Atentatele împotriva lui Simion Bărnuţiu. Între mit şi - Institutul de Istorie

ATENTATELE ÎMPOTRIVA LUI SIMION BĂRNUŢIU. 

ÎNTRE MIT ŞI REALITATE 

Daniela Deteşan 

Institutul de Istorie „George Bariţ”, Cluj-Napoca 

La începutul lunii ianuarie a anului 1843, încordarea din târgul Blajului a 

crescut considerabil, odată cu lansarea veştii că împotriva lui Simion Bărnuţiu s-a 

produs un „atentat”. Ştirea s-a răspândit cu repeziciune, alimentată de acuzaţiile 

publice violente formulate de „agresat” la adresa episcopului greco-catolic de 

Făgăraş Ioan Lemeni şi a oamenilor săi. Episodul este punctul de pornire al 

celebrului şi controversatului proces lemenian 1 , desfăşurat în cetatea de pe Târnave 

între aprilie 1843, martie 1846. Mai mult decât atât, în seara zilei de 21 septembrie 

1843 se petrece „un nou atentat criminal” 2 atribuit de Simioin Bărnuţiu aceluiaşi 

episcop Lemeni. Toate interogatoriile, declaraţiile şi anchetele desfăşurate de către 

autorităţile locale şi centrale, abilitate cu menţinerea liniştii şi ordinii publice, n-au 

scos însă la iveală niciun vinovat. Cu toate acestea, în mentalul colectiv a persistat 

ideea existenţei celor două acţiuni criminale. 

1 Despre Procesul Lemenian vezi Eugen von Friendenfels, Joseph Bedeus von Scharberg. 

Beitraege zur Zeitgeschichte Siebenbürgens in 19-ten Jahrhundert, vol. I (1783-1847), ed. a II-a, 

Viena, 1885, p. 403-411; „Observatoriulu”, IV, 1881, nr. 6, p. 21-22, nr. 7, p. 25-26, nr. 8, p. 29; 

George Bariţ, Părţi alese din istoria Transilvaniei. Pe 200 de ani în urmă, vol. I, ed. a II-a, Braşov, 

1993, p. 746-758; George Bogdan-Duică, Viaţa şi ideile lui Simion Bărnuţiu, Bucureşti, 1924, p. 40- 

67, 224-237; Ioan Lupaş, Acte relative la procesul dintre episcopul Lemeni şi profesorii din Blaj, 

„Anuarul Institutului de Istorie Naţională din Cluj”, III, 1924-1925, p. 573-584; Coriolan Suciu, 

Crâmpeie din procesul dintre profesorii de la Blaj şi episcopul Lemeni (1843-1846), Blaj, 1938, p. 1-80; 

George Bariţ şi contemporanii săi, vol. I, III, IV, VII, X, Bucureşti, 1973, 1976, 1978, 1985, 2003; 

Octavian Bârlea, Metropolia Bisericii Române Unite proclamată în 1855 la Blaj, „Perspective”, X, 

nr. 37-38, 1987, München, p. 46-110; Idem, Între episcopul Ioan Lemeni şi Şcoala Ardeleană prin 

Simion Bărnuţiu, „Perspective”, XXIV, nr. 73, 2000, München, p. 173-196; Marcel Ştirban, 

Episcopul Ioan Lemeni (1832-1850) şi problemele epocii sale, „Sargeţia”, XXX, 2002, p. 411-431. 

2 Arhivele Primaţiale din Esztergom, Fondul Kopacsy, Colecţia „Balázsfalva, állásuktól 

megfosztott tanárai ügyében Erdély Vazul nagyváradi, majd Gaganecz József eperjesi görögkatolikus 

püspök vizsgálata, 1845-1846” (în continuare APE, FK), Categ. D, nr. 27, fasc. 4-6, cutia 

1187, „Scrisoarea lui Bărnuţiu către împăratul Ferdinand I din 1 decembrie 1843. Opt rugăminţi 

preaplecate ale lui Simion Bărnuţiu către Majestatea sa Cezarocrăiască şi Apostolică Ferdinand I, care 

cere ajutor împotriva uneltirilor criminale ale lui Ioan Lemeni” (Vezi Anexe). 

„Anuarul Institutului de Istorie «G. Bariţ» din Cluj-Napoca”, tom. XLV, 2006, p. 23–70

24 

Daniela Deteşan 2 

Stereotipiile şi clişeele construite în epocă în jurul vlădicii Lemeni – 

distrugător al diocezei, hoţ, ucigaş şi sodomit – s-au păstrat în timp, au fost 

înregistrate la nivelul discursului public şi au influenţat comportamentul individual 

şi colectiv al membrilor comunităţii şi nu numai. Pentru a înţelege evoluţia 

relaţiilor dintre protagoniştii „atentatelor” în ansamblul lor, cu toate aspectele ce le 

implică (personal, profesional, naţional, politic, social, religios, cultural), vom 

analiza comportamentul individual al fiecăruia. Sursele primare de informaţie, 

memoriile, declaraţiile şi protocoalele comisionale de anchetă 3 scot la iveală 

virulenţa acuzaţiilor pe fondul unei realităţi istorice multidimensionale şi plurivalente. 

La momentul „atentatelor” Simion Bărnuţiu avea 35 de ani, iar episcopul 

Ioan Lemeni 63 de ani. Se cunoşteau de 17 ani, de pe vremea când tânărul Bărnuţiu 

studia la Blaj teologia (1826-1829) şi îl avea profesor la cursul de istorie 

bisericească pe canonicul Ioan Lemeni, pe atunci secretar al episcopului Ioan Bob. 

Din 4 noiembrie 1829 Simion Bărnuţiu a fost angajat profesor de sintaxă la 

Gimnaziul din Blaj, arhivar consistorial (1830), profesor de filosofie şi istorie 

universală (1832-1833) şi mai apoi numit prefect al Seminarului 4 . În scurt timp, el 

a devenit un apropiat al episcopului Lemeni. La sinodul electoral din 1832, când 

acesta din urmă a fost ales în funcţia de episcop, se pare că Bărnuţiu ar fi afirmat: 

„Dacă nu se alege Lemeni, mă împuşc!” 5 Colaborarea dintre cei doi a continuat: 

Bărnuţiu a fost desemnat notar consistorial, în locul lui Teodor Şereni, a participat la 

dieta de la Sibiu din 17 aprilie 1837-31 martie 1838, alături de episcopul Lemeni etc. 

Tensionarea relaţiilor dintre Ioan Lemeni şi Simion Bărnuţiu a devenit 

evidentă după publicarea la 20 septembrie 1842 a articolului Despre starea 

şcoalelor din Blaj în revista clujeană „Vasárnapi Újság”. Atunci s-au declanşat în 

presa română şi maghiară din Transilvania o serie de atacuri directe şi deschise la 

adresa episcopului Ioan Lemeni şi a colaboratorilor săi, privind starea învăţământului 

românesc. Asupra acestui subiect au revenit profesorul de istorie universală, 

geografie şi cronologie Ioan Rusu 6 , autor al tratatului de geografie Icoana 

pământului, Iosif Mány 7 , profesor şi el la Blaj, scriitor şi traducător, a cărui 

atitudine faţă de conflictul lemenian s-a modificat în favoarea lui Lemeni, gest 

determinat de numirea sa într-un post vacantat prin destituirea profesorilor 

3 

Vezi documentele din Anexe. 

4 

Ioan Chindriş, Simion Bărnuţiu. Suveranitate naţională şi integrare europeană, Cluj-Napoca, 

1998, p. 36-37. 

5 

Ibidem, p. 14. 

6 

A.B.C., Pentru Şematismul clerului din Episcopatul Făgăraşului şi încă ceva, „Foaie pentru 

minte, inimă şi literatură”, nr. 26, 1842, p. 201-205. Ioan Rusu l-a rugat pe George Bariţ, redactorul 

„Foii”, ca recenzia lui „să rămâie în anonimitate”. Tocmai de aceea, articolul a fost semnat sub 

pseudonim. Vezi George Bariţ şi contemporanii săi, vol. III, p. 390-391. 

7 

D.E.F., A fogarasi görög egyült püspöki megye névtára s még valami, „Vasárnapi Újság”, 

nr. 26, 1842, p. 492-501. Deşi a fost semnat cu pseudonim, se pare că autorul articolului a fost Iosif 

Mány. Vezi George Bogdan-Duică, Viaţa şi ideile ..., p. 58-59, George Bariţ şi contemporanii săi, 

vol. III, p. 394.

3 Atentatele împotriva lui Simion Bărnuţiu. Între mit şi realitate 

inculpaţi şi, bineînţeles, Simion Bărnuţiu 8 . Acesta făcea o critică aspră la adresa 

episcopului pentru că la începutul anului şcolar înlocuise profesorii din cele cinci 

clase ale liceului din Blaj cu călugări bazilitani. 

Simion Bărnuţiu se ridica împotriva „spiritului călugărismului, care urăşte 

ştiinţa, dezvoltarea şi progresul” 9 , afirmând: „cu cât călugărul este mai stabil, cu 

atât este profesorul mai rău.” Trebuie remarcat că mesajul transmis avea un vădit 

caracter antimonahal. Totodată se trăgea un semnal de alarmă, arătându-se că, prin 

prezenţa profesorilor-călugări în cele mai importante institute de învăţământ ale 

românilor ardeleni din acea vreme, „neamul nostru este în primejdie” 10 . 

În partea a doua a articolului se supunea unei critici necruţătoare practica, 

moştenită de episcopul Ioan Lemeni de la Ioan Bob, de a hirotoni preoţi dintre 

aşa-zişii „moralişti” sau „popanduşi”. Aceştia abia dacă ştiau să scrie şi să citească, 

fiind consideraţi, alături de călugări, „o adevărată plagă atât pentru ei înşişi cât şi 

pentru popor” 11 . Extrem de revoltat, autorul comentariului îi reproşa indirect 

episcopului Lemeni că îi încurajează pe popanduşi în locul tinerilor absolvenţi de 

patru ani de teologie, care prin pregătirea lor pot răspândi în ţară „razele 

progresului spiritual” 12 . Propulsarea acestor apostoli ai întunericului în satele 

româneşti greco-catolice făcea să domnească ignoranţa, sărăcia şi incultura. 

Replica publică la acest articol a venit în mai 1845 din partea lui Vasile 

Erdeli, episcopul greco-catolic de Oradea, comisar imperial, desemnat de primatul 

Ungariei, arhiepiscopul József Kopácsy, să ancheteze evenimentele petrecute la 

Blaj între anii 1843 şi 1846. El aprecia că, prin comentariile publicate, Simion 

Bărnuţiu „s-a arătat a fi trădător şi duşman al bisericii sale catolice” 13 . 

Considerându-l foarte primejdios pentru biserică şi pentru dieceză, Erdeli atrăgea 

atenţia asupra faptului că Bărnuţiu „a răspândit între tineri lipsa de religiozitate şi 

necredinţa, el care nici măcar la Paşte nu celebrează liturghia, iar de doi ani nici nu 

mai calcă în biserică” 14 . Influenţa lui asupra studenţilor teologi fiind covârşitoare, 

Bărnuţiu era acuzat de coruperea tineretului atât la Blaj, cât şi la Cluj. 

Atitudinea ostilă a înaltului prelat greco-catolic (care la o lună după 

încheierea cercetărilor a fost consacrat episcop de Oradea în catedrala de la Blaj, de 

Rusalii, de către însuşi episcopul Ioan Lemeni) s-a concretizat în afirmaţii dintre 

cele mai necruţătoare: „[Simion Bărnuţiu este] un şarpe hrănit la sânul bisericii şi 

8 

Vezi George Bogdan-Duică, Viaţa şi ideile ..., p. 191-195, George Bariţ şi contemporanii săi, 

vol. III, p. 292, 315, 316, 396-397, 400, vol. IV, p. 276, 277; Ioan Chindriş, Simion Bărnuţiu ..., 

p. 267-271. 

9 

Ioan Chindriş, Simion Bărnuţiu ..., p. 269. 

10 

Ibidem, p. 270. 

11 

Ibidem. 

12 


13 

APE, FK, „Protocolul Comisional din 3 martie–23 mai 1845”, semnat de Vasile Erdeli, vezi 

Anexe. 

14 


25

26 


duşman pe faţă, un defăimător al episcopului şi al diecezei sale, smintitor al 

cucernicelor învăţături catolice.” 15 

După cristalizarea opţiunilor teoretice ale profesorului Bărnuţiu şi popularizarea 

lor, strategia reformării societăţii şi bisericii româneşti implica traversarea unor etape 

distincte, realizabile la momentul Revoluţiei de la 1848. Până atunci, „fapte criminale”, 

„ticăloşii înspăimântătoare şi nemaiauzite” 16 au ţinut trează atenţia opiniei publice 

şi au alimentat din plin conflictul dintre gruparea episcopală şi cea bărnuţiană. 

Dar cum s-a petrecut totul? Pe fondul neînţelegerilor legate de proiectul de 

lege din ianuarie 1842 care declara limba maghiară ca limbă oficială 17 , al 

numeroaselor dezbateri în care se solicita convocarea „soborului cel mare” 18 , 

sinodul diecezan socotit un for consultativ, cu reprezentare naţională, al cărui 

congres putea să dezbată demersuri şi idei moderne, pe fondul diferendului 

desfăşurat la Blaj între Simion Bărnuţiu şi Ioan Lemeni, la sfârşitul lunii iunie 

1842, pe tema celibatului clerical 19 şi, nu în ultimul rând, a criticii „despotatului 

bisericesc”, au avut loc cele două „atentate”. 

Evenimentele s-au desfăşurat astfel. În noaptea de 4 spre 5 ianuarie 1843, în 

jurul orei unu fără un sfert 20 , câţiva tâlhari au încercat să pătrundă cu forţa în 

dormitorul lui Simion Bărnuţiu. După ce au intrat în curtea casei capitulare unde 

locuia profesorul, urcând pe o scară, au încercat să spargă fereastra şi să smulgă 

gratiile de fier cu ajutorul unei bârne rezistente. Unul dintre bandiţi a lovit oblonul 

ferestrei şi, din cauza zgomotului, atât Bărnuţiu, cât şi servitorul care dormea în 

camera alăturată s-au trezit. Atunci servitorul a văzut că fereastra este deschisă şi că 

unul dintre atacatori încerca să se strecoare înăuntru printre gratii. A ţipat „Tâlharii!” 21 , 

15 


16 

Idem, „Scrisoarea lui Simion Bărnuţiu către guvernatorul Transilvaniei, Joseph Teleki, din 

15 ianuarie 1843“, vezi Anexe. 

17 

Comentarii despre proiectul de lege din 1842, vezi Ioan Lupaş, O lege votată în Dieta 

transilvană din Cluj la 1842 în Studii istorice, V, Cluj-Sibiu, 1945-1946, p. 232-264; Ladislau Gyémánt, 

Mişcarea naţională a românilor din Transilvania între anii 1790-1848, Bucureşti, 1986, p. 196-205. 

18 

Despre „soborul cel mare” vezi Simion Bărnuţiu, Săborul cel mare al Episcopiei Făgăraşului. 

Prologus galeatus, „Foaie pentru minte …”, VI, nr. 4, 1843, p. 26-29, nr. 5, 1843, p. 33-37; 

Constantin Papfalvi, Urmările primei publicaţiuni a lui Simion Bărnuţiu, „Observatoriul”, IV, 1881, 

nr. 6, p. 21; George Bogdan-Duică, Viaţa şi ideile …, p. 212-219; Ladislau Gyémánt, Mişcarea 

naţională ..., p. 168; Ioan Chindriş, Simion Bărnuţiu …, p. 62-68, 271-275; George Bariţ şi 

contemporanii săi, vol. III, p. 292, Octavian Bârlea, Metropolia Bisericii Române Unite ..., p. 65-76, 

Idem, Între episcopul Ioan Lemeni şi Şcoala Ardeleană ..., p. 180. 

19 

Chestiunea celibatului clerical a fost considerată una dintre cauzele directe ale primului 

atentat împotriva lui Bărnuţiu. Episodul a fost povestit de episcop în memoriile dictate la Viena. Vezi 

Ioanu Lemenyi. (Schitia biografica dictata de elu insusi), în „Şcoala română”, nr. 19, 1880, p. 148, 

Coriolan Suciu, Crâmpeie din procesul…, p. 53. 

20 

Bărnuţiu a declarat în scrisoarea către guvernatorul Teleki că atentatul s-a produs „în jur de 

unu fără un sfert după miezul nopţii”, iar către comisia desemnată să ancheteze cazul că „incursiunea 

... împotriva vieţii şi casei mele ... [s-a produs] pe la douăsprezece şi jumătate după miezul nopţii”. 

APE, FK, Vezi Anexe. 

21 

APE, FK, „Simion Bărnuţiu către comisia de anchetă, 6 februarie 1843”, vezi Anexe.


iar bandiţii, speriaţi, au luat-o la fugă, doi spre piaţa publică, ceilalţi spre locuinţa 

lui Simion Fülep 22 . 

Canonicul Ştefan Boer, proprietarul casei, a fost trezit de îndată, şi împreună 

cu câţiva studenţi a luat act de agresiunea săvârşită. Toţi au văzut „grinda proptită 

de grilajul ferestrei [...] zidul ruinat, jaluzelele luate jos [...] şi cele trei funii legate 

împreună” 23 . La faţa locului, în dimineaţa următoare s-au descoperit corpurile 

delicte – o scară, o bârnă de lemn şi trei funii răsucite aruncate pe jos – şi s-a 

observat că jaluzelele de lemn ale ferestrei fuseseră smulse, gratia de fier curbată şi 

zidul distrus de jur-împrejurul ferestrei. 

Întâmplarea a fost reclamată prefectului domeniului episcopal, Samuilă 

Vajda, în calitatea lui de supraveghetor al ordinii publice din Blaj. Reclamaţia lui 

Simion Bărnuţiu invoca, în principal, existenţa unor dovezi materiale şi necesitatea 

derulării unei anchete pentru identificarea şi pedepsirea vinovaţilor, precum şi 

pentru reinstaurarea liniştii. 

De asemenea, capitlul catedral din Blaj a luat cunoştinţă de „trista agresiune 

împotriva casei voastre” 24 , angajându-se la 2 februarie 1843 să acţioneze în vederea 

descoperirii tâlharilor. Lui Bărnuţiu i s-a recomandat însă, prin intermediul 

prepozitului Simion Crainic şi canonicului custode Ştefan Boer, să renunţe la 

învinovăţirile aduse clerului greco-catolic, „deoarece jignind ba pe unul, ba pe 

altul, nu ajutaţi defel cauzei noastre” 25 . 

Cea mai importantă descoperire şi în acelaşi timp unul dintre argumentele 

folosite de Simion Bărnuţiu în alcătuirea expozeului său argumentativ a fost că 

scara şi bârna folosite de atacatori şi abandonate la locul incidentului aparţineau lui 

Simion Fülep. Concluzia la care a ajuns ideologul Revoluţiei de la 1848 era 

indubitabilă: „este limpede că ticălosul atentat este opera pomenitului protopop 

[Simion Fülep], la care a consimţit prealuminatul domn episcop [Ioan Lemeni] şi 

despre care a ştiut Vasile Raţiu, directorul seminarului.” 26 

Demonstraţia lui se baza în acest caz pe următoarele elemente: a) cum 

scara şi bârna erau în proprietatea parohului blăjean Simion Fülep, el trebuie să 

fi avut cunoştinţă despre atentat; b) ruda episcopului s-a comportat neobişnuit: 

nu a declarat că cele două obiecte îi aparţin şi nu a raportat acest fapt până ce 

nu a fost chemat de prepozitul Simion Crainic; c) deteriorarea relaţiilor 

personale dintre Simion Fülep şi Simion Bărnuţiu pe fundalul abuzurilor din 

sânul bisericii greco-catolice a generat „răzbunare [...] pentru blamul anumitor 

22 

Descrierea atacului din 4-5 ianuarie 1843 s-a făcut pe baza mărturiilor lui Simion Bărnuţiu. 

Vezi Anexe. 

23 

APE, FK, „Simion Bărnuţiu către comisia de anchetă …”. 

24 

Idem, „Scrisoarea semnată de Simion Crainic şi Ştefan Boer în numele capitlului catedralei 

din Blaj, adresată lui Simion Bărnuţiu în 2/14 februarie 1843”, „Extractul protocolului consistorial pe 

anul 1843 despre atentatul împotriva lui Simion Bărnuţiu din 2 februarie 1843 şi redactat la 13 mai 

1845”, vezi Anexe. 

25 


26 

APE, FK, „Simion Bărnuţiu către împăratul Ferdinand I ...”. 

27

28 


prejudecăţi” 27 ; d) atitudinea soţiei protopopului părea suspectă de vreme ce nu 

recunoscuse că bârna şi scara aparţineau familiei şi afirmase despre arendaşul pe 

care-l aveau angajat că nu îndrăzneşte să iasă din casă oricât ar lătra câinele 28 ; 

e) cererea neobişnuită şi confidenţială a lui Simion Fülep care, înaintea atentatului 29 

solicitase administratorului curţii episcopale, doar pentru noaptea „atentatului”, o 

slugă, care a ieşit pe poarta prefectului Samuilă Vajda. 

Se adăugau acţiunile convergente ale episcopului Ioan Lemeni şi ale 

directorului Seminarului, Vasile Raţiu. Ei, care trebuiau să constituie modele de 

comportament şi ţinută morală exemplară în cadrul comunităţii, deveneau, prin 

prisma acuzatorului Bărnuţiu, factori ai perturbării moralităţii, integrităţii şi 

onorabilităţii tradiţionale. Astfel, cu puţin timp înainte de primul atentat, Ioan 

Lemeni „ar fi făcut cunoscut sfatul uciderii lui Simion Bărnuţiu” 30 , pe care îl 

dăduse la solicitarea lui Simion Fülep, Samoilă Vajda şi Vasile Raţiu. Cei trei îl 

trimiseseră la Cluj pe Ştefan Manfi, notarul consistorial şi în acelaşi timp nepotul 

lui Lemeni, ca să-i ceară povăţuire episcopului aflat atunci la dietă. 

Răspunsul nemijlocit al conducătorului bisericii greco-catolice din Făgăraş a 

fost o scrisoare adresată lui Vasile Raţiu. Documentul, intens comentat şi citat în 

epocă datorită conţinutului incriminator, îl învinuia pe Simion Bărnuţiu pentru 

articolul publicat la 20 septembrie 1842 în „Vasárnapi Újság”, numindu-l „unul 

dintre mulţii Brutus pe care i-a născut epoca sa” 31 . Neîndoielnic că, la citirea 

epistolei, directorul Seminarului fusese de acord cu toate afirmaţiile episcopului, ba 

mai mult, afirmase că [Simion Bărnuţiu] „este nedemn de viaţă şi prost şi va fi 

distrus în scurtă vreme prin aceste cuvinte: Vai de el, căci încă nu este târziu” 32 . 

Afirmaţia a fost făcută de Raţiu cu voce tare, în ziua de 3 ianuarie 1843, în prezenţa 

lui Vasile Maior, student în anul II la Teologie. Ieşind din biroul directorului, 

acesta a făcut cunoscută în sala festivă celorlalţi colegi „teribila ameninţare” 33 . 

Nu se poate însă neglija faptul că Vasile Maior era un duşman al lui Vasile 

Raţiu, complice la „răzmeriţa” alumnilor şi „dispreţuitor al autorităţii episcopale” 34 . 

Credibilitatea mărturiei lui, de altfel „coerentă până la cel mai mic amănunt” 35 , era 

discutabilă din punctul de vedere al anchetatorilor Vasile Erdeli, Joseph Gaganetz 

şi Ioan Csurgovich. 

27 

Idem, „Simion Bărnuţiu către comisia de anchetă …”. 

28 


29 

APE, FK, „Declaraţia lui Nicolae Găitan, auditor de filosofie în anul I, din 8 iulie 1843”, 

vezi Anexe. 

30 

Idem, „Protocolul Comisional din 3 martie-23 mai 1845”, vezi Anexe. 

31 

Idem, „Simion Bărnuţiu către împăratul Ferdinand I ...”, vezi Anexe. 

32 


33 


34 

APE, FK, „Informare asupra elevilor seminarului diecezan din Făgăraş pentru anul 1842- 

1843, Clasa de moravuri, dată la Blaj în 22 decembrie 1843 la porunca binevoitoare a Luminăţiei Sale 

Episcopale conform regulamentului intern, de către Demetriu Stoian şi Demetriu Ladai”. 

35 

Idem, „Protocolul comisional din 29 septembrie 1845”.


Fiecare filă de document ne relevă, începând cu 15 ianuarie 1843, acuzaţii şi 

incriminări virulente la adresa modului în care şi-au desfăşurat cercetările organele 

competente. Evident, învinuirile erau formulate de Simion Bărnuţiu şi susţinătorii 

acestuia şi se refereau atât la activitatea administratorului Samuilă Vajda, rudă cu 

episcopul Ioan Lemeni, cât şi la cei doi comisari, vicecomitele Ioan Micşa şi 

vicejudele Samuel Szegedi, trimişi de guvernatorul Teleki la Blaj imediat după 

primul atentat. Este elocvent memoriul înaintat de Bărnuţiu la 6 februarie 1843 

comisiei de anchetă: „dumnealui [Samuilă Vajda] nu a ieşit nici un pas din cameră, 

[...] a venit la casa mea abia la opt dimineaţa şi a avut o atitudine cât se poate de 

detaşată. E drept că l-a trimis pe haiduc din casă în casă, dar – după ce s-a făcut 

cunoscut faptul că scara şi grinda aparţineau domnului Fülep – n-a mai întreprins 

nici un demers de cercetare, ci a lăsat totul baltă.” 36 Aceeaşi părere o împărtăşeau 

profesorul de filosofie Iosif Pop, susţinător înverşunat al cauzei bărnuţiene, şi pastorul 

reformat A. Benedek. Ambii considerau că „ancheta efectuată de vicecomitele Ioan 

Micşa şi de vicejudele nobililor Szegedi [...] s-a făcut fără suficientă rigoare” 37 . 

Derularea normală a investigaţiilor a depins, în bună măsură, de raporturile 

personale stabilite între membrii comunităţii şi, respectiv, între comisari şi restul 

populaţiei. Autoritatea oficialilor a fost subminată de apariţia stărilor conflictuale 

între Simion Bărnuţiu pe de o parte şi Simion Fülep, Vasile Raţiu, Constantin 

Alutan şi Ştefan Boer pe de alta. Aceştia din urmă erau consideraţi „vinovaţi” de 

răspândirea zvonurilor că atentatorii căutau să fure slănina canonicului Boer sau 

casa cu bani a capitlului şi a clerului şi nicidecum nu aveau intenţii criminale în 

ceea ce-l priveşte pe profesorul Bărnuţiu, ba chiar că tâlharii au fost deja prinşi de 

organele competente în Bălcaciu 38 . 

De altfel, George Bariţ a lansat în istoriografie ideea că autorul „atentatului” 

a urmărit într-adevăr să prade casa cu bani a capitlului, însă a greşit fereastra, 

atacând chilia lui Bărnuţiu 39 . Ipoteza a fost susţinută şi de Coriolan Suciu în 

singurul studiu mai consistent asupra procesului lemenian 40 . Este ştiut însă faptul 

că George Bariţ s-a străduit să îndulcească imaginea nefavorabilă pe care şi-au 

creat-o contemporanii cu privire la evenimentele conflictuale din Blaj, şi în special 

la persoana episcopului Lemeni 41 . 

36 

Idem, „Protocolul Comisional din 3 martie-23 mai 1845”, vezi Anexe. 

37 

Idem, „Protocolul comisional semnat de Joseph Gaganetz şi Ioan Csurgovich din 29 

septembrie 1845”, vezi Anexe. 

38 

Idem, „Memoriul lui Simion Bărnuţiu către împăratul Ferdinand I ...”. 

39 

George Bariţ a publicat în ziarul său articolul lui C-tin Papfalvi, Urmările ..., p. 21-22. 

40 

Coriolan Suciu, Crâmpeie ..., p. 55-56. 

41 

Demersul lui Bariţ a început încă din 1861 (anul decesului lui Ioan Lemeni), când, în nr. 13 al 

„Foii pentru minte, inimă şi literatură” a publicat Necrologu pentru episcopulu Ioanu de Lemeni, p. 97-99, 

încercând să-l reabiliteze pe ierarhul greco-catolic, însufleţit de un spirit de obiectivitate. A continuat apoi în 

Părţi alese ..., p. 574-577 şi p. 746-758. Despre relaţiile dintre George Bariţ şi Ioan Lemeni, respectiv 

poziţia vis-à-vis de procesul lemenian şi atentatele împotriva lui Simion Bărnuţiu, vezi George Bariţ şi 

contemporanii săi, vol. III, p. 320, vol. VII, p. 25-26, vol. X, p. 96-97; Ciprian Ghişa, O dezbatere în 

presa vremii: starea bisericii unite din Ardeal-viziunea lui Bariţ, „Revista Bistriţei”, XVIII, 2004, 

p. 281-289; Coriolan Suciu, Blajul, Braşovul şi Bariţiu, „Cultura creştină”, XIV, 1925, nr. 9, p. 314-321. 

29

30 


Coriolan Suciu a acreditat ideea unui proces penal între cele două tabere, din 

care episcopul Lemeni a ieşit învingător şi declarat complet nevinovat. Publicat în 

revista „Cultura creştină”, studiul fostului director blăjean a reprezentat începutul 

unei serii de articole 42 pe aceeaşi temă – care arată că adevăratele motive ale 

neînţelegerilor dintre episcop şi partida bărnuţiană au fost de ordin personal şi nu 

politic, naţional sau bisericesc. 

Percepţia momentului în mijlocul populaţiei din Blaj a fost însoţită de 

distorsiunile de rigoare. Plângerile, reclamaţiile, mărturiile semnate de studenţii 

teologi aveau o trăsătură comună, generată de ideea solidarităţii cu dascălul 

Bărnuţiu. Stăruinţa cu care istoricul Coriolan Suciu s-a concentrat asupra 

memoriilor celor 12 alumni din 11 şi respectiv 16 martie 1845 43 ilustrează acest 

aspect. A fost redată în detaliu acţiunea celor 12 „apostoli” 44 care l-au instigat pe 

profesorul Simion Fülep – proaspăt numit la catedră în locul lui Iosif Pop – să-şi 

dovedească nevinovăţia în cazul atentatului împotriva lui Simion Bărnuţiu. De 

asemenea, şi-au luat libertatea de a-l critica pe profesorul de teologie morală 

Simion Fülep pentru complicitatea sa la „atentatul contra vieţii lui Bărnuţiu” 45 . 

Analiza întreprinsă asupra evenimentelor din 4–5 ianuarie 1843 a dus la 

următoarea concluzie oficială, conţinută în rezoluţia guvernatorului Transilvaniei 

Joseph Teleki, din 20 aprilie 1843: „[Ioan Micşa şi Samuel Szegedi] nu au putut să-i 

descopere pe autorii acestei ticăloşii.” 46 Mesajul transmis era direct şi în acelaşi 

timp sugestiv. Odată formulat, raportul comiţilor supremi a atras după sine 

promisiunea contelui Teleki ca, în eventualitatea în care mai persistă bănuieli în 

privinţa evenimentelor, să se acţioneze „după cerinţa legilor şi a ordonanţelor prea 

înalte în vigoare” 47 . 

Treptat, partida bărnuţiană, dorind tot mai mult să-şi împlinească propriile 

doleanţe şi interese, a acceptat că singurii vinovaţi pentru producerea „atentatului” 

din 4-5 ianuarie 1848 erau episcopul Ioan Lemeni şi apropiaţii săi: parohul blăjean 

Simion Fülep şi directorul Seminarului Vasile Raţiu. În plus, s-a invocat 

premeditarea, pe baza următoarelor argumente: a) afirmaţia lui Raţiu făcută în 

prezenţa studentului Vasile Maior: „Vai va fi de el şi este nedemn să trăiască! 48 ”, 

b) otrăvirea câinelui vecinului Nicolae Tipograf; c) smulgerea scândurilor din 

gardurile vecinilor pentru a găsi o intrare mai uşoară dinspre strada lui Simion 

Fülep spre casa lui Simion Bărnuţiu. 

42 Studiul semnat de Coriolan Suciu este: Preambule la procesul lemenian, „Cultura creştină”, 

XVIII, 1938, nr. 8-9, p. 501-520; nr. 10-11, p. 640-663; nr. 12, p. 730-745. 

43 Coriolan Suciu, Crâmpeie …, p. 57, 64-65. 

44 Este vorba despre următorii studenţi: Alexandru Baternai, Axente Ioanes, Alexander Papp, 

Stephanus Papp, Gregoriu German, Ioanes Marginai, Basiliu Puian, Roman Constantinus, Petru Brad, 

Basiliu Erdelyi, Ioanes Groze, Gabriel Manu, Ibidem, p. 58. 

45 Ibidem. 

46 APE, FK, „Rezoluţia guvernatorului Joseph Teleki în cazul primului atentat împotriva lui 

Simion Bărnuţiu dată la Cluj în 20 aprilie 1843”, vezi Anexe. 


48 Se referă la Simion Bărnuţiu.


Raţionamentul logic prin care profesorul Bărnuţiu a ajuns la concluziile 

culpabilizatoare la adresa episcopului Ioan Lemeni, protopopului Simion Fülep şi 

directorului Vasile Raţiu s-a dovedit deficitar şi a fost demontat punct cu punct. 

Mai cu seamă cea de-a doua comisie imperială, condusă de episcopul greco-catolic 

de Eperies, Joseph Gaganetz, canonicul bisericii catedrale din Eperies, Mihail 

Zubriczky, şi prepozitul greco-catolic de Muncačevo, Ioan Csurgovics, a respins 

prin contraargumente acuzaţiile lui Bărnuţiu. 

Astfel, singura mărturie nemijlocită a unui participant direct la „atentat”, 

Ştefan Rusz, administratorul lui Simion Fülep, s-a constatat a fi neclară. Acesta a 

declarat în faţa văduvei Carolina Szőtz „că este neliniştit şi cu sufletul tulburat 

pentru că participase la ambele atentate” 49 . După ce a recunoscut uneltele găsite la 

locul incidentului ca fiind proprietatea stăpânului său şi a fost confruntat cu 

Carolina Szőtz, şi-a modificat declaraţia. El a confirmat doar că a fost implicat în 

cele două atentate, dar nu a participat efectiv, spunând că „în amândouă baiurile 

sunt şi eu băgat” 50 . Prin cuvintele acestea, bărbatul ilustra o realitate des întâlnită în 

acea perioadă: schimbarea formei şi conţinutului depoziţiilor martorilor în procese, 

de la o anchetă la alta. Deviaţiile, abaterile, retractările erau consecinţe ale unor 

cauze profunde ce se regăsesc în presiunea socială exercitată de autorităţile laice şi 

ecleziastice, în starea afectivă şi emoţională din momentul desfăşurării unei 

anchete formale „în lanţuri” 51 , în condiţiile politice şi economice. 

Este consemnat şi cazul lui Nicolae Găitan, student teolog în anul I, care a 

susţinut că protopopul Fülep s-a implicat în „atentatul” din 4-5 ianuarie 1843 52 . 

Mărturia lui prezentată a fost însă respinsă prin intermediul altor trei declaraţii: a 

lui Simion Fülep, a clericului Vasile Pop, coleg cu Nicolae Găitan, şi a lui Petru 

Pop, fratele lui Vasile. 

În dosarul „atentatului” cercetarea şi analizarea acţiunilor lui Simion Fülep s-au 

înfăptuit pe baza unor probe indirecte. Deşi s-au consemnat sub jurământ şi de 

multe ori în prezenţa altor persoane, destăinuirile relatau ceea ce martorii auziseră 

de la vecini, colegi, prieteni etc., despre cei direct implicaţi în conflict. Tocmai de 

aceea, indiciile pe care le-a oferit profesorul de filosofie Iosif Pop 53 , ca urmare a 

conversaţiei avute cu preotul reformat A. Benedek despre arendaşul protopopului, 

nu au înrâurit cu nimic decizia finală, dată în defavoarea lui Simion Bărnuţiu. 

Primul „atentat” a despicat pe planul relaţiilor personale o rană adâncă între 

Ioan Lemeni şi Simion Bărnuţiu, un clivaj în societatea ardeleană, manifestat prin 

fronde ale alumnilor blăjeni, sinucideri, intrigi sau focuri de armă trase pe culoarele 

mănăstirii din Blaj. De atunci, „partida lemeniană” şi cea „antilemeniană” şi-au 

refuzat una alteia dialogul, acuzându-se reciproc. Neîncrederea, teama, bănuiala 

vor marca pentru un timp relaţiile dintre ele. 

49 

APE, FK, „Protocolul Comisional din 29 septembrie 1845”. 

50 


51 


52 

Vezi declaraţia lui Nicolae Găitan din Anexe. 

53 

Vezi declaraţia lui Iosif Pop din Anexe. 

31

32 


Monseniorul Octavian Bârlea, simbol al exilului românesc, cel care a 

interpretat fenomenele din Blaj din perspectivă teologică, analizând cele două 

curente din interiorul bisericii greco-catolice – „Unirea Dintâi” şi „Unirea a Doua” 

era de părere că „primul atentat” împotriva lui Simion Bărnuţiu a existat cu 

adevărat, însă „administraţia Blajului a muşamalizat fapta, neavând nici o intenţie 

de a descoperi făptaşul” 54 . 

Desfăşurarea cronologică a evenimentelor din Blaj a demonstrat acutizarea 

raporturilor dintre cele două grupări pe parcursul anului 1843: scandalul din Joia 

Mare, „războiul declaraţiilor” dintre alumnii blăjeni şi episcopul Ioan Lemeni, 

exmatricularea a 39 de studenţi din cei maximum 50 câţi putea să aibă Facultatea 

de Teologie, protestele profesorilor blăjeni Nicolae Marcu, Simion Bărnuţiu, Iosif 

Papp, Demetriu Boer, Vasile Pop, Andrei Pop, Grigore Elekesi, Ioan Fekete 

Negruţiu, Grigore Moldvai, către Consistoriu şi Curtea Aulică. Un astfel de context 

nu a făcut decât să întreţină şi să sporească tensiunea până în momentul când a avut 

loc al doilea „atentat” la viaţa lui Simion Bărnuţiu, în seara zilei de 21 septembrie 

1843. Atmosfera a persistat şi după încheierea anchetelor oficiale. 

Iată cum era descrisă desfăşurarea incidentului în memoriul înaintat 

împăratului Ferdinand I: imediat ce episcopul Ioan Lemeni a aflat că Simion 

Bărnuţiu s-a întors din vacanţa de vară la Blaj, „le-a poruncit din nou ucigaşilor 

tocmiţi de el, ca să-l agreseze” 55 . Aceştia spionau încă din 20 septembrie sub 

ferestrele locuinţei profesorului. În ziua următoare, s-au ascuns lângă casa în care 

Bărnuţiu lua cina împreună cu profesorul de istorie bisericească şi drept canonic, 

Dumitru Boer. Pe înserate, între orele nouă şi zece, după ce a fost condus de 

colegul Boer până la poartă şi mai avea paisprezece paşi până să ajungă acasă, 

„patru ucigaşi s-au năpustit asupra [lui Bărnuţiu]” 56 . Primul dintre aceştia, Pavel 

Rusz, slujbaş al domeniului episcopal, „năpustindu-se asupra lui în graba mare cu o 

măciucă”, i-a ordonat profesorului să nu scoată niciun sunet şi „se străduia să-i 

crape capul cu măciuca” 57 . Ca răspuns, Bărnuţiu a început să ţipe după ajutor, 

retrăgându-se spre locuinţa sa. Pe când se pregătea să-l mai lovească o dată cu 

ghioaga, haiducul curţii a fost împiedicat de Matei Moldovan, straja oficială, care a 

alergat la locul faptei şi a pus securea lui între tâlhar şi profesor. În cele din urmă, 

unul dintre vecini, Nicolae Tipograf, ieşind afară la auzul strigătelor împreună cu 

soţia şi slugile sale, i-a smuls atacatorului arma şi l-a imobilizat pe la spate. În 

mijlocul mulţimii adunate, agresorii, văzând că nu îşi pot pune în aplicare „planul 

criminal” 58 , au declarat că au fost angajaţi de la curtea episcopală ca să-l prindă pe 

acela care umbla fără felinar şi au tulit-o spre locuinţa episcopului. 

54 Octavian Bârlea, Metropolia Bisericii Române Unite ..., p. 76. 

55 APE, FK, „Scrisoarea lui Bărnuţiu către împăratul Ferdinand I...”. 



58 Ibidem.


Istoria se repetă după nici opt luni: declaraţii, jurăminte, mărturisiri, audieri 

de martori, anchete, interogatorii – toate pentru a clarifica şi lămuri desfăşurarea 

exactă a evenimentelor din seara de 21 septembrie 1843. Semnificative au fost 

depoziţiile legate de o măsură adoptată de autorităţi în urma primului atentat: după 

ora nouă seara să nu se mai circule pe stradă fără felinar (lămpaş), contravenienţii 

riscând încarcerarea. Administratorul domeniului episcopal, Samuilă Vajda, în 

calitate de şef al poliţiei, trebuia să vegheze la respectarea hotărârii prin 

intermediul străjilor de noapte ale vlădiciei. Tocmai de aceea, la 22 septembrie 

1843, Vajda reclama capitlului din Blaj faptul că liniştea publică a fost tulburată de 

Simion Bărnuţiu în seara precedentă, cerând cu insistenţă examinarea 

evenimentelor şi luarea unor măsuri punitive. 

Prepozitul capitular Simion Crainic a răspuns plângerii prefectului la 

3 octombrie 1843 astfel: „am cercetat în amănunt chestiunea şi, neaflându-l pe 

onoratul domn profesor Simeon Bărnuţ vinovat întru nimic, l-am achitat de 

plângerea dumneavoastră” 59 . Pe aceeaşi poziţie cu profesorul Bărnuţiu se situa 

însuşi auditorul general al proceselor ecleziastice, care a susţinut cauza 

antilemeniană. Această scrisoare atesta la fel ca şi „Ordinea unui bun 

interogatoriu” 60 din 27 septembrie 1843 – prin care au fost audiaţi principalii 

martori ai celui de-al doilea „atentat”, Precup Ioan (alias Manoilă), paznic de 

noapte, Moldovan Matei, slujitor al fiscului şi paznicul ordinar numărul doi al 

capitlului, Şofan Ioan, cetăţean blăjean şi arendaş, Tudor Martin, jude sătesc, 

Mărcuţ Ioan, jurat, Bucur Gabriel, preot în Jidvei, Tipograf Nicolae, cetăţean din 

Blaj, soţia lui, Szabo Aniko, diaconul Şoimoşan Ştefan, sluga Grama Alexandru, 

studenţii la teologie Vasile Maior, Gabriel Man şi Vasile Puian, că nişte tâlhari „au 

vrut iar să-l omoare-n bătaie” 61 pe Simion Bărnuţiu. 

Reacţia lui Vasile Erdeli nu a întârziat. În protocolul comisional din 3 martie- 

23 mai 1845, episcopul de Oradea îl numea pe Simion Crainic „stegarul 

complotiştilor, [...] promotorul şi sprijinitorul şi patronul detractorilor” 62 . Lăsând la 

o parte acuzaţiile aduse lui Ioan Lemeni – că ar plănui să-l otrăvească (şi pe Simion 

Crainic!) prin infestarea pâinii şi a vinului necesare pentru celebrarea liturghiei 

euharistice 63 – intenţia criminală apare formulată cu claritate încă o dată. Agitaţia 

în jurul acestui subiect a sporit din zi în zi, fapt confirmat de rapoartele şi 

depoziţiile unora dintre martorii la cele două „atentate”. 

Afirmaţiile despre al doilea „atentat” împotriva lui Simion Bărnuţiu cuprinse 

în ancheta imperială din data de 25 septembrie 1845 le întâlnim şi cu alte prilejuri 

59 

APE, FK, „Scrisoarea lui Simion Crainic către administratorul [Samuilă Vajda], copie în 

limba germană, dată la Blaj în 3 octombrie 1843”. 

60 

Idem, „Simion Crainic, directorul liceului din Blaj, Arsenie Popovici, canonic şi cancelar al 

catedralei, Ioan Barna, canonic, semnează Ordinea unui bun interogatoriu, copie şi traducere în limba 

germană, la 27 septembrie 1843”. 

61 


62 

APE, FK, „Protocolul Comisional din 3 martie-23 mai ...”. 

63 

Acela ar fi fost motivul pentru care Simion Crainic ar fi pus să fie păzite în sacristie pâinea 

şi vinul. Vezi Anexe. 

33

34 


în dosarul procesului 64 . Ele se referă punctual la următoarele aspecte: 1) paznicii de 

la curtea episcopală din seara atentatului au fost angajaţi fără ştirea şi 

consimţământul episcopului Lemeni; 2) ei aveau din partea prefectului Samuilă 

Vajda sarcina de a opri pe oricine circulă fără felinar; 3) ei nu au putut primi 

ordinul de a-l ucide pe Bărnuţiu, ci doar de a-l prinde şi a-l duce pe acesta la curtea 

episcopală deoarece a încălcat regulile târgului; 4) „incriminarea şi calomia 

profesorului de filosofie este demnă de cea mai aspră imputare şi mustrare, în 

spiritul preasfintelor canoane” 65 . Cu toate eforturile depuse, Bărnuţiu şi susţinătorii 

săi nu au avut câştig de cauză în faţa autorităţilor cel puţin pentru moment. 

Nemulţumit de răspunsul primit de la guvernatorul Teleki, Simion Bărnuţiu a 

solicitat împăratului Ferdinand I să intervină „împotriva uneltirilor criminale ale lui 

Ioan Lemeni” 66 printr-un memoriu în opt puncte redactat la 1 decembrie 1843. 

Corespondenţa trimisă de Bărnuţiu Curţii Aulice de la Viena conţinea critici aspre 

la adresa episcopului Lemeni, incriminând reaua administrare a diecezei, risipirea 

averii clerului şi şcolilor, împărţirea arbitrară a slujbelor preoţeşti, neglijarea 

educaţiei poporului. 

Astfel s-au desfăşurat două dintre cele mai controversate episoade ale perioadei 

prepaşoptiste. Primul a marcat, prin impactul asupra mediilor intelectualităţii 

româneşti, deschiderea în viaţa publică a Blajului a procesului lemenian. Semnele 

indubitabile ale agresiunii din 4-5 ianuarie 1843 asupra locuinţei lui Bărnuţiu au 

convins marea majoritate a populaţiei să-l susţină direct şi indirect în demersul 

împotriva episcopului Lemeni şi apropiaţilor săi. Cel de-al doilea, din seara zilei de 

21 septembrie 1843, a adâncit dezbinarea dintre cele două grupări. Dar imposibilitatea 

obiectivă de a demonstra că episcopul Ioan Lemeni a comandat cele două 

tentative de asasinat 67 , generează o firească impresia de confuzie. 

ANEXE 68 

I 

Blaj, 15 ianuarie 1843, Copia scrisorii lui Simion Bărnuţiu către guvernatorul Transilvaniei 

despre primul atentat 

Excellentissime ac Illustrissime Domine Gubernator 

Domine ac Patrone Gratiotissime! 

Die 5 Januarii a c horrendum, et in oppido Blasiensi non prius auditum facinus 

commissum esse infrascriptus moestus referre cogor scilicet circa secundum quadrantem ad primam 

64 Argumentele sunt folosite şi în argumentaţia lui Vasile Erdeli. Vezi Anexe. 

65 APE, FK, „Protocolul Comisional din 25 septembrie ...”. vezi Anexe. 

66 APE, FK, „Scrisoarea lui Bărnuţiu către împăratul Ferdinand I...”. 

67 Cel puţin pe baza documentelor analizate până în acest moment. 

68 Transcrierea, colaţionarea şi traducerea au fost realizate pentru documentele redactate în 

limba latină de conf. univ. dr. Vasile Rus, iar pentru documentele redactate în limba germană, de cerc. 

şt. II dr. Ela Cosma. Le mulţumim şi pe această cale pentru sprijinul acordat.


post mediam noctem in 5-am Januarii vergentem, latrones non pauci in aulam Domus Capitularis 

quae Canonico Custodi destinata ac per ambitum et portam intermediam in duos tractus, quorum unus 

a Canonico Custode, alter ab infrascripto inhabitatur divisa et undique bene septa est irrumpentes ope 

scalae muro admotae, fenestram domus ab infrascripto inhabitate ad aulam respicientem tabulis 

ligneis cratibusque fereis crasis et solidissimis munitam aggressi; ac primum quidem tabulis depositis 

unoque quadrato vitreo excepto, fenestris apertis, unum e cratibus solida trabe a duobus tantum 

portabili ita inflexerunt, ut inter crates spatium pararetur, quo unus homo domum ingredi posset; 

jamque aderat spatium paratum quo latrones ingressuri erant cum aliquis e latronibus tabulas 

fenestrae alterius forum publicum respicientis valide percutiens infrascriptum in illo cubiculo, ejusque 

famulum in altero profunde dormientes excitaret, tunc famulus exigua mora interjecta januam 

cubiculi, cujus fenestram latrones expugnaverant, cum impetu aperuit, atque unum e latronibus inter 

crates ingredi conantem, etjam pectore tenus ingressum conspexit, quia vero nihil in promptu habebat, 

quo latronem percuteret, partim etiam terrore insoliti ac inexpectati eventus perculsus nil nisi clamare 

potuit, quo territi latrones aufugerunt, quin eos in tenebris distinguere potuisset, vidit tamen duos per 

forum publicum versus duas plateas fugientes, interea dum alii plateam, in qua Rmus 

D Simeon Fulep Parochus loci habitat, petebant; quo facto infrascriptus foras eggressus 

excitavit dormientem in altero Tractu Canonicum Custodem, atque violatam fenestram accedentes 

invenimus scalam, trabem ingentem tres item funes loco opportuno prope januam positos, quibus 

latrones proculdubio domum ingressi nefarium suum finem effecturi erant casus hic illico et Praefecto 

Dominii Episcopalis, ceu publicae securitatis in oppido Blasii invigilatori, notus redditus est; mane 

vero et Rmi D Capitulares ad faciem loci comparentes tabulas ligneas fenestrae 

depositas cratem ferreum recurvatuam, mutrum circa circumdirutum, atque scalam, trabem illam 

ligneam, et contortos tres funes in aula depositos conspexerunt. – Paulo post vero id quoque patuit, 

scalam, et trabem, quibus latrones provisi venerant memorati Domini Parochi propria esse. 

Tristissimum huncce casum dum maestus refero Excellentiam Vestram humillimis precibus 

exorare sustineo quatenus praepollenti auctoritate viris quibusdam dexteris, et egrejis ordinare 

Gratiotissime dignaretur, ut in faciem loci procedentes seposito omnis partium studio investigationem 

instituant ibi, quo signa relicta naturaliter deducunt, quo si fieri posset, tam malefactores detegantur, 

ac puniantur, quam etiam securitas publica jam turbata in tuto collocetur. 

Quod dum humillimis precibus orare sustineo prapotenti Excellentiae Vestrae Patrocinio me 

commendo, et in profundissima Veneratione emorior. Excellentiae vestrae 

Humillimus Servus 

Simeon Barnutz m[anu] p[ropria], Philosophiae Professor in Lyceo Blasiensi 

Hoc documentum concordare cum originali testor, Dr Josephus Papp m[anu] p[ropria] de 

Ujfalu, Dogmaticae Professor 

Subsemnatul sunt constrâns să relatez cu tristeţe că la 5 ianuarie, anul în curs, a fost comisă o 

ticăloşie înspăimântătoare şi nemaiauzită până acum în târgul Blajului, adică: în jur de unu fără un 

sfert după miezul nopţii spre ziua de 5 ianuarie, hoţi nu puţini dând buzna în curtea casei capitulare 

care este destinată canonicului custode şi care este despărţită prin trecerea şi prin poarta intermediară 

în două aripi, dintre care una este locuită de canonicul custode, cealaltă de subsemnatul, şi bine 

îngrădită din toate părţile, ajungând cu ajutorul scării proptite de zid la fereastra casei locuite de 

subsemnatul, fereastră care dădea înspre curte şi care era întărită cu jaluzele de lemn şi având 

deasupra gratii de fier groase şi foarte solide, şi mai întâi scoţând jaluzelele şi un ochi de sticlă pătrat, 

după ce au deschis calatele ferestrei au îndoit unul dintre grilaje cu ajutorul unei bârne solide care nu 

putea fi dusă decât de doi oameni, ca să se facă loc între gratii prin care să poată pătrunde înăuntru un 

om; şi deja se crease spaţiul respectiv, prin care tâlharii aveau de gând să intre, când unul dintre 

tâlhari, izbind cu putere jaluzelele celeilalte ferestre care dădea înspre piaţa publică i-a trezit pe 

subsemnatul, care dormea în cameră, şi pe servitorul lui care dormea profund în cealaltă cameră; 

atunci servitorul fără zăbavă a deschis cu avânt uşa încăperii a cărei fereastră o asaltaseră tâlharii şi l-a 

35

36 


zărit pe unul dintre tâlhari care se străduia să pătrundă printre gratii şi care trecuse cu pieptul dincolo, 

însă, pentru că nu avea nimic la îndemână cu ce să-l lovească pe tâlhar, pe de-o parte înspăimântat de 

o întâmplare atât de neobişnuită, n-a putut să facă nimic altceva decât să ţipe astfel încât tâlharii, 

cuprinşi de teamă au fugit, fără ca el să mai poată să-i distingă pe întuneric: totuşi i-a văzut pe doi 

dintre ei, fugind de-a lungul pieţei publice înspre două uliţe, în timp ce alţii se îndreptau spre uliţa 

unde locuia Simion Fülep, parohul locului; după aceasta subsemnatul ieşind din casă l-a trezit pe 

canonicul custode care dormea în cealaltă aripă a curţii, şi ajungând la fereastra forţată am găsit scara 

împreună cu bârna cea uriaşă şi cu trei funii aşezate într-un loc potrivit lângă poarta cu care fără 

îndoială că tâlharii pătrunşi în casă aveau de gând să-şi ducă la îndeplinire scopul lor ticălos. Această 

întâmplare a fost adusă şi la cunoştinţa Prefectului Domeniului Episcopal în calitatea lui de apărător 

al siguranţei publice în târgul Blajului, iar în timpul dimineţii, apărând la faţa locului şi domnii 

capitulari, au văzut jaluzelele de lemn ale ferestrei smulse, gratia de fier curbată, zidul distrus de jurîmprejurul 

ferestrei, scara, bârna de lemn, trei funii răsucite aruncate pe jos în curte. Iar puţin mai 

târziu s-a descoperit faptul că scara şi bârna cu care au venit înzestraţi tâlharii aparţineau pomenitului 

domn paroh. 

Relatând această nefericită întâmplare continui să o implor pe Excelenţa Voastră cu 

preaplecate rugăminţi să se învrednicească să dispună prin autoritatea lui preaputernică să găsească 

nişte bărbaţi pricepuţi şi aleşi, care, mergând la faţa locului, fără întârziere să efectueze o cercetare 

acolo unde semnele lăsate conduc în mod natural, iar dacă acest lucru poate fi făcut, atât răufăcătorii 

să fie descoperiţi şi pedepsiţi, cât şi securitatea publică, atât de tulburată, să fie restabilită. 

Continuând să mă rog cu preaplecate rugăciuni, mă încredinţez protecţiei preaputernice a 

Excelenţei Voastre şi rămân până la moarte în profundă veneraţie. Excelenţei Voastre, 

Preaplecată slugă, Simion Bărnuţiu, cu mâna proprie 

Profesor de filosofie în Liceul din Blaj 

Confirm că acest document concordă întru totul cu originalul, Doctor Iosif Pap de Ujfalău, cu 

mâna proprie, Profesor de dogmatică 

II 

Blaj, 2 februarie 1843, Extras din Protocolul Consistorial pentru anul 1843 referitor la primul 

„atentat” 

Extractus Protocolli Consistorialis de Anno 1843 die 2-a Februarii in objecto Criminationis in Curia 

Canonici Custodis attentatos. Simeoni Barnutiu 

Silnica năvălire asupra casei fr[ăţiei] tale amaru o-au simţitu acest Capitulum, şi ca acea faptă 

criminală să nu rămână nepedepsită, nici acolo sau aicilea să se mai poftorească spre descoperirea 

hoţilor a da după putinţe mână de ajutoriu precum s-au făgăduit este gata. Numai paşi întru această 

treabă puşi să nu fie cu vătămarea numelui şi asuprirea celor nevinovaţi, nici cu defăimarea clerului. 

Drept aceea, părerea fr[ăţiei] tale că cum aceea criminală îndrăzneală ar fi fost numai asupra 

vieţii fr[ăţiei] tale pornită şi întru aceea a nu fi mestecate şi persoane din statul preoţesc, de tot 

neîntemeiată, şi preoţimii din Blasiu, despre care aşa ceva fără păcat nici a gândi putem, injurioasă şi 

mult stricătoare aflându-o. Strânsă dregătorie îşi ţine acest capitul, luând la socoteală tristele urmări ce 

s-ar putea naşte din acea stângace părere frăţeşte a-ţi aduce aminte că de la acea părere abătându-te, 

toate excepţiile pe acea netemeinică părere rezimate, din reflexiile, care le vei aşterne cinstitei 

comisii, să le laşi afară cu acelea, numai pe unul şi pe altul vătămându-l, iară lucrul nostru nimic 

ajutându-l. 

Almintrelea, lucrând neplăcutele urmări ce doară de aici s-ar naşte fr[ăţiei] tale vei avea de a ţi 

le imputa precum şi cheltuielile fără sfatul nostru făcute, singur a le purta vei trebui, cu atâta mai 

vârtos că şi până acum nu te-ai ţinut de încheirea capitului, anume ca lucru acesta să se aştearnă 

cinstitului comitat.


La care a noastră frăţiască aducere aminte voind ca cât mai curând în scris să ne răspunzi, şi 

rămânem 

Extradatus Blasii die 13-a Maji 845, Per Stephanum Manfi, Notar 

III 

Cluj, 20 aprilie 1843, Rezoluţia guvernatorului Iosif Teleki în cazul primului atentat împotriva lui 

Simion Bărnuţiu 

Resolutio 

Temerario ausu cujus Dominus Recurrens in hoc suo memoriali notitiam prebet medio 

concernentis V Comitis Ioannis Miksa, et vice Judicis Nobilium Samuelis Szegedi per 

D Supremum Comitem Comitatus Albae Inferioris e dispositione mea ad faciem loci 

exmissorum omnicum circumspectione ac rigore indagato, authores hujus nefarii facinoris juxta 

officiosam laudati D Supremi Comitis Relationem recentius ad me perlatam detegi quidem 

nequiverunt, repraesentantem tamen Supremum Comitem, hoc non obstante sub hodierno provocari: 

ut individua quae hac in parte aliqua suspicio premit vigili oculo servando, si uberiora indicia semet 

manifestaverint, contra talia individua inductu legum et subsistentium altmarum ordinationum 

procedi curet. Claudiopoli die 20 Aprili 1843, Comes Josephus Teleki m p 

Hotărâre 

În privinţa îndrăznelii sfruntate despre care ne informează domnul solicitant în acest memoriu al 

său, prin intermediul respectivului vicecomite Ioan Micşa şi al vicejudelui nobiliar Samuel Szegedi 

trimişi la faţa locului de către domnul comite suprem al comitatului Alba Inferior, din dispoziţia mea, 

după ce au cercetat cu toată atenţia şi rigoarea după cum rezultă din raportul de curând transmis mie, al 

pomenitului comite suprem, aceştia nu au putut să-i descopere pe autorii acestei ticăloşii; în ciuda acestui 

lucru eu l-am convocat în cursul zilei de astăzi pe comitele suprem raportor pentru ca în eventualitatea că 

mai apasă vreo bănuială în această privinţă asupra unor indivizi şi dacă aceşti indivizi au manifestat şi 

alte semne mai abundente, atunci să se îngrijească ca să procedeze împotriva acestor indivizi după 

cerinţa legilor şi a ordonanţelor prea înalte în vigoare. Cluj, în ziua de 20 aprilie 1843 

Comitele Iosif Teleki cu mâna proprie 

IV 

Blaj, 8 iulie 1843. Declaraţia lui Nicolae Găitan despre atentatul din 4-5 ianuarie 1843 

Endesgefertigter bezeige hiemit, daß: als ich neulich um zu studieren, mich in die Au über den 

Kokelfluß neben Blasendorf mit dem Herrn Basilius Papp Hörer der Philosophie des ersten Jahres am 

Blasendorfer Lyceo, begeben habe, unter anderen wovon uns unterredeten, kam die Rede auf den 

schrecklichen Vorfall, der am 4ten Jänner, nähmlich in der Nacht auf den 5ten geschah: als nähmlich 

einige Räuber das Haus des Hochwürdigen Herrn Simeon Barnutz Professors der Weltweisheit 

angegriffen, das Fenster ruinirt und die dicken eisernen Stäbe, mit einem Holz Balken so gebogen und 

ausgerenkt haben, daß sie durchs Fenster, in das Haus eindringen konnten, / er ohne daß ich ihn 

gefragt hätte, sagt: Ich habe gehört von meinem Bruder den Kellermeister vom bischöflichen Hofe, 

daß der Hochwürdige Herr Simeon Fülep Erzpriester, Pfarrer, und Professor der Moraltheologie im 

Seminar am 4ten Jänner Abends zu ihm gekommen seye, und ihm befohlen habe, er möge kein Gered 

machen wenn er wahrnehmen wird, daß der Haus Knecht des Hofes /Darabant/ uiber die Nacht 

ausgegangen sey, und er solle ihm ja deswegen keine Vorwürfe machen. Und vom selben Bruder 

Kellermeister habe ich vernommen, daß der Knecht selbe Nacht uiber das Thor des H. Verwalters 

37

38 


springend ausgegangen sey. Mein Bruder sagte weiter: „Ich habe auch früher geglaubt daß der Erz 

Priester Fülep jenes Attentats nicht schuldig sey, aber nach dem ich mich erinnert habe daß er den 

Haus Knecht hinaus verlangt habe, so habe ich nachzudenken angefangen, warum hätte er den 

Darabant hinaus verlangt, wenn er ihn nicht dazu gebraucht hätte.“ 

Daß mir all dieses vom H. Basilius Papp erzählt worden sey, bin bereit auch mit einem Eide, 

wenn es nothwendig seyn soll, zu bekräftigen. Auch den Nahmen jenes Knechtes hat er mir gesagt, 

aber ich habe ihn vergessen. Zur Bekräftigung alles dessen, gab ich dies Zeugniß mit meiner eigenen 

Nahmens Unterschrift und Siegel bekräftigt zu Blasendorf am 8ten July 1843. 

Nicolaus Gaitan, primi anni Philosophiae auditor 

Coram nobis, 

Simeone Krajnik, Demetrius Boer, 

Praeposito et Prodirectore Lycei Historiae Ecclesiasticae et Juris Canonici Professor 

Für die Echtheit der Uibersetzung und pünktlicher Uibereinstimmung mit dem Originale haftet 

Dr. Joseph Papp Edler von Ujfalu, Professor der Dogmatik 

Subsemnatul atestă prin prezenta următoarele: recent, când mă dusesem pentru a studia în 

livada de dincolo de râul Târnavei, lângă Blaj, cu domnul Vasile Pop, auditor de filosofie în anul I la 

Liceul din Blaj, printre altele despre care am povestit, a venit vorba despre îngrozitorul incident 

petrecut în 4 ianuarie, respectiv în noaptea spre 5 [ianuarie], când câţiva tâlhari au atacat casa 

onoratului domn Simeon Bărnuţ, profesor de filosofie, i-au ruinat [stricat] fereastra, iar barele groase 

de fier le-au îndoit şi strivit atât de tare cu o grindă, încât au putut intra în casă pe geam. Fără să-l fi 

întrebat, el [Vasile Pop] a spus: „Am auzit de la fratele meu, pivnicerul curţii episcopale, că onoratul 

domn Simeon Fülep – protopop, preot şi profesor de teologie morală la seminar – a fost la el, în 

seara de 4 ianuarie, şi i-a poruncit sa-şi ţină gura asupra celor ce le va băga de seamă; că argatul 

curţii /dărăbanţul/ va ieşi în cursul noţii şi să nu îl dojenească din această pricină. De la acelaşi frate 

pivnicer am mai înţeles că argatul a ieşit [din curte] în aceeaşi noapte, sărind poarta domnului 

administrator.” Fratele meu a continuat: „Mai demult am crezut că protopopul Fülep nu este vinovat 

de atentat, dar după ce mi-am amintit că el a poruncit argatului să iasă, am început să cuget: de ce iar 

fi poruncit dărăbanţului să iasă, dacă nu ar fi avut nevoie de el afară?” 

Dacă este necesar, sunt gata să întăresc printr-un jurământ că acestea toate mi-au fost povestite de 

domnul Vasile Pop. Mi-a spus chiar şi numele acelui argat, dar l-am uitat. Pentru întărirea acestora, am 

dat această mărturie confirmată cu semnătura numelui propriu şi cu ştampilă. La Blaj, 8 iulie 1843. 

Nicolae Găitan, auditor de filosofie în anul I. 

În faţa noastră, 

Simeon Crainic, Dimitrie Boer, 

prepozit şi prodirector al liceului profesor de istoria bisericii şi de drept canonic 

Pentru autenticitatea traducerii şi concordanţă punctuală cu originalul atestă dr. Iosif Pop, nobil 

de Ujfalău, profesor de dogmatică. 

V 

Blaj, 2 / 14 februarie 1843. Mărturia profesorului Iosif Pop despre primul atentat 

Zeugniß 

Endesgefertigter bezeuget hiemit daß als er im Monath Junius und Julius l.J. in der Kost bei 

dem Herrn Pfarrer Reformirter Religion A. Benedek sich befand bei Gelegenheit einer Unterredung 

uiber den Einbruch der in der Nacht am 4ten Jänner 1843 in das Zimmer des Herrn Simeon Barnutz 

geschehen war, und die Räuber mit Zurücklassung von 3 Stricken einer Leiter und Balkens, / welche


letzten zwei Gegenstände der Herr Pfarrer Erz Priester und Professor der Moraltheologie Simeon 

Fülep als sein Eigenthum anerkannt hat / ein Umstand zur einiger Beleuchtung jenes Vorfalls bekannt 

wurde: 

Nähmlich der genannte Herr Pfarrer erzählte daß in jener Nacht krankheitshalber in seinem 

eigenen Hause gewacht wurde, und spät in der Meyerei des Herrn Simeon Fülep ein starkes Geräusch 

gehört wurde, wobei die eigenen Hunde, so wüthendes Gebell aufschlugen, daß man ausgehen mußte 

um nachzusehen - bei dieser Gelegenheit hat man bei dem Meyer des H. Simeon Fülep Licht gesehen 

- der jedoch bekanntermaßen bei der später stattgehabten Untersuchung weder das Geräusch gehört, 

noch die entwendeten genannten Instrumente als das Eigenthum seines Herren anzuerkennen sich 

weigerte. 

Diesen zur Beleuchtung jener Angelegenheit beitragenden Umstand als einen wahren von dem 

genannten Herrn Pfarrer gehört zu haben, bezeugen hiemit – und dieser Zeugniß mit der Unterschrift 

meines Eigennahmens und den Ausdruck meines Siegels. Zu Blasendorf am 26ten 9ber 843. 

Dr. Joseph Papp Edler von Ujfalu, Professor der Dogmatik 

Mărturie 

Subsemnatul adevereşte prin prezenta că: atunci când se afla, în luna [lunile] iunie şi iulie a.c., 

în chirie la domnul preot de religie reformată A. Benedek, cu ocazia unei conversaţii despre 

incursiunea din noaptea de 4 ianuarie 1843 în camera domnului Simeon Bărnuţ, când tâlharii au lăsat 

în urmă 3 funii, o scară şi o grindă – pe care ultime două obiecte domnul părinte protopop şi profesor 

de teologie morală Simeon Fülep le-a recunoscut ca fiind proprietatea sa, mi-a fost adusă la cunoştinţă 

o împrejurare ce poate face lumină asupra acelui incident: 

Şi anume, menţionatul preot a povestit că, în acea noapte, din motive de boală, a vegheat [a 

stat treaz], dar târziu în gospodăria domnului Simeon Fülep s-a auzit un zgomot puternic, la care 

propriii lui câini au început să latre atât de sălbatic, încât a trebuit să iasă afară, să vadă ce e. Cu acest 

prilej a văzut lumina aprinsă la maierul [arendaşul] domnului Simeon Fülep, care – după cum se ştie – 

la ancheta ulterioară [a declarat că] nu a auzit zgomotul şi a refuzat să recunoască ustensilele sustrase 

ca fiind în proprietatea stăpânului său. 

Această împrejurare, ce contribuie la luminarea acelei situaţii, este adevărată, aşa cum am 

auzit-o de la numitul preotul. Adeveresc mărturia prin prezenta, cu semnătura numelui meu propriu şi 

cu marca sigiliului meu. Dată la Blaj, în 26 noiembrie 1843. 

Dr. Iosif Pop, nobil de Ujfalău, profesor de dogmatică 

VI 

Blaj, 22 septembrie 1843. Declaraţia lui Vasile Gruiţa despre atentatul din 21 septembrie 1843 

Faţă fiind eu în făgădău la Duţu, în 22 septembrie cătră 7 ciasuri înainte de a însăra au nimeritu 

Pavel Cătană, haiducul curţii, care neîntrebat de nimenea au început a grăi: „Da nu ştii ce s-au întâmplat 

asară?” Eu am răspuns: „Nu ştiu.” „Na, să spui eu. Am vrut să prinz pre părintele Bărnuţiu”. Eu am zis: 

„Pentru ce?” La care au zis: „Aztănopte cătră zece ciasuri, au ieşit din corn de la celălalt profesor, care 

şede la ficiorii lui Gligoraşiu.” „D-apoi di ce nu i-ai dat pace, că acela e om bun şi n-o greşit la nimine 

nimica.” Iel au zis: „Da cum să-i dau pace, că eu am poruncă”. „Da de la cine?” Au răspuns: „De la 

Domnul Prefect ca cât îl voiu căpăta, minten să-l trimit acolo.” „Dar, Pavele, numai singur ai umblat 

după el?” „Ba nu, zisă, cu patr-inşi. Şi şi alaltă sară l-am păzit pe la fereşti şi peste tot locu până la 12 

ciasuri.” „D-apoi di ce ai păzit dupa el?” „Da cum nu, au răspuns, că ni-au 69 poruncit Prefectuşul că ne-a 

69 

Iniţial în text apare sintagma mi-au poruncit peste care este corectat cu expresia ni-au 

poruncit. 

39

40 


da 30 în cur de nu l-om duce, şi l-am fi şi prins de n-ar fi fujit ceialalţi trei, da singur mi-au fost frică şi 

am fujit. Şi cel din corn au vrut să sloboadă puşca pe ferestră şi nu s-au slobozit.” 

Toate aceste le-au spus odată, şi apoi s-au dus. După aceia iară s-au întorsu în făgădău. Şi mai 

sus scrisele le-au poftorit mai de multe ori în auzu tuturora şi au zis şi aceia: „Au avut noroc cu Liţă şi 

cu alţii care au fost acolo şi au prins a striga «Toloai» că-l ducem”. 

Basilius Gruitza m p 

Cantor Cat Ec Blaj 

VII 

Blaj, 22 septembrie 1843. Declaraţia lui Vasile Major despre al doilea atentat din 21 septembrie 

1843 

Testimonium 

Infrascriptus per Adm Rdum ac Clarissimum Dominum Simeonem 

Barnutiu Philosophiae in Lyceo Nationali Blasiensi Professorem provocatus ut Testimonium in re hac 

hominibus non decenti; imo horribili, ut pote qui hace omnia viderim – perhibeam. Ego proin 

conscientiose et fideliter ita totam exponiam rem, prout audivi et vidi – nempe die 21 septembris 1843 

Vespertino tempore, post horam nonam, cum praefatus clarissimus Professor a domo forum 

prospiciente ubi vitum habebat, me acensa lucerna suam claritatem expectante, ad suum cubiculum 

esset rediturus persecutus ab haidonibus el aula Episcopali missis auxilium clamabat, ego vocem 

clamantis agnosuns tentavi exire, interim obstitit clausa porta, cujus clavis erat apud 

Reverendissimum D Stephanum Boer custodem Capitularem, et serius mihi confuso in 

mentem occurebat per fenestram transilirii posse, hoc donec ego peregissem, auxiliares manus 

porrexere vicini homines, ac nocturni capitulariter constituti custodes illi enim ceperunt clavam 

persequentis tunc Reverendissimus Boer jussit constitutos custodes capere illum latronem sed ille 

asylum reperit in aula Praefecti Dominii Episcopalis, aderat multitudo hominum, aderat etiam 

Reverendissimus Cipariu Thimotheus adhuc facia fumans non enim dormiebat homo – haec ita. 

Statim postea certantes interse constituti custodes Ioannes et Matheus penes fenestram persecuti 

D Professoris dicebat Ioannes Matheo: Tu es homo multiceps. Tu hace omnia praescivisti; 

nome te interogavi, quid praeteritis vesperis illi iterum quaesierint? Tu autem dixisi quod tu scias quid 

illi quaerunt et bene dixisti quod sciveris, ideo enim mihi non patefecisti si enim ego illos tunc 

allocutus sum, et quaesivi quidnam quaererunt illi respondere: porcellum secunda vice unum ebtium 

ex aula Episcopali, sed en quaesivere D Barnutium, sed jam videbimus cras 

Dedi Blasii die 22 Sept 

Propria subscriptione usualique sigillo nunitum , Basilius Major m p, III-a anni 

SS Theologiae auditor 

Mărturie 

Subsemnatul, convocat de cu totul demnul de închinăciune şi luminatul domn Simion 

Bărnuţiu, profesor la Liceul Naţional din Blaj, ca să depun mărturie în această problemă 

necuviincioasă în ochii oamenilor, ba chiar înspăimântătoare, ca unul care am văzut cu ochii mei toate 

aceste lucruri, voi expune întreaga chestiune, cât mai conştiincios şi veridic, aşa cum am auzit şi am 

văzut; mai exact, în ziua de 21 septembrie 1843, pe înserate, după ora nouă, după ce ante-zisul 

prealuminat profesor pe când se întorcea în camera sa din casa aşezată spre piaţa publică unde servea 

masa fără să fi aprins felinarul său, după cum se cuvenea luminăţiei sale, fiind urmărit de străjile 

trimise de la Curtea Episcopală, striga după ajutor, eu, recunoscând vocea celui care strigă, am 

încercat să ies, dar m-am oprit pentru că poarta era închisă, iar cheia acesteia se afla la Ştefan Boer, 

custodele Capitlului, şi de-abia mai târziu mi-a venit în minte, pentru că eram tulburat, că pot să sar 

pe fereastră, şi până când am făcut eu lucrul acesta, i-au întins o mână de ajutor vecinii şi paznicii de 

noapte tocmiţi de Capitlu; şi aceia au înşfăcat măciuca celui care-l urmăreau şi atunci Boer a poruncit


paznicilor tocmiţi să-l prindă pe hoţul acela, însă acela şi-a găsit adăpost în curtea prefectului 

domeniului episcopal; era de faţă o mulţime de oameni, era de faţă şi preademnul de închinăciune 

domn Timotei Cipariu, fumând pipă, căci omul nu dormea – aceste lucruri aşa au fost. Îndată după 

aceea certându-se între ei paznicii tocmiţi, Ioan şi Matei, care l-au urmărit până la fereastra domnului 

profesor, îi zicea Ioan lui Matei: „Tu eşti un om cu multe feţe. Ai ştiut dinainte toate aceste lucruri. 

Oare nu te-am întrebat ce i-au cerut aceia din nou în serile trecute? Iar tu ai spus că ştii ce caută aceia 

şi bine ai spus că ştiai, căci de aceea nu mi-ai spus şi mie, căci dacă eu am vorbit cu aceia şi i-am 

întrebat ce caută, ei mi-au răspuns: un purcel, a doua oară mi-au spus că pe un beţiv din curtea 

episcopală, dar iată că l-au căutat de fapt pe domnul Bărnuţiu, însă vom vedea mâine.” 

Am dat la Blaj în data de 22 septembrie 

Cu semnătură proprie şi întărită cu pecetea obişnuită, Vasile Maior cu mâna proprie, student în 

anul trei la teologie. 

VIII 

Blaj, 2 septembrie 1845, Adeverinţă despre lucrul care s-a întâmplat în zilele trecute cu domnul 

profesor Bărnuţiu semnată de Nicolae Tipograf, Szabo Ana, Stefan Şoimoşan, Grama Alexandru, 

despre al doilea atentat împotriva lui Bărnuţiu 

Adeverinţă 

Venind la nouă ore acasă de la târgul S. Miklensului, am descărcat de pe car ce am avut, şi 

puindu-mă la cină cu muierea dimpreună am auzit în piaţ strigând „Tolvai” de multe ori. Eu 

spăimântându-mă că doară îi foc, sau alte primejdii precum s-au întâmplat şi în Postul Crăciunului, 

îndată am ieşit afară dimpreună cu muierea mea. Şi după noi au ieşit şi diacul care şede la mine, adecă 

Şoimoşan, şi sluga care învaţă la meştesug. 

Şi ieşind afară, am văzut o grămadă de oameni stând şi lermezuind la poarta domnului canonic 

Boer. Ne-am dus la dânşii şi am aflat pre d profesor Bărnuţiu strâmtorindu-l lângă poartă. 

Am întrebat: „Cine-i? Cine-i? Domnia-ta eşti d Bărnuţiu?” Domnia lui au răspuns: „Eu 

sunt jupâne. Bună mărturie să-mi fii, că vreu să mă omoare hoţii.” 

Atunci haiducul Pavel au ridicat bâta în sus, iar eu pe din dreptul lui i-am prins bâta şi am zis: 

„Ce faci Pavele? Pe samă că îi domnul prof Bărnuţiu!” El au zis: „Fie batăr canonic, aşa am poruncă 

de la d prefect să-l duc în bude dacă n-are lompaş”. Însă Pavel h tot îl trage, zicând: 

„Hai, hai în bude”. D Bărnuţiu a zis: „Eu să vin?” Haiducul a zis: „Tu să vii.” D 

Bărnuţiu a zis: „Pentru ce să vin, mă? Că eu vin de la cină.” Iar soţiul lui Petrea văcarul îl tot silea să-l 

ducă zicând: „Ia-l! Ia-l! Că ştii ce poruncă avem, să-l ducem în bude dacă n-are lompaş.” Atunci 

auzind d c Boer au zis: „Care sunteţi?”. D Bărn au zis: „Eu sunt, 

Reverendissime Dne! Vreu să mă omoare hoţii!” Iar D c Boer au strigat: 

„Prindeţi-i!” Însă dânşii au fugit şi strejile amândouă au fugit să-i prindă. Iară dânşii nu i-au ajuns. 

Pentru aceia mărturisim în cunoştinţa sufletului nostru, noi cei din jos subscrişi, cum că acestea 

aşa s-a întâmplat precum este scris, şi suntem gata a şi jura de cumva s-a pofti. 

Tipograph Nicolaus m pia, Szabo Aniko muiere, Soimosan Stephanus m 

pia, Grama Sandor, sluga 

IX 

Blaj, 1 decembrie 1843. Simion Bărnuţiu către împăratul Ferdinand I despre cele două atentate 

împotriva lui. 

Domine, Domine Benignissime, Naturaliter Clementissime! 

Etsi mala ne cogitari quidem sine horrore possint, quae sub pastorali regimine illustrissimi 

domini episcopi Fogarasiensis Ioannis Lemény professores perferre coguntur, ea tamen realia esse ex 

41

42 


humillime advolutis documentis luculenter patet, iam enim altera vice illustrissimus d episcopus 

ope suorum infrascriptum e medio tollere tentavit notumque eidem imminere periculum tanto magis 

timendum habet, quod etsi attentatum de quinta Ianuarii a c ipsi etiam excellentissimo 

d gubernatori regio infrascriptus notum reddiderit: audaciam tamen illustrissimi d 

episcopi et suorum neque excellentissimi d regii gubernatoris auctoritas a temerario ausu 

repetendo cohibere valuit. In maxime itaque periculo audet infrascriptus ad altissimum thronum 

recurrere seriemque suarum tristium querelarum sequenti modo demississime recensere: 

Primus ausus temerarius contra vitam infrascripti sub a. b. d. uberius descriptus contigit nocte 

in quintam Ianuarii a c vergente internecinum attentatum dirigente Simeone Fülep 

parocho Blasiensi, archidiacono ac professore theologiae moralis et pastoralis in seminario 

dioecesano Blasiensi; vir hicce (affinis illustrissimi d episcopi ab agresti parochia Landorensi 

ad primam Metropolis Ecclesiae Graeco-Catholicae parochiam docendasque insuper sublimes 

theologicas scientias propter solam affinitatem vocatus et quatuor officiis totidemque beneficiis qua 

parochus, archidiaconus, capellanus et professor, contra canones et cum damno aliorum sacerdotum 

ac publici oneratus) odio in infrascriptum inflammatus ceu talem, qui eiusmodi abusus saepe verbis et 

nonnunquam coram instantiis competentibus etiam scripto carpebat, horrendum opus adgressus est ad 

infrascriptum e medio tollendum. 

Instrumenta ad propositum sibi finem necessaria: scala et trabs archidiacono propria ceu 

corpus delicti tanto maiori eundem suspicione iam tunc statim gravabant, quod odium illius in 

infrascriptum, uti et relatio hujus cum aula episcopali publice constaret; suspicionem v 

capitulum sua auctoritate mirum in modum confirmavit, illico enim post attentatum domini canonici 

capitulares ad dirutam fenestram accedentes et scalam, trabem contortosque funes conspicientes 

edixerunt: dominum scalae quicunque ille foret, gravi suspitioni obnoxium fore cumque brevi post 

scalam trabemque archidiacono Fülep propria esse detectum fuisset, publica opinione archidiaconus 

tanquam adtentati particeps notabatur. 

Quod cum observassent canonici: Basilius Rátz rector seminarii, Constantinus Alutan affinis 

episcopi et Stephanus Boer cognatus episcopi, proinde partium archidiaconi studiosi, omnem lapidem 

moverunt ad suspicionem participii ab archidiacono avertendam ideoque in publicum vulgare non 

cessabant latrones illos iam lardum Canonici Boer, iam cassam Cleri quaesivisse omnemque operam 

impendebant, ut commissarios ad investigandos latrones exmissos persuadere possent latronibus non 

fuisse consilium infrascripti occidendi, videbant enim hoc subsistente suspicionem ab archidiacono 

amoveri haud posse, imo etiam eo devenerunt, ut nomine v capituli infrascriptum 

admonitione sub x terrerent qua suspitio in archidiaconum annihilabatur atque infrascriptus ad 

respondendum provocabatur, ad quam admonitionem respondit infrascriptus sub y ostendens: 

admonitionem ipsam esse infundatam et simul postulans, ut in plena sessione capitulari perlegeretur 

responsum, quod, ubi factum fuit, canonici nihil, quod reflecterent, habentes suo silentio suspicionem 

infrascripti ad dirutam fenestram per se quoque confirmatam rursus confirmarunt. 

Verumtamen isthaec admonitio capitularium valde nocivum in inquisitionem influxum habuit, 

commissarii enim Ioannes Miksa vicecomes et Samuel Szegedi viceiudex nobilium i 

comitatus Albae Inferioris voto trium praefatorum canonicorum confisi neque vicinos interrogarunt 

omnes, neque citarunt omnes famulos, qui tempore attentati apud archidiaconum in servitio fuerunt, 

neque interrogarunt sacerdotes, a quibus hoc in negotio multum discere potuissent, neque aulicos 

curiae episcopalis examinarunt, potius cum illis ac praefecto curiae tractabant ac prandebant, licet 

hunc ceu suspectum commissariis exhibuerit infrascriptus sub d; imo commissarii officii sui obliti 

coram canonico Arsenio Popovics et aliis in domo praefecti infrascripto exprobrarunt, quod 

excellentissimo d gubernatori regio casum suum notum reddiderit, se per hoc laesos esse 

asserentes, unde secutum, quod ceu laesi, ut putabant, neque investigationem, cum debito rigore 

peregerint; hinc secuta fuit relatio illustrissimi domini supremi comitis ad excellentissimum dominum 

gubernatorem regium superficiali operato commissariorum superstructa et hac nixa resolutio 

excellentissimi d gubernatoris regii sub b, qua infrascripto gratiosissime resolvere dignatur, 

quod etsi auctores temerarii ausus detegi non potuerint, eo tamen non obstante supremum comitem 

provocatum esse, ut personae vigili oculo serventur, contra quas aliqua suspicio esset, et, si uberiora


indicia semet obtulerint, contra eiusmodi personas inductu legum patriae et subsistentium 

altissimarum ordinationum procedi curet. 

Esto vero auctores nonnisi ob defectum rigoris, a praelaudatis commissariis in obversum 

positivi mandati illustrissimi d supremi comitis, intermissi detegi non potuerint: internecinum 

nihilominus adtentatum praefati archidiaconi opus esse et quidem illustrissimo d episcopo 

consentiente et conscio Basilio Rátz rectore seminarii ex hucusque recensitis cum sequentibus 

conectendis liquidum fit; enimvero: 

1. Scala et trabs archidiacono propria inquirentem in auctorem internecini ausus inviant et 

deducunt ad toties fatum archidiaconum Simeonem Fülep. 

2. Odium eiusdem in infrascriptum iubet ibidem subsistendum eundemque archidiaconum 

tanquam participem internecini ausus eo magis considerandum esse, quod: 

3. Docente testimonio sub e archidiaconus Simeon Füleep quarta Ianuarii vespera attentati 

expetierit servum (darabant) a clavigero curiae episcopalis pro nocte illa, servus autem e curia 

episcopali per portam praefecti curialis egressus adivit archidiaconum; iste vero servum expetens 

diligenter inculcavit clavigero, ut nocturnam servi absentiam reticeret eique haud imputaret, indigebat 

enim opera illius ad internecinum suum consilium exequendum ideoque illius absentiam alto silentio 

sepelire oportebat, secus enim facile evenire poterat, ut qua absens fatali illa nocte ad reddendam 

absentiae rationem in ius adtrahetur examinique rigoroso subiiciatur, quod a commissariis iussa 

supremi sui comitis fideliter exequentibus postulari iure merito poterat et revera etiam factum fuisset. 

4. Simeon Fülep affinis episcopi Samuel Vajda praefectus et affinis eiusdem et Basilius Rátz 

rector seminarii simulque infausta connexione episcopo iunctus paulo ante internecinum ausum 

Stephanum Manfi notarium consistorialem et simul nepotem episcopi miserunt Claudiopolim consilii 

ab episcopo tunc in commitiis commorante petendi gratia; quale autem dederit consulentibus 

responsum patuit illico post reditum notarii, etquidem: 

a) Ex epistola illustrissimi d episcopi scripta ad Basilium Rátz rectorem seminarii, in 

qua infrascriptum unum esse declarabat e multis Brutis, quos genuit aetas, etsi nomen isthoc 

infrascriptus haud fuerit promeritus, cum illustrissimo d episcopo quotiescunnque salus 

Ecclesiae aut utillitas scholarum postulabat, quas d episcopus salaria professoribus solvere 

aegree ferens delere intendebat, semper optima consilia suppeditaverit partim qua iudex in 

sessionibus v consistorii, partim qua professor cum aliis professoribus saluti Ecclesiae 

addicis; at illustrissimus d eppus pro eiusmodi consiliis odio rependit et filialem 

sinceritatem pro hostilitate reputans vindictae studium ascripto factisque manifestare non dubitavit; 

huic vindictae studio adscribitur mors Ioannis Rusz professoris historiae universalis, qui die decima 

Aprilis a c non sine gravi suspicione veneni occubuit; hinc enata est superior epistola, 

qua infrascriptum immerito Brutum commpellat adeoque morte dignum iudicat, prouti ipse Basilius 

Rátz seminarii rector optimus consiliorum ac verborum episcopi interpres hanc epistolam tertia 

Ianuarii a c coram Basilio Maior secundi anni theologiae auditore legit et interpretatus 

est infrascriptum vita indignum ac stultum declarans dignumque, ut in momento deleatur, imo etiam 

brevi reipsa delendum fore praedicens his verbis: „vae illi, non enim est tarde”; quam terribilem 

comminationem praefatus s theologiae auditor a rectore egressus illico reliquis 

theologiae auditoribus in musaeo notam fecit ac narravit, uti testantur theologiae auditores sub c 

subscripti; ex hac igitur epistola non solum animus episcopi in infrascriptum sed et consilium, quid 

cum ipso fieri desiderabat eo magis elucet, quod: 

b) Illico post reditum notarii canem vicini Nicolai Typograph occiderint, ne latratu nocturno 

operi nefario intentos impediret aut proderet asseresque e sepibus vicinorum ademerint, ut eo facilior 

breviorque esset aditus e platea Simeonis Fülep ad domum infrascripti; ac tandem: 

c) Quemadmodum rector Basilius Rátz praedixerat infrascriptum brevi delendum fore, sicarii 

haud tardantes circa duodecimam noctis quartae Ianuarii omnibus necessariis instrumentis ab 

archidiacono Simeone Fülep (uti sub tertio docetur) cooperante provisi reipsa comparuerunt ad 

delendum infrascriptum; in cuius occasum episcopum consensisse, patuit etiam post ausum 

internecinum, enimvero: 

43

44 


d) Iure postulari poterat, ut episccopus de hoc casu edoctus infrascripti defendendi ac 

nefariorum detegendorum negotium ipsemet in se assumat a nemine requisitus, quis enim maiore 

sacerdotes defendendi obligatione obstringitur ac episcopus? At illustrissimus dominus episcopus 

nullum unnquam passum fecit ad nefarios illos detegendos, imo, cum mense Ianuarii infrascriptus 

episcopum Claudiopoli accessisset, illustrissimus dominus nihil de hoc casu loqui ausus fuit, sed vix 

proposita quaestione „an non vestigia quaedam inventa sint?”, subito ad alias materias tremula voce 

transivit; redux vero ad cathedram nunquam super ccasu isthoc cum canonicis tractare ausus est metu 

publicae opinionis quam flectere in suas partes tentavit quidem vario modo, iam scilicet in vulgus 

spargere latrones illos laridum canonici Boer, mox vero cassam capituli et cleri quaesivisse; iam 

latrones illos in Bolkáts interceptos esse, mox verro Stephanum Boer canonicum eo adducendo, ut 

fenestras et ianuas suas inusitato modo muniri curaret, ita, ut fabri ipsi eundem viderent, utpote qui 

recte noscebant haec omnia nonnisi ad fucum metus faciendum fieri; verum cuncta haec aliaque 

similia tentamina recte sentientium iudicium in partem episcopi flectere non potuerunt. 

Etsi vero illustrissimus dominus episcopus suique horrendi istius ausus suspicione ab omnibus 

gravarentur, quibus allata adiuncta nota erant; nihilominus tantum abfuit, ut infamiam hanc de se 

suisque in vulgus sparsam emendasset honorique suo coram patria consuluisset, ut potius novo ausu 

internecino de vigesima prima Septembris a c semet ipsum amplius prodiderit ac 

probaverit, enimvero: 

5. Utprimum innotuit illustrissimo domino episcopo infrascriptum (qui metu iam expertae die 

quarta Ianuarii violentiae ferias scholasticas domi transigere haud ausus fuit) domum redivisse, illius 

sicariis suis in mandatis dedit, ut infrascriptum iterum adgrederentur, qui positivo huic mandato 

obsequentes vigesima Septembris ad fenestras proprii hospitii insidiati sunt, ast cum metu vigilum in 

domum irrumpere ausi non fuissent, repetierunt insidias die vigesima prima Septembris ad fenestras 

domus, ubi infrascriptus cum professore Demetrio Boer victum servabat, quemadmodum docetur 

testimoniis sub A et E; hinc illico post nonam horam a coena egressum et a praefato professore 

candelam ardentem in manu servante usque in porticum comitatum, postea vero solum versus 

proprium hospitium euntem et iam vix 14 passus ab eodem distantem quatuor sicarii adgressi sunt, 

quorum primum Paulum nomine cum infrascriptus elevato fuste in se rapido cursu ruentem vidisset, 

illico exclamans auxilium hominum implorauit, latro vero totus necis desiderium spirans lenta voce 

iubebat infrascriptum silere dicens: „sileas, sileas, non clames!” et fuste caput confringere nitebatur, 

cuius ictibus aegre admodum evitatis, inter continuum auxilii clamorem pervvenit infrascripptus ad 

ianuam proprii hospitii hic latro iterum fustem in caput summa cum violentia direxit, quam semel 

infrascriptus manibus exceptam altera vice Mathaeus vigil securi interpoosita a capite avertit; tertio 

itidem in caput directam a tergo prehendit Nicolaus Typograph vicinus, qui cum suis domesticis ad 

clamorem auxilium implorantis exiverat, itaque cum ad clamorem plures accurrissent, sicarii videntes 

se ab efficiendo internecino consilio per homines cohiberi, iam pro vigilibus ab aula episcopali 

constitutis se declarare atque inn mandatis habere, ut interceptum in carceres illustrissimi d 

episcopi deducerent, ea solum de causa, quod lampadem non haberet; tandem ab accurrente undique 

multitudine territi sicarii in aulam episcopalem profugerunt interrogaruntque episcopum, quid ultro 

fieri mandaret; illustrisssimus vero d episcopus interrogantes, siquidem inepti fuerint ad 

mandatum exequendum, iam quiescere iussit; altera vero die securitatis invigilatricem se ferens aula 

episcopalis et i comitatus mandatum quodpiam praetextens, campanam ecclesiae parochialis 

nona hora vespertina pulsari iussit, quod post quatuor dies iterum cessavit. Haec omnia docentur 

testibus sub I, item testimoniis sub B, C, D, G. E quibus elucet: 

6. Illud subterfugium illustrissimi d episcopi eiusque praefecti Samuelis Vajda, quod 

allati sicarii fuissent vigiles ad confirmandam publicam securitatem constituti fundamento penitus 

carere; neque enim vigilarunt unquam nisi 20 et 21a Sept cum ad fenestras insidiati sunt; - 

neque interrogarunt infrascriptum more vigilum: „Quis es?”, sed muti ruerunt in ipsum fustibus; - 

neque opus erat eorum vigiliis, cum adfuerint legitimi vigiles a mense Februario constituti; - neque 

etiam clamores nocturni committebantur, qui eiusmodi vigiliis sedandi cohibendique fuissent, nisi 

forte inter nocturnae quietis turbatores aulici episcopales referentur, qui totas noctes cum suspectis 

saltatoribus insumunt in diversis domibus civium cum scandalo populi ac scholasticae iuventutis


xhoreas ducentes; si vero illustrissimus d episcopus oppidum a furibus tutum reddere serio 

vellet, tunc ante omnes praefectum et affinem suum Samuelem Vajda incarcerare deberet, utpote 

primum in toto comitatu furem, imo etiam sacrilegum, ut qui a defuncto canonico Ioanne Nemes 

contractuales furatus sit super pecunia inter capitulum, pauperes cognatos et ecclesiam Nassodiensem, 

cui ultimo inservivit dividenda; neque postremo publicatum fuisse constat in hooce oppido i 

comitatus mandatum vi cuius sub poena trucidationis sine lampade a coena redire prohibitum fuisset; 

unde et pulsatio campanae nonnisi ad fucum faciendum et crimen suum taliter qualiter tegendum ab 

aula episcopali ordinationem comitatensem praetextente ordinata ideoque post quatuor dies rursus 

intermissa fuit. Hinc elucet: 

7. Eosdem non vigiles sed sicarios fuisse ab illustrissimo d episcopo ad infrascriptum 

trucidandum ablegatos, quod uberius elucet porro: 

a) Et estimonio Danielis servi et cognati episcopalis, qui sub H testatur se etiam missum fuisse 

cum reliquis, ast, cum ob debilem visum caeteros comitari sibi impossibile esse exposuisset, 

illustrissimus d episcopus subridens ipsum dispensavit dicens: „Non mittatis ipsum, quia 

ille non videt”, unde patet illustrissimum d episcopum consilio intterfuisse. 

b) E testimoniis vigilum sub I, quos sicarii corrumpere ac in suam partem pertrahere conati 

sunt promittentes a praefecto per talerum, ab epicopo vero per 14, 15 florenos, et ultra: 

c) Et estimonio Pauli hajdonis curialis, qui coram Ioanne Sofan arendatore Martino Zudor 

iudice pagensi et Sonea Marcutiu confessus est sub I se ab episcopo (desuper, de susu, von ober) ad 

quietem inviatos esse tanquam ineptos mandatorum executores postquam re infecta in curiam 

episcopalem rediverunt. 

d) Si nefarius actus non fuisset illustrissimo d episcopo consentiente tentatus iure 

postulari ac expectari poterat, ut illustrissimus d episcopus sicarios et praefectum Samuelem 

Vajda civili iurisdictioni pro demerito puniendos transponeret a nemine requisitus, hoc enim exigebat 

non tantum obligatio episcopalis sacerdotem et professorem defendendi sed vel maximme honor et 

existimatio episcopalis horrendi criminis participis notata; at illustrissimus d episcopus non 

tantum Samuelem Vajda notarium furem et sacrilegum sed et reliquos rusticos sicarios hodiedum in 

aula servat, fovet ac protegit, qui potenti patrocinio aulae episcopalis fulti terrent oppidum universum 

nullumque est facinus adeo horrendum, quod non facerent iussi per episcopum eiusque praefectum, 

uti sub I confitetur ipse Paulus hajdo curialis. E quibus clarum est sicarios per episcopum et 

praefectum ablegatos fuisse ad infrascriptum trucidandum, quem re ipsa trucidassent nisi ab 

accurrente multitudine ac vigilibus neci ereptus fuisset teste 1, 2 sub I item sub C. 

8. Siquidem illustrissimo d episcopo iam altera vice non successerit infrascriptum e 

medio tollere, idcirco mediante praefecto suo et affine Samuele Vajda omnium pravorum suorum 

consiliorum post Simeonem Fülep primario organo eundem infrascriptum coram v 

capitulo accusavit ac ad poenam postulavit, quod adgressus per sicarios auxilium hominum clamans 

imploraverit addito praetextu, quod per hunc clamorem primo somno sopiti conturbati sint (iam enim 

eo miseriarum devenerunt professores sub pastorali regimine illustrissimi d episcopi Ioannis 

Lemény, ut neque clamare et auxilium hominum implorare liceat per sicarios aggressis, cum sicarii 

sint episcopales), qui cum ipsi turbent securitatem civium reatum libenter in infrascriptum derivarent, 

qui in silentio ad suum hospitium a coena redibat et nonnisi per latrones adgressus exclamavit at 

neque tunc turbavit clamore suo dormientes, adhuc enim non dormiebant, eo minus praefectus cum 

suo principali illustrissimo d episcopo, qui eventum rei avidi expectabant candela ardente et 

nonnisi coepto clamore extincta, uti sub D et sub I, quod novum pravi consilii argumentum est. – 

Hanc accusationem v capitulum interposita per infrascriptum protestatione cu ad suam 

sphaeram haud pertinentem transposuit reverendissimo domino praeposito capitulari tanquam 

prodirectori lycei, cui infrascriptus qua professor immediate subest, qui ad postulatum praefecti 

adornata benigna inquisitione sub I, infrascriptum a praetensionibus illustrissimi d episcopi 

per suum praefectum exhibitis absolvit quidem sub K, ast a novis eiusmodi vitae periculis ab aula 

impendentibus eo minus liberare potest, cum nec ipse tutus sit. 

Cum itaque infrascriptus in maximo vitae periculo positus neque possit auxilium expectare a 

comitatu, cuius officiales ad similes ausus investigandos exmitti solitos facile Episcopus demereri 

45

46 


potest – neque a capitulo aut consistorio locali, cuius pars maior partim cognatione, partim nexu 

pecuniae publicae pessumdatae aliaque multiplici connexione episcopum talia agentem et 

admittentem tuetur pars autem minor talia audentem timet – neque etiam huiusmodi iurisdictionibus 

subsit illustrissimus d episcopus, synodum vero generalem communem omnium 

personarum ecclesiasticarum ipso episcopo haud excepto (secundum Ecclesiae Graeco-Catholicae 

constitutionem etiam sub principibus reformatis intacte custoditam) iudicem ac defensorem 

illustrissimus d epiiscopus data opera suppresserit: ad Maiestatem Vestram Sacratissimam 

tanquam Regem Apostolicum et Summum Ecclesiarum Patronum recurrere audet infrascriptus 

Eandem demississimis precibus orando et obsecrando, quatenus securitatem per professores 25a 

Aug a c demississimis precibus immploratam clementissime elargiri dignaretur 

cum securitatem aliunde obtinere nequeamus sub eiusmodi vero pastoralii regimine illustrissimi 

d episcopi nostri post tot casus ac temerarios ausus amplius tuti non simus; aedes enim 

episcopaless a religiosissimis quondam episcopis inhabitatae hodie fornicariis et adulteris praebent 

habitationem; curia episcopalis a piissimis maioribus Maiestatis Vestrae Sacratissimae eum in finem 

nationi nostrae donata, ut esset domicilium reliigionis ac virtutis, hodie in asylum sicariorum conversa 

est; a quibus ut Maiestas Vestra Sacratissima suos fideles Ecclesiamque liberare dignetur nunquam 

satis orare possumus; actum enim iam est et conclamatum de salute nostra, nnisi auxilium a Maiestate 

Vestra Sacratissima periclitantibus quantocyus advenerit. 

Quod demissmis precibus orando fidelitatemque perpetuam vovendo emorior, 

Maiestatis Vestrae Sacratissimae 

Blasii die 1a Decembr 843 

Humillimus perpetuoque fidelis ac subditus 

Simeon Barnutius m pa, Philosophiae Professor V Cleri, Graeco- 

Catholici Notarius 

22. Ad Sacratissimam Caessareo-Regiam et Apostollicam Maiestatem Ferdinandum 

Primum. 6. Demisissimae preces Simeonis Barnutiu contra internecina molimina Ioannis Lemény 

Episcopi Fogarasiensis auxilium orantis. 

Preasfântă Maiestate Cezarocrăiască şi Apostolică, 

Preaîndurătorule Domn, 

De la natură Preaîngăduitorule! 

Cu toate că relele pe care profesorii sunt constrânşi să le îndure sub oblăduirea pastorală a 

prealuminatului domn Ioan Lemeny, episcopul de Făgăraş, nu pot fi nici măcar gândite fără oroare, 

totuşi din documentele anexate aici reiese pe deplin că acestea sunt reale, căci prealuminatul domn 

episcop a încercat încă o dată, cu ajutorul alor săi, să-l facă pe subsemnatul să dispară şi cu atât mai mult 

trebuie să se teamă acesta că îl paşte primejdia cunoscută lui, deoarece, în ciuda faptului că subsemnatul 

a adus la cunoştinţă atentatul din ziua de cinci ianuarie a anului în curs până şi prealuminatului domn 

guvernator regesc, totuşi nici măcar autoritatea preastrălucitului domn gubernator regesc nu a putut să 

înăbuşe îndrăzneala prealuminatului domn episcop şi a acoliţilor săi de a repeta încercarea temerară. Prin 

urmare, aflându-se în cea mai mare primejdie, subsemnatul îndrăzneşte să facă apel la preaînaltul tron şi 

să desfăşoare în felul următor răbojul tristelor sale plângeri: 

Prima încercare temerară împotriva vieţii subsemnatului, descrisă pe larg la punctele a, b şi d, 

a avut loc în noaptea dinspre cinci ianuarie, atentatul criminal fiind condus de Simion Fülep, parohul 

blăjean: acest bărbat (rudă a prealuminatului domn episcop, promovat, doar datorită înrudirii cu 

acesta, din parohia ţărănească de la Landor în prima parohie a Bisericii Metropolitane Greco-Catolice 

şi pe deasupra la predarea sublimelor ştiinţe teologice, fiind de asemenea încărcat, împotriva 

canoanelor şi spre dauna obştească a celorlalţi preoţi, cu patru slujbe laolaltă cu tot atâtea beneficii: 

cea de paroh, cea de arhidiacon, cea de capelan şi cea de profesor), aprins de ură împotriva 

subsemnatului ca împotriva celui care critica adesea cu vorbele sale astfel de abuzuri şi uneori le 

prezenta în scris în faţa instanţelor competente, a purces la ticăloasa faptă de a-l suprima pe 

subsemnatul.


Uneltele de care avea el nevoie pentru ţelul propus – scara şi bârna proprii protopopului fiind 

corpurile delicte, îl apăsau încă de atunci cu o bănuială cu atât mai mare, cu cât era îndeobşte 

cunoscută ura lui faţă de subsemnatul, precum şi relaţia acestuia cu curtea episcopală; bănuiala a 

întărit-o de-o manieră limpede venerabilul capitlu prin autoritatea sa, căci domnii canonici capitulari 

venind la faţa locului după atentat, adică la fereastra distrusă, şi văzând scara, bârna şi funiile răsucite, 

au declarat că, oricine va fi fost proprietarul scării, el se expune unei grave bănuieli, iar după ce, la 

scurtă vreme, s-a descoperit că scara şi bârna aparţineau protopopului Fülep, s-a răspândit în târg 

vestea că protopopul era părtaş la atentat. 

După ce canonicii au observat acest lucru, Vasile Raţ, directorul Seminarului, Constantin 

Alutan, ruda episcopului, şi Ştefan Boer, cumnatul episcopului, ca atare ţinând partea protopopului, 

au făcut tot posibilul să îndepărteze de protopop bănuiala participării şi de aceea nu încetau să 

răspândească ştirea cum că tâlharii aceia căutau ba slănina canonicului Boer, ba casa cu bani a 

Clerului şi se străduiau din răsputeri să-i convingă pe comisarii trimişi pentru a-i căuta pe tâlhari că 

aceia nu aveau de gând să-l ucidă pe subsemnatul, căci văzând că de vreme ce acesta insista, nu 

puteau să îndepărteze bănuiala de la protopop, au ajuns până acolo, încât să-l ameninţe pe 

subsemnatul cu mustrare – cuprinsă sub punctul x –, în numele capitlului, prin care era nimicită 

bănuiala faţă de protopop, iar subsemnatul era chemat să răspundă; subsemnatul a răspuns la acest 

avertisment – sub punctul y – arătând că mustrarea este nefondată şi cerând totodată ca răspunsul său 

să fie citit în plenul adunării capitulare; când acesta a fost citit, canonicii, neavând ce să chibzuiască, 

au confirmat din nou prin tăcerea lor bănuiala întărită de ei şi în faţa ferestrei distruse a 

subsemnatului. 

Totuşi, acest avertisment al capitularilor a avut o influenţă foarte dăunătoare asupra anchetei, 

căci comisarii Ioan Micşa, vicecomitele, şi Samuel Szegedi, vicejudele nobililor vestitului comitat al 

Albei Inferioare, bizuindu-se pe votul celor trei canonici pomeniţi, nici nu i-au anchetat pe toţi 

vecinii, nici nu au chemat toate slugile care, la vremea atentatului, erau în slujbă la protopop, nici nu 

i-au interogat pe preoţi, de la care ar fi putut afla multe în această pricină, nici nu i-au cercetat pe 

slujitorii de la curtea episcopală, ba chiar se întreţineau şi prânzeau cu aceia şi cu prefectul curţii, cu 

toate că subsemnatul indicase comisarilor că acesta din urmă era suspect – sub punctul d -; mai mult, 

uitând de îndatorirea lor, comisarii au dezaprobat, în faţa canonicului Arsenie Popovici precum şi a 

altora, în casa prefectului, faptul că subsemnatul a adus la cunoştinţa preastrălucitului domn 

guvernator nenorocirea sa, afirmând că ei se simţeau lezaţi prin acest lucru, şi, în consecinţă, 

socotindu-se lezaţi nu au mai efectuat ancheta cu cuvenita rigoare; de aici a rezultat raportul 

prealuminatului domn comite suprem către preastrălucitul domn guvenator, întocmit în temeiul 

muncii superficiale a comisarilor, precum şi, bazată pe acesta, hotărârea preastrălucitului domn 

guvernator – sub punctul b –, prin care se învredniceşte a hotărî cu toată îndurarea, pentru 

subsemnatul, că, deşi autorii încercării temerare nu au putut fi descoperiţi, în ciuda acestui fapt, totuşi, 

comitele suprem era chemat să supravegheze cu ochi atent persoanele asupra cărora plana vreo 

bănuială şi, dacă acestea ar fi oferit indicii mai îndestulătoare, să aibă grijă să se procedeze împotriva 

lor conform cerinţelor legilor patriei şi ale preaînaltelor ordonanţe în vigoare. 

Să admitem că autorii ticăloşiei nu au putut fi descoperiţi doar datorită lipsei de rigoare din 

partea comisarilor înainte-pomeniţi, care au nesocotit porunca expresă a prealuminatului domn comite 

suprem; totuşi, este limpede că ticălosul atentat este opera pomenitului protopop, la care a consimţit 

prealuminatul domn episcop şi despre care a ştiut Vasile Raţ, directorul seminarului, cele trecute în 

revistă până acum legându-se cu cele ce urmează. Căci: 

1. Scara şi bârna care aparţineau protopopului îl îndreaptă şi îl aduc pe anchetator la făptaşul 

criminalei încercări, adică la de atâtea ori pomenitul protopop Simion Fülep. 

2. Ura aceluiaşi faţă de subsemnatul pretinde să ne oprim în acelaşi loc şi să-l considerăm pe 

acelaşi protopop părtaş la ticălosul atentat, cu atât mai mult cu cât: 

3. După mărturia depusă sub punctul e, în seara zilei de 4 ianuarie, în ajunul atentatului, 

protopopul Simion Fülep a cerut de la chelarul curţii episcopale, pentru acea noapte, o slugă 

(darabant), iar sluga aceea s-a dus la protopop ieşind pe poarta prefectului curţii; când a cerut sluga 

de la prefect, protopopul i-a cerut să treacă sub tăcere absenţa acesteia şi să nu-i reproşeze nimic, căci 

47

48 


avea nevoie de ajutorul aceleia pentru împlinirea planului său criminal şi, ca atare, trebuia să îngroape 

în cea mai adâncă tăcere lipsa slugii, altminteri uşor s-ar fi putut întâmpla ca, deoarece lipsise în acea 

noapte fatală, să fie chemată în instanţă pentru a da socoteală de absenţa ei şi să fie supusă unei 

cercetări riguroase, lucru care putea fi cerut pe bună dreptate de comisarii care împlineau cu credinţă 

poruncile comitelui lor suprem, iar acest lucru s-a şi întâmplat cu adevărat. 

4. Simion Fülep, ruda episcopului, Samoilă Vaida, prefectul şi ruda aceluiaşi episcop, precum şi 

Vasile Raţ, directorul Seminarului şi totodată legat de episcop printr-o legătură nefericită, l-au trimis la 

Cluj, cu puţin înainte de încercarea criminală, pe Ştefan Manfi, notarul consistorial şi în acelaşi timp şi 

nepotul episcopului, ca să-i ceară sfatul episcopului, care pe atunci se afla în dietă. Ce fel de răspuns le-a 

dat celor ce-i cereau sfatul a ieşit la iveală la Blaj, după întoarcerea notarului, şi anume: 

a) Din scrisoarea prealuminatului domn episcop scrisă lui Vasile Raţ, directorul Seminarului, 

în care subsemnatul este declarat ca fiind unul dintre numeroşii Brutus pe care i-a născut epoca, cu 

toate că subsemnatul nu merita deloc această poreclă, de vreme ce el a oferit mereu cele mai bune 

sfaturi preastrălucitului domn episcop, în parte ca judecător în şedinţele venerabilului consistoriu, în 

parte ca profesor, laolaltă cu alţi profesori consacraţi mântuirii Bisericii, ori de câte ori o cereau 

mântuirea Bisericii şi folosul şcolarilor, pe care domnul episcop, care cu greu suporta să plătească 

salariile profesorilor, intenţiona să le distrugă; însă prealuminatul domn episcop i-a plătit prin ură 

acele sfaturi şi, luând sinceritatea filială drept duşmănie, nu a ezitat să-şi manifeste dorinţa de 

răzbunare atât prin scris cât şi prin fapte; acestei dorinţe de răzbunare i se datorează moartea lui Ioan 

Rus, profesorul de istorie universală, care s-a prăpădit în ziua de 10 aprilie cu grava bănuială de a fi 

fost otrăvit; de aici s-a născut scrisoarea de mai sus, în care subsemnatul este poreclit pe nedrept 

Brutus şi considerat preademn de moarte, aşa cum însuşi Vasile Raţ, directorul seminarului, un 

excelent tălmăcitor al sfaturilor şi cuvintelor episcopului, a citit în această scrisoare, în ziua de 3 

ianuarie a anului în curs, şi a tălmăcit în faţa lui Vasile Maior, student în anul al doilea la teologie, 

declarând că subsemnatul este nedemn de viaţă şi prost şi merită să fie distrus de îndată, ba chiar 

prezicând că va fi distrus în scurtă vreme, prin aceste cuvinte: „Vai de el, căci încă nu este târziu!”; 

ieşind de la director, numitul student la teologie, a adus la cunoştinţă, în sala festivă, această teribilă 

ameninţare, celorlalţi studenţi în teologie, după cum dau mărturie la punctul c) studenţii cu pricina; 

prin urmare, din această scrisoare nu iese la lumină doar gândul episcopului faţă de subsemnatul, ci şi 

planul legat de ce voia să i se întâmple acestuia, cu atât mai mult cu cât: 

b) Tot acolo, după întoarcerea notarului, aceştia au ucis câinele vecinului Nicolae Tipograf, ca 

nu cumva să-i împiedice cu lătratul său nocturn pe cei ce intenţionau să săvârşească ticăloşia sau să-i 

dea de gol, şi au smuls scânduri din gardurile vecinilor, ca să găsească pe acolo o intrare mai uşoară şi 

mai scurtă dinspre uliţa lui Simion Fülep spre casa subsemnatului; şi în sfârşit: 

c) Aşa cum prezisese directorul Vasile Raţ, cum că subsemnatul va fi distrus în scurtă vreme, 

ucigaşii tocmiţi s-au şi arătat de fapt fără întârziere cam pe la ceasul al doisprezecelea din noaptea de 

4 ianuarie dotaţi de către protopopul Simion Fülep (aşa cum se arată la punctul 3), care le era 

complice, cu toate uneltele necesare, pentru a-l distruge pe subsemnatul; faptul că episcopul 

consimţise la pieirea acestuia a ieşit la iveală chiar după încercarea criminală, căci: 

d) Se putea cere pe bună dreptate, ca episcopul să ia el însuşi asupra sa, fără să i-o ceară 

nimeni, sarcina apărării subsemnatului şi descoperirii ticăloşilor, căci cine altcineva are o mai mare 

obligaţie de a-i apăra pe preoţi decât episcopul? Însă prealuminatul domn episcop n-a făcut nici un 

pas spre descoperirea acelor ticăloşi, ba mai mult, când, în cursul lunii ianuarie, subsemnatul s-a dus 

la Cluj, la episcop, prealuminatul domn n-a îndrăznit să sufle vreo vorbă despre această întâmplare, 

ci, de îndată ce i s-a pus întrebarea dacă nu cumva s-au găsit anumite urme, a trecut brusc la alte 

chestiuni cu o voce tremurătoare; iar după ce s-a întors la scaunul său episcopal, nu a îndrăznit 

vreodată să discute despre această întâmplare cu canonicii, de teama opiniei publice, pe care a şi 

încercat să o atragă de partea lui în diferite feluri, de vreme ce răspândise deja zvonul că acei tâlhari 

căutaseră slănina canonicului Boer, iar mai apoi că de fapt căutau casa cu bani a capitlului şi a 

clerului; ba chiar că acei tâlhari erau deja prinşi în Bolkáts 70 , determinându-l în curând pe canonicul 

70 Bălcaciu.


Ştefan Boer să pună să i se zăbrelească ferestrele şi uşile sale într-un fel nemaipomenit, astfel încât 

înşişi fierarii să înţeleagă limpede că acesta doar se prefăcea că îi este teamă; însă toate acestea şi alte 

încercări asemănătoare nu au putut să-i atragă de partea episcopului pe cei care deprinseseră corect 

judecata. 

Şi deşi prealuminatului domn episcop şi ciracilor săi li se punea în sarcină bănuiala acestei 

tentative criminale de către toţi cei cărora le ajunsese la urechi aceasta, totuşi el nu a reuşit să 

corecteze această opinie răspândită prin târg în legătură cu el şi cu ai săi şi să-şi apere onoarea în faţa 

patriei, astfel că mai degrabă el s-a trădat şi mai mult şi şi-a dovedit vinovăţia prin noul atentat 

criminal din ziua de 21 septembrie a anului în curs, căci: 

5. De îndată ce i s-a adus la cunoştinţă domnului episcop că subsemnatul (care nu a îndrăznit 

să-şi petreacă vacanţa şcolară acasă, de teama agresiunii descoperite din ziua de 4 ianuarie) s-a întors 

acasă, le-a poruncit ucigaşilor tocmiţi de el ca să-l agreseze din nou pe subsemnatul; aceştia, dând 

ascultare acestei porunci, la 20 septembrie s-au ascuns sub ferestrele casei unde era găzduit acesta, 

însă, deoarece, de teama străjilor, nu îndrăzniseră să dea buzna în casă, în ziua de 21 septembrie s-au 

ascuns din nou sub ferestrele casei, în care subsemnatul lua masa împreună cu profesorul Dumitru 

Boer, aşa cum reiese din mărturiile de la punctele A şi E; de unde, patru ucigaşi s-au năpustit asupra 

subsemnatului după ce acesta a ieşit de la cină şi era însoţit de sus-zisul profesor, care avea o 

lumânare în mână, până la poartă, dar care, după aceea se îndrepta singur spre propria locuinţă şi se 

afla deja cam la 14 paşi de aceasta; deoarece subsemnatul îl văzuse pe primul dintre aceştia, pe nume 

Pavel, năpustindu-se asupra lui în graba mare cu o măciucă, strigând de îndată a cerut ajutorul 

oamenilor; însă tâlharul cuprins cu totul de dorinţa crimei îi poruncea cu voce stinsă subsemnatului să 

tacă spunând: „Să taci, să taci, să nu strigi!” şi se străduia să-i crape capul cu măciuca; după ce a 

evitat cu greu loviturile acestuia, pe când striga fără încetare după ajutor, subsemnatul a ajuns la 

poarta gazdei sale; aici, tâlharul şi-a îndreptat din nou cu toată furia asupra capului subsemnatului 

ghioaga, pe care, după ce mai întâi a apucat-o cu mâinile, chiar acesta mai apoi a îndepărtat-o de la 

capul lui straja Matei care şi-a pus securea la mijloc; pe acelaşi tâlhar l-a prins de la spate vecinul 

Nicolae Tipograf, pe când îşi îndrepta pentru a treia oară ghioaga spre capul subsemnatului; acest 

vecin ieşise împreună cu slugile sale la strigătul celui ce cerea ajutor şi astfel, deoarece se adunaseră 

mai mulţi din cauza strigătelor, ucigaşii, văzând că sunt împiedicaţi de oameni să-şi pună în aplicare 

planul criminal, au început să spună că de fapt ei sunt străji tocmite de curtea episcopală şi că li s-a 

poruncit să ducă în temniţa prealuminatului domn episcop pe un captiv, doar din simplul motiv că nu 

avea felinar; în cele din urmă, înspăimântaţi de mulţimea ce se adunase, ucigaşii s-au refugiat la 

curtea episcopului şi l-au întrebat pe episcop, ce porunceşte să se facă în continuare; iar prealuminatul 

domn episcop le-a poruncit celor ce-l întrebau să se potolească, de vreme ce n-au fost în stare să 

execute porunca; în schimb, a doua zi, dând de înţeles că curtea episcopală ar fi protectoarea liniştii 

obşteşti şi luând drept pretext o poruncă oarecare a vestitului comitat, a poruncit să fie tras clopotul 

bisericii parohiale la ora a noua a serii, lucru pe care l-au încetat după patru zile. Toate acestea sunt 

arătate în mărturiile de la punctul I şi de asemenea de mărturiile de la punctele B, C, D, G. Din aceste 

lucruri iese la lumină: 

6. Acel subterfugiu al prealuminatului domn episcop şi al prefectului său Samuilă Vaida, cum 

că ucigaşii tocmiţi ar fi fost străji tocmite pentru întărirea liniştii, publice este cu totul lipsit de temei; 

căci n-au vegheat decât în zilele de 20 şi 21 septembrie, când s-au ascuns sub ferestrele casei 

subsemnatului şi nici nu l-au întrebat pe acesta: „Cine eşti?”, ci s-au repezit pe tăcute asupra lui cu 

ghioagele; nici nu era nevoie de străjitul lor, de vreme ce existau străjeri tocmiţi încă din luna 

februarie; nici nu se producea larmă nocturnă, care să trebuiască să fie potolită şi stinsă prin astfel de 

străjuire, doar dacă nu sunt de luat în considerare printre tulburătorii liniştii nocturne curtenii de la 

episcopie, care în toate nopţile se însoţesc cu dănţuitori suspecţi, încingând dansuri în diferite case ale 

târgoveţilor, spre scandalul poporului şi al tinerimii şcolare; iar dacă prealuminatul domn episcop ar 

dori într-adevăr să pună târgul la adăpost de hoţi, atunci, mai întâi de toate, ar trebui să-l arunce în 

temniţă pe prefectul curţii şi pe ruda sa Samuilă Vaida, ca hoţ de frunte în întreg comitatul, ba chiar şi 

nelegiuit, deoarece a furat de la defunctul canonic Ioan Nemeş un contract financiar între capitlu, 

rudele sărace şi biserica din Năsăud, contract care servise celui din urmă pentru a împărţi banii; în 

49

50 


fine, se observă că nici nu a fost făcută publică în acest târg porunca vestitului comitat, în virtutea 

căreia era interzis, sub ameninţarea pedepsei cu moartea, să te întorci de la cină fără felinar: de aceea, 

şi trasul clopotului a fost poruncit de către curtea episcopală care pretexta o poruncă a comitatului, 

doar pentru derutare şi pentru a acoperi pur şi simplu crima sa şi de aceea după patru zile a fost 

întrerupt din nou. De aici iese la iveală: 

7. Aceştia nu au fost străjeri, ci ucigaşi trimişi de prealuminatul domn episcop pentru a-l ucide 

pe subsemnatul, lucru care iese mai limpede la lumină în continuare: 

a) Din mărturia slugii Daniel, rudă cu episcopul, care dă mărturie la punctul H, cum că şi el a 

fost trimis cu ceilalţi, însă, pentru că arătase că îi era imposibil să-i însoţească pe ceilalţi datorită 

vederii sale slabe, prealuminatul domn episcop zâmbind l-a scutit zicând: „Să nu-l trimiteţi pe acesta, 

pentru că nu vede”; de aici se arată că prealuminatul domn episcop a luat parte la complot. 

b) Din mărturiile străjilor cuprinse la punctul I, pe care ucigaşii au încercat să le corupă şi să le 

atragă de partea lor promiţându-le din partea prefectului câte un taler, iar din partea episcopului câte 

14 sau 15 florini, şi pe deasupra: 

c) Din mărturia lui Pavel slujbaş al curţii episcopale, care a dat mărturia cuprinsă la punctul I 

(deasupra, de susu, von ober) făcută înaintea arendaşului Ioan Şofan, a lui Martin Zudor, judele 

sătesc, şi a lui Sonea Mărcuţiu, reiese că ei au fost trimişi la culcare de către episcop după ce s-au 

întors la curtea episcopală fără să împlinească treaba lor, ca unii care nu fuseseră în stare să 

îndeplinească poruncile. 

d) Dacă fapta ticăloasă nu ar fi fost încercată cu consimţământul prealuminatului domn 

episcop, se putea cere şi pretinde ca prealuminatul domn episcop să-i pună, fără să-i ceară nimeni, la 

dispoziţia jurisdicţiei civile pe ucigaşi şi pe prefectul Samuilă Vaida pentru a fi pedepsiţi pe bună 

dreptate, căci faptul de a apăra un preot şi un profesor nu i-l cerea doar îndatorirea episcopală, ci mai 

ales cinstea şi respectul episcopal pătat de participarea la o crimă înspăimântătoare; dar prealuminatul 

domn episcop nu îl păstrează până în ziua de azi la curtea episcopală, îl apără şi îl protejează doar pe 

notarul Samuilă Vaida, hoţ şi nelegiuit, ci şi pe ceilalţi ucigaşi ţărani, care, bizuindu-se pe protecţia 

puternică a curţii episcopale, terorizează întregul târg şi nu există ticăloşie îndeajuns de 

înspăimântătoare pe care să nu o săvârşească din porunca episcopului şi a prefectului acestuia, aşa 

cum mărturiseşte la punctul I însuşi Pavel, slujbaşul curţii episcopale. Din acestea rezultă cu 

limpezime că ucigaşii au fost trimişi de episcop şi prefect pentru a-l ucide pe subsemnatul, pe care l-ar 

fi ucis cu adevărat dacă n-ar fi fost smuls din ghearele morţii de mulţimea care se adunase şi de străji, 

după mătruriile 1 şi 2 de la punctul I şi de asemenea de la punctul C. 

8. Într-adevăr, dacă nici a doua oară nu i-a reuşit prealuminatului domn episcop să-l facă să 

dispară pe subsemnatul, atunci l-a acuzat pe acelaşi subsemnat, în faţa venerabilului capitlu, prin 

intermediul prefectului său şi a rudei sale Samuilă Vaida, unealta de frunte, după Simion Fülep, a 

tuturor planurilor sale strâmbe, şi a pretins să fie pedepsit, pentru că ceruse, pe când era agresat de 

ucigaşi, ajutor în gura mare de la oameni, adăugându-se pretextul că prin acest strigăt au fost deranjaţi 

cei care se scufundaseră în primul somn (căci deja la un asemenea grad de nenorocire ajunseseră 

profesorii în timpul păstoririi prealuminatului domn episcop Ioan Lemeny, ca nici măcar să nu poată 

striga după ajutor când sunt atacaţi de ucigaşi, de vreme ce ucigaşii sunt ai episcopului); aceştia, deşi 

ei înşişi tulburau liniştea obştească, dădeau cu plăcere vina pe subsemnatul, care se întorcea în tăcere 

de la cină spre locuinţa sa şi nu ar fi strigat dacă nu ar fi fost atacat de tâlhari, dar nici măcar atunci 

nu i-a tulburat cu strigătul său pe cei ce dormeau, căci aceştia nu dormeau încă, cu atât mai puţin 

prefectul împreună cu stăpânul lui prealuminatul domn episcop, care aşteptau cu lăcomie 

deznodământul întâmplării cu lumânarea aprinsă, şi nu ar fi stins-o decât în momentul auzirii 

strigătului, cum se mărturiseşte la punctele D şi I: acest lucru reprezintă o dovadă nouă a planului 

ticălos. După ce subsemnatul a depus un protest, venerabilul capitlu, pentru că nu ţinea de sfera sa de 

activitate, a transmis această acuzaţie preademnului de închinăciune domn prefect capitular în 

calitatea lui de director adjunct al liceului, cărui subsemnatul îi este nemijlocit subordonat ca 

profesor; acesta, la cererea prefectului, dispunând o binevoitoare anchetă cuprinsă la punctul I, l-a 

absolvit pe subsemnatul de pretenţiile prealuminatului domn episcop şi ale prefectului său, expuse la


punctul K, dar prea puţin a putut să-l scape de noile primejduiri ale vieţii sale pregătite de curtea 

episcopală, cu cât nici măcar el nu era în siguranţă. 

Prin urmare, pentru că subsemnatul, deşi se află azvârlit în cea mai mare primejdie a vieţii, nici 

nu poate să aştepte vreun ajutor de la comitat, pe ai cărui slujbaşi trimişi de obicei pentru a cerceta 

asemenea încercări ticăloase episcopul poate să-i anihileze cu uşurinţă, nici de la capitlu sau de la 

consistoriul local, din care partea cea mai mare îl păzeşte pe episcopul care săvârşeşte şi îngăduie 

ticăloşiile, pentru că în parte sunt legaţi de acesta prin întrudire, în parte prin banii publici extorcaţi şi 

prin alt fel de legătură complexă, iar partea mai mică se teme de el pentru că îndrăzneşte astfel de 

lucruri; iar prealuminatul domn episcop nici nu se supune unor asemenea jurisdicţii, căci el, când i s-a 

dat ocazia, a suprimat sinodul general, care era judecătorul şi apărătorul comun al tuturor feţelor 

bisericeşti, episcopul nefăcând excepţie (conform constituţiei Bisericii Greco-Catolice, respectată 

chiar şi sub principii reformaţi), subsemnatul îndrăzneşte să facă apel la Maiestatea Voastră 

sacratisimă, în calitatea sa de Rege Apostolic şi Protector Suprem al Bisericilor, implorând-O cu 

rugăminţi preaumile să se învrednicescească să dăruiască cu toată îngăduinţa siguranţa implorată prin 

preaplecate rugăminţi de către profesori în ziua de 25 august a anului în curs, de vreme ce nu putem 

obţine siguranţa noastră din altă parte, iar sub păstorirea prealuminatului domn episcop al nostru, 

după atâtea nenorociri şi încercări ticăloase, nu mai suntem în siguranţă, căci lăcaşurile episcopale, 

locuite cândva de cei mai cucernici episcopi, astăzi oferă sălaş destrăbălaţilor şi adulterilor; curtea 

episcopală dăruită de preacucernicii strămoşi ai Maiestăţii Voastre Sacratisime neamului nostru cu 

scopul de a fi locuinţa credinţei şi a virtuţii, astăzi a fost transformată în azil de ucigaşi; nu putem 

nicicând să ne rugăm îndeajuns de Maiestatea Voastră Sacratisimă să scape Biserica Sa şi pe 

credincioşii ei de aceştia. Căci s-ar acţiona şi s-ar striga pentru mântuirea noastră, doar dacă ar veni 

cât mai iute în întâmpinarea celor primejduiţi ajutorul din partea Maiestăţii Voastre Sacratisime. 

Cerând acest lucru prin preaplecate rugăminţi şi făgăduind credinţă veşnică, rămân până la 

moarte preaumil şi în veci supus credincios al Maiestăţii Voastre Sacratisime Simion Bărnuţiu, cu 

propria mână, profesor de filosofie, notar al venerabilului cler Greco-Catolic. 

Opt rugăminţi preaplecate către Maiestatea Sa Cezarocrăiască şi Apostolică 

Ferdinad I ale lui Simion Bărnuţiu care cere ajutor împotriva uneltirilor criminale ale lui Ioan Lemeny 

episcopul Făgăraşului. 

X 

Blaj, 3 martie – 23 mai 1845. Extras din Protocolul Comisional referitor la cele două „atentate” 

împotriva lui Simion Bărnuţiu, semnat de episcopul greco-catolic de Oradea Vasile Erdeli 

Protocollum Commissionale 

1° Relate ad denunciationem per philosophiae professorem Simeonem Barnutiu de internecinis 

moliminibus praesulis sui Ioannis Leményi contra eius vitam suae maiestati sacratissimae de dato 1 

Decembris 1843 factam. 

Exceptis testium fassionibus ex omnibus hoc denunciationis punctum concernentibus actis, 

attestatis et fassionibus ipsaque denunciantis professoris allegatione et expositione recursuali 

sequentia eveniunt et quidem: 

Simeon Barnutiu denuncians crimen suo episcopo de decreta et tentata per suo homines ipsius 

nece appictum sequentibus adstruit: /25/ 

Paulo antequam tentamen 1 um videlicet nocte in 5 Ianuarii 1843 vergente internecinum 

attentatum, dum nempe latrones per fenestram eius cubiculum violenter ingredi tentarunt, contigit 

homines episcopales, quibus denuncians professor invisus erat, utpote qui abusus eorum verbis et 

nonnunquam etiam coram instantiis competentibus scripto carpebat, videlicet: Simeon Fülep 

archidiaconus et parochus Blasiensis episcopo affinitate iunctus, Samuel Vajda praefectus bonorum 

episcopalis et episcopo affinis et Basilius Rátz canonicus infausta connexione episcopo iunctus, 

notarium consistorialem et simul nepotem episcopi Stephanum Manfi Claudiopolim consilii ab 

51

52 


episcopo tunc in comitiis commorante petendi gratia expediverunt atque episcopum illud consilium 

dedisse, ut denunciantem occidant apparere e literis episcopi ad canonicum et tunc seminarii rectorem 

Basilium Rátz reditis, quas literas episcopi canonicus Rátz ostendit clerico Basilio Maior et coram 

illo ita interpraetatus est: Simeonem Barnutiu professorem unum esse e Brutis, quos genuit aetas, 

quem in momento delere non noceret; eo addito: „Vae illi, non enim est tarde” – iuxta testimonium 

clericorum sub c) quibus audiens interpretationem clericus Basilius Maior in recenti a rectore 

egressus narravit; ad internecinum itaque propositum exequendum mox praeparationes factae sunt et 

quidem canem vicini Nicolai Tipograf, ne latratu nocturno operi nefario intentos impediret aut 

proderet, occiderunt asseresque e sepibus /26/ vicinorum ademerunt, ut eo facilius breviusque e platea 

Simeonis Fülep ad quarterium occidendi penetrare possint, quibus taliter praemissis nocte 4 ianuarii 

in diem 5 am Ianuarii vergente latrones per fenestram quarterii denunciantis versus aulam respicientem 

violenter trabe curvatis cratibus ferreis fenestrae applicitis irrumpere tentarunt auctoremque huius 

attentati esse debere Simeonem Fülep archidiaconum et affinem episcopi ipsum corpus delicti 

videlicet scala et trabs, quae instrumenta idem archidiaconus propria esse recognoscit, probant idque 

tanto magis, quia iuxta testimonium sub e) idem archidiaconus Simeon Fülep 4 Ianuarii vespere 

attentati expetiit a clavigero episcopali pro nocte illa unum servum e curia episcopali, ita tamen ut 

claviger nemini revelaret, expetitus autem servus reipsa per portam praefecti curialis egressus adivit 

archidiaconum internecinum tentamen perfecturus, - cuius internecini attentati imputationem episcopo 

ut auctori mandatario faciendam esse ex eo patet: quia secus de casu edoctus sacerdotem suum 

defensurus etiam a nemine requisitus passus facere debuisset ad latrones detegendos, quod non fecit, 

imo cum mox post attentatum denuncians episcopum Claudiopoli accessisset, nihil de hoc casu loqui 

ausus est, sed vix proposita quaestione, an non vestigia quaepiam inventa sint, subito /27/ ad alias 

materias tremula voce transivit; redux autem ad cathedram nunquam super hoc casu canonicis 

tractavit sed tentavit vario modo suum crimen tegere, videlicet in vulgus spargendo latrones illos 

lardum canonici Boër, dein vero cassam capituli et cleri quaesivisse, postmodum vero latrones illos in 

Bolkats interceptos esse, mox vero Stephanum Boër canonicum eo adducendo, ut fenestras et ianuas 

suas inusitato modo muniri curaret, ita ut fabri ipsi riderent, utpote noscentes haec omnia ad fucum 

faciendum fieri; atque etiamsi his nonobstantibus perrecte sentientes attentatum episcopo imputaretur, 

nihilominus tamen non modo infamiam de se suisque sparsam tollere adnisus non est, quin potius 

novo attentato se auctorem internecini facinoris esse probavit, quod facinus internecinum contigit 21 

Septembris 1843 namque iuxta instrumentum investigationale sub I) sicarii ab Episcopo mandatum 

acceperunt querulantem professorem iterum adgrediendi, qui etiam positivo huic iussui obsequentes 

20 Septembris memorati anni ad fenestras hospitii eius insidiati sunt, quas insidias repetierunt 21 

Septembris ad fenestra domus, in qua adgrediendus cum professore Demetrio Boër victum servabat, 

donec tandem egressum et domum revertentem vixque iam 14 passibus a proprio quarterio distantem 

comprehendere vellent et fuste concutere, ni accurrentes ipsum liberassent, quodve ipsum siccarii ad 

necem quaesiverint e iussu episcopi patet ex argumentis, quia iuxta fassionem testis 1 et 2 sub I 14 et 

15 florenos /28/ ab episcopo et unum thalerum a praefecto promittebant siccarii dummodo 

cointelligenter se cum iis vigiles haberent; et testis 2us dixit 1 se scire, quod siccarii querant 

denunciantem in popina autem unus ex siccariis hajdo aulicus Paulus coram tribus testibus dixit: 

„quodsi intercepissent ipsum iam modo Balasfalva non esset et tunc non fuisset vester.” Ubi autem re 

infecta siccarii redierunt ad aulam episcopalem et interrogassent, quid faciendum haberent, episcopus, 

qui in constituendis siccariis partem habuit, quive dicebat ne Danielem ephebum episcopalem, qui 

etiam pro siccario constitutus erat mitterent, quia non videt, indignabundus reposuit: „ite iam et 

dormite, si inepti fuistis mandati executores” – Combinata autem hac expositione atque allegatione 

nominati reverendi Simeonis Barnutiu tam cum provocatis testium per ipsum commissarium hunc 

regium personaliter auditorum fassionibus aliisque documentis investigationalibus actis et testimoniis 

commissario exhibitis. 

Decisum. Fundamento suspicionis de internecinis molimibus illustrissimi domini Ioannis 

Leményi episcopi Fogarasiensis contra vitam reverendi Simeonis Barnutiu iuxta huius allegationem 

in eo provocato, quod idem Praesul consilium ipsum occidendi medio notarii consistorialis Stephani 

Manfi per episcopales homines sine ulla proba coniective /29/ expetitum in literis suis paulo ante


primum attentatum 5 Ianuarii 1853 Claudiopoli ad reverendissimum dominum Basilium Rátz 

canonicum tunc seminarii domestici rectorem datis manifestasset, quemadmodum eas literas 

canonicus et rector Basilius Rátz coram clerico Basilio Maior interpretatus est per tenores ipsarum 

originalium literarum episcopalium de dato 25 Decembris 1842 datarum commissario huic 

exhibitarum et actis hoc meritum concernentibus sub A) et I) provocative acclusarum plene subruto 

namque considerato imprimis motivo exaratarum earundem praesulearum literarum ex tenoribus 

articuli de dato 20 Septembris 1842 in „Vasárnapi Újság” vulgati, - quo articulo auctorem se 

ingratissimum ecclesiae catholicae et dioecesis suae filium, salvificae religionis catholicae veritate et 

doctrina spiritualiter ad salutem nutritum suae matris ecclesiae proditorem, serpentem in sinu fotum et 

hostem manifestum, insuper sui praesulis et dioecesis infamatorem, piorum institutionum 

catholicorum traductorem exhibet, tamen episcopus in adductis suis literis nullum vindicandi studium 

sed solummodo intimi doloris sensum exprimit et vere scribere poterat: „Et tu fili mi, Brute” – etsi 

eiusdem articuli auctor ipse denuncians Simeon Barnutiu fuit, non solum hoc ingrati ecclesiae et 

dioecesis filii adeoque „Bruti” nomine dignus fuit, sed sufficienter explicari non potest praesulis /30/ 

indulgentia, quod sive illum sive alium, qui auctor eiusdem articuli fuit, a quocunque beneficio et 

officio ecclesiastico aut dioecesano mox non amoverit atque ad animi mentisve renovationem non 

relegaverit; – ut adeo literae hae praesuleae adeo parum consilium occidendi denunciantem produnt, 

ut potius summa benignitas ex illis elucet sintque illae literae omni respectu consideratae viro 

apostolico dignae; – id autem credere licet: quod reverendissimus dominus Basilius Rátz canonicus, 

quemadmodum quilibet catholicus vir ob eundem articulum commoveri potuerit et contra auctorem 

eiusdem articuli excanduerit, quin tamen exinde propositum eum enecandi deducere liceat et si etiam 

dixerit canonicus Rátz auctorem articuli dignum fore, ut in momento deleatur, item: „Vae illi, non 

enim est tarde” – quod tamen uno solum teste Basilio Maior, qui ipse etiam iuxta clericorum Petri 

Papp et Ioannis Tohati confessionem rectori canonico Rátz infensus erat adeoque debite non probatur 

exinde tamen propositum occisionis nimis violenter infertur idque tanto inconsequentius, – quod 

attentatum non Basilio Rátz sed Simeoni Fülep archidiacono, qui eius necem nullatenus 

praenunciavit, adscribatur; quod vero alias huius coniecturae de intenta allegantis nece adductas 

probas concernit, videlicet: quod archidiaconus Fülep petierit pro nocte attentati unum famulum ex 

aula a clavigero episcopali, quod tam Simeon Fülep quam claviger aulicus in declarationibus suis sub 

C) et D) negant, testimonium vero ad recursum denunciantis Barnutiu sub e) citatum contraria 

fassione /31/ Basilii Papp clerici eliditur, suspicionem vero in episcopales homines de occiso per eos 

cane Nicolai Tipograph, ne videlicet canis latratu suo in exequendo nefario suo proposito eos 

impediret aut proderet sicut etiam de excussis e sepibus vicinorum asseribus per eosdem episcopales 

homines, prouti ipse allegans Simeon Barnutiu nullo teste probat, ita fassione Nicolai Tipograph sub 

E) actis adcopulata refutatur, quae interim omnia secus quoque nullatenus probarent, nec quidquam 

conferirent ad probandum episcopum mandasse suis hominibus, ut allegantem Barnutiu occidant; ad 

quod probandum nec illud argumento deservit, quod episcopus ipsum defendere et irrumpere volentes 

latrones detegere debuisset, cum hoc non ad spirituale episcopi officium et sollicitudinem aliis 

intentam spectet, indignum est omnino episcopum securitatis externe custodem facere cum hoc 

officium ad saecularem iurisdictionem et officiolatum dominalem spectet, per quem in specie autem 

per praefectum episcopalem operam adhibitam esse ad fures in quarterium allegantis irrumpere 

volentes detegendos eoque fine iudicem quoque nobilium per praefectum evocatum fuisse 

confessione capitularium sub F) ad 2 um perhibetur; e qua confessione capitularium virorum una 

apparet: mediante concluso capitulari die 13 Maii 1844 alleganti Simeoni Barnutiu perscripto ipsum 

venerabile capitulum Blasiense /32/ de huius coniecturae nec a quoquam ingenuo viro creditae nisi 

fors ab iis, quos ipse Simeon Barnutiu impiissime persuadere conabatur, vanitate convictum 

allegantem praemonuisse sub incursione sequelarum exinde enasciturum, ne in ullum ecclesiasticum 

virum infundatam omnino suspicionem de intenta eius nece vovere praesummeret, tanto a fortiori, 

quod iurisdictio saecularis e positivo excellentissimi domini Iosephi e comitibus Teleky mandato 

inquirens, perhibente eius sub G) relatione, post diligentissimam licet indaginem nihil aliud detegere 

potuerit, quam scalam et trabem per Simeonem Fülep archidiaconum sponte pro suis recognita esse, 

quae per eosdem fures ex allodio facile auferri potuit exindeque contra notissimae probitatis virum 

53

54 


nulla rationabilis suspicio sine aliis iisque evidentibus probis et testibus concipi potest; omnem autem 

in casum philosophiae professore indigna est et irrationabilis argumentatio: quia scala et trabs fuerunt 

affinis episcopi Simeonis Fülep, ergo episcopus me occidere voluit–. 

Quoad tentamen vero interceptionis actoris Simeonis Barnutiu die 21 Septembris 1843 per 

custodes a praefecto dominali episcopali constitutos, si momenta declarationis dominalis praefecti 

Samuelis Vajda considerentur, quod videlicet idem per reverendissimum dominum Basilium Rátz 

canonicum perhibente eius testimonio sub C) ad H) provocato 18a vel 19a Septembris praeallati anni 

requisitus fuerit, ut postquam eliminati e seminario sententia episcopali clerici pro initio anni 

scholastici /33/ ad oppidum comparuerunt et turmatim ambulant famaque ferente Claudiopoli quidam 

minati sint, quodsi non triumphaverint, in primo episcopum deinde rectorem trucidaturos, qua localis 

politiae director vigilibus nocturnis per capitulum et oppidum constitutis e parte etiam dominii vigiles 

adiungeret ad securitatem custodiendam accedente etiam eo, quod secundum fassionem Ioannis 

Precup nocturni custodis sub II) Iosephus Papp professor pistoletam per plateas explodebat et certa 

occasione eundem custodem interrogando: „Quis es?”, obtento responso: „Ego sum” – professor 

Iosephus Papp addiderit: „Fortuna est, quod non sit vigil ex aula, quia statim traiecissem illum” – 

insuper clamores etiam noctu per studiosos aliosque excitabantur, ita ut omnes formidine replerentur; 

huic requisitioni obsequendo pro 20 Septembris tres vigiles constituerit, ut una cum caeteris vigilibus 

quemcunque sine lampade incedentem iuxta editos et publicatos multo ante hunc casum ordines, quos 

ipse etiam Simeon Barnutiu post tentatam in eius quarterium nocturnorum furum irruptionem fieri 

petiit, quive omnibus omnino noti et publicati fuerunt . – Vigiles autem eosdem per 

praefectum qua politiae directorem absque omni scitu et influxu praesulis constitutos sive 

instructionem sive intentionem actorem Simeonem Barnutiu trucidandi habuisse, ne allegatis quidem 

et altissimo /34/ loco substratis recursuique Barnutiano adnexis testium fassionibus probatur, in ipso 

enim actu, dum iidem haidones dominales eum comprehendere volebant, non modo iuxta fassionem 

Nicolai Tipograph sub E) item Annae Szabo, Stephani Sormosan et Alexandri Gramma sub C) se 

mandatum habere, etiamsi canonicus esset, quemcunque si non habet lampadem intercipiendi et in 

arestum dominale inferendi declararunt, quod ipse denuncians in recursu suo ad 5 um recognoscit sed 

nec instrumentum ad occidendum qualificatum erat, etenim tantum baculum habuit hajdo dominalis, 

insuper bini erant imo terni ad necem inferendam autem suffecisset unus, etsi eam intentionem 

habuissent excitato per actorem clamore certe profugissent, sed non profugerunt, verum ultro pluribus 

licet accurrentibus iuxta testimonium Nicolai Tipograph et actorem defendentibus, tamen mandatum 

executuri eundem comprehendere voluerunt et nonnisi reverendissimo domino Stephano Boër per 

fenestram dicente: „Intercipiatis eos!”, studiosis aliisque vigiles persequentibus in aulam episcopalem 

evaserunt, episcopum autem sive cum iis locutum esse sive eos ad quietem tamquam ineptos mandati 

executores inviasse testes unanimiter diffitentur, sicut etiam quod dixerit episcopus: „Non mittatis 

Danielem, quia non videt”, ut sub P), Ioannes Csáklány autem dicit sub H) eum ebrium fuisse et e 

popina extrusum et quod Paulus hajdo dominalis adpromiserit ab episcopo 15 florenos, a praefecto 

autem unum thalerum, quod hajdo Paulus ita modificat sub K): „si quemcunque interceperimus, /35/ 

accipiemus proemium vel unum vigessimarium”, collata eius fassione cum Ioannis Precup sub II), 

item quod dixerit Paulus hajdo aulicus: „In popina si intercepissemus, modo non esset Blasii et fuisset 

noster, modo autem est vester” sub Q) quae omnia secus quoque consilium occisionis non probarent, 

non modo autem mandatum vel consilium occidendi actorem sed nec speciale ad illum 

intercipiendum sive mandatum sive consilium ex testium fassionibus eruitur, omnes enim testes in 

causa hac auditi id solum fatentur generale mandatum vigiles et habuisse et habere, quemcunque 

etiam canonicum, imo etiam episcopum sine lampade incedentem post 9 am horam intercipiendi, 

Mathaeum autem Moldován dixisse Ioanni Precup, iuxta testimonium sub B) collato cum Q) se scire, 

quod querant actorem Simeonem Barnutiu, collata huius cum Ioannis Precup fassione sub I), qui 

dicunt: haidones aulicos dixisse: „Quaerimus unum porcellum aut ebriosum aulicum” ad suspicionem 

intentae necis probandam non conferunt; sed, si reipsa dixisset hajdo aulicus se quaerere professorem 

Barnutiu, exinde tamen non sequeretur collatis huius meriti adiunctis, eum quesivisse, ut interficerent, 

sed ut sine lampade incedentem comprehenderent, hoc enim ipsis officium erat; quod autem hajdones 

dominales voluerint comprehendere actorem et eo fine ipsum persecuti sunt, ipse actor causa fuit


namque iuxta utriusque vigilis sub K) /36/ ad 11 et N) ad 8 et Ioannis Precup sub I) interrogarunt 

vigiles actorem: „Quis es?” - binis vicibus, ille autem nihil reposuit, sed fugam arripuit, hinc se 

suspectum reddidit, deinde vero cum parapluie semet vigilibus opposuit, hinc combinata fassione sub 

N) sub 8 et K) ad 11 e parte vigilum, quorum unus, Paulus, aliquantum ebrius fuisse dicitur, elevatio 

baculi ad sui defensam facile explicari potest; quod autem insidias vigiles praevie ad fenestras 

struxerint, per indeterminata testimonia et fassiones sub A) item sub I) non probatur; ex omnibus 

igitur circumstantiis nihil evenire quam quod custodes nocturni actorem Simeonem Barnutiu iuxta 

acceptum mandatum nullam personarum distinctionem admittens, eo quod sine lampade post 9 am 

horam in platea inventus sit, suo officio satisfacturi comprehendere voluerint in illustrissimum 

dominum episcopum, ne quidem coniectura adeo horrendi facinoris cadente, ut adeo quod his non 

obstantibus Simeon Barnutiu non modo charitate erga suum praesulem, reverentia item et debita 

devotione sed ipso humano sensu exuto, malitioso omnino supra omnem conceptum animo praesulem 

suum, virum tam a suis quam ab aliis universae Transylvaniae cordatis, eum propius noscentibus viris 

a religiositate, pietate atque probitate notum, coram aliis tam atrocis criminis insimulare et 

depraedicare aliisque ingenerare praesumpserit atque Praesuli suo nunciaverit se nolle ab episcopo 

suo necem intendente mandatum recipere vulgataque hac sua nulli reali fundamento superstructa 

coniectura universam diversim /37/ ipsam scholasticam iuventutem scandalisaverit atque in multis 

priorem erga praesulem suum veneratissimum devotionem optimumque de eo sensum partim 

imminuerit, partim vero exstinerit auctorque exstiterit inauditi illius ausus et temeritatis ut sub 9a 

currentis mensis aliqui archidiaconorum praesulem suum velut homicidam a functionibus officii sui 

inhibuerint, eundem Simeonem Barnutiu crimen summum et atrocissimum, quo plurimorum 

conscientiam suffodit et insontem suum Episcopum moraliter peremerit supra ipsum homicidium 

atrocius crimen commisisse – gravissimaeque ob id imputationi et censurae ad mentem sacrorum 

canonum semet obnoxium reddidisse –. 

Protocol comisional 

1) În legătură cu denunţul făcut de profesorul de filosofie Simion Bărnuţiu privind 

maşinaţiunile criminale ale episcopului Ioan Leményi asupra vieţii sale, denunţ înaintat Maiestăţii 

Sale Sacratisime la data de 1 decembrie a anului 1843. 

După ce au fost adunate depoziţiile martorilor, din toate actele, mărturiile şi depoziţiile care 

privesc problema denunţului, precum şi din însăşi afirmaţia şi expunerea recursuală a profesorului 

denunţător, rezultă următoarele, şi anume: 

Denunţătorul Simion Bărnuţiu reconstituie prin următoarele crima pusă pe seama episcopului 

său care hotărâse şi încercase, chipurile, prin oamenii săi uciderea sa: 

Cu puţin înainte de a avea loc prima încercare, adică atentatul criminal din noaptea dinspre 5 

ianuarie a anului 1843, când tâlharii au încercat să pătrundă cu forţa pe fereastră în dormitorul lui, 

oamenii episcopului, care îl urau pe profesorul denunţător, pentru că critica abuzurile lor prin vorbele 

lui şi de multe ori chiar în scris în faţa instanţelor competente, în speţă: Simion Fülep, protopop şi 

paroh al Blajului, rudă cu episcopul, Samoilă Vaida, prefectul bunurilor episcopale şi rudă cu 

episcopul, precum şi Vasile Raţ, canonicul, legat de episcop printr-o relaţie nefericită, l-au trimis pe 

notarul consistorial şi în acelaşi timp nepotul episcopului, Ştefan Manfi, la Cluj, ca să ceară sfat de la 

episcopul aflat pe atunci în Dietă, iar faptul că episcopul i-a sfătuit să-l ucidă pe denunţător reiese din 

scrisoarea pe care episcopul a adresat-o canonicului şi pe atunci directorul seminarului Vasile Raţ; 

această scrisoare a fost arătată de Vasile Raţ clericului Vasile Maior, ea fiind tălmăcită astfel de către 

acesta în faţa clericului: profesorul Bărnuţiu este un Brutus dintre mulţii pe care i-a născut epoca şi nar 

strica ca el să fie de îndată distrus, la care a mai spus: „Vai de el, căci încă nu este târziu!” – 

conform mărturiei clericilor de la litera c), cărora clericul Vasile Maior le relatase interpretarea auzită 

de îndată ce ieşise de la director; prin urmare, în curând s-au făcut pregătiri pentru împlinirea crimei 

propuse, adică au ucis câinele vecinului Nicolae Tipograf, pentru ca acesta să nu îi împiedice sau să-i 

dea de gol cu lătratul lui pe cei care plănuiau fapta ticăloasă, şi au smuls scânduri din gardurile 

vecinilor, ca să poată pătrunde mai uşor şi mai repede în curtea celui ce urma să fie ucis dinspre uliţa 

55

56 


lui Simion Fülep; după ce au fost săvârşite mai întâi aceste lucruri, tâlharii au încercat, în noaptea 

dinspre 4 spre 5 ianuarie, să pătrundă pe fereastra locuinţei denunţătorului care dădea spre curte 

îndoind cu violenţă, cu ajutorul unei bârne, gratiile puse la fereastră, iar faptul că iniţiatorul acestui 

atentat trebuie să fie Simion Fülep, protopopul şi ruda episcopului, îl dovedeşte însuşi corpul delict, 

adică scara şi bârna, instrumente care au fost recunoscute ca fiind ale acestuia, şi acest lucru cu atât 

mai mult, potrivit mărturiei de la litera e), acelaşi protopop Simion Fülep a cerut în seara dinaintea 

atentatului de la administratorul curţii episcopale, pentru acea noapte, un om de la curtea episcopală, 

în aşa fel, ca totuşi, administratorul să nu dezvăluie nimănui acest fapt, iar sluga cerută a ajuns la 

protopopul care avea de gând să săvârşească crima ieşind pe poarta prefectului curţii episcopale – 

faptul că imputarea acestui atentat trebuie făcută episcopului ca iniţiator mandatar al acestuia rezultă 

din următorul aspect: fiindcă odată informat despre această întâmplare, pentru a-l apăra pe preotul 

său, chiar fără să i-o ceară nimeni, ar fi trebuit să purceadă la descoperirea tâlharilor, lucru pe care nu 

l-a făcut, ba mai mult, când imediat după atentat denunţătorul s-a dus la Cluj, la episcop, acela n-a 

îndrăznit să vorbească ceva despre această întâmplare, ci, de îndată ce a fost întrebat dacă nu cumva 

au mai fost descoperite anumite urme, a trecut brusc, cu o voce tremurătoare, la alte subiecte; iar după 

ce s-a întors la scaunul său nu a discutat niciodată cu canonici despre întâmplare, ci a încercat pe 

felurite căi să-şi acopere crima, răspândind prin târg zvonul cum că acei tâlhari căutau slănina 

canonicului Boer, iar mai apoi casa de economii a capitlului şi a clerului, şi că mai târziu acei tâlhari 

au fost prinşi în Bolkats 71 ; iar la puţină vreme după aceea l-a adus pe canonicul Boer 

în situaţia de a pune să i se zăbrelească ferestrele şi uşile sale într-un mod neobişnuit, astfel încât 

râdeau chiar fierarii, deoarece ştiau că toate acestea trebuiau făcute doar de ochii lumii; şi chiar dacă, 

în ciuda acestor lucruri, simţeau corect cum stau lucrurile, atentatul fiind imputat episcopului, totuşi 

acesta nu numai că nu s-a străduit ca, de îndată ce s-a răspândit infamia despre el şi despre ai săi, să o 

îndepărteze, ci mai degrabă a dovedit că este iniţiatorul unei noi încercări criminale, ticăloşie care a 

avut loc pe data de 21 septembrie 1843, căci, în conformitate cu actul de cercetare aflat la litera I), 

ucigaşii au primit de la episcop porunca de a-l ataca din nou pe profesorul care depusese plângerea; 

aceştia dând curs chiar imediat acestei porunci, s-au ascuns, în data de 20 septembrie a anului 

menţionat, sub ferestrele locuinţei aceluia, întinzându-i o cursă; ei au repetat această cursă la 

21 septembrie, când s-au ascuns sub ferestrele casei în care cel ce urma să fie atacat lua masa 

împreună cu profesorul Dumitru Boer, până când, după ce profesorul a ieşit întorcându-se acasă şi se 

afla deja la 14 paşi de locuinţa lui, aceştia voiau să-l prindă şi l-ar fi lovit cu măciuca, dacă nu l-ar fi 

scăpat oamenii care se adunaseră în fugă acolo, or, faptul că ucigaşii îl căutau pe acesta pentru a-l 

ucide, din porunca episcopului, rezultă din următoarele argumente: fiindcă, în conformitate cu 

depoziţia martorilor 1 şi 2 de la litera I), ucigaşii promiteau 14 şi 15 florini din partea episcopului şi 

un taler din partea prefectului curţii episcopale în eventualitatea că străjile ar fi devenit complicii lor; 

iar martorul al doilea i-a spus primului că el ştie că ucigaşii îl căutau pe denunţător la cârciumă, iar 

unul dintre ucigaşi, în speţă slujbaşul curţii episcopale Pavel, a spus în faţa a trei martori: „Dacă l-am 

fi prins acum nu ar mai fi la Blaj şi atunci nu ar mai fi fost al vostru.” Iar când ucigaşii s-au întors la 

curtea episcopală fără să-şi fi făcut treaba şi au întrebat ce trebuiau să facă, episcopul, care avusese 

partea lui în tocmirea ucigaşilor şi care le spunea să nu-l trimită pe Daniel, flăcăul episcopal ce fusese 

şi el tocmit printre ucigaşi, fiindcă acesta nu vedea, a răspuns furios: „Duceţi-vă de acum la culcare, 

dacă nu aţi fost în stare să-mi împliniţi porunca” – confruntată fiind această expunere şi alegaţie a 

numitului reverend Simion Bărnuţiu atât cu depoziţiile martorilor audiaţi în persoană de acest comisar 

regesc, cât şi cu alte acte investigative şi mărturii expuse comisarului. 

Decizie. Temeiul bănuielii legate de maşinaţiunile criminale ale prealuminatului domn Ioan 

Leményi, episcopul de Făgăraş, împotriva vieţii reverendului Simion Bărnuţiu, care, conform 

afirmaţiei acestuia din urmă, reiese din faptul că acelaşi episcop ar fi făcut cunoscut sfatul uciderii 

acestuia, sfat cerut – îşi închipuie reclamantul fără nici o dovadă – de către oamenii episcopului prin 

intermediul notarului consistorial Ştefan Manfi, în scrisoarea adresată cu puţin timp înaintea primului 

atentat din data de 5 ianuarie a anului 1843, de la Cluj, preademnului de închinăciune domn Vasile Raţ, 

71 Ibidem.


canonicul, pe atunci directorul Seminarului domestic, după cum canonicul şi directorul Vasile Raţ a 

interpretat această scrisoare în faţa clericului Vasile Maior conform conţinutului scrisorii originale 

episcopale din data de 25 decembrie a anului 1843 arătată comisarului acesta şi inclusă, la cerere, în 

actele care se referă la acest fapt de la literele A) şi I), trebuie dărâmat, dacă se ia în considerare, în 

primul rând, motivul redactării aceleiaşi scrisori episcopale, motiv ce izvorăşte din conţinutul 

articolului publicat în data de 20 septembrie 1842 în „Vasárnapi Újság”, articol prin care autorul său 

se arată a fi un foarte nerecunoscător fiu al Bisericii Catolice şi al diecezei sale, fiind, deşi a fost 

hrănit cu adevărul religiei catolice mântuitoare şi cu învăţătura acesteia întru mântuire, un trădător al 

maicii sale Biserica, un şarpe hrănit la sânul ei şi duşman pe faţă, pe deasupra defăimător al 

episcopului şi al diecezei sale, smintitor al cucernicelor învăţături catolice; totuşi, episcopul nu 

exprimă în scrisoarea sa nici un fel de dorinţă de răzbunare, ci doar un simţământ profund de durere şi 

putea să scrie întru adevăr: „Chiar şi tu fiul meu, Brutus!” – deşi autorul aceluiaşi articol a fost însuşi 

denunţătorul Simion Bărnuţiu, acesta nu numai că este demn de acest nume de fiu nerecunoscător al 

diecezei şi cu atât mai mult de Brutus, dar nici nu poate explica îndeajuns îngăduinţa episcopului, 

deoarece acesta, indiferent dacă autorul articolului a fost el sau un altul, nu l-a îndepărtat de îndată de 

la orice beneficiu şi slujbă bisericească sau diecezană şi nu l-a prigonit pentru îndreptarea cugetului 

sau a minţii, încât această scrisoare episcopală prezintă prea puţin hotărârea de a-l ucide pe 

denunţător, ci mai degrabă, din aceasta iese la lumină cea mai mare bunăvoinţă şi această scrisoare 

trebuie considerată cu cel mai mare respect demnă de un bărbat apostolic; şi trebuie crezut următorul 

lucru: că preademnul de închinăciune domn Vasile Raţ, canonicul, a putut fi impresionat, la fel ca şi 

oricare alt bărbat catolic, din pricina aceluiaşi articol şi s-a aprins împotriva autorului acestuia, totuşi 

nu este îngăduit să deducem de aici hotărârea sa de a-l ucide pe autor, chiar dacă a spus canonicul Raţ 

că autorul articolului ar fi demn să fie distrus de îndată, de asemenea: „Vai de el, căci încă nu este 

târziu!”, afirmaţie pe care, totuşi, a auzit-o un singur martor, Vasile Maior, care era el însuşi duşman 

al directorului canonic Raţ, conform mărturiei clericilor Petru Papp şi Ioan Tohati, şi, ca atare, pe 

bună dreptate nu este credibil, de unde se deduce, totuşi, că este prea forţată acuzaţia privind 

hotărârea uciderii şi cu atât mai inconsecventă, cu cât atentatul nu îi era atribuit lui Vasile Raţ, ci 

protopopului Simion Fülep, care nu prevestise în nici un fel moartea autorului; iar în ceea ce priveşte 

celelalte dovezi ale acestei conjecturi legate de intenţionata ucidere a exponentului, în speţă: că 

protopopul Simion Fülep a cerut, pentru noaptea atentatului, un slujitor al curţii episcopale de la 

administratorul episcopal, acest lucru îl neagă atât Simion Fülep cât şi administratorul curţii 

episcopale prin declaraţiile lor cuprinse la literele C) şi D), iar depoziţia făcută la recursul 

denunţătorului Bărnuţiu – cuprinsă la litera e) este demontată prin mărturia contrară a clericului 

Vasile Papp, în timp ce bănuiala aruncată asupra oamenilor episcopului în legătură cu uciderea 

câinelui lui Nicolae Tipograf, chipurile pentru ca nu cumva acesta să-i împiedice sau să-i dea de gol 

prin lătratul său pe cei care aveau de gând să pună în aplicare planul lor ticălos, cât şi în legătură cu 

scândurile smulse din gardurile vecinilor de către aceiaşi oameni ai episcopului, aşa cum dovedeşte 

exponentul Simion Bărnuţiu fără nici un martor, este respinsă în aşa fel prin însăşi mărturia lui 

Nicolae Tipograf inclusă în acte la litera E), încât aceste lucruri să nu fie, de altminteri, în nici un fel 

dovedite şi nici să nu poată oferi vreo dovadă că episcopul ar fi poruncit oamenilor săi să-l ucidă pe 

denunţătorul Bărnuţiu; iar pentru dovedirea acestui fapt nu se poate sluji nici de argumentul că 

episcopul ar fi trebuit să-l apere şi să-i descopere pe tâlharii care voiau să-l atace, de vreme ce acest 

lucru nu ţine de îndatorirea spirituală a episcopului, nici de grija faţă de alţii, drept pentru care este cu 

totul nedemn să faci din episcop un paznic din exterior al liniştii obşteşti, de vreme ce această 

îndatorire ţine de jurisdicţia seculară şi de oficiolatul dominal, prin care şi în speţă prin prefectul 

episcopal, se arată în mărturia membrilor capitlului cuprinsă la litera F), punctul 2, chiar s-a depus 

efortul de a-i descoperi pe hoţii care voiau să pătrundă cu forţa în locuinţa denunţătorului şi, în 

vederea acestui lucru, a fost chemat de către prefect şi judele nobililor; din această mărturie a 

bărbaţilor din capitlu rezultă în mod unic, prin intermediul concluziei capitulare din data de 13 mai a 

anului 1844 transmisă în scris denunţătorului Simion Bărnuţiu, că însuşi venerabilul capitlu din Blaj 

era convins de deşertăciunea acestei conjecturi, care nu putea fi crezută nici măcar de un bărbat naiv, 

cu excepţia celor pe care însuşi Simion Bărnuţiu se străduia, cu nelegiuire, să-i convingă, acelaşi 

57

58 


capitlu arătând că l-a prevenit pe denuţător, ca nu cumva, cu riscul consecinţelor care ar decurge de 

aici, să îndrăznească să insufle vreunei feţe bisericeşti bănuiala neîntemeiată legată de plănuita lui 

ucidere, cu atât mai mult cu cât jurisdicţia seculară cercetând, în urma poruncii exprese a 

preastrălucitului domn Iosif conte din familia Teleki, aşa cum arată raportul cuprins la litera G, şi cu 

toate că cercetarea a fost foarte atentă, nu a putut descoperi altceva decât faptul că scara şi bârna au 

fost recunoscute imediat de către protopopul Simion Fülep ca fiind ale lui, însă acestea au putut fi cu 

uşurinţă sustrase de către hoţi din curtea sa şi, în consecinţă, nu poate fi concepută nici o bănuială 

raţională împotriva acestui bărbat de o preacunoscută cinste fără a se aduce alte dovezi şi acelea să 

fie limpezi; şi în orice caz, argumentaţia este nedemnă de un profesor de filosofie şi lipsită de raţiune: 

fiindcă scara şi bârna au fost ale rudei episcopului, Simion Fülep, rezultă că episcopul a vrut să mă 

ucidă. 

Iar în ce priveşte încercarea din 21 septembrie 1843 de prindere a pârâşului Simion Bărnuţiu 

de către paznicii tocmiţi de prefectul domeniului episcopal, dacă se iau în considerare punctele 

declaraţiei prefectului dominial Samuilă Vaida, cum că el fusese rugat de către canonicul Vasile Raţ – 

după cum arată mărturia de la litera C), punctul H) depusă la data de 18 sau 19 septembrie a anului 

menţionat – ca, după ce clericii eliminaţi din Seminar prin sentinţă episcopală au apărut în târg pentru 

începutul anului şcolar şi umblă în turmă, circulând chiar zvonul că şi la Cluj au ameninţat că, în 

eventualitatea că nu vor triumfa, au de gând să-l ucidă mai întâi pe episcop, apoi pe director, în 

calitatea sa de director al poliţiei locale, să adauge la străjile nocturne tocmite de capitlu şi de târg şi 

din partea domeniului episcopal nişte străji pentru păzirea liniştii, adăugând şi faptul că, după 

mărturia de la litera II) a străjii de noapte Ioan Precup, profesorul Iosif Papp trăgea cu pistoletul pe 

uliţi şi chiar, cu o anumită ocazie, întrebându-l pe acelaşi paznic „Cine eşti” şi obţinând răspunsul „Eu 

sunt”, profesorul Iosif Papp a mai adăugat: „Noroc că nu este o strajă de la curtea episcopală, pentru 

că l-aş fi împuşcat pe loc”; în plus, strigătele scoase în noapte de studenţi îi trezeau şi pe alţii, astfel 

încât toţi erau cuprinşi de teamă; dând curs acestei rugăminţi, prefectul a tocmit, pentru data de 20 

septembrie, trei străji, pentru ca, împreună cu celelalte străji, pe oricine mergea fără 

felinar, conform dispoziţiilor date şi publicate cu mult înaintea acestei întâmplări, dispoziţii pe care 

le-a cerut să se facă chiar Simion Bărnuţiu după încercarea de pătrundere cu forţa a hoţilor nocturni în 

locuinţa sa şi care erau cunoscute întru totul de toată lumea din târg. – Iar dacă aceleaşi străji tocmite 

de prefect în calitatea sa de director al poliţiei fără ştirea şi amestecul episcopului au avut fie o 

instrucţiune, fie intenţia de a-l ucide pe pârâşul Simion Bărnuţiu, acest lucru nu este dovedit nici de 

mărturiile depuse în instanţa cea mai înaltă şi anexate recursului bărnuţian, căci din acelaşi act 

, conform mărturiei lui Nicolae Tipograf de la litera E), dar şi a Anei Szabo, a lui Ştefan 

Sormosan şi a lui Alexandru Gramma de la litera C), că, atunci când slujbaşii domeniului episcopal 

voiau să-l prindă pe pârâş, ei au declarat că aveau, de fapt, ordin de a opri pe oricine, fie el şi canonic, 

dacă nu avea felinar, şi să-l ducă în arestul domeniului, lucru pe care îl recunoaşte însuşi denunţătorul 

în recursul său la punctul 5, însă nici unealta folosită nu era potrivită pentru a ucide, căci slujbaşul 

episcopal nu avea decât un baston, şi pe deasupra ei erau câte doi sau câte trei, iar pentru crimă ar fi 

fost de ajuns unul singur, şi chiar dacă ar fi avut această intenţie, cu siguranţă că ar fi fugit din cauza 

strigătului scos de pârâş, însă ei nu au fugit, ba chiar, în ciuda faptului că se strânsese în grabă multă 

lume – conform mărturiei lui Nicolae Tipograf – şi îl apărau pe pârâş, au vrut totuşi să-l prindă pe 

acela, pentru a împlini porunca primită, şi doar când preademnul de închinăciune domn Ştefan Boer a 

spus de la fereastră: „Prindeţi-i!”, străjile, urmărite de studenţi şi de alţii, au rupt-o la fugă spre curtea 

episcopală; iar dacă episcopul fie că a vorbit cu ei, fie că i-a trimis la culcare ca pe nişte netrebnici 

care n-au fost în stare să împlinească porunca primită, acest fapt este dezminţit în unanimitate de 

martori, la fel cu ceea ce a spus episcopul: „Să nu-l trimiteţi pe Daniel, fiindcă nu vede” – de la litera P); iar Ioan Csáclány declară – la litera H) – că el era beat şi că a fost scos cu 

forţa din cârciumă, iar Pavel, slujbaşul dominial, le-a promis câte 15 florini din partea episcopului şi 

câte un taler din partea prefectului, declaraţie pe care slujbaşul Pavel o schimbă în felul următor, la 

litera K): „Dacă vom opri pe oricine, vom primi, drept răsplată, fiecare câte 20 de florini” – declaraţia 

lui fiind comparată cu cea a lui Ioan Precup de la litera I); de asemenea, ceea ce a spus slujbaşul curţii 

episcopale Pavel, la litera Q): „Dacă l-am fi prins în cârciumă, în eventualitatea că n-ar fi fost la Blaj,


ar fi fost al nostru, aşa însă este al vostru”; toate acestea, de altminteri, nu ar dovedi deloc planul 

uciderii şi nu reiese din depoziţiile martorilor nici că ar fi existat vreo poruncă sau vreun plan de 

ucidere a pârâşului, dar nici vreo poruncă sau vreun plan special de a-l captura, căci toţi martorii 

audiaţi în această cauză declară doar faptul că străjile aveau şi au o poruncă generală de a opri pe 

oricine, fie el şi canonic, ba chiar şi pe episcop, dacă circulă fără felinar după ora a noua a serii, iar 

după mărturia de la litera B), comparată cu mărturia de la litera Q), Matei Moldovan i-ar fi spus lui 

Ioan Precup că el ştie că îl caută pe pârâşul Simion Bărnuţiu; comparând mărturia lui cu cea a lui Ioan 

Precup de la litera I), când aceştia spun cum că slujbaşii curţii episcopale ar fi declarat: „Căutăm un 

purcel sau pe un beţiv de la Curte”, ei nu aduc nici un sprijin pentru dovedirea bănuielii crimei 

plănuite; dar, dacă într-adevăr slujbaşul curţii episcopale ar fi spus că îl caută pe profesorul Bărnuţiu, 

de aici nu ar reieşi totuşi, comparând aceste spuse cu cele adăugate în acest sens, că îl căutau ca să-l 

ucidă, ci ca să-l prindă pentru că umbla fără felinar, căci aceasta era îndatorirea lor; cât despre faptul 

că slujbaşii dominiali au vrut să-l prindă pe pârâş şi că l-au urmărit cu acest ţel, însuşi pârâşul a fost 

cauza căci, după mărturiile ambelor străji de la litere K), punctul 11 şi de la litera N), punctul 8, 

precum şi a lui Ioan Precup de la litera I), străjile l-au întrebat de două ori pe pârâş: „Cine eşti?”, iar 

acela n-a răspuns nimic, ci a rupt-o la fugă, făcându-se prin aceasta suspect, iar apoi s-a împotrivit 

străjilor cu umbrela, de unde, combinând mărturia de la litera N), punctul 8 cu cea de la litera K), 

punctul 11 poate fi explicată cu uşurinţă ridicarea bastonului întru apărarea lor din partea străjilor, 

dintre care una, Pavel, se spune că era destul de beată; iar despre faptul că străjile au întins în 

prealabil o capcană sub ferestrele pârâşului, el nu este dovedit prin mărturiile şi depoziţiile 

indeterminate de la litera A) şi, de asemenea, de la litera I); prin urmare, din toate împrejurările nu 

rezultă nimic decât faptul că paznicii de noapte au vrut să-l prindă pe pârâşul Simion Bărnuţiu, pentru 

a-şi face datoria, conform poruncii primite care nu admitea nici o deosebire de persoană, pentru aceea 

că fost găsit pe uliţă, fără felinar după ora a noua a serii, fără să mai cadă asupra prealuminatului 

domn episcop nici măcar conjectura unei crime atât de teribile, precum aceea prin care, în ciuda 

acestor lucruri, Simion Bărnuţiu lipsit nu numai de iubire faţă de episcopul său, totodată de respectul 

şi de devoţiunea cuvenite, ci şi de orice simţământ omenesc, având un suflet răutăcios peste orice 

închipuire, a îndrăznit să-l acuze în faţa altora pe episcopul său, un bărbat remarcat pentru 

religiozitatea, cucernicia şi cinstea sa atât de către oamenii săi cât şi de alţi bărbaţi cu inimă din 

întreaga Transilvanie, care îl cunosc mai de aproape, de o crimă atât de cumplită, să o propovăduiască 

peste tot şi să o insinueze în cugetele altora şi l-a anunţat pe episcopul său că el nu vrea să primească 

vreo poruncă de la episcopul său care intenţionase să-l ucidă şi, după ce a răspândit prin târg 

scorneala aceasta construită pe o bază lipsită de realitate, a scandalizat în diverse feluri întreaga 

tinerime şcolară, ba chiar în parte a ştirbit, în parte chiar a stins în mulţi devoţiunea anterioară faţă de 

preaveneratul lor episcop şi simţământul foarte bun faţă de acesta, şi a fost iniţiatorul acelei 

nemaiauzite îndrăzneli şi al curajului sfruntat prin care, la data de 9 a lunii în curs, câţiva protopopi l-au 

oprit pe episcopul lor de la împlinirea sfintelor sale îndatoriri deoarece era, chipurile, un criminal; 

că acelaşi Simion Bărnuţiu a comis o crimă mai atroce decât omuciderea, 

o crimă foarte gravă şi foarte cumplită prin care a sfredelit conştiinţa multora şi l-a veştejit moral pe 

episcopul său lipsit de vină, drept pentru care el s-a expus unei imputări şi pedepse foarte grave, în 

spiritul canoanelor sacre. 

XI 

Blaj, 29 septembrie 1845, Extras din Protocolul Comisional privitor la atentatele împotriva lui 

Simion Bărnuţiu, semnat de Joseph Gaganetz şi Ioan Csurgovich 

Protocollum Comissionale 

§ 23 

Superata taliter hac propudiosa materia et quaestione commissio haec regia transiit ad aliam priori 

atrociorem accusationem de intentato Simeoni Barnutiu homicidio examinandam et pertractandam, in qua 

59

60 


denominati testes pariformiter auditi et depositiones eorundem inter se et cum merito accusationis 

combinatae sunt, ut sequitur: 

Cum duplex idmodi internecinum attentatum aliud de 5 Ianuarii 1843 noctu, qua quidam 

latrones Simeonis Barnutz hospitii fenestram effringere, crates ferreos evellere tentarunt; aliud autem 

die 21a Septembris 1843, ubi in platea aulici servi Simeonem Barnutz aggressi sunt opinione actoris 

ad occidendum illum evenisset. – Primo antecedaneum casum de 5a Ianuarii hic sepa/33/ratim 

assumit commissio regia proque attentato hocce eppo attribuendo, utpote per suos homines 

suscepto idem actor sequentes probas ac testimonia subministrat, quod: 

a) Stephanus Rusz tunc temporis oeconomus Simeonis Fülep parochi Blasiensis unaque 

archidiaconi et simul afinis episcopi coram vidua gremiali Carolina Szötz quondam 

Háromszekiensis adiaconi coniuge haec verba protulerit: se anxium et animo inquietum esse 

ideo, quod ille utrique attentato interfuerit. 

Qui false praetensus tunc temporis oeconomus Simeonis Fülep adiaconi nam adhuc ante 

medium annum e servitio dimissus et in propria domuncula infra ecclesiam habitavit. – Stephanus 

Rusz sub fide iurata fatetur sibi hoc tantum et quidem ex relationibus aliorum innotuisse: quod aliqui 

homines noctu aulam Barnutiam cum frusto ligni, scala et tribus funibus ingressi, crates ferreos unius 

fenestrae effringere tentaverint; quae instrumenta idem, qua prius oeconomus, pro proprietate 

adiaconi heri sui subin agnovit, ut autem dixisset: se in animo inquietum esse, quod utrique 

attentato interfuerit, simpliciter negans in confrontatione cum Carolina Szőts recognovit quidem se 

coram eadem questum fuisse, non tamen eo sensu acsi utrique attentato interfuisset, sed quod in 

utroque casu implicitus sit atque haec testi dixerit: „intra amandoao bajuri sum begatu” azaz: „mind a 

két bajba engemetis kevertek”, quod ipsum testis eo addito recognovit, quod illa in dictorum 

verborum malo intellectu /34/ suam relationem fundaverit, prout id ex accluso sub no Io 

clarum est. 

b) Quod Basilius Papp studiosus alteri studioso Nicolao Guitán, cuius testimonium sub 

e) producitur, narraverit sibi a fratre suo Petro Papp clavigero eppali narratum fuisse, quod 

Simeon Fülep archidiaconus die 5a Ianuarii 1843 vesperi venerit ad aulam et petierit ab illo pro nocte 

unum servum aulicum et iniunxerit, ne hoc ulli revellit nec imputet ipsi, quod illa nocte non fuerit 

domi. 

Assertum hoc primo refutat ipse adiaconus totam rem intrepide pernegans sub 

no IIo – tum testimonium prolatum nullius fidei efficit contrarium praemisso iuramento 

extradatum testimonium clerici Basilii Papp sub no IIIo et proinde sub fide iurata 

authenticatae fassiones Petri Papp clavigeri sub no IVo. 

c) Quod Marian Turk oeconomus adiaconi mox post attentatum hoc e servitio 

profugerit, aliquandiu latitaverit et sic iterum rediverit; - quod tota nocte huius attentati in domo dicti 

oeconomi lumen candelae, homines circa ambulantes et unum horum talem latum pileum in capite 

habentem, qualem adiaconus aestate gestare solet, vicinus reformatorum verbi divini minister 

observasset hasque circumstantias coram Basilio Kutfalvi principiorum et alio dogmatices professore 

iam aquis merso Iosepho Papp retulisset, denique eundem verbi divini ministrum etiam inquisitioni 

per vcomitem Ioannem Miksa et viud lium Szegedi peractae interfuisse 

illamque coram Iosepho Papp (hoc eodem dicente) non suffici/35/enti cum rigore institutam 

declarasset. 

Marianum Turk oeconomum fuisse suum negat Simeon Fülep adiaconus, prout et 

profugisse post attentatum atque latitasse, fuit enim extra servitium, tantum qua inquilinus in domo 

sua villari, quin unquam fugisset vel latitasset; occasione peractae initio Februarii 1843 inquisitionis 

formalis ex vinculis plane una cum caeteris minimum suspectis examinatus nec ipsis studiosis 

exceptis, qui apud adiaconum tunc in hospitio erant; quin teste officiosa relatione inquirentium 

sub GG. adnexa plus detectum fuisset quam quod trabs et scala adiaconi fuerint per illum 

ultronee pro suis recognita; alias omnes circumstantias, quarum notitia verbi divini ministro tribuitur, 

nullo fundamento pollere sub no Vo advoluta declaratio eiusdem verbi divini ministri 

perhibet. 

d) Quod Ioann Nezdravenu actu quoque servus quoque adiaconi Iacobo Papp famulo 

actoris narraverit se etiam illa nocte audivisse clamorem «Tolvaj!»


Quid exinde surgat argumenti commissionem regiam minime pervidere. 

e) Quod studiosi tum apud archidiaconum Simeonem Fülep in hospitio existentes Michael 

Nikulitza et Ananias Gyulafi aliis studiosis suspecti fuerint de eo, quod debuerint observare, quae illa 

nocte agebantur apud adiaconum. 

Nihil mirum est apud alios studiosos Michaelem Nikulitza et Ananiam Gyulafi in tali 

suspicione fuisse, dum in eadem sunt apud actorem Barnutz, non est enim discipulus supra 

magistrum. /36/ Postquam hi per inquisitores saeculares examinati et ignorantes omnia deprehensi 

sunt officium magistri philosophi fuisset eosdem sinistram opinionem dedocere. 

f) Quod illa nocte acta in domo archidiaconi indubie observaverint vicini et fide iurata obstricti 

fatebantur omnia in specie Lepedutz, qui die attentatum praecedente porcum adiaconi 

mactando usque ad serum vesperum ibi moratus fuisse dicitur et duo fratres Imandi penes 

adiaconum habitantes. 

Pessime fit provocatio, quia Lepedutz, alias Demetrius Rajka sub no VI sub fide iurata 

recte contrarium fatetur se nihil praeallatorum observasse. 

Denique g). Quod canonicus Basilius Rácz paulo attentatum hoc seu 3. Ianuarii 1843°: „Vae 

sibi fore et se vita indignum!” coram clerico Basilio Major pronunciaverit teste c) proin probabilius 

sciverit, quaenam cum illo futura erant. Ex quibus omnibus persuadetur eppum medio suorum 

hominum signanter cooperatione Simeonis Fülep adiaconi et afinis sui necem sibi 

intentasse. 

Quamquam attestatio Basilii Major qua notati clerici et internuncii Barnutziani sola canonici 

Rácz attestatione sub AA.iam elidi videretur, tamen etiamsi clerici Major expositio ad iotta 

cohaereret, nullus philosophorum imo nec ruricolarum illam combinationem facere posset, qualem 

facit Barnutz, dum fundamentalem suspicionem /37/ explicatione Ratiana litterarum eppi 

innocuarum, tandem institutum attentatum sibi inferendae necis in archidiacono Fülep defigit, quorum 

prius semper in nexu amicitiae stabat imo victum in domo illius desiderabat, cui suspitioni, imo 

persuasioni nec affinitas 6i gradus inter adiaconum et eppum intercedens suffragari 

potuit. 

Praemissis accedit, quod argumentum actoris de intoxicato prius Nicolai Typograph cane, ne 

ex aula eppali venturos latratu suo proderet et exceptis e cinctura asseribus ad habendum ad 

aulam professoris faciliorem introitum iurata et authenticata eiusdem Tipograff fassio, quae sub 

no VIIIo occurrit, sat superque refutet. 

§ 24 

Aliud attentatum die 21a Septembris 1843ii interveniens secundum praetensionem contra 

vitam Simeonis Barnutiu. 

Simeon Barnutz in declaratione huic commissioni regiae exhibita parum quid ultra praestando 

quam quod testes pro altera machinatione contra vitam suam consignaverit, necessitatem fecit, 

expositionem suam e recursu suo altiori loco promoto extrahendi, quam iam prior cossarius 

pro et contra excussit quidem sed fassiones tantum benevolas excepit, quae nunc authenticandae et 

quod insuper allatum est examinandum erat. 

Iam denunciatio actoris Barnutz in his consistit: 

a) Ut primum innotuit eppo, quod Simeon Barnutz e feriis Blasium rediverit, /38/ illico 

siccariis suis in mandatis dedit, ut ipsum iterum aggrediantur; qui tam 20a Septembris 843ii ad 

fenestras sui hospitii quam 21a penes illam domum, in qua victum servabat, ipsi insidias struebant. – 

Cumque 21a Septembris post horam 9am a cena domum iret, in via quatuor sicarii aulici ipsum 

aggressi, quorum unum Paulum nempe Rusz hajdonem dominalem, dum elevato fuste in se ruere 

conspexisset, clamore excitato homines in auxilium provocavit, dictus autem latro silere ipsum iussit 

fustemque constanter contra caput illius vibrabat, Barnutz autem semet deffendendo usque ad portam 

hospitii sui pertigit latrone Paulo ipsum insequente; hic Paulus ultro fustem contra caput eius directum 

tenebat sed ictus solus manu sua opposita, alia vice Matthaeus Moldovan accurens ordinarius vigil 

securi sua interposita impedivit, donec dein Nicolaus Typograph ad clamorem cum suis domesticis 

61

62 


foras exiens Paulo haidoni baculum e manu eripuit. – Postmodum, accurentibus pluribus etiam 

hominibus, sicarii, viso eo, quod nihil amplius effecturi sint dicentesque, quod illi vigiles constituti 

sint ad capiendum et in carcerem abducendum, quia sine lampade ambulat, ad aulam profugerunt et 

episcopum interogarunt, quid /39/ ergo adhuc faciendum haberent? Hic vero iisdem dixit: „Si 

inepti fuistis ad mandatum exequendum iam modo quiescere potestis.” 

Per actorem allatis cum omnibus rei gestae adiunctis testimoniis et fassionibus exceptis ad 

invicem collatis siquidem praefectus dominalis Samuel Vajda sub HH. recognoscat hajdonem Paulum 

Rusz cum assumendis sociis directe tantum per se qua politiae directorem sine scitu et consensu 

eppi die 20a et 21a Septembris 1843., uti etiam alias pluries fecit, pro vigilia nocturna 

constitutum fuisse, cum eatenus per canonicum Basilium Rácz brevi ante hoc tempus ex indicatis 

rationibus specialiter requisitus fuisset, quod producto testimonio sub C) et nova sua fassione sub D) 

confirmat, tum et Paulus hajdo dominalis in iurata sua fassione no IX confiteatur se solum per 

praefecum pro vigilia constitutum fuisse eppumque desuper nihil scivisse et cum fassione 

huius fassio Petri Rezore et Stephani Rusz aulicorum vigilum, uti ex no X et XI videre est, 

consentiat neque Daniel Papp contrarium in sua fassione no XII statueret. – Postremo, cum 

etiam Matthaeus Moldovan ordinarius vigil in fassione sua no XIIIo perhibeat aulicos coram 

se dixisse, quod per praefectum dominalem pro vigilibus constituti habeantur, apparet falsissime 

supponi et adstrui, quod, audito adventu Barnutiano Blasium, statim siccarios constituerit 

mandatumque illis dederit, ut Barnutz actorem aggrediatur. 

Nec aliud puncti huius assertum plus veri superiori puncto /40/ in se complecti cernitur, quasi 

vigiles aulici unice ac directe ad capiendum Barnutz per praefectum constituti fuissent, nam primo 

tale generale mandatum, ut quisquis post horam 9am sine lampade incesserit, capiatur atque ad aulam 

deducatur, iam prius extiterat illudque medio dimissae tabulae omnibus oppidanis promulgatum fuit 

adeoque speciali non fuerat opus. – Tum speciale mandatum de Simeone tantum Barnutz praefectus 

in utraque declaratione et Paulus Rusz et Petrus Rezore vigiles in fassionibus suis negent. – Dein 

Nicolaus Typograf in fassione sua tantum generale mandatum se ab iis audivisse unacum Matthaeo 

Moldovan confitetur; qui posteriori no XIII. palam dicit sibi Stephanum Rusz vespere 20ae 

Septembris aperte hoc dixisse: „Hoc habemus mandatum a praefecto, ut quemcunque sine lampade 

invenerimus, illum comprehendamus et ad ipsum deducamus”, cui consentit fassio Ioannis Manuila 

alias Prekup alterius vigilis sub no XIV et XV, prout effective tum etiam voluerunt Nicolaum 

Tipograf et Ioannem Schiller capere, cum sine lampadibus fuerint; denique hoc confirmat etiam 

Basilius Gruitza cantor in sua fassione no XVIo statuens, quod, licet Paulus qua potus in 

popina Ioannis Sofan garrivisset de mandato intercipiendi Barnutz, accepto hoc, tamen mandatum ad 

alium quemcunque extenderit, Ioannes autem Sofan, Martinus Zudor et Markuts Szoányi in fassione 

priori sub I. testantur quidem Paulum nominatim de Barnutio capiendo mandatum coram illis 

memorasse, quod probabilius /41/ sensu Basilii Gruicza summendum esse videtur, cum tamen 

fassiones ipsorum per commissionem hanc sub fide iurata authentificatae fuissent, omnes Paulum 

tunc potum fuisse et qua talem locutum fuisse omnes aequaliter recognoscunt. 

Ita, dum Paulus Rusz dictis quibusdam in popina oppidana certa occasione coram Iosepho 

Schiller, Basilio Szűts et Alexandro Papp praetensive prolatis (vide I.) gravatur, sibi cum sociis a 

praefecto iniunctum fuisse, quam primum Barnutz Blasium rediverit, etiam si infra terram fuerit, 

illum capiant et ad aulam episcopalem deducant, ex haec fassione benevola illorum nihil ad scopum 

erui potest, dum enim praedesignati testes authenticarentur, Iosephus Schiller priorem fassionem 

suam negativam confirmat quidem, addit tamen se iam tardius caeteris ad popinam venisse; Basilius 

Szűts nihil horum propriis auribus audisse statuit; nisi solus Alexander Papp inhaeret priori fassioni, 

ast dicit tunc Paulum tinctum fuisse, ut ex nris XVII et XVIII patet. 

Omnium vero quam falsissimum est nec ullam minimae probabilitatis speciem habet, quod 

dicti vigiles, qua sicarii, ad perimendum actorem cum cuiuscunque demum consilio exmissi fuissent, 

nemo namque sana mente concipere valet, ut quis tot homines tam ineptos, tam palam sine 

secretissima conspiratione ac instructione, ad occidendum aliquem constituant hique mox post horam 

9am vigilantibus omnibus hominibus, in foro publico undique domibus circumdato, quo ordinarii /42/ 

vigiles per totam noctem oberrant, quibuscum aulici homines paulo ante convenerunt et


colloquebantur, actorem occidere voluissent; qui nec ad excitatum clamorem diffugerunt sed ultro 

eundem iam aliis etiam accurentibus comprehendere nisi voluerunt ac, ut ipse in recursu suo puncto 

5to exposuit, palam coram omnibus praesentibus edixerunt se ad capiendum illum et ad carcerem 

eppi deducendum constitutos esse. – Praeterea datum mandatum occidendi omnes negant, imo 

et persecutionem actoris Paulus Rusz et Petrus Rezore coniiciunt, quod bis interrogatus, quisnam sit? 

non responderit, - accedit, quod Paulus, utut qua potus in popina quoque sine luce balbutiverit, nullus 

tamen audivit aliud eum dixisse quam, quod ad intercipiendum ac ad carcerem deducendum missus 

fuerit. – Neque ex eo, quod is elevatum baculum tenebat, intentio occidendi deduci potest, huius enim 

causam reddit Paulus, quod secus Barnutz illum suo spadett confodisset, ni semet in via defendere 

scivisset, ideo ergo etiam ad portam hospitii baculum elevatum tenuit. 

Postremum, quod, dum post casum ad aulam redivissent, eppum interrogarint, quidnam 

ultra agendum ipsis esset et ab hoc responsum accepissent: „Si inepti fuistis executores mandati, iam 

nunc quiescere potestis”, Daniel Papp, Paulus Rusz et Petrus Rezore nris IX, X et XII rotunde 

negant. – Neque sana mente ac recta cum combinatione adiunctorum ullus de eppo vel ominari 

potest. 

b) Quod Ilie Boeriu incola /43/ Nagy Csergediensis ad auditum aliorum hominum retulerit 

Petrum Rezore hominem Verensem in mola penes possessionem Csanád sita coram aliis hoc locutum 

fuisse: „Si me vocaverint, dicam ego, quia miserunt nos, ut occidamus popam illum, sed si me non 

adiurant, ego non dixi”, unde adparet „studio ad me occidendum” missum fuisse Petrum Rezore ex 

aula cum aliis sociis. 

Hic Boeriu sub fide iurata examinatus dicit se in mola Csanadiensi tota vita sua nunquam 

fuisse, igitur cum Petro Rezore non fuisse constitutum, imo nec hoc scire, quisnam hominum idem 

sit?, uti ex fassione no XIX apparet. Idem confirmavit Petrus Rezore sub fide iurata fatens, 

quod ille in vita sua semel tantum in mola Csanadiensi existens, simile quod de occidendo Barnutz 

non sit locutus, imo nec potuerit loqui, nam duo anni hac aestate elapsi sunt, ex quo ille ibi fuit, tum 

autem casus hic secundus Barnutianus nondum evenerat: vide no XX. 

c) Quod eosdem vigiles non vigiles sed siccarios fuisse ab eppo ad occidendum actorem 

ablegatos uberius eluceat e testimonio Danielis servi, qui sub H. testatur, se etiam constitutum fuisse 

cum caeteris sed, cum debilem visum se habere diceret, eppum subrisisse atque dixisse: „Non 

mitatis illum, quia non videt”, unde patet episcopum consilio /44/ ad attentatum influxisse. 

Daniel auriga constitutionem suam simpliciter negat no XII nec ipse Ioannes Csaklany 

recognoscit Danielem dixisse, quisnam illum pro vigile constituere voluerit ac denique confitetur 

fuisse potum Danielem, dum haec locutus fuisset, prout id apparet ex no XXI. 

d) Quod hoc patet etiam e testimonio vigilium oppidanorum Matthaei Moldovan et Ioannis 

Manuila sub I., quos siccarii corrumpere promissoque a praefecto talero, ab eppo autem 14, 15 

fnis in suam partem pertrahere voluerunt. 

Promissum tale aulicos enunciasse nec illi soli, nec dicti vigiles oppidani recognoscunt, tam illi 

quam hi id solum perhibentes, quod saltem generale dictum intervenerit: „Vigilemus, si aliquem 

interceperimus, proemium accipiemus a praefecto” vel quod unus ait: „Vigesimarium accipiemus a 

praefecto”, tantum enim pro singulo capite vigiles solebant obtinere, ut ex no XIII et XIV 

apparet. 

e) Quod Paulus haido coram Ioanne Sofan arendatore, Martino Zudor et Szoanya Markuts sub 

I) confessus sit se post casum illum una cum sociis per eppum (desuper, de susu,) ad quietem 

inviatos fuisse tanquam ineptos mandatorum executores. 

Quod factum attinet, ut reipsa post casum reduces ad aulam per eppum ad quietem 

fuissent inviati, iam superius demonstratum est falsum esse, nam Daniel /45/ Papp, Paulus Rusz et 

Petrus Rezore fide iurata negarunt se eppum vel vidisse vel audivisse. – Quod vero tantum 

sermonem Pauli Rusz concernit, hic sermo fuit in popina ductus et praeterquam quod omnes tres 

testes Paulum tunc potum fuisse recognoscant, insuper Martinus Zudor occasione authenticationis 

haec in specie dicta Pauli una cum illa circumstantia, quod exorto casu statim candela in domo 

praefecti exstincta sit, quae prius ardebat, positive negat; Szoanya Markuts vero seipsum etiam potum 

fuisse recognoscendo se nullius alterius dicti Pauli recordari dicit quam quod Paulus dixerit: 

63

64 


„Barnutium voluimus comprehendere sed fuga amissimus ipsum”, prout ex fassione sub no 

XXII et XXIII. . 

f) Quod Paulus alias coram Ioanne Sofan retulerit se, cum Blasii eppus MagnoVaradinensis 

qua commissarius fuisset, per praefectum plane ad cubilis ipsius portam ductum fuisse, imo et 

praefectum ipsi inculcasse: „Dicas, quod fueris custos ac interogaveris ipsum, quis est? audis, ita 

dicas.” – seu quod in persecutione in foro Barnuczium interogaverit, quisnam sit? 

Praeter quam quod ex fidedigna relatione, commissio haec regia intellexerit Ioannem Sofan 

testem cum tota domo sua erga eppum inimico ferri affectu, propter acceptam ab illo arendam 

iuris nundinalis in oppido Balasfalva prius tentam; hic pravus animus ipsius ex ipsa fassione ipsius 

no XXIV manifeste elucet, solus enim suggesta Paulo quaestione ad fatendum coram se 

contra praefectum instigavit hacque /46/ ratione ad id perduxit, ut dixerit coram illo sibi a praefecto 

promissos fuisse pro percussione Barnutiana duos taleros, non tamen datos, etiam id, quod alias 

negavit aut igitur hajdo Paulus aut provocatus testis, qui hoc puncto nullam fidem meretur. 

g) Quod Nicolaus Ketskés dixerit, quod Michael Grama caupo oppidanus praesentibus Ioanne 

Csaklany et Basilio Bran defuncto Danielem Papp aurigam ex popina exstruserit, quia dixerat se 

etiam missum fuisse ad aggrediendum Barnucz, tum, quod Ioannes Rácz retulerit, Danielem coram se 

certa vice dixisse, quod ipsi praefectum imperialem promiserit, si iverit cum aliis contra Barnutz. 

Sicut hanc relationem suam Ketskés Nicolaus negat no XXVIII, ita extrusionem 

Danielis propter illud dictum fide iurata negat Grama caupo no XXVI; tandem hoc ipsum 

negat Daniel in confrontatione cum Csaklany Ioanne no XII. Ita etiam cum Ioanne Rácz 

confrontatus attributum sibi dictum negat no XXVII. 

Denique h). Quod Nicolaus Monorai, dum fuisset servus apud praefectum, retulerit Nicolao 

Mark professori praefectum omnino promisisse pecuniam iis, qui Barnuczium aggrederentur. 

Quaestionatus auriga non constante eo, ubinam locorum serviat, auditus non est, ut adeo 

Nicolai Mark ceu non immediati testis testimonium sub no XXVIII advolutum pro nudo 

adserto habendum esse videatur et non plus ex hoc et aliis testimoniis inferri posse iudicatur quam 

forte praefectum habuisse intentionem illam, ut, cum nocturni vigiles propter casum Barnuczianum 

conducti et nocturna ambulatio absque lam/47/pade generatim prohibita fuerit, quam tamen legem 

ipse non observavit, solus etiam actor Barnucz caperetur et ad aulam episcopalem deducatur. 

Alii testes ceu non immediati plerumque studiosi haud optime notati hinc inde dispersi, qua 

non idonei et superflui, examinati non sunt, quales forte tres, quatuor universim fuissent. 

Votum 

Combinatis omnibus rei adiunctis, fassionibus et confrontationibus clarum fuit, quod : 1 o . Vigiles 

aulici sine scitu et consensu episcopi constituti. 2 o . Per praefectum cum illo generali mandato, ut omnem 

sine discrimine absque lampade incedentem intercipiant exmissi. 3°. Denique, etiam si speciale 

mandatum quoad Barnutzium obtinuissent, illud de capiendo tantum ipso ac ad aulam eppalem 

deducendo, cum sine lampade ambulaverit, non autem occidendo accipere potuerint, neque mandatum 

tale exequi adlaborantes vigiles aulici dictum Barnucz occidere voluerint intenderintque. 

Cum ergo fatus professor utrumque casum tamquam attentatum necis suae immediate quidem 

hominibus eppalibus, mediate vero ipsi eppo attribueret, consequitur inde enormem 

hanc criminationem et calumniam temerarii huius actoris in sensu sannctissimorum canonum 

gravissima imputatione et animadversione dignam esse. 

Protocol Comisional 

Paragraful 23 

După ce a fost depăşită astfel această neruşinată temă şi chestiune, comisia regală a trecut la 

examinarea şi tratarea celeilalte acuzaţii, mai cumplită decât prima, în legătură cu încercarea de 

ucidere a lui Simion Bărnuţiu, în care examinare numiţii martori au fost audiaţi în acelaşi fel, iar 

depoziţiile lor au fost combinate între ele şi cu spiritul acuzaţiei, după cum urmează:


Având în vedere că au avut loc, în opinia pârâşului, două astfel de încercări de a-l ucide, una în 

noaptea dinspre 5 ianuarie 1843, în care câţiva tâlhari au încercat să spargă fereastra locuinţei lui 

Simion Bărnuţiu şi să smulgă gratiile de fier, iar celălalt în ziua de 21 septembrie 1843, când slugile 

curţii episcopale l-au atacat pe Simion Bărnuţiu pe uliţă, în primul rând comisia regală abordează 

separat primul eveniment, cel din 5 ianuarie, iar pentru a atribui acest atentat episcopului, bănuit prin 

oamenii săi, acelaşi pârâş prezintă următoarele dovezi şi mărturii, anume că: 

a) Ştefan Rusz, pe atunci economul lui Simion Fülep, parohul de Blaj şi totodată protopop şi 

rudă a episcopului, a rostit înaintea Carolinei Szőtz, văduvă aflată în casă, fosta soţie a protopopului 

de Trei Scaune, următoarele vorbe, cum că el este neliniştit şi cu sufletul tulburat pentru că participase 

la ambele atentate. 

Acesta pretinde în mod fals că pe atunci ar fi fost administratorul protopopului Simion Fülep, 

căci deja fusese eliberat din slujbă cu o jumătate de an înainte şi locuia în propria căsuţă de lângă 

biserică. – Ştefan Rusz mărturiseşte sub jurământ că lui îi fusese cunoscut, din ce relataseră alţii, doar 

faptul că nişte oameni, intrând în timpul nopţii cu o bârnă de lemn, o scară şi trei funii în curtea lui 

Bărnuţiu, au încercat să rupă gratiile de fier ale unei ferestre; acelaşi, în calitate de fost administrator, 

a recunoscut de îndată aceste unelte, ca fiind proprietatea protopopului, stăpânul său, negând însă pur 

şi simplu că ar fi spus că el se simte neliniştit în sufletul său pentru că participase la ambele atentate 

şi, confruntat fiind cu Carolina Szőts, a recunoscut chiar că s-a plâns înaintea acesteia, dar nu în 

sensul că ar fi participat efectiv la ambele atentate, ci că ar fi implicat în ambele întâmplări şi a spus 

următoarele vorbe martorei: „Întră amândoao baiuri sum begatu”, adică: „mind a két bajba engemetis 

kevertek” (în amândouă baiurile sunt şi eu băgat), lucru pe care martorul l-a recunoscut, adăugând şi 

faptul că aceea şi-a întemeiat relatarea pe o proastă înţelegere a vorbelor sale, aşa cum acest lucru 

rezultă limpede din mărturia adăugată la numărul respectiv. 

b) Cât despre faptul că studentul Vasile Papp ar fi povestit altui student, pe nume Nicolae 

Guitan, a cărui mărturie este prezentată la litera e), că i-ar fi povestit fratele său Petru Papp, 

administratorul episcopal, cum că protopopul Simion Fülep a venit în seara zilei dinspre 5 ianuarie 

1843 la curtea episcopului şi a cerut de la administrator o slugă de la curte, pentru noaptea aceea, 

poruncindu-i să nu dezvăluie acest lucru nimănui şi nici să nu-i impute slugii faptul că în acea noapte 

nu a fost acasă. 

În primul rând această afirmaţie o respinge chiar protopopul, care neagă întreaga poveste la 

numărul II, iar apoi a făcut să fie lipsită de credibilitate mărturia adusă prin depoziţia contrară, făcută 

sub jurământ, a clericului Vasile Papp, aflată la numărul III şi, în continuare, depoziţiile autentificate 

sub jurământ ale administratorului Petru Papp, aflate la numărul IV. 

c) Cât despre faptul că Marian Turk, administratorul protopopului, a fugit din serviciu imediat 

după acest atentat, a stat ascuns o bucată de vreme şi apoi s-a întors; de asemenea, despre faptul că 

vecinul, care era pastor reformat, văzuse lumânarea arzând toată noaptea în care s-a produs atentatul 

şi oameni umblând în jur, unul dintre ei purtând pe creştet o tocă largă de felul celei pe care 

obişnuieşte s-o poarte vara protopopul, şi că a relatat aceste împrejurări în faţa lui Vasile Kutfalvi, 

dascălul de principii, şi a dascălului de dogmatică Iosif Papp, pe care l-au înghiţit deja apele, şi că, în 

cele din urmă, acelaşi pastor reformat a declarat că a participat şi la ancheta efectuată de vicecomitele 

Ioan Micşa şi de vicejudele nobiliar Szegedi şi i-a spus lui Iosif Papp (care era de aceeaşi părere) că 

această anchetă s-a făcut fără suficientă rigoare. 

Protopopul Simion Fülep neagă că Marian Turk ar fi fost administratorul său, precum şi faptul 

că, după atentat, ar fi fugit şi ar fi stat ascuns, căci era fără slujbă şi stătea doar ca şi chiriaş în conacul 

său, aşa că nici n-a fugit nici nu s-a ascuns; cu ocazia anchetei formale efectuate la începutul lunii 

februarie a fost cercetat în lanţuri la fel ca şi ceilalţi mai puţin suspecţi şi n-au fost scutiţi de acest 

tratament nici studenţii care erau pe atunci în gazdă la protopop; în temeiul mărturiei oficiale a 

anchetatorilor, anexată la litera G., nu s-a descoperit mai mult decât că bârna şi scara erau ale 

protopopului, de altminteri recunoscute de bună voie de către acesta ca fiind ale lui; iar declaraţia 

aceluiaşi pastor reformat anexată la numărul V arată că toate celelalte împrejurări, a căror cunoaştere 

este atribuită pastorului, nu se sprijină pe nici o temelie. 

d) Cât despre faptul că Ioan Nezdravănul, slugă, cu adevărat, a protopopului, i-ar fi povestit lui 

Iacob Papp, slujitorul pârâşului, că şi el a auzit în acea noapte strigătul: „Tulai!”. 

65

66 


Comisia regească prea puţin vede ce dovadă s-ar scoate de aici. 

e) Cât despre faptul că studenţii care se aflau pe atunci în gazdă la protopop, în speţă Mihail 

Niculiţă şi Ananias Gyulafi, erau suspectaţi de ceilalţi studenţi că vor fi văzut ce s-a întâmplat în acea 

noapte la protopop. 

Nu este întru nimic de mirare că Mihail Niculiţă şi Ananias Gyulafi erau suspecţi în ochii 

celorlalţi studenţi, de vreme ce sunt la fel de suspecţi şi în ochii pârâşului Simion Bărnuţiu, căci 

discipolul nu este deasupra magistrului. După ce aceştia au fost cercetaţi de către anchetatorii seculari 

şi au fost prinşi că nu ştiu nimic, sarcina magistrului de filosofie ar fi fost să-i dezveţe pe aceştia de 

părerea strâmbă. 

f) Cât desspre faptul că vecinii au observat fără îndoială cele petrecute în casa protopopului în 

acea noapte şi că mărturiseau toate lucrurile constrânşi de jurământ, în special Lepeduţ, despre care se 

spune că a zăbovit, alături de cei doi fraţi Imandi care locuiau la protopop, până seara târziu la acesta, 

pentru că îi tăiase porcul. 

Este o chemare la depoziţie foarte prost făcută, deoarece Lepeduţ, cu alt nume Dumitru Raica, 

mărturiseşte, sub jurământ, la numărul VI, exact contrariul, cum că el n-a observat nimic din cele 

pomenite mai înainte. 

În fine, litera g). Cât despre faptul că Vasile Raţ canonicul a pronunţat, cu puţin înaintea 

acestui atentat, mai exact la 3 ianuarie 1843, înaintea clericului Vasile Maior următoarele: „Va fi vai 

de el şi este nedemn să trăiască!”, după mărturia de la litera c), el ştia probabil ce urmează să se 

întâmple cu pârâşul. În baza tuturor acestora, este convins că episcopul i-a căutat moartea 

prin oamenii săi şi mai ales prin cooperarea cu Simion Fülep, protopopul şi ruda sa. 

Cu toate că mărturia lui Vasile Maior, pomenitul cleric şi informator al lui Bărnuţiu, pare că 

este dărâmată fie doar şi de mărturia cuprinsă la litera A) a canonicului Vasile Raţ, totuşi, şi dacă 

expunerea clericului Maior este coerentă până la cel mai mic amănunt, niciunul dintre filosofi, ba 

chiar dintre ţărani n-ar putea face o astfel de deducţie logică, de felul celei făcute de Bărnuţiu, de 

vreme ce a izvodit fundamentala bănuială de plănuire a morţii sale bizuindu-se pe interpretarea făcută 

de Raţ unei scrisori nevinovate a episcopului, pentru ca mai apoi să arunce vina acestui atentat pe 

umerii protopopului Fülep, deşi înainte era legat prin prietenie de aceştia şi dorea să ia masa în casa 

protopopului, a cărui suspectare sau chiar participare la crimă nu a putut fi sprijinită nici măcar dacă 

ar interveni în cauză înrudirea la a şasea spiţă între protopop şi episcop. 

La cele pomenite mai înainte se adaugă şi faptul că argumentul pârâşului privind otrăvirea în 

prealabil a câinelui lui Nicolae Tipograf, pentru ca nu cumva să-i dea de gol pe cei care urmau să vină 

dinspre curtea episcopului, precum şi cu privire la scândurile smulse din gardul împrejmuitor, pentru 

a dobândi o cale de acces mai uşoară spre curtea profesorului, este în suficientă măsură şi chiar mai 

mult respins de mărturia autentificată prin jurământ a aceluiaşi Tipograf, mărturie care apare la 

numărul VIII. 

Paragraful 24 

Celălalt atentat care a avut loc, după pretenţia pârâşului Simion Bărnuţiu, împotriva vieţii sale, 

la 21 septembrie 1843. 

Simion Bărnuţiu, prezentând, în declaraţia sa făcută în faţa comisiei regale, puţine 

faţă de ceea ce oferise drept dovezi pentru celălalt complot împotriva vieţii lui, a impus necesitatea ca 

expunerea sa să fie extrasă din recursul făcut către instanţa superioară, expunere pe care comisarul 

anterior o examinase deja pro şi contra, dar respinsese doar mărturiile binevoitoare, care acum 

urmează să fie autentificate, ceea ce a fost adăugat urmând a fi cercetat în continuare. 

Deja, denunţul pârâşului Bărnuţiu constă în următoarele: 

a) De îndată ce episcopul a aflat că Simion Bărnuţiu se întorsese din vacanţă la Blaj, a poruncit 

de îndată cuţitarilor săi să-l atace din nou; aceştia pândeau ascunşi atât în ziua de 20 septembrie 1843 

sub ferestrele locuinţei acestuia, cât şi în ziua de 21 septembrie lângă casa în care acesta servea masa. 

Şi, pe când se întorcea spre casă de la cină, în ziua de 21 septembrie, după ora a noua a serii, 

atacându-l pe uliţă patru cuţitari de la curtea episcopului, deoarece îl observase pe unul dintre ei, 

anume pe Pavel Rusz, slujbaşul domeniului episcopal, pe când se repezea cu o măciucă asupra lui,


scoţând un ţipăt, a chemat lumea în ajutor, însă zisul tâlhar i-a poruncit să tacă şi învârtea într-una 

ghioaga deasupra capului său. Iar Bărnuţiu, apărându-se, a răzbit până la poarta locuinţei lui, cu 

tâlharul Pavel pe urmele lui; acest Pavel ţinea ghioaga aţintită spre creştetul său, însă după ce mai 

întâi a parat lovitura doar cu mâna goală, a doua oară l-a împiedicat pe tâlhar Matei Moldovan, straja 

oficială, care a alergat punând securea lui între tâlhar şi profesor, până când, în cele din urmă, Nicolae 

Tipograf, ieşind afară la auzul ţipătului împreună cu slugile sale, i-a smuls slujbaşului Pavel bastonul 

din mână. – După aceea, adunându-se în grabă şi mai mulţi oameni, ucigaşii, văzând că nu mai pot 

face nimic şi zicând că ei au fost puşi ca străji pentru a-l prinde pe acela şi a-l duce în temniţă pentru 

că umblă fără felinar, au rupt-o la fugă spre curtea episcopală şi l-au întrebat pe episcop, ce anume 

mai au de făcut? Iar episcopul le-a zis: „Dacă nu aţi fost în stare să împliniţi porunca mea, atunci vă 

puteţi duce de acum la culcare.” 

Deoarece au fost aduse de pârâş mărturii, adăugate împreună cu toate celelalte referitoare la 

întâmplare, şi au fost confruntate între ele declaraţiile respinse cu privire la faptul dacă prefectul 

domeniului episcopal Samuilă Vaida recunoaşte, la litera H) că slujbaşul Pavel Rusz, împreună cu 

tovarăşii pe care urma să-i ia cu el, a fost orânduit direct de către el, în calitate de director al poliţiei, 

fără ştirea şi consimţământul episcopului, pentru paza nocturnă în zilele de 20 şi 21 septembrie 1843, 

aşa cum făcuse de mai multe ori şi altă dată, deoarece fusese rugat în mod expres, cu puţin înainte, să 

facă acest lucru, din motivele arătate, de către canonicul Vasile Raţ, lucrul acesta este confirmat prin 

mărturia cuprinsă la litera C), precum şi prin noua sa depoziţie de la litera D), iar Pavel slujbaşul 

episcopal mărturiseşte, în depoziţia sa făcută sub jurământ, că el a fost orânduit pentru strajă doar de 

către prefect şi că episcopul nu a ştiut nimic despre acest lucru, şi, odată cu mărturia lui, consimt 

acelaşi lucru şi mărturiile străjilor de la curtea episcopului, Petru Rezore şi Ştefan Rusz, mărturii care 

sunt de văzut la numerele X şi XI, şi nici Daniel Papp nu afirmă contrariul în mărturia sa de la 

numărul XII, – În cele din urmă, de vreme ce şi Matei Moldovan, paznic oficial, admite, în depoziţia 

sa de la numărul XIII că oamenii de la curtea episcopului au spus în faţa lui cum că ei erau orânduiţi 

de către prefectul domeniului episcopal drept străji, rezultă că ar fi un lucru foarte fals să presupui şi 

să deduci că, după ce s-a auzit de sosirea lui Bărnuţiu la Blaj, el a tocmit de îndată nişte ucigaşi şi le-a 

poruncit să-l atace pe pârâşul Bărnuţiu. 

Nici cealaltă afirmaţie de la acest punct nu pare să cuprindă mai mult adevăr în ea decât 

punctul anterior, cum că paznicii de la curtea episcopului au fost orânduiţi, chipurile, de către prefect 

cu scopul unic şi direct de a-l prinde pe Bărnuţiu, căci, în primul rând, o astfel de poruncă generală, ca 

oricine circulă fără felinar după ora a noua a serii să fie prins şi adus la curtea episcopală existase şi 

mai înainte şi fusese făcută cunoscută printr-o tablă afişată tuturor târgoveţilor şi prin urmare nu mai 

era nevoie de o poruncă specială. – Ca atare, atât prefectul, în ambele sale depoziţii, cât şi străjile 

Pavel Rusz şi Petru Rezore, în mărturiile lor, neagă existenţa unei porunci speciale doar în privinţa 

lui Simion Bărnuţiu. – Apoi, Nicolae Tipograf mărturiseşte, laolaltă cu Matei Moldovan, în depoziţia 

sa, că el a auzit de la paznici doar de porunca generală; acesta, în numărul următor XIII, spune pe faţă 

că, în seara zilei de 20 septembrie, Ştefan Rusz i-a spus deschis: „Avem această poruncă de la 

prefect, ca, pe oricine găsim fără felinar, să-l prindem şi să-l ducem la el”, cu care se potriveşte 

mărturia celuilalt paznic Ioan Manuilă, zis şi Prekup, de la numerele XIV şi XV, după cum chiar au 

vrut să-i prindă pe Nicolae Tipograf şi pe Ioan Schiller, deoarece erau fără felinare; în fine, acest 

lucru îl confirmă şi cantorul Vasile Gruiţă în mărturia sa de la numărul XVI care declară că, deşi 

Pavel, beat fiind, a trăncănit în cârciuma lui Ioan Sofan despre porunca de a-l prinde pe Bărnuţiu, 

chiar dacă s-ar accepta acest lucru, totuşi porunca s-a extins la oricine altcineva, iar Ioan Sofan, 

Martin Zudor şi Markuts Szoányi mărturisesc în depoziţia anterioară de la litera I cum că Pavel amintise 

în faţa lor de porunca nominală de a-l prinde pe Bărnuţiu, lucru care mai degrabă pare că trebuie luat 

în înţelesul dat de Vasile Gruiţă, dar de vreme ce mărturiile lor au fost autentificate de această comisie 

sub jurământ, toţi recunosc la unison că atunci Pavel era beat şi că a vorbit în această stare. 

Astfel, de vreme ce lui Pavel Rusz i se reproşează anumite vorbe rostite într-o anumită ocazie 

în mod închipuit în cârciuma târgului, înaintea lui Iosif Schiller, Vasile Szűts şi Alexandru Papp (vezi 

litera I), anume că lui şi tovarăşilor săi li s-a poruncit de către prefect ca, de îndată ce Bărnuţiu se va fi 

întors la Blaj, chiar de ar fi în fundul pământului, să-l prindă şi să-l aducă la curtea episcopală, din 

67

68 


aceeastă mărturisire binevoitoare a lor nu poate fi scos nimic util ţelului , căci, pe când 

martorii înainte pomeniţi erau autentificaţi, Iosif Schiller confirmă mărturia sa negativă anterioară, dar 

adaugă totuşi că el venise mai târziu la cârciumă decât ceilalţi; Vasile Szűts a declarat că el n-a auzit 

nimic cu propriile lui urechi; doar Alexandru Papp îşi menţine depoziţia anterioară, însă zice că Pavel 

era pilit atunci, cum reiese din numerele XVII şi XVIII. 

Însă dintre toate lucrurile cel mai fals cu putinţă şi care nu are nici cel mai mic aspect de 

probabilitate este faptul că zisele străji, în calitatea lor de ucigaşi, au fost trimişi ca să-l distrugă pe 

pârâş chiar din îndemnul cuiva, căci nimeni care are mintea sănătoasă nu poate să conceapă că cineva 

orânduieşte atâţia oameni atât de nepricepuţi, atât de limpede lipsiţi de orice conspiraţie foarte secretă 

şi de orice instrucţiune, ca să ucidă pe cineva şi că aceştia, imediat după ora a noua a serii, pe când 

erau treji toţi oamenii, în piaţa publică înconjurată de jur împrejur de case şi în care patrulează toată 

noaptea străjile oficiale, cu care oamenii de la curtea episcopală s-au întâlnit cu puţin înainte şi cu 

care au discutat, au vrut să-l ucidă pe pârâş; aceştia nu au fugit nici când pârâşul a ţipat, ci n-au vrut 

decât să-l prindă, chiar dacă deja se aduna lume din toate părţile, şi, după cum însuşi pârâşul a relatat 

în recursul său, la punctul 5, au spus făţiş înaintea tuturor că ei au fost orânduiţi ca să-l prindă pe 

acesta şi să-l ducă la temniţa episcopului. – Pe lângă acestea, toţi neagă că li s-ar fi dat porunca de a 

ucide, iar Pavel Rusz şi Petru Rezore explică chiar şi urmărirea pârâşului, cum că, deşi a fost întrebat 

de două ori cine este, acesta nu a răspuns. – Se mai adaugă şi ceea ce Pavel, băut fiind, a bolborosit în 

cârciumă, fără lumină, însă nimeni nu l-a auzit, totuşi, să fi spus altceva decât că el a fost trimis ca 

să-l prindă şi să-l ducă la temniţă pe pârâş. – Nici nu poate fi dedusă intenţia de a ucide din faptul că 

acesta ţinea bastonul ridicat, căci Pavel arată cauza acestui gest, prin aceea că Bărnuţiu l-ar fi străpuns 

cu umbrela sa, dacă nu ar fi ştiut să se apere în drum, de aceea el ţinea bastonul ridicat chiar şi în 

poarta locuinţei aceluia. 

În fine, cât despre faptul că, pe când, după consumarea faptului, se întorseseră la curtea 

episcopală, l-au întrebat pe episcop ce anume mai trebuie să facă şi că ar fi primit de la acesta 

răspunsul: „Dacă aţi fost proşti executanţi ai poruncii, de acum puteţi să mergeţi la culcare”, Daniel 

Papp, Pavel Rusz şi Petru Rezore îl neagă categoric la numerele IX, X şi XI. – Şi niciunul, dacă are 

mintea sănătoasă şi confruntă corect mărturiile adăugate, nu poate nici măcar să prevestească ceva rău 

pe seama episcopului. 

b) Cât despre faptul că Ilie Boeriu, locuitor din Nagy Cserged, a relatat, auzind de la alţi 

oameni, că Petru Rezore, om din Veren, ar fi spus următoarele în faţa altora, în moara situată pe 

moşia Csanád: „Dacă mă vor cita ca martor, le voi spune că ne-au trimis să-l ucidem pe popa acela, 

dar dacă nu mă pun să jur, nu le-am spus nimic”, de unde, , rezultă că Petru Rezore 

a fost trimis de la curtea episcopală împreună cu ceilalţi tovarăşi „cu dorinţa de a mă ucide”. 

Acest Boeriu, cercetat sub jurământ, zice că el n-a fost în viaţa lui la moara din Csanad, prin 

urmare nu s-a întâlnit cu Petru Rezore, ba chiar el nici nu ştie cine este omul acesta, aşa cum reiese 

din depoziţia de la numărul XIX. Acelaşi lucru îl confirmă şi Petru Rezore, care mărturiseşte sub 

jurământ că el a fost o singură dată în viaţa sa la moara din Csanad şi, la fel, că nu a spus nimic despre 

moartea lui Bărnuţiu, ba chiar că nici nu putea să spună nimic, căci în această vară s-au împlinit doi 

ani de când a fost acolo, însă pe atunci această a doua nenorocire a lui Bărnuţiu nu se petrecuse încă: 

vezi la numărul XX. 

c) Cât despre faptul că din mărturia slugii Daniel ar rezulta cu prisosinţă că aceiaşi oameni de 

la curtea episcopului nu erau străji, ci ucigaşi trimişi de episcop pentru a-l ucide pe pârâş; că acesta 

mărturiseşte la litera H), cum că şi el a fost orânduit împreună cu ceilalţi, însă, pentru că zicea că are 

vederea slabă, episcopul ar fi zâmbit şi ar fi spus: „Nu-l trimiteţi pe acela, pentru că nu vede”, de unde 

rezultă că episcopul ar fi sugerat intenţia atentatului. 

Vizitiul Daniel neagă pur şi simplu, la numărul XII, orânduirea sa şi nici Ioan Csaklany însuşi 

nu recunoaşte că Daniel ar fi zis cine a vrut să-l orânduiască pe el ca strajă şi în cele din urmă 

mărturiseşte că Daniel era beat când a spus aceste lucruri, aşa cum reiese de la numărul XXI. 

d) Cât despre faptul că acest lucru rezultă şi din mărturia, de la litera I), a străjilor târgului 

Matei Moldovan şi Ioan Manuilă, pe care ucigaşii au vrut să-i corupă şi să-i atragă de partea lor cu un 

taler promis de prefect şi cu 14 sau 15 florini promişi de episcop.


Că o astfel de promisiune a fost rostită de oamenii de la curtea episcopală nu recunosc nici 

măcar ei înşişi, nici zisele străji ale târgului, atât aceia, cât şi aceştia admiţând doar faptul că a avut 

loc între ei doar o discuţie generală: „Să veghem, iar dacă vom prinde pe cineva, vom primi o răsplată 

de la prefect”, sau cum a zis unul dintre ei: „Vom primi douăzeci de florini de la prefect”, căci atâta 

primeau de obicei străjile pe cap, după cum rezultă de la numerele XIII şi XIV. 

e) Cât despre faptul că slujbaşul Pavel ar fi mărturisit, la litera I), în faţa lui Ioan Sofan, 

arendaşul, a lui Martin Zudor şi a Szoanya Markuts că el, după acea întâmplare, ar fi fost trimis de 

episcop (deasupra, de susu) la culcare, împreună cu tovarăşii săi, ca nişte incapabili de a împlini 

poruncile. 

Cu privire la faptul dacă într-adevăr, întorcându-se la curte după consumarea evenimentului, ei 

au fost trimişi la culcare de către episcop, s-a demonstrat deja mai sus că nu este adevărat, căci 

Daniel Papp, Pavel Rusz şi Petru Rezore au negat sub jurământ că l-ar fi văzut măcar sau că l-ar fi 

auzit pe episcop. – Iar în ceea ce priveşte doar discursul lui Pavel Rusz, acest discurs a fost ţinut în 

cârciumă şi pe lângă faptul că toşi trei martorii recunosc că atunci Pavel era beat, pe deasupra Martin 

Zudor neagă categoric, cu ocazia autentificării depoziţiei sale, mai ales aceste vorbe ale lui Pavel 

împreună cu faptul că, îndată ce evenimentul s-a consumat, lumânarea care ardea în casa prefectului 

s-a stins; iar Szoanya Markuts, recunoscând că şi el era beat, spune că nu-şi mai aminteşte nici o altă 

vorbă a lui Pavel decât ceea ce a zis acesta: „Am vrut să-l prindem pe Bărnuţiu dar a scăpat fugind”, 

după cum din mărturia de la numerele XXII şi XXIII. 

f) Cât despre faptul că odinioară, pe când se afla la Blaj episcopul de Oradea Mare în calitate 

de comisar, Pavel ar fi relatat lui Ioan Sofan că ar fi fost dus de prefect de-a dreptul la uşa camerei 

comisarului, ba chiar că prefectul i-ar fi poruncit: „Să-i spui că ai fost paznic şi că l-ai întrebat pe 

cine este, mă auzi?, aşa să-i spui!” – sau că în urmărirea din piaţă l-ar fi întrebat pe Bărnuţiu 

cine este. 

Pe lângă ceea ce reiese din această relatare demnă de crezare, comisia regală a înţeles că 

martorul Ioan Sofan este purtat, împreună cu întreaga sa casă, de un sentiment de duşmănie împotriva 

episcopului, datorită primirii de către acesta din urmă a arendei dreptului de târg în Blaj pe care 

înainte o deţinea el; acest cuget strâmb al lui reiese limpede din însăşi depoziţia sa de la numărul 

XXIV, căci el singur, sugerându-i lui Pavel chestiunea, l-a instigat să mărturisească înaintea sa 

împotriva prefectului şi din acest motiv l-a făcut să spună înaintea lui că i-au fost promişi de prefect, 

pentru străpungerea lui Bărnuţiu, doi taleri, care, totuşi, nu i-au fost daţi, chiar şi acest lucru fiind unul 

pe care altă dată l-a negat fie slujbaşul Pavel, fie martorul citat, care în acest punct nu este demn de 

crezare. 

g) Cât despre faptul că Nicolae Ketskés ar fi spus că Mihail Grama, crâşmarul târgului, l-ar fi 

scos cu forţa din cârciumă pe vizitiul Daniel Papp, în prezenţa lui Ioan Csaklany şi a defunctului 

Daniel Bran, pentru că zisese că şi el a fost trimis ca să-l atace pe Bărnuţiu, ca şi despre faptul că Ioan 

Raţ a relatat cum că Daniel ar fi spus cândva, de faţă cu el, că prefectul i-a promis un galben imperial 

dacă va merge cu ceilalţi împotriva lui Bărnuţiu. 

Aşa cum Ketskés Nicolae neagă această relatare a sa la numărul XXVIII, tot aşa neagă sub 

jurământ, la numărul XXVI, crâşmarul Grama aruncarea cu forţa din cârciumă a lui Daniel din cauza 

acelei vorbe; în fine, acest lucru îl neagă şi Daniel în confruntare cu Csaklany Ioan, la numărul 

XXVII. 

În fine, h). Cât despre faptul că Nicolae Monorai, pe când era slugă la prefect, i-ar fi relatat 

profesorului Nicolae Mark că prefectul le-ar fi promis bani tuturor acelora care îl vor ataca pe 

Bărnuţiu. 

De vreme ce, după ce a fost întrebat vizitiul, nu s-a aflat unde anume slujeşte, el nu a mai fost 

audiat ca martor, încât se pare că trebuie socotită ca vorbă goală afirmaţia lui Nicolae Mark, ca 

depoziţie, de la numărul XXVIII, a unui martor indirect, şi se consideră că nu se poate deduce nici din 

mărturia lui, nici din a altora că prefectul ar fi avut intenţia ca, de vreme ce străjile nocturne au fost 

instituite pentru nenorocirea lui Bărnuţiu şi pentru că fusese interzisă tuturor circulaţia fără felinar, 

pentru că Bărnuţiu nu a respectat acea lege, doar părâşul să fie prins şi să fie adus la curtea 

episcopală. 

69

70 


Alţi martori, fiind indirecţi şi, de cele mai multe ori, studenţi care nu aveau referinţe bune, 

risipiţi ici şi colo, ca nepotriviţi şi inutili, n-au mai fost cercetaţi, iar în situaţia aceasta au fost în total 

cam doi sau trei. 

Vot 

După ce au fost combinate între ele toate depoziţiile adăugate, declaraţiile şi confruntările a 

fost limpede că: 1) Străjile de la curtea episcopală au fost instituite fără ştirea şi consimţământul 

episcopului. 2) Ele au fost trimise de către prefect cu porunca generală de a opri, fără deosebire, pe 

oricine circulă fără felinar. 3) În fine, chiar dacă ar fi avut o poruncă specială în privinţa lui Bărnuţiu, 

ea se referea doar la prinderea şi la aducerea lui la curtea episcopală, pentru că a circulat fără felinar, 

însă n-au putut primi ordinul de a-l omorî, iar când străjile de la curtea episcopului se străduiau să 

execute o astfel de poruncă, ele nici nu voiau, nici nu intenţionau să-l ucidă pe zisul Bărnuţiu. 

Prin urmare, de vreme ce numitul profesor a atribuit ambele nenorociri, considerate încercări 

de ucidere a sa, în mod direct oamenilor episcopului şi indirect episcopului, rezultă că această enormă 

incriminare şi calomnie a îndrăzneţului pârâş este demnă de cea mai aspră imputare şi mustrare, în 

spiritul preasfintelor canoane.

Atentatele împotriva lui Simion Bărnuţiu. Între mit şi - Institutul de Istorie

Create successful ePaper yourself

Delete template?

Save as template?