, Mihai Dragolea, Angela
Marinescu º.a., aparte oficiali,
oficialitãþi ºi redactori. Deschiderea
festivã ºi fastuoasã a zilelor a avut loc
la Teatrul de Stat, cu care prilej s-au ºi
lansat o seamã de cãrþi legate, nu numai
sufleteºte, de revistã (,,Teatrul –
fragmente dintr-o istorie trãitã”, de
Dumitru Chirilã, ,,Poezii din tinereþe”,
de ªtefan Aug. Doinaº, ,,Orizonturi
literare”, de Radu Enescu, ,,Iadeº –
jurnal de scriitor”, de Vasile Spoialã, ,,
Imaginea Europei în revista Familia -
seria Iosif Vulcan”, de Corneliu Crãciun
ºi ,,Fanfaronii - comedie” de Iosif
Vulcan) ; tot atunci a avut loc ºi recitalul
poeþilor invitaþi, colorat muzical de
cvartetul ,,Varadinum” ºi de ,,Rockfilarmonia”.
Vineri, de dimineaþã bunã, de la
ora 10, în sala ,,Tonitza” a Muzeului
Þãrii Criºurilor, s-a desfãºurat
colocviul ,,Mimetismele literaturii
române contemporane”, la care au
polemizat exact 34 de scriitori ºi
jumãtate. Dupã-amiaza, de pe la orele
16, în Pasajul Vulturul Negru s-a fost
deschis un târg de carte, cu participarea
editurilor Paralela 45, Dacia,
Humanitas, Brumar, Aula, Biblioteca
Revistei Familia, tîrg, fireºte, cu
lansãri, autografe º.c.l. Sîmbãtã
scriitorii au plecat la Holod, locul
naºterii lui Iosif Vulcan, unde s-au
întîlnit cu oamenii locului. De aici s-a
ajuns la Sudrigiu, tocmai la Distileriile
European Drinks. De la Sudrigiu pînã
la Izvorul Minunilor n-a mai fost decît
un pas, pe care invitaþii ºi redactorii lau
fãcut cu graþie ºi numaidecît.
Aºa zile – sã tot fie!
Nota redacþiei:
Colaboratorii revistei noastre nu sînt þinuþi sã ilustreze opiniile redactorilor. Ei au libertatea de a
exprima propriile lor opinii ºi de a ºi le asuma. Redactorii, la rîndul lor, cînd au o pãrere, ºi-o asumã prin
semnãturã. Ei nu-ºi asumã, prin extrapolare, ºi opiniile colaboratorilor.

192
Poemul în ritm sugerat
Revista Látó (nr. 11/2005) se
deschide cu poezia lui Visky András,
Continuare neîncheiatã, un rock
identitar, ca subtitlu care solicitã
imaginaþia spre a obþine acele asociaþii
pe care mizeazã poetul, mai ales cã între
sonoritãþile rockului (uneori ajungând
pânã la vacarm) ºi textul liric nu se poate
ajunge la un fel de joncþiune între
decibeli, poemul îndemnându-ne, chiar
dupã primele versuri, sã-l citim în
ºoaptã sau în tãcere. Însã existã ºi acel
recul pe care mizeazã autorul ºi pe care
îl ºi afirmã, cel al contrariilor, al
extremelor care se situeazã atât de
aproape încât se pot atinge, uneori chiar
se suprapun ºi se confundã: un rock
liniºtit sau o tãcere asurzitoare. De ce
identitar? Despre aceastã perspectivã
resimþitã mereu tragic sau cel puþin
dureros de minoritari (nu neapãrat
criteriul etnic este generatorul acestei
trãiri) s-a scris mult ºi se va mai scrie,
probabil condiþia socialã ºi în social a
categoriilor respective ocupând centrul
pulsatil al celulei care se diferenþiazã de
întreg ºi devine bolnavã. Dacã
frustrãrile ar avea numai un efect
exprimabil în nuanþele moderne ale
binecunoscutului bocet, ele nu ar aduce
nimic nou, nu ar mai avea asupra
intelectului ºi mai ales asupra
afectivitãþii noastre un impact
energ(et)ic, le-am direcþiona rapid spre
depozitul ticsit cu produse de gen, între
care diferenþa se reduce numai la un
design exterior, atunci când vreo
diferenþã devine sesizabilã, acolo unde
ele se confundã cu o marcã în lipsa
unicitãþii.
Visky vede criza identitarã dintrun
unghi complementar, dacã pot folosi
acest termen, în care pãrerea cã fluxurile
care te expun riscului existenþial sunt
deviate spre alte direcþii, în care totul
este posibil, dar colþul tãu de singurãtate
este ferit de furtuni se dovedeºte doar
amânare, doar o aºteptare mai puþin
tulburãtoare sau mai puþin agitatã a
înscrierii în circuitul universal al
suferinþei. Nici tãcerea, nici strigãtele
ori vãicãreala nu constituie argumente
în faþa epuizãrii existenþiale, nici
ascunziºul ºi nici expunerea nu pot grãbi
ritmul cosmic, doar cel biologic poate
fi, aparent, modificat. ªi numai aparent,
pentru cã motivaþiile au cauze care nu
þin de voinþe individuale: “acolo se aflã
Domnul/ îºi rãsfoieºte/ cãrþile// ºi-ºi
talmeº - balmeº
ce scriu ungurii
ridicã uneori privirea/ ºi doar atât
spune/ vai, nu gãsesc cuvinte”.
Creatorul rãsfoieºte zadarnic marile
tomuri, cuvintele au dispãrut, în
consecinþã nu mai e posibilã nici o altã
creaþie. Existã un timp al creaþiei ºi un
altul al demolãrii ei. S-a încheiat primul
ciclu dupã pierderea cuvintelor.
În celealte pagini ale acestui
numãr foarte bogat în poezie mai
semneazã Simonfy József, Czegõ
Zoltán, Balási András, Káli István,
Lázáry René Sándor, prozã semneazã
Tóth Mária, Sebestyén Mihály, Bogdán
László. Un eseu incitant – Spirit ºi
istorie – semneazã Berta Zoltán, o
incursiune în istoria genului dramatic la
maghiari. Concluzia este cã maghiarii
nu au traversat în ultima jumãtate de
veac o crizã de creaþie în acest gen ºi
nici spectacolul teatral nu a dus lipsã
de opere, mai mult chiar, o serie de
creaþii de valoare nu au fost puse în scenã
pentru cã nu ºi-au gãsit regizorul, ele
ajungând la public numai sub forma
înlesnitã de tipar, nu sub forma
spectacolului.
Pe ultima paginã, spaþiu rezervat
de multã vreme “Poeziei
redescoperite”, un poem de Fernando
Pessoa, Calvar VI, traducere semnatã
de Nemes Nagy Ágnes. (K.F.)
Un remember
Nr. 21/10 noiembrie 2005 al
revistei Helikon este unul, dupã destulã
vreme, de interes sporit, conþinutul ei
reþinându-mã pentru câteva ore de
lecturã. În afarã de poezie, de data
aceasta semnatã de autori tineri ºi foarte
tineri – reproºul meu dintr-o notã
anterioarã cu referire la absenþa lor din
paginile revistelor maghiare ori a avut
ecou, ori s-a gãsit ºi altcineva din acest
mediu care a observat lipsa tinerilor,
colonizarea paginilor de revistã de cãtre
cei de vârstã respectabilã devenind
anacronicã –, respectiv Bordy Margit,
Ármos Lóránd, Muszka Sándor, Bognár
Zoltán (cu o superbã Baie matinalã),
Bálint Tamás, Szalma Réka, Tárnoky
Botond ºi Schmidt Huba, crochiurile lui
Lászlóffy Csaba sunt niºte tablouri în
mozaic, dar cel mai mult m-a reþinut
partea a doua a eseului lui Egyed Ákos,
Tinereþea grofului Mikó Imre, un
personaj al marii aristocraþii care s-a
înscris în galeria personalitãþilor cu
merite deosebite în susþinerea ridicãrii
culturale a naþiunii sale, el însuºi fiind
un om cu educaþie aleasã, bun
cunoscãtor al istoriei europene ºi
luptãtor pentru promovarea valorilor
occidentale în societatea maghiarã, în
cea transilvãneanã în mod special. De
numele sãu se leagã demersurile pentru
înfiinþarea Muzeului Transilvaniei,
dupã ce fraþii Kemény József ºi Kemény
Sámuel, în 1841, ºi-au arãtat
disponibilitatea de a dãrui colecþiile de
carte, manuscrise ºi roci ale familiei
pentru fondul unui astfel de muzeu care
sã ia fiinþã la Cluj. Modelul familiilor
aristocratice transilvãnene îl putem
recunoaºte în gestul similar al lui
Széchenyi Ferenc, care a pus bazele
Muzeului Naþional Ungar (al cãrui nume
îl poartã astãzi).
În istoria Transilvaniei, marile
familii aristocratice s-au implicat
material ºi afectiv în realizarea unor
instituþii ºi monumente care deveniserã
în acea perioadã de evoluþie istoricã de
importanþã covârºitoare pentru
identitatea unei naþiuni. Sã ne amintim
aici numai de familiile Teleki, Bethleen,
Kemény, Mikó, a cãror activitate ºi
efort material au fãcut posibilã
existenþa unor instituþii de mare
renume, cum sunt Biblioteca Teleki din
Tg. Mureº, Colegiul Bethlen din Aiud,
Muzeul ºi Teatrul Maghiar de Operã
din Cluj.
Personal, sunt în posesia unei
pãrþi importante a corespondenþei
grofului Mikó, din care am putut afla
despre consistenþa ºi durata efortului
de care vorbeam mai sus, dar mai mult
decât atât, aceste scrisori m-au lãmurit
care era nivelul de culturã al acestei
personalitãþi, care recurgea adesea la
citate în latinã sau în alte limbi de
circulaþie europeanã, fãcea referire la
opere ale marilor clasici ai antichitãþii,
la umaniºti, istorici ºi scriitori, dar ºi
oameni politici, fiind la curent cu tot ce
se întâmpla important în toatã Europa,
atât de informat cã nici astãzi, când
internetul asigurã un flux instantaneu
de informaþii, mulþi dintre oamenii noºtri
politici nu sunt atât de conectaþi la
realitatea istoriei.
Asemenea personalitãþi au ridicat
prestigiul popoarelor lor ºi au contribuit
decisiv la prefigurarea unei istorii
culturale naþionale, au intrat în
conºtiinþa colectivã ºi au influenþat
destinul comunitãþilor lor, ocupând un
loc meritat într-o galerie de modele
pentru posteritate. (K.F.)