Noţiuni de optică. Ochiul uman - Cadre Didactice

42 δ
22 δ
n=1,336
6,4 mm 24 mm
Biofizică – Noţiuni de optică. Ochiul uman
5,6 mm
16,8 mm
22,4 mm
(a) (b)
Fig.7.50. Schema optică a ochiului. (a) modelul cu două sisteme optice,
corneea şi cristalinul; (b) ochiul redus, format dintr-o lentilă groasă
Un ochi normal, aflat în repaus, are focarul situat pe retină, astfel încât
toate obiectele situate la infinit (practic la distanţe mai mari ca 15 m) formează
imaginile pe retină fără nici un efort de modificare a convergenţei cristalinului.
Apropiind obiectul, cristalinul îşi modifică convergenţa, adică se
acomodează, astfel ca imaginea să rămână tot pe retină. Acomodarea se face
prin două mecanisme:
- modificarea mecanică a razei de curbură a cristalinului;
- modificarea indicelui de refracţie a cristalinului. Acest lucru este posibil
prin modificarea structurii lamelare a cristalinului.
Acomodarea ochiului este posibilă între un punct la distanţa maximă (punct
remotum – d > 15 m) şi un punct la distanţa minimă (punct proximum – d ≈ 15
cm). Ochiul vede cel mai bine la o distanţă de aproximativ 25 cm, numită distanţa
vederii optime.
Din punct de vedere optic, ochiul poate avea următoarele defecte de
convergenţă (Fig.7.51):
a) ochiul miop se caracterizează prin aceea că imaginile nu se formează
pe retină, ci în faţa ei. El nu poate vedea obiecte mai depărtate decât punctul său
remotum care este la o distanţă mică (de câţiva metri, în funcţie de gradul de
miopie). Defectul se corectează cu ochelari alcătuiţi din lentile divergente, astfel ca
imaginea finală să se formeze pe retină.
221