Cateheza-Jean-Danielou - pelerinul ortodox

I. INTRODUCERE
1. Cateheză, kerygmă, omilie:
- Cateheza este transmiterea vie a tezaurului credinţei pentru
noii membri care se alătură Bisericii, constituind astfel un aspect
particular al exercitării autorităţii sacerdotale.
- nu trebui să i se neglijeze importanţa şi să fie considerată ca un
factor dacă nu accesoriu, cel puţin secundar al învăţăturii
Bisericii.
- ea este, în mod efectiv, proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu
şi, ca atare, face parte integrantă din Tradiţie şi reprezintă un
element constitutiv al acesteia.
- cateheza are deci o existenţă proprie clar caracterizată.
- însă înainte de a o descrie, se cuvine să facem distincţia, ceea
ce este de acum acceptat, între kerygmă, pe de o parte, ca
proclamare a Bunei Vestiri a Învierii, şi omilie, pe de altă parte,
ca învăţătura dată în mod curent membrilor comunităţii
creştine.
a. Kerygma:
- Kerygma, înţeleasă în sensul tehnic al termenului, reprezintă
orice proclamare iniţială a Bunei Vestiri.
- Faptele Apostolilor ne furnizează numeroase exemple
referitoare la propovăduirea lui Petru, Ştefan sau Pavel 1 .
- această vestire are drept primă caracteristică aceea de a fi o
proclamare oficială.
- cel ce vorbeşte o face în mod oficial în numele lui Dumnezeu al
cărui purtător de cuvânt este.
- Kerygma se sprijină în plus pe ceea ce priveşte esenţa însăşi a
tainei creştine fără dezvoltări sau amănunte şi, în mod esenţial,
are ca obiect Învierea lui Hristos.
- în sfârşit kerygma este foarte dependentă de mediul în care se
adresează şi de trăsăturile lui specifice pentru a i se adapta.
- într-adevăr, aşteptările sau piedicile diferă în funcţie de
contextele culturale.
- kerigma foloseşte cunoştinţele pe care le are pentru a justifica
ceea ce învaţă.
- astfel o vedem, în Faptele Apostolilor, anunţată foarte diferit
păgânilor şi evreilor.
- evreilor, Petru le arată cum Hristos îndeplineşte făgăduinţele
Vechiului Testament.
- la greci, Pavel se sprijină pe căutarea de Dumnezeu în mod
firesc, inerentă inimii omului.
1 FA 2, 14-39; 3, 12-26; 10, 34-43 (Petru); 7, 5-53 (Ştefan); 13, 16-41; 17, 22-30 (Pavel), etc.
1

- este ceea ce conferă kerigmei un aspect foarte specializat şi
localizat: legată de limbajul unei epoci şi unui mediu, ea
îmbătrâneşte foarte repede.
b. Omilia:
- Omilia, din contră, este învăţătura obişnuită dată comunităţii
de credincioşi.
- ea este mult mai dezvoltată decât kerigma, fără a avea totuşi
caracterul de dezvoltare sistematică a catehezei.
- am putea spune că ea tinde la o aprofundare.
- presupune, în orice caz, ca cei cărora li se adresează să
cunoască conţinutul credinţei lor.
- de altfel, omilia este în strâns raport cu Liturghia, în cadrul
căreia îşi găseşte punctul de plecare în textul Scripturii propriu
zilei.
- ştim că „predicile” constituie o parte foarte importantă a
literaturii creştine vechi: fie că ne gândim la Sfântul Ioan Gură de
Aur, fie la Fericitul Augustin.
- în primele secole, predicarea nu prezenta caracterul anarhic pe
care îl constatăm astăzi.
- omilia asculta de canoane, de forme tot atât de fixe ca şi cele
ale Liturghiei.
- fiecare omilie avea un conţinut determinat şi de la aceste
norme se improviza.
- Omilia este de asemenea mai particular orientată spre
aplicaţiile practice şi morale.
- ea tinde spre o aprofundare duhovnicească şi îşi propune să
descopere ascultătorilor urmările pe care textul Cuvântului le
poate avea, în fiecare zi, în viaţa lor concretă.
c. Cateheza:
- Cateheza se situează cu precizie între aceste două momente
ale anunţării cuvântului lui Dumnezeu care sunt kerigma si
omilia.
- persoanele care primesc cateheza într-adevăr au ascultat deja
kerigma şi se hotărăsc să-şi convertească viaţa la credinţa în
Hristos, însă ele nu cunosc încă această credinţă, trebuie să o
descopere în mod sistematic prin cateheză.
- vor aprofunda mesajul duhovnicesc mai târziu, datorită omiliei,
când vor fi fost integrate comunităţii de credincioşi prin botez şi
euharistie.
2. Cateheza, învăţătura completă şi elementară:
- Cateheza este, mai întâi de toate, un expozeu totodată complet
şi elementar al tainei creştine.
- prin caracterul său complet, ea se distinge de kerigmă.
2

- acum credinţa este trezită şi catehumenul care se pregăteşte
pentru botez trebuie să fie educat despre întregul său conţinut.
- prin caracterul său elementar, cateheza se diferenţiază de
omilie.
- nu ne preocupăm să răspundem la întrebări dificile, nici să ne
întindem la detalii de exegeză.
- Cateheza merge la esenţial, ea dă substanţa însăşi a credinţei,
lăsând deoparte aprofundările duhovniceşti şi speculative.
- acest caracter complet şi elementar apare în acele scheme
vechi ale catehezei, care sunt simbolurile.
- găsim numeroase simboluri în scrierile cele mai vechi, începând
cu cele din Vechiul Testament 2 .
- e bine să amintim aici că la origine fiecare Biserică îşi avea
simbolul ei, în mod esenţial legat de cateheza al cărui program îl
prezenta.
- descoperim aici integritatea păstrării credinţei şi articolele
esenţiale ale acestei păstrări 3 .
- simţim deja consecinţele practice actuale care se degajă din
acest aspect complet şi elementar al catehezei.
- într-adevăr, ar fi absurd să prezentăm credinţa unui
necredincios sub forma simbolului căci ne-am fi ciocnit de prima
etapă, aceea a kerigmei.
- dimpotrivă, a reduce cateheza la kerigmă ar însemna s-o
trădăm.
- prin urmare, se cuvine ca ea să dea o vedere de ansamblu
credinţei creştine.
3. În ceea ce priveşte Botezul:
- al doilea caracter al catehezei este de a fi legată de taina
botezului.
- într-adevăr, numai după ce a ascultat kerigma şi a luat
hotărârea de a deveni creştin, candidatul este catehizat, adică
pe perioada în care el se pregăteşte în mod direct pentru botez.
- până la Liturghie, cateheza apare ca o pregătire pentru botez.
- totuşi, ea nu se situează în mod necesar întotdeauna înainte de
botez.
- ea poate să-l urmeze, aşa cum e cazul pentru copiii botezaţi la
vârstă mică sau, cum este adesea cazul, pentru cateheza
sacramentală care nu este făcută adulţilor decât după aderarea
lor totală la Biserică.
4. O iniţiere creştină integrală:
- a treia caracteristică a catehezei merită o atenţia noastră
deosebită.
2 Vezi studiul lui J. N. Kelly, Early christian Creeds, Londra, 1950.
3 De abia mai târziu simbolul va fi legat de ritualul botezului.
3

- Cateheza este o iniţiere creştină integrală.
- nu am putea insista prea mult asupra acestui aspect de
totalitate care răspunde integrităţii persoanei şi fără de care nu
ar exista credinţă creştină trăită în mod efectiv.
- Cateheza este mai importantă astăzi ca niciodată şi aceasta
întrucât, viaţa creştinului devine o viaţă informată prin credinţa
care-l deosebeşte pe creştin de necreştini.
- în această perspectivă totală, cateheza este totodată o iniţiere
în conţinutul credinţei în viaţa creştină, în rugăciune, în viaţa
sacramentală.
- iniţierea în conţinutul credinţei constă în prezentarea şi
explicarea datului credinţei.
- aceasta va fi baza solidă şi indispensabilă pe care se va putea
ridica fără teamă edificiul vieţii spirituale.
- ca iniţiere în viaţa creştină, Cateheza cuprinde un aspect de
convertire.
- ea se integrează într-un timp de ruptură de la moravurile
păgâne şi de educaţie la moravurile creştine.
- Păresimile sunt, de altfel, un timp de retragere în care
catehumenul este invitat la o viaţă mai penitentă, iar
comunitatea întreagă i se asociază.
- atmosfera de luptă duhovnicească legată de demersul de
convertire, marchează întreaga perioadă de pregătire pentru
botez şi în special pe ccea a pregătirii imediate care coincide în
mod normal cu cea a Postului Mare.
- iniţiere în rugăciune şi în viaţa sacramentală, cateheza prezintă
de asemenea un aspect cultural.
- prin riturile de intrare, exorcisme, binecuvântări, ea aparţine
deja Liturghiei.
- astfel, Cateheza se prezintă ca o pastoraţie completă a intrării
în existenţa creştină prin cunoaşterea misterului credinţei,
iniţierea în moravurile creştine şi ataşarea la comunitatea
bisericească.
5. O Tradiţie statornică:
- ultima caracteristică a catehezei reprezenta pentru tradiţia
creştină ceea ce are ea mai statornic.
- datorită faptului că se bazează pe esenţialul credinţei, pe
substanţa însăşi a tainei creştine, ea nu îmbătrâneşte, ceea ce
permite studiului istoric pe care-l vom prezentarea unui interes
cu totul actual, sesizând în cateheza primelor veacuri valoarea
permanentă şi modelul oricărei cateheze.
- de asemenea, aceasta ne va permite să remarcăm legătura
profundă care există între cateheză şi tradiţie.
- într-adevăr, înainte de toate, credinţa creştină se prezintă în
cateheză sub forma transmiterii orale a depozitului revelat.
4

- există o tradiţie catehetică care duce la învăţătura Sfinţilor
Apostoli şi care nu se confundă cu tradiţia scripturistică.
- însuşi Noul Testament ne furnizează numeroase mărturii:
cateheza este Tradiţie.
6. Existenţa şi dezvoltarea Catehezei:
- Putem să ne întrebăm dacă cateheza, aşa cum am încercat să o
definim, există cu adevărat încă de la începutul Bisericii sau dacă
ea este o proiectare a definiţiilor noastre actuale.
- De fapt, va fi uşor să ne dăm seama, pe parcursul paginilor ce
vor urma, că cateheza este tot atât de veche ca şi Biserica. Îi
simţim prezenţa în însuşi interiorul Noului Testament şi în cele
mai vechi forme ale simbolului de credinţă. Îi percepem
conţinutul în literatura creştină veche.
- Cunoştinţa pe care o avem despre cateheză este din ce în ce
mai directă şi uşor obiectivă pe măsură ce înaintăm în timp şi pe
măsură ce ea devine mai conştientă şi mai explicită în viaţa
Bisericii.
- La început, nu găsim decât un număr mic de date directe şi
imediate despre cateheză şi pregătirea pentru botez.
- Recunoaşterea elementelor catehetice în Noul Testament
rămâne o lucrare delicată căci aceste scrieri depăşesc din plin
cateheza în sensul strict definit mai sus.
- Fără îndoială aceste scrieri există totuşi. Pe de altă parte,
comparaţia cu ce găsim în comunităţile evreieşti ale timpului -în
special în Qumran- şi cu ceea ce va fi mai târziu iniţierea creştină
permite să ne gândim că pregătirea pentru botez şi cateheza
trebuie să fi existat la o dată foarte veche.
- Pentru evrei, problemele erau un pic asemănătoare ca cele pe
care şi le puneau primii creştini. Astfel, când un păgân se
convertea, trebuia să primească botezul de curăţire înainte de
circumcizie, iar botezul însuşi era pregătit printr-o cateheză. În
vremea lui Hristos, Esenienii credeau că e necesar un demers
special şi nou pentru a fi mântuit şi pentru a intra în comunitatea
ultimelor veacuri. Astfel se întâmplă cu Sf. Ioan Botezătorul şi
botezul său de pocăinţă.
- Deci nu e de mirare să găsim urme ale unei tradiţii catehetice
încă de la începuturile Bisericii. Conţinutul său creştin va fi,
bineînţeles, diferit de acela al catehezei iudaice. Dar vom vedea
că o parte a acesteia din urmă a trecut câteodată în cateheza
creştină, mai precis în cateheza morală a „celor două căi”.
- Tradiţia catehetică devine deja mult mai clară în scrierile vechi
precum „Didahia”, „Epistola lui Barnaba”, „Prima Apologie” a lui
Iustin. El este acela care ne aduce la cunoştinţă că:
- „Cei care sunt convinşi şi socotesc adevărate adevărurile
vestite şi care promit să trăiască în acest fel sunt învăţaţi să se
5

oage şi să se cucerească Domnului, ţinând post pentru iertarea
păcatelor lor, iar noi postim şi ne rugăm împreună cu dânşii.” 4
- Cu cât înaintăm în timp, cu atât cateheza devine mai explicită,
iar pregătirea pentru botez se organizează mai mult. Trecând
prin Irineu, Tertulian, Ipolit al Romei, ajungem aşadar la acea
epocă de aur a catehezei care este secolul IV. Legată de un
număr considerabil de botezuri ale adulţilor pe care le cunoaşte
această epocă, cateheza atinge acum o dezvoltare excepţională
şi de neegalat în viaţa Bisericii. Formele care se fixează acum
sunt cele care încă guvernează catehumenatul nostru actual.
Cele mai mari spirite ale timpului se interesează de ele pentru că
este vorba de episcopi şi preoţi. Ei se numesc Chiril al
Ierusalimului, Ambrozie al Milanului, Ioan Gură de Aur, Teodor de
Mopsueste, Augustin. Aceştia ne lasă un ansamblu de
documente care sunt capodopere în genul lor şi ne ajută să
percepem importanţa funcţiei catehetice în viaţa Bisericii.
7. Structura Catehezei:
- Aşa cum am spus, caracteristica principală a catehezei este de
a fi o pastoraţie completă, o iniţiere integrală la existenţa
creştină. De aici reiese o structură complexă şi vie care va
informa demersul acestui studiu istoric aşa cum ea informa
practica Bisericii primare şi îşi propune s-o informeze pe a
noastră. Această structură se caracterizează printr-o dezvoltare
în timp, în mai multe etape conducând până la botez, pe de o
parte; iar pe de altă parte, prin existenţa concomitentă a mai
multor modalităţi a iniţierii creştine.
Astfel, pe lângă organizarea în etape, putem, în oarecare
măsură, să delimităm trei mari aspecte ale catehezei pe care le
vom califica drept dogmatic, moral şi sacramental, la fel cum
vom spune că pregătirea pentru botez este totodată doctrinară,
spirituală şi rituală. Înţelegem prin cateheză dogmatică acea
cateheză care expune şi tinde să facă înţeles conţinutul de
credinţă; prin cateheză morală, acea cateheză care caută să
educe la catehumen moravurile cu adevărat creştine; prin
cateheză sacramentală sau mistagogică, acea cateheză care îl
introduce pe noul credincios în toate dimensiunile sacramentului:
de asemenea, ea are loc cel mai adesea după botez şi
euharistie.
Distincţia acestor aspecte diferite ale catehezei, foarte clar
perceptibilă în secolul al IV-lea, este mai mult sau mai puţin clară
în textele arhaice şi a fortiori în Noul Testament.
În aceste texte, mai vechi, cateheza dogmatică se găseşte
redusă la acele scheme care sunt simbolurile; din contră,
4 Iustin, „Prima Apologie”, 61, 2.
6

cateheza morală tinde să ocupe tot locul. Invers, cateheza
morală nu mai există ca atare în secolul al IV-lea, ci se găseşte
mai degrabă suprapusă peste cateheza dogmatică a cărei
prelungire practică este. Cât despre cateheza sacramentală o
găsim amestecată cu alte elemente catehetice atunci când e
vorba de texte vechi sau în mod clar specifice când e vorba de
cateheze mai târzii. Acolo, ca peste tot, constatăm procesul de
dezvoltare şi de sistematizare din ce în ce mai clare ale
catehezei.
În acest studiu istoric vom distinge structura, conţinutul şi
metoda catehezei. Mai multe părţi de mari dimensiuni vor fi
consacrate diferitelor aspecte: morale, dogmatice, sacramentale
ale conţinutului catehezei. Le vom preceda cu un studiu al
structurii şi vom termina oprindu-ne la metoda catehetică. În
interiorul fiecărei părţi, ne-am străduit să redăm totodată
dezvoltarea cronologică spre o cateheză din ce în ce mai
elaborată şi analiza „conturată” a diferitelor elemente care o
compun. Scopul urmărit aici este, atât cât este posibil, de a ne
pune în contact direct cu experienţa Bisericii primelor secole, în
aşa fel încât să descoperim tot ceea ce această experienţă are
actual şi în ce măsură ea poate să clarifice opera noastră
catehetică de astăzi. De asemenea, scopul este şi de a furniza,
printr-o prezentare mai sintetică, elemente direct utilizabile de
către catehistul secolului XX.
7

1. Izvoare:
II. SECŢIUNEA I: GENERALITĂŢI
Pentru a ne informa despre structura şi conţinutul catehezei
din primele veacuri ale Bisericii, trei mari categorii de texte se
oferă studiului nostru: scrierile Noului Testament, literatura
creştină veche, marile documente catehetice ale secolelor III şi
IV. Toate aceste texte, am spus-o, devin din ce în ce mai clar
specializate în cateheză pe măsură ce creşte numărul adulţilor
care se pregătesc pentru botez şi pe baza cărora se structurează
organizarea catehumenatului.
În Noul Testament nu putem să detectăm decât câteva date
destul de sumare ale catehezei. Scrierile arhaice pe care le
cunoaştem, fără a fi propriu-zis cateheze, au adesea o funcţie
catehetică manifestă. Dar trebuie să-l aşteptăm pe Sf. Irineu, la
sfârşitul secolului al II-lea, pentru a întâlni prima prezentare
sistematică a unei învăţături catehetice. Începutul secolului al IIIlea
ne oferă acest text major despre organizarea
catehumenatului care este „Tradiţia Apostolică” a lui Ipolit al
Romei, aşteptând să ni se ofere înflorirea din belşug a
catehezelor secolului al IV-lea, cu un subiect foarte determinat,
cu o rânduială temeinic stabilită.
Această evoluţie a catehezei în viaţa Bisericii este extrem de
importantă. Într-adevăr este vorba de o dezvoltare coerentă,
printr-o explicitare progresivă a unui conţinut vechi implicit
8

prezent încă de la începutul Bisericii. Există în tradiţia catehetică
o continuitate care îi pune bazele şi care îi face dovada în
oarecare măsură. Pe măsură ce se dezvoltă, ea se consolidează
sub ochii noştri şi îi percepem mai bine originalitatea proprie. De
altfel , iată de ce marile opere catehetice ale secolului al IV-lea
sunt atât de preţioase. Ele constituie un fel de desăvârşire în
elaborarea catehezei în care noi citim clar ceea ce este ea, în
structura şi în conţinutul său. În schimb, şi pentru însuşi motivul
acestei continuităţi în dezvoltare, suntem îndreptăţiţi să
disttingem în textele anterioare elementele constitutive ale
tradiţiei catehetice.
2. Noul Testament:
Aşa este Noul Testament. Funcţionează fără să spună că
Evangheliile nu coincid cu definiţia care a fost dată catehezei.
Evangheliile o depăşesc cu mult. Dar găsim aici elemente care
manifestă o structură catehetică.
Faptele Apostolilor constituie documentul cel mai interesant
cu privire la acest subiect. Ele ne descoperă practica apostolilor
cu privire la iniţierea creştină. Totuşi trebuie să remarcăm că nu
se vede, la nivelul Faptelor, diferenţa între kerigmă şi cateheză
şi nu putem trage de aici decât puţine concluzii.
De asemenea, putem să discernem elemente ale conţinutului
catehezei în Epistole, în special ale lui Pavel şi ale lui Petru.
Diferitele aspecte, morale, dogmatice şi sacramentale, se găsesc
deja. Iar urmele din Testimonia, culegere de citate din Vechiul
Testament pe care vom avea ocazia să le întâlnim în multe alte
texte ulterioare, atestă deja existenţa unei cateheze biblice.
3. Cateheza creştină primară:
Trebuie să înţelegem prin cateheză creştină arhaică cele mai
vechi elemente de cateheză în afara Noului Testament. Cele mai
multe sunt contemporane cu Evangheliile, ceea ce le conferă un
interes particular. Ele sunt totuşi grupate aparte pentru a le
diferenţia de cărţile canonice. Majoritatea lucrărilor din această
epocă sunt opere compozite. Nu ne aflăm aici în prezenţa unei
literaturi catehetice cu adevărat ale Bisericii.
4. Didahia:
9

Didahia sau Doctrina Apostolilor este o scriere tipic
iudeo-creştină. 5 După interpretarea lui Audet 6 , ar trebui să citim
„apostoli” cu „a” mic sau misionari. Atunci ne-am afla în
prezenţa unui „manual al misionarului”. În orice caz este o
lucrare esenţialmente catehetică. Ea cuprinde trei părţi. Prima
este cateheză morală care se dezvoltă pe tema celor două căi,
calea vieţii şi calea morţii. 7 A doua este un ritual al tainelor 8 . A
treia tratează comportamentul faţă de „profeţi” şi se termină
tratând despre o perspectivă eshatologică 9 . Acest text ne
informează pe scurt, dar de o manieră admirabilă, despre viaţa
comunităţii primare. Pentru noi are acest avantaj particular de a
ne arăta cum se înscrie cateheza în acea epocă într-o tradiţie
iudaică, pe punctul de a-i împrumuta direct anumite elemente,
aşa cum e cazul pentru doctrina celor două căi care structurează
întru totul prima parte.
5. Epistola lui Barnaba:
Epistola lui Barnaba 10 nu aparţine ucenicului cu acest nume,
iar această atribuire eronată ne arată de care influenţă
geografică se leagă, adică posibil cu Siria, sectorul de
evanghelizare a lui Barnaba. Putem s-o datăm la începutul
secolului al II-lea. Ea cuprinde două părţi. Prima este o cateheză
sacramentală bazată pe împlinirea profeţiilor. Această primă
parte cuprinde de asemenea o critică a respectării iudaice 11 . A
doua parte este o cateheză morală paralelă cu cea a Didahiei,
construită pe aceeaşi schemă fundamentală a celor două căi 12 .
Autorul se adresează cu siguranţă celor botezaţi. El însuşi
subliniază totuşi că învăţătura lui este elementară fiind totodată
completă, ceea ce constituie definiţia însăşi a catehezei 13 .
Aducerea în discuţie a respectărilor legilor iudaice dovedeşte, de
altfel, că ea se adresează creştinilor de origine iudaică.
Interesul particular din Epistola lui Barnaba este de a ne da
un exemplu surprinzător de folosire a Vechiului Testament în
cateheză şi o dovadă de existenţă a culegerilor din Testimonia.
De altfel este remarcabil în Epistolă, ca şi în Didahia, că
cuvintele lui Hristos redate nu apar ca venind din Evangheliile
scrise, ci din tradiţia orală. Aceasta nu înseamnă că Evangheliile
55 Traducerea integrală în „Naissance des Lettres Chrétiennes”, col. Lettres Chrétiennes, Edition de Paris, 1957,
pp. 111-112.
6 J. P. Audet,” La Didachè, Instruction des Apôtres” ; Etudes bibliques, Gabalda, 1958.
7 Did., 1-6.
8 Did., 7-10.
9 Did., 11-16.
10 Traducerea integrală în „Naissance des Lettres Chrétiennes, col. Lettres Chrétiennes”, Edition de Paris, 1957, pp
69-109.
11 Barnaba, 1-16.
12 Barnaba, 17-21.
13 Barnaba, 17-21.
10

scrise nu au fost cunoscute de autorii noştri, ci trebuie văzută
aici dovada că învăţătura lui Hristos era transmisă totodată în
scris şi prin tradiţie catehetică.
6. Epistola celor 11 Apostoli:
Epistola celor 11 Apostoli ne este păstrată în limba coptă şi
în armeană. Este o scriere a secolului al II-lea care se compune
de fapt din trei lucrări diferite (aproximativ anii 140-170). Prima
este un „Testament” al Domnului. Ea prezintă discuţiile lui Iisus
cu apostolii săi în perioada dintre Înviere şi Înălţare. Într-adevăr,
cu referire la cele 40 de zile întâlnim adesea lucrări vechi
creştine care situează anumite învăţături ale lui Hristos. Hristos
întăreşte credinţa Apostolilor în vederea fondării Bisericii 14 . A
doua parte a este o cateheză dogmatică a treia, o apocalipsă,
o descriere a vieţii viitoare. Aceasta foloseşte forme literare ale
epocii. Ea ne înrădăcinează în comunitatea iudeo-creştină şi
regăsim trupul comun al tradiţiei catehetice de atunci.
7. Scrieri pseudo-clementine:
Scrierile pseudo-clementine (Recunoaşteri şi Omilii) ne
prezintă, într-un fel de roman mare, călătoriile şi pretinsele
predici ale Sf. Petru. Caracterul lor imaginar nu lasă totuşi să ne
ofere mărturii interesante despre pregătirea pentru botez şi
cateheză. Dacă redactarea lor definitivă apare la sfârşitul
secolului al IV-lea, aceste mărturii folosesc documente iudeocreştine
care ne duc în secolul al II-lea.
• SFÂRŞITUL SECOLULUI AL II-LEA ŞI SECOLUL
AL III-LEA
1. Irineu (cca. 115-203):
Aici ne interesează „Demonstrarea Predicării Apostolice” a lui
Irineu 15 . Apropierile cu Adversus Hoereses descoperă că doctrina
celor două lucrări este din toate punctele de vedere
asemănătoare. Autenticitatea Demonstraţiei este atestată de
Eusebiu al Cezareei: „în plus, scrierile lui Irineu care au fost
pomenite şi scrisorile, ne prezintă iarăşi o carte foarte scurtă şi
în întregime folositoare împotriva grecilor întitulată: Despre
ştiinţă, o alta dedicată unui frate pe nume Marcian: „pentru
demonstrarea predicării apostolice” 16 , etc. Această lucrare părea
14 Importanţa acestei învăţături înaintea Înălţării incită câţiva exegeţi să lege la această perioadă anumite elemente
ale Evangheliei situate actualmente înaintea Patimilor.
15 Source Chretienne, Nr. 62, trad. E.M. Froidevaux, 1959.
16 Istoria bisericească, 5,20 şi 26.
11

definitiv pierdută când o traducerea armeană a fost descoperită
în 1904. Prologul Demonstraţiei indică obiectul lucrării: a-i
prezenta lui Marcian „pe scurt, predicarea adevărului” şi de a-i
oferi în acelaşi timp „dovezile dogmelor dumnezeieşti” 17 . Prima
parte este o prezentare a credinţei sub formă istorică prin
reluarea marilor etape ale istoriei mântuirii 18 . A doua parte este
demonstraţia propriu-zisă: pentru toate tainele importante ale lui
Hristos, autorul raportează textele Vechiului Testament care
constituie anunţarea acestora 19 .
Demonstraţia este primul expozeu creştin pe care-l avem despre
o prezentare catehetică a Istoriei Mântuirii care va deveni
esenţială în cateheza ulterioară.
2. Tertulian (cca. 160-220):
În jurul anilor 205-206, deci posibil în perioada catolică a
vieţii sale, Tertulian a scris „Tratat despre Botez” 20 care ne
informează în mod special despre cateheza sacramentală. Este
un tratat al cărui obiect imediat este acela de a apăra Taina
Botezului împotriva celor care-l atacau, în mod particular un
anume Quintilla, din secta gnostică a Cainiţilor care mărturisea
că orice materie este rea şi că apa botezului este bună de
aruncat. „De Baptismo” este primul expozeu de ansamblu
despre Taina Botezului şi care va servi ca model pentru lucrările
ulterioare. Tertulian expune aici doctrina catolică a botezului,
necesitate, efectele, riturile, figurile sale. Interesul foarte
particular al acestui tratat este de a ne da un exemplu manifest
de interpretare a figurilor botezului din Vechiul Testament şi Noul
Testament, aşa cum vom găsi în ntreaga tradiţie catehetică.
3. Sfântul Ciprian (cca. 210-258):
Am făcut deja de mai multe ori aluzie la existenţa
Testimoniei, culegere de citate din Vechiul Testament care
trebuia să slujească ca sursă comună catehezei 21 . Sf. Ciprian nea
furnizat unul din martorii esenţiali cu ale sale „Testimonia ad
Quirinum” (249 –250), ansamblu de citate ale Vechiului
Testament, clasate după planul însuşi al catehezei: prima parte
este consacrată catehezei dogmatice; a doua, bogată, dar
greoaie, catehezei morale. Găsim aceleaşi texte din Vechiul
Testament şi grupate în acelaşi fel, ca şi în prima epistolă a lui
Petru, „Epistola lui Barnaba”, „Demonstraţia lui Irineu”. Dealtfel,
culegeri de acest gen se pare că au existat deja la evrei.
17 Demonstraţia, 1-8.
18 Dem, 9-24.
19 Dem,. 43-97.
20 Traducerea integrală în M. Le Bapteme, col. Lettre chretienne, nr. 5, Gerasset, 1962, pp. 31-54.
21 Dem., 43-97.
12

4. Clement al Alexandriei († înainte de 215):
Suntem la începutul secolului al III-lea care marchează o
turnură în toate domeniile vieţii Bisericii. Creştinii încetează de a
mai trăi în grupuleţe şi invadează societatea. Problema rămâne
atunci de a şti ce vor păstra din moravurile acestei societăţţi sau
ce vor trebui să respingă, cum vor trăi ca şi creştini în viaţa lor
familială, economică, politică. La acastă problemă se străduieşte
să răspundă „Pedagogul” lui Clement al Alexandriei 22 .găsim aici
cea ce trebuia să fie conţinutul catehezei morale la acea vreme.
Toate amănuntele concrete ale vieţi cotidiene sunt confruntate
cu mesajul evanghelic, în perspective foarte actuale secolului
XX, chiar dacă ele nu sunt aplicabile la literă.
5. Origen (cca. 185-253/254):
Origen este primul catehet pe care-l cunoaştem în mod
precis. Eusebiu al Cezareei ne-a povestit cum s-a întâmplat 23 .
„Nu se mai găsea nimeni în Alexandria pentru a
catehiza… La 18 ani, el (Origen fu trimis la şcoala catehezei…
Când văzu discipolii venind la el în număr atât de mare, cum era
singurul, socoti nepotrivită învăţătura ştiinţelor gramaticale cu
lucrul care are ca scop oferirea cunoştinţelor dumnezeieşti şi,
fără zăbavă, se rupse de prima. De acum înainte viaţa sa va fi
consacrată exclusiv studiului Scripturii şi formării catehumenilor,
ceea ce, în acea vreme de persecuţii, era foarte periculos 24 .”
Opera sa este cam dezordonată, şi mai ales „Contra
Celsum”- unde găsim sclipiri despre structura catehezei şi
organizarea catehumenatului.
• SECOLUL AL IV-LEA
Cateheza adulţilor este, în secolul IV, unul din elementele
cele mai importante din viaţa comunităţilor creştine. Numărul
acestor adulţi este cu atât mai mare cu cât se pierduse obiceiul
de boteza copii de familie creştină. Se făceau catehumeni -este
cazul Fer. Augustin- şi se întârzia apoi primirea botezului.
Cateheza revenea la acea vreme episcopilor, atât în Occident cât
şi în Orient. Marii episcopi de atunci ne-au lăsat cateheze care
sunt adevărate capodopere.
1. Chiril al Ierusalimului (313/315-387):
Cele 18 „Cateheze” ale Sf. Chiril al Ierusalimului pe care le
deţinem au fost rostite de el în timpului Postului Mare şi a
22 Sources Chretiennes, nr. 70 şi 108, intr. I. Marrou.
23 Istoria Bisericească, 2,3.
24 Istoria Bisericească, 3,3-7.
13

Săptămânii Pascale din 348 25 . Ele constituie o serie completă de
cateheze de iniţiere. O „Procateheză” le precede, jurământ de
introducere care a trebuit să fie rostit în prima duminică din post.
Urmează apoi 18 cateheze prebaptismale din care ultimele 13
sunt comentarii ale simbolului de credinţă. La aceste cateheze
sunt adăugate 5 cateheze postbaptismale sau mistagogice: două
despre botez, una despre mirungere, două despre euharistie.
Atribuirea acestor cateheze mistagogice Sf. Chiril este
contestată. Dar ele rămân, ca atare, un monument capital al
secolului IV.
2. Teodor de Mopsuestia (428):
Cele 16 „Omilii Catehetice” 26 ale lui Teodor de Mopsueste ne
conduc în Antiohia. Credem că au fost rostite în 392. nu le
deţinem decât într-o traducere siriacă a cărei descoperire este
recentă. Primele zece „Omilii” sunt comentarii ale Simbolului,
destul de analoge cu cele ale Sf. Chiril al Ierusalimului. Sunt
urmate de o omilie desore Tatăl Nostru, apoi de cinci omilii
mistagogice: două despre botez, una despre mirungere, două
despre euharistie. Ele par a fi fost rostite înainte de primirea
tainelor.
3. Sfântul Ioan Gură de Aur (354-407):
Cele „Opt Cateheze” baptismale ale Sf. Ioan Gură de Aur au
fost descoperite foarte recent (1955) într-un manuscris din
Muntele Athos 27 de către A. Wenger. Ele cuprind tei omilii
prebaptismale şi cinci omilii postbaptismale predicate neofiţilor
în timpul Săptămânii Paştilor. Acestea din urmă constituie
aspectul original al operei catehetice a Sf. Ioan Gură de Aur. În
loc să fie o explicare a tainelor, este un tratat de morală creştină
despre viaţa duhului după epistolele Sf. Pavel. Se pare că pot fi
situate în jurul anilor 390.
4. Proclus al Constantinopolului († 446):
Părintele J. Leroy a editat în 1967 pentru prima dată o
mistagogie baptismală a lui Proclus, episcop de Constantinopol
în prima jumătate a veacului al V-lea 28 . Ea se apropie de „Omiliile
„ baptismale ale Sf. Ioan Gură de Aur. Textul conţine indicaţii
peţioase despre iniţierea creştină: lepădarea de satana şi lipirea
de Hristos, formulă de lepădare de satana, descrierea
candidatului în momentul lepădării într-o atitudine de rugător
smerit îmbrăcat într-o singură tunică, cu mâinile ridicate spre
25 Traducerea integrală, J. Bouvet. Col. Les Ecrits des saints, Soleil Levant, Namur, 1962.
26 Text şi traducere R. Tonneau, Studi e Testi 145, Cita del Vaticano, 1949.
27 Sources Chretiennes, nr. 50, 1957, trad. A. Wenger.
28 „L homiletique de Proclus de Constantinople”, Studi e testi, 247, pp 184-194.
14

cer, cu picioarele goale şi aşezat pe un covor de păr. Procls ne dă
pentru constantinolpol ceea ce este pentru Ierusalim Chiril,
pentru Antiohia Sf. Ioan Gură de Aur, pentru Milano Ambrozie,
pentru Africa Augustin.
5. Sfântul Ambrozie (339-397):
Cu „De Mysteriis” a Sf. Ambrozie, avem un document
occiental (390- 391) 29 . Este vorba de cateheze mistagogice
anloge celor Sf. Chiril, rostite ca atare în timpul săptămânii
Paştilor. „De Mysteriis” prezintă legături strânse cu o altă lucrare,
„De Sacramentis”.
După studiile cele mai admise, credem că „de Sacramentis”
sunt făcute după notiţele luate cu ocazia catehezelor rostite,
după obiceiulintern al Bisericii din Milano. Ceea ce explică un stil
mai neglijent şi o materie mai completă decât în „de Mysteriis”.
Aceasta are, din potrivă, un caracter mai literar. A fost compus
spre publicare; iată de ce anumite date ale „de Sacramentis”
sunt omise: legea tainei inerzicea destăinuirea păgânilor
cuvintele botezului, ale consacrării sau „Tatăl Nostru”, de
exemplu, care se găsesc toate în „de Sacramentis”. Interesul
particular al acestor două tratate este de a ne da o explicaţie a
tainelor în funcţie de o tipologie biblică.
6. Rufin de Aquileea:
„Tratatul despre Simbol” al lui Rufin tratează o temă strict
catehetică. El reprezintă tradiţia romană faţă de africani şi
milanezi 30 .
7. Niceta de Remesiana:
Nicetas, episcop de Remesiana în Dacia la sfârşitul secolului
al IV-lea, publicase, după afirmaţia lui Ghenadie (Gennade) 31 , o
„Instructio ad Competentes”. A. E. BURN a publicat fragmente şi,
mai recent, Klaus GAMBER s-a străduit s-o reconstituie după
fragmentele publicate de Burn şi din fragmente mai noi. Prima
încercae a lui Gamber n-a fost prea fericită, aşa cum am arătat 32 .
Dar a revenit de atunci asupra aceste chestiuni de o manieră
mult mai convingătoare. Interesul lucrării „Instructio” este că ea
a fost la vremea ei singura cateheză completă latină pe care o
avem.
Rezumatul lui Ghenadie ne permite să vedem cui corespondea
tratatul. Cartea I coerspunde Procatehezei şi Omiliilor primelor
29 Sources Chretiennes, nr. 25, trad. dom Botte, 1950.
30 P. L., 21, 335-386.
31 Vir. III, 22.
32 Erasmus, 19 (1967), 147-151.
15

trei duminici din Postul Mare ale lui Chiril al Ierusalimului. Cartea
a II-a se pare că reprezintă învăţătura despre Dumnezeu
Creatorul şi Providenţă care constituie explicarea primei părţi a
Simbolului de credinţă, începând cu a patra duminică din Post.
Cartea a III-a se referă la Fiu şi la Sf. Duh. Cartea a IV-a,
împotriva horoscoapelor, este greu de situat. Cartea a V-a
corespunde omiliilor Săptămânii Mari. Cartea a VI-a catehezelor
mistagogice de după Paşti 33 .
8. Fericitul Augustin:
Deţinem câteva jurăminte ale lui Augustin privitoare la
pegătirea pentru botez, în mod particular pentru „tradiţia
simbolului” care avea loc a patra duminică din post în Occident,
şi pentru „predarea simbolului”, în duminica Floriilor 34 .
9. Quodvultdeus:
Episcopul african Qvuodvulteus are o suită de jurăminte
despre Simbol raportate la prezentarea sa pentru
„competentes” 35 .
10. Jurnalul Egeriei:
„Jurnalul Egeriei” 36 este un document fundamental pentru
studiul cadrului catehezei. Această femeie care întreprinde în
Ţara Sfântă o călătorie lungă de mai mulţi ani descrie surorilor
sale, printre altele, toate ceremoniile Paştilor şi Săptămânii Mari
la Ierusalim în secolului IV şi ne furnizează astfel informaţii
preţioase şi complete despre toate împrejurările pregătirii pentru
botez.
11. Scrierile metodologice:
Câteva texte au fost grupate o parte pentru că ne
informează mai mult despre organizerea catehumenatului,
structura şi metoda catehetică decât despre conţinutul propriuzis
al catehezei. Este vorba în mod esenţial de „Tradiţia
Apostolică” a lui Ipolit al Romei şi de „Catechizandis Rudibus” a
Fer. Augustin. „discursul Catehetic al Sf. Grigorie de Nissa a fost
adăugat pentru că el oferă un bun exemplu de adaptare
pedagogică pentru un auditoriu determinat.
12. Ipolit († 235):
33 Die Autorschaft von De Sacramentis, Regensburg, 1967.
34 P. L., 40, 627-636.
35 P. L., 40, 637-668.
36 Sources Chretiennes, nr. 21, 1948, trad. Petre.
16

„Tradiţia Apostolică 37 a lui Ipolit al Romei este un fel de ritual
sau de regulament bisericesc despre hirotonisirea episcopilor,
difertele ordini din Biserică, iniţierea catehumenilor, respectarea
legilor creştine (euharistie, post, ore derugăciune zilnică). Două
întrebări se pun cu privire la această operă: care este originalul?
Cine este autorul? Deţinem patru recenzii paralele, trimiţând la o
sursă comună, care permit să ne facem o idee destul de exactă
despre original. Lucrarea este fără îndoială din secolul al III-lea,
probabil spre anii 215-220. este prezentată ca „tradiţia lui Ipolit”.
Este vorba de un preot al Bisericii din Roma.se ştie că el se
opunea cu violenţă papei Calist căruia îi reproşa „moliciunea”.
„Tradiţia” prezintă urme de rigorism. Dar pentru atâta lucru nu
putem să considerăm ca plauzibilă teza 38 conform căreia lucrarea
ar fi manifestul unui „integrist” care ar protesta împotriva
inovărilor liturgice ale unui papă „progresist”. Totul ne permite să
credem, din contră, că „Tradiţia ne informează bine despre starea
liturghiei şi disciplina romană la începutul secolului al III-lea 39 . Ea
are pentru noi interesul de ane descrie de o manieră precisă
organizarea catehumenatului, într-o vreme când este înfloritor şi
puternic structurat 40 .
13. Fericitul Augustin (354-430):
Cu „Catechizandis Rudibus” a Fer. Augustin deţinem un
document capital din punct de vedere al metodei catehetice şi al
unei minunate actualităţi atât prin stil cât şi prin preocupările
care îl inspiră 41 . În Cartagina, diaconul Deogratias însărcinat cu
cateheze este descurajat. I se pare că sarcina îl depăşeşte şi că
este neineresat de auditorii săi. De asemenea îi scrie lui Augustin
pentru a-i cere sfatul. Acesta îi răspunde printr-o analiză a
diverselor cauze de eşec în cateheză şi printr-o prezentare a
spirualităţii catehetului. Este un tratat mic, admirabil spre folosul
catehismelor secolului al IV-lea, precum şi astăzi. El are avantajul
că priveşte începutul catehumenatului, adică faza de pregătire
îndepărtată pentru botez; toate celelalte lucrări cunoscute
privesc catehumenul în pregătirea imediată pentru botez. „ De
Catechizandis” ne oferă în plus un foarte important model de
cateheză sub forma istoriei mântuirii.
14. Grigorie de Nyssa († 394):
37 Sources Chretiennes, nr. 11, 1946, trad. dom Botte.
38 HANSSENS, La liturgie dHippolyte, Roma, 1959.
39 Cf. Sources Chretiennes, intr. Botte, pp 8-9 şi Dom Capelle, L introduction du Catehumenat a Rome, R. T. A. M.
, aprilie 1933, p 129.
40 Tradiţia Apostolică, 16-21.
41 Oeuvres de St. Augustin, 11, trad. G. Combes et J. Farges, Desclee de Browwer, 1949.
17

„Discursul Catehetic” al lui Grigorie de Nisa traduce intenţia
manifestă de a adapta cateheza unui mediu clar specificat 42 . E
vorba aici de intelectuali marcaţi de neoplatonism. Grigorie se
situează dintr-o dată în modul lor de a gândi şi de a raţiona şi
foloseşte propriile lor argumente pentru a demonstra adevărurile
de credinţă, pentru a elucida anumite dificultăţi foarte
particulare, pentru a pune accentul pe puncte foarte importante
pentru ei, etc. Prin aceasta ne dă un foarte interesant exemplu
de adaptare pastorală.
1. Preliminarii:
III. SECŢIUNEA II: STRUCTURA
CATEHEZEI
Fără îndoială am putea înţelege expresia de structură a
catehezei în mai multe feluri diferite. O socotim aici aşa cum se
distinge ea din conţinutul doctrinal pe care-l vom studia aparte
în cele ce urmează în această carte. N-ar trebui să minimalizăm
pentru atâta lucru importanţa acestei structuri reducând-o la un
simplu cadru în care s-ar înscrie conţinutul doctrinal. Într-adevăr
nimic poate nu exprimă mai bine caracterul de iniţiere integrală
la viaţa creştină care este cateheza ca şi structură care o susţine
şi o exprimă. Şi am risca să nu înţelegem nimic păstrând
distanţa reală a conţinutului catehezei dacă n-am şti la ce
exigenţă el răspunde şi în ce mişcare se înscrie.
Oricare ar fi domeniul în care ea este percepută, orice
structură este modul organic ale cărui elemente sunt asociate
între ele în interiorul unui întreg. Această definiţie se aplică
foarte bine catehezei a cărei structură se găseşte trasată de
dimensiunile temporale, sociale, spirituale care constituie
demersul de convertire. Mai întâi demersul temporal: pregătirea
pentru botez se desfăşoară în mod necesar în timp, din etapă în
etapă, după dinamismul oricărei vieţi şi a oricărei creşteri. Îl
percepem deja, deşi într-un mod global şi implicit, în Noul
Testament. În termenii epocii care ne interesează, ne va fi posibil
să distingem o pregătire îndepărtată pentru botez; apoi
catehumenatul propriu zis, în sfârşit pregătirea imediată, ea
însăşi marcată de un ritm precis. Este un prim aspect al structurii
42 Col. Hemmer- Lejav, trad. Meridier, 19.
18

catehezei. Dar cel care se pregăteşte astfel pentru botez nu este
un individ izolat. El trăieşte într-o comunitate cu care el este
solidar şi este o comunitate - Biserica- care se pregăteşte să-l
primească în sânul ei, după ce l-a însoţit de-a lungul întregului
său drum. Există o întreagă dimensiune socială a catehezei,
aceea însăşi a creştinismului, vom vedea cum se exprimă ea întrun
mod vizibil şi din ce în ce mai instituţională pe măsură ce
înaintăm în secole.
În sfârşit, pregătirea pentru botez este pentru catehumen o
aventură duhovnicească în care întreaga sa fiinţă este angajată.
Va trebui să cunoască conţinutul credinţei sale în istoria
mântuirii, iar cateheza va deveni dogmatică. Însă va trebui s-o
întrupeze efectiv şi zilnic în toate dimensiunile vieţii sale
omeneşti, iar cateheze va deveni morală. Când va fi avut acces
la izvorul de viaţă al tainelor se vor manifesta toate bogăţiile
într-o cateheză sacramentală. Toate aceste aspecte dezvăluie
dimensiunile noi ale catehezei. Încă mai rămâne de perceput o
altă profunzime căci nu se intră în această nouă viaţă numai prin
cunoaştere, ci de asemenea şi mai ales prin experienţa care este
fundamental convertire, luptă împotriva Satanei pentru a se lipi
de Hristos. Iată de ce cateheza ia de asemenea un caracter ritual
de-a lungul întregului demers pentru botez, în timpul căruia
Biserica îşi pune toate puterile de rugăciune şi acţiune în folosul
celui care mizează pe lupta între Hristos şi Satana.
Structura catehezei este conjugarea a tuturor acestor
elemente care constituie demersul pentru botez. Se pare că
putem aduna mănunchiul a două mari orientări simple. Prima, în
întindere, se exprimă în mod esenţial în etape succesive. A doua,
în adâncime, adună simultan diferitele aspecte pe care noi le-am
prezentat, în fiecare moment al catehezei. Ne vom sluji de
aceste două orientări pentru a ghida descrierea noastră spre
structura catehezei. Vom începe prin a urmări derularea
catehumenatului luând ca fir conducător „Tradiţia Apostolică” a
lui Ipolit al Romei, îmbogăţită cu toate mărturiile pe care ni le
oferă secolul al IV-lea. Vom încerca apoi să arătăm complexitatea
catehezei pentru fiecare dintre aceste etape. Dar tocmai pentru
că structura este unitară, vom sfârşi prin a menţine cele două
orientări, aşa cum sunt ele asociate efectiv în mod particular
frapant în apropierea ultimă a botezului.
Această unitate trebuie să aibă puterea să ne avertizeze
împotriva unei ispite destul de actuale despre o concepţie prea
formalistă a catehumenatului. Într-adevăr am risca să
confundăm structura profundă şi organizarea instituţională.
Organizarea catehumenatului nu este un scop, ci un instrument.
Ea este întotdeauna legată de demersul fundamental de
19

convertire la Hristos pe care o exprimă şi o susţine. Pericolul nu
pare a fi iluzoriu, acela de a vrea să curgă prea mult progresul
credinţei în mecanismul de acum bine rodat al unui catehumenat
„instituţional”. Sigur, etapele acestui progres vor fi fără îndoială
fundamental aceleaşi, şi aici adăugăm structura noastră. Dar
durata lor, modalităţile lor exterioare vor putea varia. Există o
libertate a Sfântului Duh pe care instituţia nu trebuie să o
împiedice; mărturiile Noului Testament ne-o reamintesc. Vom fi
câteodată determinaţi să scurtăm catehumenatul dacă
solicitantul are pregătirea cuvenită: credinţă adâncă, convertire
anterioară, cunoaştere. De asemenea, câteodată e nevoie să se
prelungească catehumenatul. Trebuie păstrată flexibilitatea
instituţiei şi să nu uităm că întâlnim în istoria Bisericii autorităţi
pentru toate părerile.
În Noul Testament cerem mai întâi să ni se dea elementele
discernământului. Ne vom opri mai întâi ca să dezvăluim
mărturiile revelatoare ale unei structuri ale catehezei, confirmată
de altfel prin multe documente arhaice necanonice.
1. Noul Testment şi cateheza creştină primară:
Citind Faptele Apostolilor, se pare că botezul a fost acordat
cu o repeziciune extraordinară. În ziua Cincizecimii aproape trei
mii de oameni au fost botezaţi 43 . Deci nu există nici o cateheză
înaintea botezului. Ştim că ea exista la prozeliţii evrei. Oare să
credem că intervenţia puternică a Sfântului Duh a îndemnat pe
primii creştini să se lipsească de o pregătire pentru botez? Întradevăr,
mânaţi de Duhul Sfânt, Filip şi Petru au botezat pe
eunucul reginei Etiopiei 44 şi pe sutaşul Cornelius 45 . După o
arătare a lui Hristos Însuşi, Pavel a fost şi el admis pentru botez.
Pentru toţi, aceasta a fost într-un răstimp extrem de scurt. Totuşi
dacă privim mai de aproape aceste povestiri despre convertire,
găsim prescurtată prezentarea tuturor etapelor pregătirii pentru
botez.
Prima dintre aceste etape a fost, în trei cazuri care ne
interesează, în realitate foarte lungă. Este cea a întregii credinţe
iudaice trăite înainte cu fidelitate. Înaltul funcţionar din Caudace
(?) „se întorcea să se închine la Ierusalim” şi citea Scriptura.
Sutaşul Corneliu era „drept şi temător de Dumnezeu, împărţind
pomeni şi rugându-se lui Dumnezeu fără încetare”; cât despre
Pavel, zelul său pentru credinţa iudaică mergea până la
persecuţia „Căii” celei Noi a Bisericii. Nu putem spune deci că
botezul le-a fost acordat în pofida oricărei pregătiri prealabile.
43 F. A.2, 41.
44 F.A.8, 26-40.
45 F.A:10, 1-11.
20

Dimpotrivă,credinţa lor iudaică le este fără îndoială cel mai bun
catehumenat. „Eunucul nu stătea degeaba, remarcă Tertulian.
Nu o dorinţă neaşteptată îl împinge să ceară botezul, ci el
mersese la Templu ca să se roage şi se străduia să citescă Sf.
Scriptură. Astfel trebuie să-l fi găsit Apostolul trimis de
Dumnezeu dintr-o dată” 46 .
3. Existenţa şi obiectul catehezei:
Adevărat, o a doua etapă rămâne scurtă şi pregăteşte direct
pentru botez. Ea presupune totuşi o învăţătură adevărată. De
altfel aceasta nu este niciodată desmnată într-un fel soecial şi, la
nivelul Faptelor, ese imposibil să distingem kerigma şi cateheza.
Le găsim urma în expresia solemnă a Sf. Luca: „Deschizând
gura”, aplicată atât de bine atât lui Filip cât şi lui Petru, iar Pavel
ne spune el însuşi că, timp de trei zile care-l despart de viziunea
din Damasc de botezul său, primeşte „tradiţia Apostolilor”.
Intervenţia directă a Sf. Duh n-a fost suficientă. E necesar ca
credinţa să-i fie anunţată: „Înţelegi ce citeşti?, întreabă Filip pe
eunuc –şi cum oare aş putea, răspunde el, dacă nimeni nu-mi
arată?”. „Iată-ne deci pe toţi aici adunaţi în faţa lui Dumnezeu
pentru a înţelege tot ce ţi-a fost scris de mai înainte de către
Domnul”, spune Corneliu lui Petru după care a fost trimis să fie
căutat. Atunci cei doi Apostoli le vor „vesti pe Iisus Hristos”.
Acesta este cu precizie obiectul exact al catehezei. Acestor evrei
nu le lipseşte decât să creadă că Hristos împlineşte proorocirile.
„Despre Acesta mărturisesc toţi proorocii, că tot cel ce crede
în El va primi iertarea păcatelor, prin Numele Lui” 47 .
Aceasta e deja foarte important pentru noi căci e specific
catehezei. Vechiul Testament conţine deja substanţa credinţei.
Noul Testament ne-o arată împlinită în evenimentul lui Iisus
Hristos. Când lipirea credinţei este raportată la aceste
eveniment, atunci botezul poate fi dat.
4. Garantul:
Totuşi, tradiţia posterioară ne învaţă că pentru a asigura
botezul e nevoie ca cineva să se pună chezaş înaintea Bisericii la
dispoziţiile celui care le cere. Va fi comunitatea creştină
repezentată în persoana naşului. Or, în aceste povestiri ale
Faptelor, naşul nu lipseşte: Sf Duh intervenind înainte, in timpul
şi după convertire, dacă nu este, aşa cum este cazul Sf. Pavel,
Hristos Însuşi. „Poate oare cineva să oprească apa, ca să ni fie
botezaţi aceştia care au primit Duhul Sfânt ca şi noi?” 48 . astfel
46 Tertulian, De Baptismo, !8, 2.
47 F. A. 10, 43.
48 F. A. 10, 47- vezi Michel Dujarier, op. cit. pp. 121-148.
21

Petru recunoaşte chezăşia supremă a Duhului. Nu există negarea
garanţiilor în mod obişnuit primite, ci depăşire.:” Voi ştiţi că nu
se cuvine unui bărbat iudeu să se unească sau să se apropie de
cel de alt neam, dar mie Dumnezeu mi-a arătat să nu numesc pe
nici unul spurcat sau nespurcat” 49 . Urmarea povestirii ne arată că
Petru va avea, dimpotrivă multe greutăţi pentru a convinge
comunitatea din Ierusalim despre intervenţia reală a Duhului
Sfânt; ceea ce ne dovedeşte că ea se simţea responsabilă de
admiterea noilor creştini.
5. Postul:
Povestirea convertirii Sf. Pavel are pentru noi interesul
particular de a ne arăta pregătirea pentru botez prin post:
„ Rămase trei zile orb, fără să mănânce şi să bea” . Întâlnim deja
aici ceea ce va fi una din componentele esenţiale ale
catehumenatului atât cât să ne informeze desper structura
anului liturgic, de vreme ce postul Paştelui nu este decât postul
pregătitor pentru primirea botezului. Sensul acestui post nu este
înainte de toate ascetic. În iudaismul vremii, pare echivalentul
exorcismului şi îmbracă deci o valoare rituală. Ese expresia luptei
duhovniceşti 50 : pregătirea pentru botez este un timp de încercare
în care demonul încearcă să-l păstreze în puterea lui pe cel care-i
pe cale să-i scape. Aceasta pune foarte bine în lumină
adevăratul caracter al convertirii prealabile, văzute nu numai sub
aspectul său moral, ci în referinţa sa la istoria mântuirii ca
activitate a lui Hristos.
Mărturiile scrierilor necanonice a perioadei creştine arhaice
confirmă existenţa unui timp de pregătire pentru botez consacrat
învăţăturii, postului şi rugăciunii.
Pentru botez, faceţi în felul următor: După ce aţi învăţat tot
ce e mai înainte, botezaţi… Cel care botează, cel botezat şi alte
persoane dacă pot să postească înainte de botez. Cel puţin celui
botezat să i se dea să postească o zi sau două înainte 51 . Cel care
vrea să fie botezat să se apropie de Zaheu… să i se dea numele
său, să audă învăţătura şi după ce-a postit, va fi botezat 52 .
Un alt pasaj al aceleiaşi culegeri apocrife ne vorbeşte de o
femeie „care cere să fie botezată imediat… Petru cere in post de
cel puţin o zi”, este un nou exemplu al pregătirii pentru botez,
căci există un semn manifest de credinţă, dar un timp minim se
impune.
49 F.A. 10-28.
50 Cf. Matei 17,21. există demoni, etc.
51 Didahia, 7.
52 Reconnaissances Clementines, 3,67. Observăm aici menţiunea înscrierii numelui care va deveni în secolul IV un
angajament solemn.
22

6. Etapele catehezei:
Când acest timp era mai lung, putem oare să credem că,
încă de la origini, cateheza însăşi era structurată în etape
succesive? Un pasaj din „Epistola către Evrei” pune problema:
„ Aveţi iarăşi trebuinţă ca cineva să vă înveţe cele dintâi
începuturi ale cuvintelor lui Dumnezeu şi aţi ajuns să aveţi
nevoie de lapte, nu cu hrană tare” 53 .
Este primul text unde se întâlneşte distincţia între învăţătura
religioasă elementară şi o învăţătură mai dezvoltată. Conţinutul
despre cea ar fi această învăţătură elementară este enumerată
curând după aceea. El constă în renunţarea la păcat, credinţa în
Dumnezeu , botezuri, învierea morţilor şi judecata de apoi. Or,
toate acestea sunt rezumatul credinţei iudaice. După Kosmala 54 ,
autorul epistolei se adresează iudeilor, iudaismul ar fi acela care
ar constitui învăţătura elementară. Învăţătura superioară ar fi
atunci recunoaşterea lui Iisus Hristos. N-ar fi vorba deci atât de
nivelurile din interiorul unei aceleiaşi formaţiuni, ci mai degrabă
de etape succesive, în număr de trei: păgânii care nu cred în
ceea ce numim învăţătura elementară; creştinii care cred în Iisus
Hristos… Opoziţia pe care o face aici Sf. Pavel ar fi deci o opoziţie
între credinţa elementară în Dumnezeu şi această împlinire care
constituie credinţa în Hristos.
E greu să diseci dezbaterea, iar exegeţii nu sunt de acord
asupra interpretării textului. Totuşi trebuie să remarcăm că
opoziţia între pruncii care beau lapte şi adulţii cae mănâncă
carne revine de mai multe ori la Sf. Pavel cu un sens tehnic. Se
pare că, încă de la origini, se distingeau două categorii de
credincioşi: pruncii (nepioi: cei care vorbesc) care primesc
adevărurile elementare şi esenţiale pe deo parte; adulţii pe de
altă parte. Acelaşi cuvânt nepios (sau infans) este folosit de Sf.
Petru adresându-se neofiţilor: „Ca nişte prunci de curând născuţi,
să doriţi laptele cel duhovnicesc şi neprefăcut, ca prin el să
creşteţi spre mântuire” 55 .
„Pruncul” ar fi deci cel care este încă în stadiul catehetic,
înainte sau după botez căci în cazul pe care tocmai l-am citat 56 ,
învăţătura dată ese o învăţătură post-baptismală cae ne oferă
prima urmă a unei cateheze sacramentale date, aşa cum va în
general în continuare, după botez 57 .
7. Etapele catehumenatului:
53 Evrei 5,12; 6,1.
54 Hebraer, Essener, Christen, Leyden, 1957, pp 30-38.
55 1 Petru 2,2.
56 Cf. P. Boismard, art. cit.
57 Uzajul liturgic, păstrat până astăzi, de a citi acest pasaj duminica după Paşti (Quasimodo) confirmă această teză
şi situează această lectură în momentul însuşi pentru care ea este concepută.
23

Este semnificativ că primul text elaborat despre
catehumenat apare la începutul secolului al III-ea. Abordăm
atunci o etapă importantă a dezvoltării creştine. Bioserica
constituie e acum înainte un popor mare şi diferit a cărui viaţă se
organizează în toate domeniile. Catehumenatul ocupă un loc de
prim plan. Existenţa sa este atestată de Tertulian 58 şi de Origen
care a fost el însuşi un mare catehet. „Tradiţia Apostolică” a lui
Ipolit al Romei ne dă o descriere amăninţită 59 . Putem spune că
încă de la acest început de secol III, structura pregătirii pentru
botez este fixată în formele esenţiale. Secolul al IV-lea, fecund în
opere catehetice de mare anvergură, nu va face decât să
conducă la deplina lor înflorire. Bogăţia izvoarelor pe care le
deţinem ne permite să le cunoaştem foarte precis şi complet: din
Orient, cu Chiril al Ierusalimului, Teodor de Mopsueste, Ioan Gură
de Aur şi jurnalul Eteriei; din Occident, cu Ambrozie şi Augustin,
toţi mărturisesc că, peste tot, la Ierusalim, la Milano, În Antiohia,
în Cartagina, organizarea catehumenatului este aceeaşi în
structura sa generală. Nu găsim decât variaţiuni de amănunt pe
care putem să nu-l băgăm în seamă, iar formele care se fixează
atunci sun încă acelea care guvernează catehumenatul nostru de
azi.
Încă din secolul III, catehumenii constituie în Biserică un
ordin cu sens strict, supus la un timp de probă în care
aptitudinea fiecăruia de a duce o viaţă creştină este studiată şi
în care valoarea credinţei sale este examinată. Distingem două
stadii inaugurate fiecare de n examen: stadiul pregătirii
depărtate pentru botez, acela al „catechoumenoi” în Orient sau
„audientes” în Occident; stadiul pregătirii imediate, acela al
„photizomenoi” în Orient sau „electi” în Occident. După botezul
lor, noi creştini vor avea încă de perfecţionat iniţierea lor în
cursul celui de-al treilea stadiu, mai scurt, de vreme ce se
limitează la săptămâna Paştilor, dar foarte important. În timpul
acestor câteva zile, catehezele mistagogice vor dezvălui
neofiţilor întregul sens al tainei pe care tocmai au primit-o.
Suntem deci în prezenţa acestor trei mari etape ale demersului
care conduce catehumenul până la înflorirea vieţii creştine. O
altă etapă, totuşi, le precede în general. Este aceea în care
păgânii se informează asupra vieţii creştine a cărei recunoaştere
oficială au auzit-o sau pe care o văd trăită la alţii. Stim co venea
în număr mae la cuvântările lui Origen. Occidentul latin le
numeşte „accedentes”, iar Fer. Augustin „rudens”.
8. Primul examen:
58 De Baptismo, 20, 1.
59 Tadiţia, 16-21.
24

Când erau hotărâţi să se pregătească pentru botez, trebuiau
să se prezinte la „doctori”, adică la cateheţii însărcinaţi cu
supunerea la un examen în numele Bisericii. Găsim în „Tradiţia
Apostolică” un fel e inventar de puncte în care consta acest
examen şi o descriere amănunţită a desfăşurării lui. Când se
prezintă „doctorilor”, „noul venit” nu este singur. Este însoţit de
„cei care-l aduc”, adică de cei pe care îi vom numi mai târziu
naşi, care „vor da mărturie în legătură cu el” de-a lungul
interogatoriului.
„Pentru a se asigura mai bine de dispoziţiile candidatului,
spune Fer. Augustin, un mijloc foarte util este de a se interesa în
anturajul catehumenului asupra dispoziţiilor interioare şi asupra
motivelor care.l determină să se întoarcă spre religie „ 60
funcţia năşitului nu este deci atestată aici ca existând într-un
mod instituţional. Ea marchează puternic dimensiunea ecclezială
şi comunitară a demersului viitorului catehumen: prin naşi se
prezintă comunităţi creştine candidaţii; prin doctori ea verifică
dacă este în interesul întregului trup să admită pe cei care se
prezintă.
„Noii veniţi care se prezintă pentru a asculta cuvântul să fie
mai întâi aduşi doctorilor înainte ca poporul să sosească. Să fie
întrebaţi motivul pentru care ei caută credinţa. Cei care îi aduc
să dea mărturie în legătură cu ei ca să se ştie dacă sunt capabili
să asculte. Să s examineze de asemenea modul lor de viaţă” 61 .
Examenul se bazează deci mai întâi pe motivele care-l
preocupă pe candidat. Istoria trecută a Bisericii dovedeşte că
prea mult abuz, prea multe interese nu numai necurate, ci şi
false au trebuit să intervină la multe persoane nu demult. Se
cuvine să se verifice dacă într-adevăr ei „caută credinţa”, dacă
sunt apţi „să audă cuvântul”. Mai ales aici naşii vor da mărturie
pentru candidatul lor ca să se ştie „dacă este capabil să asculte”.
„Într-adevăr, în cazul în care ne dorim creştinismul ca unic
mijloc de a plăcea celor de la care aşteptăm oarecare avantaj
sau să evităm oarecare neplăcere pentru că altfel ne temem de
anumite defavoruri sau anumite ostilităţi, nu vrem să fim
creştini, nu vrem să simulăm. Credinţa nu este un conformism
exterior, este o adeziune interioară!” 62
Dar, precizează Fer. Augustin, pedagogul:
„Adesea mila dumnezeiască va face din catehism
instrumentul său; ca urmare a unei întreţineri care-l va fi
emoţionat, omul nostru va vrea să devină ceea ce decisese să
60 De Catechizandis Rudibus, 9.
61 Tradiţia Apostolică, 16.
62 De Catechizandis, Rudibus, 9.
25

simuleze. Şi atunci va începe să o dorească când va împlini
primul său adevărat demers” 63 .
După ce s-a verificat intenţia noului venit, ne oprim la
condiţiile sale actuale de viaţă. Examenul Bisericii -adesea sever-
este atunci îndrumat de dorinţa de a se asigura că aceste
condiţii vor deveni efectiv practicabile în viaţa creştină, fără
compromisuri cu moravurile păgâne sau imorale practicate.
Candidatul este sclav sau liber? Sclavul unui credincios sau
al unui păgân? Dacă este sclav se va veghea ca înţelegerea cu
stăpânul său să garanteze practicarea vieţii creştine. Este
căsătorit sau nu? În orice caz să trăiască după rânduielile
căsătoriei sau celibatului creştin. Totuşi sunt cazuri în care se
consemnează o concesie poligamiei: „Ţiitoarea unui bărbat a
cărui sclavă este, dacă i-a crescut copiii şi dacă îi este
credincioasă să fie îngăduită; dacă nu să fie îndepărtată”, dar
”Un bărbat care are o ţiitoare să înceteze a avea şi să se
căsătorească legal. Dacă refuză, să fie îndepărtat”. Tradiţia
Apostolică propune apoi o listă amănunţită (însă neexhaustivă) a
meseriilor compatibile sau nu cu credinţa creştină. Trebuie
eliminate profesiunile imorale:
„Să se facă o anchetă asupra meseriilor şi profesiunilor a
celor pe care îi aducem pentru învăţare. Dacă cineva ţine sau
întreţine o casă de prostituate, să înceteze sau să fie
îndepărtat.”
Sunt înlăturate de asemenea profesiunile care ar presupune
o concesiune păgânismului mitologic:
„Dacă cineva este sculptor sau pictor, să fie învăţat să nu
facă idoli. Dacă nu vrea să înceteze să fie alungat. Dacă cineva
este actor, să încetezesau să fie alungat.”
Din „de Spectaculis” de Tertulian cunoaştem motivul acestei
intransigenţe împotriva actorilor. Într-adevăr reprezentările
teatrale intrau în viaţa oficială a cetăţii şi presupuneau acte din
cultul păgân.
„Dacă cineva învaţă copiii ştiinţe profane, e de preferat să
înceteze, dar dacă n-are altă meserie să i se permită.”
A se învăţa despre Homer sau Virgil însemna practic să se
înveţe iarăşi mitologia păgână.
„Dacă cineva este preot al idolilor sau paznic al idolilor, să
înceteze sau să fie înlăturat. Soldatului care slujeşte pe lângă un
guvernator, să i se spună să nu ucidă (etc.)”
63 Ibid. , cf. de asemenea Chiril al Ierusalimului, Procateheze, 5: „Se întâmplă de asemenea să fim aduşi de un
motiv străin(…). Accept momeala acestei undiţe şi te întâmpin adus fără îndoială de un motiv fără caloare, menit
totuşi bunei nădejdi a mântuirii”.
26

„Dacă am trecut cu vederea ceva, luaţi voi înşivă hotărârea
cuvenită, căci toţi avem Duhul lui Dumnezeu” 64
Fără îndoială vom fi uimiţi de intransigenţa pe care o
manifestă acest text faţă de anumite meserii. Într-adevăr el se
situează într-o epocă în care creştinismul este preocupat să se
distingă la maximum prin moravurile sale de păgânismul
înconjurător. Nimeni nu ştie cu adevărat dacă exigenţele lui Ipolit
au fost vreodată respectate la literă. Poate aici merită într-o
oarecare măsură calificativul de „integrist” care i se atribuie.
Fără îndoială el ocupă poziţia extremă a unei tendinţe rigoriste şi
ne amintim că i se reproşa Papei Calist de a fi laxist relaxând
disciplina Bisericii. Aceasta s-a dezvoltat considerabil numeric.
Creştinii vor aparţine din ce în ce mai multor categorii ale
societăţii. De aici rezultă împrejurări noi care cer adaptări la
disciplina începuturilor Bisericii. Mişcarea începută de Calist nu
va face decât să se dezvolte. În secolul al IV-lea, Imperiul
devenea oficial creştin, credincioşii sunt liberi să ocupe toate
însărcinările societăţii. Totuşi, dincolo de idealismul lui Ipolit în
privinţa anumitor puncte, trebuie să reţinem preocuparea de
durată, care presupune examenul de intrare în catehumenat, de
a se asigura că catehumenul va putea efectiv să trăiască
credinţa în care este educat. Nimeni nu arată mai bine că
cateheza este o iniţiere integrală şi nu numai un conţinut de
cunoştinţe intelectuale.
Dacă sinceritatea dispoziţiilor sale este recunoscută,
candidatul este introdus în catehumenatul propriu-zis. În Africa,
această introducere presupunea signatio pe frunte, punerea
mâinilor şi sarea. 65 Aceşti noi catehumeni sunt numiţi
catechoumenoi în Orient, audientes în Occident. Acum ese
pentru ei timpul pregătirii îndepărtate pentru botez. Cât timp va
dura?
9. Durata catehumenatului:
„Catehumenul să fie educat timp de trei ani”, spune Ipolit. 66
Acest timp poate părea foarte lung, mai ales dacă ne amintim
rapiditaea cu care se dădea botezul în vremea apostolică. Dar ne
aflăm în secolul al III-lea. Persecuţiile încă recente au dus la
constatarea prea numeroaselor defecte printre credincioşi şi
necesitatea de a se impune pentru a se proba mai serios
credinţa candidaţilor la botez.
64 Tradiţia, 2.
65 În familiile creştine, această primă iniţiere era câteodată asigurată de părinţi, iar copilul era considerat
catehumen. Aşa a fost însuşi Fer. Augustin.
66 Tradiţia, 17.
27

De altfel trebuie să remarcăm că intrarea în timpul
catehumenatului marca deja o foarte puternică apartenenţă la
Biserică, aşa cum mărturiseşteparticiparea catehumenilor la
liturghia Cuvântului. Sigur e vorba aici de o realitate pe care
trebuie s-o conştientizăm mai mult astăzi: încă înainte de
primirea tainei, catehumenul este considerat ca membru al
comunităţii ecleziale.
Timpul catehumenatului va realiza integrarea ca progresivă
în Biserică. Totuşi este admis, chiar şi pentru Ipolit căruia îi
cunoaştem tendinţele extreme, să luăm în considerare o
reducere a acestui timp, cu condiţia ca viaţa catehumenului să
fie garantată:
„Totuşi, dacă cineva este zelos şi perseverează în această
acţiune, să nu judecăm după timp, ci după comportament.” 67
În secolul al IV-lea, situaţia este în general răsturnată.
Numărul familiilor creştine se mulţumesc să introducă copiii lor
în catehumenat încă de la naştere şi întârzie botezul până la
vârsta adultă. 68 Mulţi adulţi, temându-se de angajamentele
baptismale, aveau de asemenea să prelungească fără termen
catehumenatul. Ei pretextau teama de a nu cădea din nou în
păcat după botez. De aici şi tendinţa ca, în caz de pericol
iminent, oamenii să se grăbească să se boteze fără să aibă
timpul de a li s face cea mai mică pregătire. De asemenea
vedem episcopii reacţionând viguros împotriva acestei tendinţe.
Sf. Grigorie de Nisa îi dojeneşte pe procrastinantes, „cei care
întârzie” 69 . El îi îndeamnă să ceară botezul arătându-i avantajele,
subliniind pericolul de a rămâne mereu catehumen şi
neajunsurile botezului „clinic” pe patul de moarte. Aceeaşi
preocupare constantă de a lupta împotriva botezurilor „clinice”
se regăseşte şi la Sf. Ioan Gură de Aur:
„Cum să nu fie aceasta ultimul grad de nebunie dea
încredinţa fără încetare botezul? Ascultaţi, voi catehumeni şi voi
care vă încredinţaţi mântuirea în ultima suflare!” 70
Încetineala cu care se botezau, devenită curentă în secolul al
IV-lea, stă la baza chemării solemne a Epifaniei prin care, în
fiecare an, episcopul grăbea catehumenii să-şi „dea numele”,
adică să se înscrie pentru pregătirea imediată pentru botez.
10. Învăţăturile:
67 Tradiţia, 17.
68 Aceasta este contrară tradiţiei Bisericii care, încă de la origini, a botezat copiii de familie creştină.
69 P. G., 46, 609.
70 Omilia 18 despre Sf. Ioan, P. G. 59, 115B.
28

Dar, înainte de a ajunge la înscrierea numelui care marca
intrarea în faza de pregătire imediată pentru botez, cum se va fi
petrecut oare perioada de pregătire îndepărtată? Tradiţia
Apostolică face menţiunea de învăţături. 71 Exista deci, cel puţin
în anumite locuri, o învăţătură dată special caehumenilor.
Această învăţătură este asigurată de către „doctor”, adică de
catehet. Adesea acesta trebuia să fie un laic precum
Origen.pentru învăţătură, catehetul grupa cetehumenii separat,
fără îndoială înaintea adunării generale a comunităţii ai cărei
membrii sunt deja. Apoi, după învăţătură, participă la liturghia
Cuvântului, stând separat de credincioşi. 72 Ei nu participă la
Euharistia propriu-zisă: nu beneficiază încă decât de o semiintegrare
în viaţa bisericească.
„Când doctorul va fi terminat învăţătura, catehumenii să se
roage separat de credincioşi… Când au terminat rugăciunea, să
nu-şi dea sărutul păcii, căci sărutul or nu este încă curat.
Credincioşii să-şi dea sărutul păcii.
După rugăciune, continuă Tradiţia Apostolică, doctorul să se
roage punând mâinile. Doctorul, fie cleric ori laic, să facă
astfel.” 73
Deja intervine aspectul ritual în stadiul pregătirii îndepărtate.
Toate componentele catehezei, asupra cărora vom reveni
mai îndelung, ne apar astfel la acest stadiu al catehumenatului,
asociat organic în cursul fiecărei adunări de catehumeni. O
învăţătură, o rugăciune, elemente rituale trăite în comunitate:
toate acestea deja constituie fundamental iniţierea creştină
integrală. Această etapă de pregătire îndelungată este totuşi
mult mai puţin instituţionalizată, decât cea a pregătirii imediate
şi nici o decizie precisă cu privire la botez n-a fost încă luată.
Chemarea solemnă a Epifaniei lansată în fiecare an de către
episcop are ca scop de a provoca această hotărâre la cei
nehotărâţi ca următorul paşte să-i găsească pregătiţi să intre în
etapa decisivă.
Încă din secolul al III-lea, într-adevăr pregătirea imediată
pentru botez pare să coincidă cu Postul Paştelui. 74 În orice caz
acesta este un lucru absolut sigur în secolul al IV-lea în care
Postul Paştelui este în întregime aranjat pentru demersul ultim al
catehumenilor. Jurnalul Eteriei dă o mărturie în mod particular
evocatoare. 75 Bogăţia documentelor acestei epoci ne informează
71 Tradiţia, 18.
72 Adesea lor li se adresează în mod direct episcopii şi predicatorii, ceea ce arată că ei constituie o parte
considerabilă a auditoriului lor.
73 Tradiţia, 19.
74 Postul Paştelui ţinea 8 săptămâni în Orient, 6 săptămâni în Occident.
75 Cf. de asemenea liturghiei noastre cvadraginale.
29

foarte amănunţit despre desfăşurarea acestor ultime săptămâni,
dar deja Tradiţia Apostolică ne-a dat date esenţiale despre
aceasta.
11. Al doilea examen şi Înscrierea Numelui:
În ajunul primei duminici din postul Mare, catehumenii care
doreau să fie botezaţi îşi dădeau numele preotului însărcinat cu
această misiune. A doua zi avea loc o ceremonie foarte solemnă
care consta într-un examen şi Înscrierea numelui.
„Cel care-şi dă numele îl dă în ajunul Postului Mare şi un
preot notează toate numele… A doua zi, la începutul Postului, se
aşează pentru episcop un jilţ în mijlocul Bisericii mari…, apoi se
aduc unul câte unul candidaţii.” 76
Într-adevăr, înainte de a fi admişi la botez, catehumenii vor fi
supuşi unui al doilea examen, mult diferit de primul în spiritul
care-l însufleţeşte. Acum sunt întrebaţi despre purtarea
catehumenilor în timpul catehumenatului: au dovedit ei prin
viaţa lor că sunt vrednici de fi botezaţi?
„Când s-au ales cei care sunt puşi deoparte pentru primirea
botezului, să se cerceteze viaţa lor: au trăit cucernic cât timp au
fost catehumeni, au cinstit pe văduve, au cercetat bolnavii, au
slujit lucrurile bune? Dacă cei care i-au adus dau mărturie că au
dus viaţa în acest mod să asculte Evanghelia.” 77
Am văzut că în secolul al IV-lea admiterea catehumenilor la
botez este suficient de importantă pentru ca episcopul să fie
acela care cercetează candidaţii. Candidaţii sunt aduşi de naşi şi
naşe, iar el le cere mărturia asupra vieţii catehumenilor în cursul
pregătirii îndepărtate:
„Dacă sunt bărbaţi, ei vin cu naşul lor, dacă sunt femei cu
naşa lor. Atunci, pentru fiecare, episcopul întreabă vecinii celui
care a întrat zicând: „Duce el o viaţă cinstită? Îşi cinsteşte
părinţii? Nu este dat beţiei şi minciunii?” Cei care sunt străini, cel
puţin să aibă martori care-l cunosc, ajung mai puţin uşor la
botez.” 78
Aici se găseşte iarăşi subliniată importanţa misiunii naşului,
astfel încât cei care n-au naşi sunt cu greu primiţi la botez. Sf.
Ioan Gură de Aur semnalează şi el acest fapt. Teodor de
Mopsueste îl aduce în atenţie pe naş de-a lungul iniţierii creştine.
Într-adevăr, comunitatea poate să judece convertirea adevărată
şi totală a catehumenului, să-şi dea seama dacă prin „lucrări
bune” s-a despărţit efectiv de obişnuitele purtări păgâne, ceea
76 Jurnalul Eteriei, 45.
77 Tradiţia, 20.
78 Jurnalul Eteriei, 45.
30

ce înseamnă că pregătirea pentru botez va fi fost şi va fi atât
lucrarea laicului cât şi cea a preotului şi că o iniţiere fără
participarea comunităţii nu ar avea mare valoare. În timpul
examenului, Teodor de Mopsueste ne arată candidatul „cu
mâinile întinse în postura celui care se roagă şi cu privirea
plecată…, cu picioarele goale pe ţesătura de păr.” 79 Prin aceasta
se spune că lupta duhovnicească se duce atunci între Hristos şi
satana care „în acel moment se înverşunează să pledeze
împotriva noastră, sub motivul că n-avem dreptul să ieşim de
sub stăpânirea lui.” 80
Dacă examenul este favorabil, episcopul în persoană înscrie
cu mâna sa în „cartea Bisericii” numele viitorului botezat care va
deveni electus, ales sau photizomenos, cineva care va fi luminat.
Nu e vorba aici de o simplă formalitate administrativă. În acest
caz demersul din ajun pe lângă „preotul de serviciu” ar fi fost de
ajuns. Nu, a fi înscris în Registru înseamnă a fi înscris printre
cetăţenii Ierusalimului ceresc:
„Daţi-mi numele voastre ca să vă scriu cu cerneală. Domnul
le va incrusta pe table cinstite înscriindu-le cu însuşi degetul
Său.” 81
„De acum este înscris în cer.” 82
Ceremonia solemnă a înscrierii numelui se termină prin
„procateheza”, omilie pe care o rosteşte episcopul pentru a da
sensul pregătirii cvadragezimale, aceea a primei cateheze
baptismale a Sf. Ioan Gură de Aur sau procateheza Sf. Chiril al
Ierusalimului. Tema este paradisiacă şi nupţială şi inspiră
autorilor noştri accente lirice şi mistice:
„Deja vă cercetează o mireasmă de fericire, o, luminaţilor.
Culegeţi deja florile mistice ca să-i împletiţi cununi cereşti. Duhul
Sfânt a suflat deja mireasmă dulce.” 83
„Vreme de bucurie şi veselie duhovnicească ca aceea în care
ne aflăm! Căci iată sosit scopul năzuinţei şi dragostei noastre,
zilele nunţii duhovniceşti!” 84
Apoi noii „luminaţi” sunt invitaţi să privegheze, să se roage,
să se căiască, să urmeze stăruitor catehezele acestei căi care
duce la cer, căci „de-a lungul drumului, balaurul pândeşte pe
trecători.” 85 Acest drum va fi marcat de-a lungul postului cu
întâlniri aproape zilnice. Un studiu atent a diferitelor aspecte din
79 Omilii Catehetice, 12, 1.
80 Omilii Catehetice, 12, 18.
81 Sf. Grigorie de Nisa, Adversus procrastinantes, P. G. 46, 417B.
82 Omilii Catehetice, 12, 16.
83 Sf.Chirl mal Ierusalimului, Procateheze, 1.
84 Sf. Ioan Gură de Aur, Opt cateheze, 1, 1.
85 Sf. Chiril al Ierusalimului, Procateheze, 16.
31

care sunt constituite aceste întâlniri ne va conduce mai departe
la cunoaşterea structurii catehezei arătându-ne, pe lângă
derularea în timp, componentele interioare.
12. Componentele catehezei:
Încă din secolul al III-lea, şi a fortiori în secolul al IV-lea,
catehumenii se întâlneau, pe lângă ziua de duminică, în toate
zilele săptămânii, în afară de sâmbătă. Fiecare întâlnire,
câteodată lungă de trei ore între prima şi a treia întâlnire,
cuprinde o învăţătură doctrinală, o iniţiere morală şi spirituală şi
acte rituale. Întreaga pregătire cvadragezimală este concepută
ca un timp de retragere consacrat rugăciunii şi pocăinţei,
cunoaşterii tainelor credinţei. Nimic din acestea nu este absolut
nou pentru catehumen, cel puţin dacă pregătirea durează deja
de mai multe luni sau mai mulţi ani. Dar se pare că, în multe
cazuri, timpul pregătirii îndepărtate pentru botez a fost destul de
puţin instituţionalizat şi poate prea puţin pentru a se fi pregătit
cu adevărat catehumenii. Cât despre cei ce îşi întârziau la
nesfârşit botezul, probabil că neglijau în aceeaşi măsură şi
pregătirea.
Iată de ce şase sau opt săptămâni de post ne apar extrem de
dense şi complete. Catehezele Sf. Chiril al Ierusalimului, de
exemplu, formează un tot doctrinarîn care se simte preocuparea
de a transmite, de o manieră elementară, dar completă, întreaga
taină a credinţei, înrădăcinată în istoria mântuirii. Demersul de
convertire se aprofundează în rugăciune şi post. Aspectul de
luptă duhovnicească se intensifică prin înmulţirea punerii
mâinilor, a exorcizărilor care marchează înfrângerea progresivă a
satanei până la biruinţa lui Hristos în îmbrăţişarea solemnă a
credinţei a celui care va fi botezat.
13. Aspectul ritual: exorcizarile:
Exorcizările ocupau un loc important în liturghia baptismală
veche. „Tradiţia Apostolică” a lui Ipolit le numeşte zilnice:
„Începând cu ziua în care au fost aleşi, să se pună mâinile pe
capul lor în fiecare zi exorcizându-i.” 86 În secolul al IV-lea,
exorcizarea constituie lucrul esenţial al întâlnirii de duminică
rezervată catehumenilor: alegerea. Riturile exorcizării corespund
celor pentru botezul nostru de astăzi: cuvinte imprecatoare,
exsufflatio asupra feţei, signatio pe frunte, pe urechi, pe nas.
Găsim la Sf. Chiril al Ierusalimului amănunte despre împrejurările
acestor exorcizări, felul în care sunt executate, sensul lor:
86 Tradiţia, 20.
32

„Meşterii aurari se slujesc de unelte alese ca să sufle în jar şi
astfel să scoată la iveală firele de aur ascunse în creuzet. Deci
numai aţâţând focul foarte aproape găsesc obiectul căutării lor.
Astfel când exorcistul prin „suflarea” dumnezeiască alungă
teama şi, ca într-un creuzet – în cazul trupului – reaprinde
sufletul, atunci diavolul fuge: rămâne mântuirea, rămâne de
asemenea nădejdea vieţii veşnice, şi în cele din urmă sufletul
curăţit de greşelile sale dobândeşte mântuirea.” 87
Sigur că riturile de exorcizare îşi găsesc originea în
creştinismul antic. Ele sunt expresia unei întregi teologii a răului,
a păcatului original care ţine sufletul prizonier şi a tainei
pocăinţei. Două semnificaţii principale se desprind din
numeroasele comentarii pe care le deţinem.
Funcţia exorcizării este mai întâi de a smulge în mod
progresiv catehumenul din puterile răului şi de a-l lipi de Hristos.
Timpul pregătirii pentru botez este un timp de luptă , de ispită.
Chiar cu povestirea ispitirii lui Hristos începe liturghia Postului
Mare. De altfel chiar Hristos Însuşi luptă pentru a smulge
catehumenul din mâinile prinţului întunericului. Sf. Ciprian 88
compară catehumenul cu un evreu care, urmărit de ostaşii
faraonului, fuge din Egipt spre Marea Roşie; nu va fi pe deplin
salvat decât după ce va fi trecut pe celălalt mal. Sfinţii Părinţi
văd o analogie fundamentală între eliberarea din Egipt, Înviere si
botez. Vom studia mai mult această tipologie cu privire la
cateheza sacramentală. Ea se bazează pe certitudinea că
Dumnezeu continuă să-i ofere omului în situatii duhovniceşti
disperate o salvare pe care ni o eliberare sociologică sau
economică n-ar şti să i-o procure.
În al doilea rând, la baza ritualului de exorcizare există o
întreagă teologie dramatică a condiţiei umane. Înainte ca Hristos
să-l elibereze de păcat şi de moarte, omul rămâne sub
stăpânirea răului. Acest rău nu există în Dumnezeu , dar nici nu
se află numai în voinţa omenească. El se află sub Dumnezeu şi
dincolo de om. Iată de ce omul n-ar şti, numai prin puterile sale
şi fără ajutorul lui Dumnezeu , să se smulgă din această putere a
răului în care el este prizonier. Trebuie să redăm riturilor de
exorcizare întreaga lor semnificaţie. Această semnificaţie este
eliberare de rău. Pentru aceasta, n-ar trebui să minimalizăm rolul
prinţului întunericului. Căci, dacă, în definitiv, omul se poate
salva singur, !!!!dacă taina răului nu este o altă parte a
omului, întregul sens al pocăinţei este anihilat. De aici înainte
Hristos n-ar fi decât un înţelept venit să ne înveţe să îndepărtăm
nedreptăţile sociale sau suferinţele ocazionate de reaua voinţă a
87 Sf. Chiril al Ierusalimului, Procateheze, 9.
88 Scrisoarea a 68-a.
33

omului. De fapt, nu-i vorba decât reaua voinţă a omului. Există
puteri malefice care împiedică omul să se lipească de Iisus
Hristos şi de care trebuie să ne eliberăm.
14. Învăţătura doctrinară:
Pregătirea botezului presupunea de asemenea şi un aspect
de învăţătură. Aceasta presupunea două elemente: o explicaţie
scripturistică şi un comentariu al simbolului de credinţă. Dar
sistematizarea acestor două elemente pare să fi fost foarte
diversă în secolele IV şi V. În Occident, din câte cunoaştem de la
Fer. Augustin şi Sf. Ambrozie, o învăţătură biblică este dată pe
aproape întreaga perioadă a Postului Mare. Ecoul acesta îl
întâlnim în tratatele biblice ale Sf. Ambrozie care constituie
partea scrisă a omiliilor sale. Şi aici diversitatea putea fi mare:
expunerea unei singure cărţi, prezentarea ansamblului Scripturii,
predică asupra unor pasaje variate. Existau doar câteva omilii
despre ansamblul simbolului cu privire la a sa traditio şi redditio.
În Orient, alături de omiliile exegetice, existau şi serii de
prelegeri despre simbolul de credinţă. Amândouă puteau fi
amestecate şi să se întindă pe tot parcursul Postului Mare, aşa
cum era poate cazul pentru catehezele Sf. Chiril al Ierusalimului.
Ne mulţumim doar cu descrierea cea mai amănunţită, aceea
a catehezei din Ierusalim la sfârşitul secolului al IV-lea, aşa cum
ne-o descrie Eteria.
Cateheza propriu-zisă era făcută zilnic catehumenilor în
timpul postului, în afară de sâmbete şi duminici: „Îi învaţă toltul
în aceste zile; e ceea ce se numeşte cateheză.” 89 Ea are ca scop
de a oferi baze solide vitale pentru viaţa de credinţă. Sf. Chiril al
Ierusalimului o subliniază cu fermitate arătând prin ce se
distinge cateheza de predica obişnuită:
„să nu cezi că e vorba de adunările noastre obişnuite. Nu.
Acestea din urmă sunt şi ele bune, li se cuvine încrederea
noastră. Dar dacă azi am fost neatenţi, vom învăţa mâine.
Dimpotrivă, învăţăturile care ne-au fost dăruite treptat despre
botezul Legământului celui Nou, dacă ar fi fost nesocotite astăzi,
când le-am fi redobândit?… Spui că cateheza este un edificiu:
dacă nu-i săpăm temeliile, zadarnică va fi munca noastră.” 90
Timpul catehezei este tocmai acela al fondării credinţei, cât
şi cel al curăţirii sufletului. Iată de ce primul timp al catehezei
este biblic. În timpul primelor săptămâni episcopul comentează
Scriptura şi expune întreaga Istorie a Mântuirii „de la in principio
fecit Deus coelum et terram până în vremurile de astăzi ale
89 Juralul Eteriei, 47.
90 Sf. Chiril al Ierusalimului, Procateheze, 11.
34

Bisericii” 91 , „parcurgând întreaga Scriptură şi dând mai întâi
sensul literal, apoi sensul duhovnicesc.” 92 Comentariul avea
tendinţa să surprindă concordanţa între evenimente, legile
permanente ale harului şi să arate cum obiceiurile lui Dumnezeu
rămân aceleaşi pe parcursul diverselor etape din Istoria
Mântuirii. Aceasta însemna înlesnirea actualizării sale în viaţa
catehumenilor.
În a şasea duminică din Postul Mare începea în Orient
cateheza dogmatică, constituită în mod esenţial din explicarea
articolelor simbolului de credinţă. De aceea cateheza începea
prin ceremonia importantă a traditio Symboli.
15. Tradiţia Simbolului de credinţă:
La capătul celor cinci săptămâni de învăţătură, catehumenii
primesc Simbolul de credinţă. 93
Încrezându-se în catehumeni episcopul le recomandă
învăţarea pe de rost:
„Ca să ferim sufletul să moară în necunoştinţă, cuprindem în
aceste câteva versete întreaga învăţătură e credinţă. Iată mai
exact ceea ce doresc să ţineţi minte cu exactitudine.” 94
Apoi episcopul face un prim comentariu de ansamblu al
Simbolului. Tradiţia a Simbolului este un act fundamental care
cuprinde în el întreaga semnificaţie a catehezei. Oferind
Simbolul, Biserica transmite credinţa noilor creştini, iată de ceea
face din el un act liturgic. „Tradiţia” Bisericii este aici prezentă şi
activă, în plinătatea sensului său teologic. Cateheza este atunci
manifestată în întreaga sa dimensiune: împlinirea de azi , vie a
tradiţiei orale a Bisericii. Rolul simbolului este de a exprima pe
scurt conţinutului tradiţiei – originea ei este în mod esenţial
catehetică. 95 Formularea lui diferă în funţie de Biserici, dar el
constituie întotdeauna ansamblul elementar şi complet al
adevărurilor necesare mântuirii.
După tradiţia Simbolului, pe parcursul a cincisprezece zile
are loc „explicarea Simbolului” (explanatio symboli); episcoplu îl
comentează articol cu articol. Învăţătura este intensivă şi grea,
câteodată trei ore pe zi.
„Li se lămureşte doctrina Simbolului, ca şi cea a întregii
Scripturi, frază cu frază, mai în înţelesul literal, apoi în sens
91 Fer. Augustin, de Catechizandis Rudibus, 5. Pentru Fer. Augustin, de altfel, întreaga cateheză este inclusă în
expunerea istoriei mântuirii. Vezi infra „Cateheză şi Istoria Mântuirii”.
92 Jurnalul Eteriei, 46.
93 Ibid.
94 Sf. Chieil al Ierusalimului, Procateheza, 5, 12.
95 Numai când botezul copiilor se va fi răspândit, Simbolul va primi o folosire baptismală sub formă de mărturisire
de credinţă.
35

duhovnicesc… Toţi sunt învăţaţi din prima până în a treia oră de
vreme ce cateheza ţine trei ceasuri.” 96
Atmosfera vie şi spontană în care decurgea cateheza, fără
îndoială, nu este lipsită de lecţie pentru noi:
„În timp ce episcopul explică toate aceste lucruri, se strigă
atât de tare în semn de încuviinţare, încât chiar de afară se aud
oamenii strigând. Căci el dezvăluie atâ de bine tainele, încât
nimeni nu poate rămâne nesimţitor la ceea ce aude explicânduse
astfel.” 97
După ce a fost explicat timp de cincisprezece zile, va trebui
„redat” de căte catehumen celui care i l-a „oferit”: este redditio
symboli. Aceasta are loc în Duminica Floriilor înainte ca
„Săptămâna Mare” să înceapă. În acea zi, catehumenul, însoţit
mereu de naşul sau naşa sa, recită în mod solemn în faţa
episcopului simbolul de credinţă pe care trebuie să-l ştie pe de
rost. 98 La sfârşitul ceremoniei, episcopul anunţă completarea
catehezei care va fi făcută după Paşti. Cateheza dogmatică
prebaptismală se termină într-adevăr cu „predarea” Simbolului,
dar mai rămân încă de „dezvăluit misterele” tainelor prin
catehezele mistagogice postbaptismale:
„După sfânta şi mântuitoarea zi a Paştilor, începând cu a
doua zi după Sabat şi în fiecare zi a Săptămânii Mari, fără
întârziere după sinaxă/adunare, intraţi în locul cel sfânt de
Anastasis pentru a asculta, cu voia lui Dumnezeu, alte cateheze.
Vi se va da cheia fiecăruia dinte riturile împlinite şi vi se vor oferi
lămuriri din Vechiul şi Noul Testament, mai întâi despre ceea ce
s-a întâmplat imediat după botez, apoi despre felul în care
Domnul v-a curăţit… vi se va vorbi despre tainele care se
împlinesc pe altarul Noului Testament.” 99
16. Iniţierea în rugăciune:
Cateheza care s-a făcut în timpul „săptămânii mari” în cadrul
ultimei pregătiri de dinainte de Paşti este în mod esenţial o
iniţiere în rugăciune. Obiceiurile diferă mult în acest domeniu în
funcţie de Biserici. „Tradiţia lui Pater” se face în general la
începutul săptămânii Mari. Dar în anumite Biserici ea este
amânată după botez căci se consideră că Pater este rugăciunea
specifică creştinilor şi că nu poate fi spusă decât de către „fii”.
Găsim un comentariu la Pater în Omiliile catehetice ale lui Teodor
96 Eteria, 46.
97 Eteria, 47. Vezi de asemenea 46 şi Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze. 13, 23.
98 Când folosirea unei „tradiţii” şi a unei „predanii” a unei cuvântări duminicale s-a împământenit, aceea a
simbolului a fost înaintată cu o duminică. Cf. DONDEYNE „La discipline des scrutins”, Rev. Hist. Eccl., 1932,
pp. 14-15.
99 Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, 18, 33; Eteria, 46.
36

de Mopsueste. Anumite Biserici cunosc şi o „tradiţie” a psalmului
22 care juca in rol important în liturghia baptismală. În noaptea
Paştilor, la ieşirea din baptisteriu, neofiţii se duceau în
procesiune la biserică, cu lumânarea în mână, pentru prima lor
împărtăşire; pe drum ei cântau psalmul 22. într-adevăr acest
psalm exprimă clar ideea de eliberare, iar Sf. Părinţi au văzut
aluzii la taine (apele odihnei, masa, ungerile) care justifică
folosirea sa în liturghia pascală. 100
17. Pregătirea duhovnicească:
Cea de a patra pregătire/cuadragezimală, am spus, se
desfăşoară într-o atmosferă de retragere, de rugăciune, de
penitenţă, de convertire. Este primul aspect asupra căruia
episcopul a atras atenţia catehumenilor în cateheza de început.
Trebuie exploatat timpul postului pentru a cerceta stările
sufleteşti şi a le transforma la nevoie.
„Îţi dau acest sfat înainte ca Mirele sufletelor, Iisus, să intre şi
să nu-ţi vadă îmbrăcămintea: ai la dispoziţie un timp îndelungat;
ai o pocăinţă de patruzeci de zile, ai un bun prilej ca să te
dezbraci, să te speli, să te îmbraci din nou şi să intri.” 101
Dacă motivul care a împins la cererea botezului este necurat, e
timpul de a-l converti într-unul mai bun şi aceasta poate fi prilejul
de a întâlni credinţa autentică. Dar trebuie ca convertirea să fie
sinceră. De asemenea adevărul cerinţelor creştine trebuie
prezentat în întreaga sa exactitate şi acela care n-ar fi într-o
stare interioară sinceră trebuie să se retragă. Se întâmplă ca
episcopul să centreze catehezele sale pe convertirea morală.
Este cazul Sf. Ambrozie în omiliile sale cuadragezimale. Sf. Chiril
al Ierusalimului caută mai degrabă ce comportament practic
decurge din fiecare dintre adevărurile dogmatice pe măsură ce
el le prezintă. Pentru toţi, Postul este un timp de pocăinţă, de
luptă împotriva diavolului şi a păcatului. Aceasta este tema
primei cateheze baptismală a Sf. Chiril.
Cum să nu remarcăm de asemenea că ea începe printr-o
invitaţie la bucurie a acelora care, „ucenici deja ai Noului
Legământ, participanţi la tainele lui Hristos, prin chemare şi în
curând şi prin har”, vor fi primiţi să-i cânte lui Hristos un imn de
nuntă. 102 Pentru a intra în plinătatea acestei bucurii trebuie să o
rupem cu slujirea păcatului.
„Dacă cineva este sclavul păcatului, credinţa să-l ofere de
îndată înnoirii eliberatoare a înfierii, să lepede robia
100 101 Prima sa interpretare este totuşi hristologică. De abia după aceea se va interpreta ca baptismală.
101 Sf. Chiril al Ierusalimului, Procateheză, 4.
102 Sf. Chiril, Cateheze, 1, 1.
37

dezastruoasă a păcatului şi să dobândească robia preafericită a
Domnului.” 103
18. Lepădarea de satana şi alipirea de Hristos:
Nimic nu redă mai bine mai bine caracterul de moarte faţă
de păcat şi de viaţă în Dumnezeu , care marchează întreaga
pregătire pentru botez, decât ritul de sfârşit al renunţării la
satana (apotaxis) şi de lipire de hristos (syntaxis). Într-adevăr
este cel din urmă înainte de botezul însuşi. Acesta are loc în Joia
Mare la Antiohia.; în altă parte, în timpul Sâmbetei Mari spre
Duminica Paştilor. Existenţa sa este atestată de toţi autorii şi în
toate Bisericile: la Ierusalim şi la Milano, la Antiohia şi la Roma.
Deşi face parte din riturile pregătitoare pentru botez, el intră
deja în liturghia propriu-zisă a botezului din noaptea Paştilor. De
aceea este comentat ed Sf. Chiril al Ierusalimului în prima
cateheză mistagogică de după botez.
Iată cum descrie Teodor e Mopsueste lepădarea de satana:
„Staţi în picioare pe veşmintele voastre, în picioarele goale,
după ce v-aţi scos haina de deasupra şi cu mâinile întinse spre
Dumnezeu, ca la rugăciune. Apoi îngenuncheaţi, însă staţi cu
trupul drept şi ziceţi: Mă lepăd de satana, de toţi îngerii lui, de
toate lucrurile lui, de toată slujirea lui, de toată trufia lui şi de
toată depărtarea lumească şi mă leg prin jurământ să fiu botezat
în numele Tatălui, al Fiului şi al Sf. Duh.” 104
Astfel, întors spre apus, „locul unde sălăşluiesc puterile
întunericului”, cu mâinile întinse într-un gest ce însoţea în
antichitate orice angajare solemnă, cel care va fi botezat
exprimă denunţarea păcatului care-l lega de satana.
Lepădarea de satana şi de „trufia” lui este imediat urmată de
unirea cu Hristos. De această dată, catehumenul se întoarce spre
răsărit de unde se naşte lumina lui Hristos, spre răsăritul care
este de asemenea direcţia Raiului şi face o profesiune solemnă
de credinţă în Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sf. Duh.
„Deci când te lepezi de satana, dând în vileag fără sfială
orice înţelegere cu el,…atunci ţi se deschide ţie Raiul lui
Dumnezeu sădit de El la răsărit… Simbol al acestui fapt este
întoarcerea ta dinspre apus spre răsărit care este ţara luminii.
Atunci ţi s-a cerut să rosteşti aceste cuvinte: „Cred în Tatăl şi în
Fiul şi în Sf. Duh şi într-unul singur botez al pocăinţei.” Acest
subiect a fost mult timp dezbătut în catehezele de mai înainte,
după care se dădea harul lui Dumnezeu.” 105
103 Ibid., 1, 2.
104 Omilii Catehetice, 13, introducere.
105 Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, 19, 9.
38

Deci, întreg conţinutul credinţei este rezumat în formula de
unire a noului creştin cu cele trei persoane dumnezeieşti; şi
această unire cu Dumnezeu, cu Hristos va constitui actul
credinţei cerut pentru botez. Acesta va fi dat imediat după
aceasta, în zorii sfintei zile a Paştilor.
19. Cateheza mistagogică:
După botez, neofiţii mai au încă de trecut ultima etapă a
catehezei cu un caracter de dreptul nou pentru ei, căci pentru ei
nu s-a pus încă deloc problema catehezei sacramentale. Întradevăr,
se considera că trebuie să fi primit botezul înainte de a fi
introdus în „misterul” tainelor creştine. Mai întâi, din respect
pentru legea „tainei” se interzicea comunicarea acestui mister
păgânilor sau celor care nu erau pe deplin integraţi în Biserică.
Mai ales, obiceiul de a nu face cateheza tainelor decât după
botez şi euharistie arăta convingerea că tainele sunt fapte, iar nu
noţiuni. Mai bine să fie trăite mai întâi; şi apoi să fie date
semnificaţia lor.
„Fii adevăraţi şi preaiubiţi ai Bisericii, nu astăzi voiam să vă
vorbesc despre tainele înalte ale Sf. Duh şi ale cerului. Dar cum
ştiam prea bine că credem mult mai uşor ceea ce vedem decât
ceea ce auzim, am aşteptat până acum. Deci, la ieşirea din
încercarea voastră pascală, vă iau hotărâţi fiecare în parte să-mi
ascultaţi cuvintele, ca să vă duc de mână spre pajiştea prea
luminoasă şi înmiresmată a tărâmului nostru frumos.” 106
De asemenea Sf. Ambrozie:
„Acum a sosit vremea să vorbim despre taine şi să facem
cunoscută întocmirea însăşi a Tainelor. Dacă, înainte de botez,
ne-am fi gândit că trebuie să dezvăluim celor ce nu erau încă
iniţiaţi, am fi crezut că facem o trădare mai degrabă decât o
revelare. Mai mult, lumina însăşi a tainelor pătrunde mai bine
atunci când nu eşti înştiinţat decât de lămuririle de mai
înainte.” 107
S-a vorbit, în termeni moderni, despre importanţa unei
pedagogii „active” care însufleţeşte mai întâi actul şi apoi îl
explică. Toţi credincioşii care voiau puteau să participe la această
învăţătură. Acest loc al catehezei extinse la întreaga comunitate,
iar acest lucru se petrecea chiar în mijlocul adunării liturgice, ne
poate fi nouă proprie pentru a reflecta asupra separării prea des
stabilită între liturghie şi învăţătura creştină.
106 Ibid., 19, 1.
107 De mysteriis,1.
39

Catehezele mistagogice pe care le cunoaştem prezintă trei
tipuri de explicare a tainelor. Mai întâi de toate un comentariu a
riturilor foarte recent trăite de neofiţi cărora li se împrospătează
memoria: „ Adu-ţi aminte de întrebările ce ţi s-au pus, adu-ţi
aminte de răspunsurile tale.” 108 Urmează apoi o teologie biblică a
tainelor prezentate ca o continuare a marilor lucrări ale lui
Dumnezeu în Vechiul Testament: eliberarea din Egipt şi botezul;
mana şi euharistia. În sfârşit, cateheza mistagogică se mai
străduieşte să răspundă dificultăţilor teologice ca de exemplu
aceea de a şti dacă Sf. Fecioară a fost botezată; dacă trebuie
repetat botezul pentru un excomunicat, etc. Se remarcă totuşi că
învăţătura dată în timpul săptămânii Paştilor noilor botezaţi nu
este întotdeauna un comentariu al tainelor. În omiliile Sf. Ioan
Gură de Aur este vorba de un tratat al vieţii creştine după Sf.
Pavel; în cele ale lui Asterios Sofistul, de un comentariu al
Psalmilor.
La sfârşitul catehezei mistagogice, noi botezaţii se despart
de cămăşile albe. Iniţierea lor creştină s-a încheiat. De acum
înainte ei îşi vor hrăni credinţa în sânul comunităţii creştine şi în
viaţa liturgică.
20. Concluzie:
Să aruncăm o privire în urmă pe drumul pe care tocmai l-am
parcurs, în adâncurile pe care am încercat să le pătrundem.
Sesizăm o complexitate vie de persoane, acţiuni, momente care
se chemă, se întâlnesc, se conjugă în această cateheză pe care o
vedem acum mai bine că este o iniţiere creştină totală, o acţiune
pe deplin omenească şi dumnezeiască în acelaşi timp.
Am întâlnit persoane: mai întâi pe Hristos, care aduce
oamenii la el şi pe satana care caută să-i întoarcă; Biserica,
trupul lui Hristos şi, în ea, toţi membrii ei: episcopul, comunitatea
de credincioşi, naşul care o reprezintă; în sfârşit catehumenul, în
relaţie cu toţi ceilalţi, şi împreună cu în drum spre plinătatea
vieţii creştine.
Pe aceste persoane le-am văzut angajate împreună în
Biserică în toate formele de acţiune a intelingenţei şi a inimii, a
vieţii individuale şi sociale, a relaţiei cu Dumnezeu şi cu ceilalţi;
în învăţătură, post, şi rugăciune, în cult, în efortul întrupării
credinţei în întreaga viaţă.
Le-am urmat în necesara progresie temporală a oricărei vieţi
omeneşti, din etapă în etapă spre un termen care el însuşi nu-i
decât începutul uni vieţi noi.
108 De Mysteriis, 2.
40

IV. SECŢIUNEA III: CATEHEZA
DOGMATICĂ
1. Preliminarii. Cateheza dogmatică primară:
În capitolul despre structura catehezei, ne-am străduit să
scoatem în evidenţă unitatea fundamentală a demersului de
convertire. Se cuvine să ne aducem aminte de ele pentru a nu
privilegia , în detrimentul altora, una sau alta din componentele
sale, morală, dogmatică sau sacramentală. Ceea ce înţelegem
prin cateheza dogmatică, departe de a avea caracterul abstract
al limbajului speculativ, este pur şi simplu transmiterea
conţinutului esenţial al credinţei creştine, înrădăcinată în
concretul revelaţiei evanghelice. Or, ceea ce este primordial în
cateheză este revelaţia lui Iisus Hristos Mântuitorul. Ceea ce
fondează cateheza morală ca şi cateheză sacramentală este în
mod esenţial vestea mântuirii pe care o realizează cateheza
dogmatică. Iată de ce, dacă vrem să regăsim în cateheza veche
ceea ce reprezintă inima ei şi constituie „originalitatea”
creştinismului, aceasta se va realiza prin desfăşurarea expunerii
credinţei. Fără îndoială în această constă interesul major al
studiului care va urma despre cateheza dogmatică în primele
secole, de la noul Testament până la marile cateheze ale
veacului al IV-lea. Ceea ce este propriu catehezei este de a se
referi strict la esenţa credinţei. Or, nimic mai bun decât
continuitatea tradiţiei catehetice care permite, prin reapariţia
mereu înnoită a aceloraşi mari teme, degajarea acestui conţinut
esenţial al credinţei.
De-a lungul Noului Testament şi a scrierilor arhaice, vom
percepe mai bine la ce nivel cateheza este o tradiţie autonomă
în Biserică. Cu Sf. Irineu, primul autor care ne oferă o operă
numaidecât catehetică, vom avea ocazia să punem în lumină un
aspect foarte important al catehezei: folosirea Vechiului
Testament în vestirea mântuirii de către Iisus Hristos. Apoi ne
vom întâlni din nou cu secolul al IV-lea şi încă o dată cu mărturia
pe care ne-o dă înflorirea la care ajunge cateheza al aceea
vreme. De-a lungul desfăşurării depline şi elaborate a
catehezelor baptismale ale Sf. Chiril al Ierusalimului, şi în special
comentariul său despre articolele simbolului de credinţă, ne va fi
42

cu putinţă să accentuăm într-un mod mai precis conţinutul
esenţial al credinţei. Dar, dacă este adevărat că fiecare epocă a
catehezei permite să reliefăm cutare sau cutare aspect al
tradiţiei catehetice, nu-i mai puţin adevărat că toate aspectele
rămân conjugate fiecărei epoci, devenind mai explicite pe
măsura dezvoltării tradiţiei. Mai exact, aşa cum am mai spus,
această continuitate şi dezvoltare a catehezei se constituie ca
tradiţie.
2. Cuvântul „cateheză” în Noul Testament:
Unim într-un singur capitol studiul catehezei dogmatice în
Noul Testament şi în scrierile catehetice arhaice. Într-adevăr
toate sunt legate între ele printr-o strânsă înrudire. Întâlnim
aceleaşi structuri, aceleaşi accente, adesea aceleaşi formule ale
credinţei. Noul Testament, în ansamblul său, arată bineînţeles,
singurul său aspect catehetic. Dar poartă în el urmele unei
cateheze orientate spre botez. Cât despre celelalte scrieri
arhaice, în general au fost mai mult studiate sub unghiul
catehezei morale ale celor două căi decât sub acela al catehezei
dogmatice. Aceasta ocupă într-adevăr un loc materialiceşte mult
mai restrâns decât cateheza morală. N-ar trebui să tragem
concluzia de aici că ea era considerată pe atunci ca secundară.
Încă de la acea epocă, ea este de primă importanţă. Dacă
urmele scrise sunt reduse, aceasta se întâmplă mai degrabă
pentru că cateheza este, prin natura ei o tradiţie orală.
„La noi se pot auzi şi învăţa aceste lucruri de la însuşi aceia
care nu cunosc slovele Scripturii, oameni neştiutori de carte, dar
înţelepţi şi credincioşi în duh.” 109
Pe de altă parte, excepţie făcând Epistola lui Barnaba care
este realmente un ansamblu catehetic construit, nici unul din
textele pe care le avem nu se prezintă ca o cateheză propriu
zisă. Nu putem deci decât să descoperim şi să arătăm
elementele catehetice răspândite pentru a le studia forma şi
conţinutul. 110 Pe lângă Noul Testament, textele la care ne referim
aici sunt mai ales fragmente din Scrisorile Sf. Ignatie al Antiohiei
şi din Prima Apologie a lui Iustin, ca şi prima parte a Epistolei lui
Barnaba. Două elemente principale structurează cateheza
dogmatică. Primul este format din formulele vechi ale credinţei
creştine, numite încă simboluri: el ne informează despre cadrul
catehezei şi conţinutul esenţial al credinţei. Culegerile de citate
ale Vechiului Testament, sau Testimonia, aduc in al doilea
element: ele reprezintă prima manifestare de folosire a Vechiului
109 Iustin, Prima Apologie, 60, 2.
110 Despre existenţa catehezei la nivelul Noului Testament şi a scrierilor arhaice, cf. supra, Structura catehezei, cap.
II, pp. 40 şi urm.
43

Testament în cateheză. Această metodă eminamente tradiţională
o vom numi mai târziu „demonstraţia” credinţei.
3. Vocabularul:
Înainte de a aborda aceste două mari componente ale
catehezei dogmatice arhaice, să acordăm o atenţie prealabilă
termenului însuşi de „cateheză” în Noul Testament. De fapt, nu
întâlnim niciodată aici substantivul „cateheză”, ci de mai mute
ori verbul „catèchein”. Sensul pe care i-l dăm anunţă deja
câteodată pe acela pe care urmarea tradiţiei i-l va conferi
cuvântului „cateheză”. Catèchein, în sens primar, înseamnă mai
întâi : a face să răsune, a anunţa o veste, a învăţa pe cineva
ceva. În acest sens este folosit în Fapte 21, 21-24 : „Ceea ce au
auzit despre aceasta.”. La evrei, termenul se aplică şi la
învăţătura religioasă. Este cazul la Romani 2, 18, „învăţat din
lege”. Aici este vorba de învăţătura pe care orice evreu a primito
cu privire la lege. Contextul este deja clar religios. Dar
termenul este în egală măsură folosit în şcolile păgâne şi se
aplică pentru orice învăţătură dată de un învăţător elevului său.
În Epistola 1 către Corinteni 14, 19 („să învăţ şi pe alţii”),
verbul catèchein este folosit de această dată într-un context
creştin. El pare să desemneze o învăţătură elementară şi clară,
în opoziţie cu o învăţătură „în limbi” care scapă inteligenţei
omeneşti.
Cu textul din Galateni 6, 6, atingem în sfârşit in sens care va
fi păstrat în Biserică: „Cel care primeşte cuvântul învăţăturii să
facă parte învăţătorului său din toate bunurile”, sau altfel tradus:
„Catehumenul să facă parte catehetului din toate bunurile.”
Precizând astfel că cateheţii trebuie să fie plătiţi de către
comunitate, Sf. Pavel lasă să se înţeleagă mai mult că existau
persoane special consacrate învăţării catehezei; Aceasta părea
firesc într-o epocă în care comunitatea creştină era constituită
mai ales din convertiţi. 111
Studierea cuvântului „cateheză” în Noul Testament n-aduce
deci decât slabe rezultate. Dacă termenul se înnâlneşte puţin,
totuşi realitatea nu duce lipsă de el, ca şi în alte scrieri arhaice,
sub cele două aspecte pe care le reamintim aici, înainte de
începe studiul: simbolurile de credinţă şi folosirea Vechiului
Testament.
4. Cadrul şi conţinutul catehezei dogmatice: Simbolul de
credinţă:
Câteva exemple:
111 Luca, 1, 4 este un text controversat.
44

Noul Testament ne oferă un număr mare de formule de
credinţă care ,toate, ca trăsătură comună, pot duce la tainele
esenţiale şi sunt în oarecare măsură un rezumat al credinţei. În
aceste formule găsim nucleul a ceea ce va deveni simbolul de
credinţă. 112 Aceasta este profesiunea de credinţă din 1 Corinteni
15, 1-7:
„Vă aduc aminte, fraţilor, Evanghelia pe care v-am binevestito,
pe care aţi şi primit-o (…), prin care şi sunteţi mântuiţi; cu ce
cuvânt v-am binevestit-o – dacă o ţineţi cu tărie (…). Căci v-am
dat, întâi de toate, ceea ce ş eu am primit, că Hristos a murit
pentru păcatele noastre după Scripturi; şi că a fost îngropat şi că
a înviat a treia zi după Scripturi.”
Cu siguranţă avem aici un rezumat de cateheză transmisă pe
cale orală şi primită de Apostoli. „Evanghelia” pe care o
„binevesteşte”, Sf Pavel afirmă că va fi „primit-o” datorită unei
mărturii care îşi are originea în cea a Apostolilor. El n-a aflat-o în
mod direct pe drumul spre Damasc. De asemenea vom remarca
de acum înainte insistenţa cu care Sf. Pavel afirmă că fiecare
taină s-a înfăptuit „după Scripturi”.
În Romani 1, 1 şi celelalte, Sf. Pavel se prezintă ca „ales”
pentru a binevesti o Evanghelie pe care o rezumă astfel:
Întruparea Fiului lui Dumnezeu în seminţia lui David şi arătarea
Sa în Înviere. Aceasta este confirmată de textul de la Romani 8,
34, unde sunt enumerate patru teme pe care le regăsim
neîncetat: moartea, învierea, înălţarea şi mijlocirea lui Iisus
Hristos:
„Cine este Cel ce osândeşte? Hristos, Cel ce a murit, şi mai
ales Cel ce a înviat, Care este de-a dreapta lui Dumnezeu , Care
mijloceşte pentru noi!”
numeroase pasaje din Fapte, mai ales marile discursuri
apostolice, atestă acelaşi nucleu central al catehezei. 113
Găsim formule analoge la primii autori creştini, ceea ce
explică uşo prin caracterul oral a catehezei.
„…Iisus Hristos, din seminţia lui David, (fiu) al Mariei, Care sa
născut cu adevărat, a mâncat şi a băut, Care cu adevărat a
fost osândit sub Ponţiu Pilat, Care cu adevărat a fist răstignit, şi a
murit, (…) Care cu adevărat a înviat din morţi. Tatăl Său L-a
înviat.” 114
Astfel sf. Ignatie al Antiohiei, scriind diferitelor Biserici, are
mereu ocazia de a le aminti de credinţa lor. El le spune celor din
112 Aceste formule primitive de credinţă au fost studiate de o manieră aprofundată de către J.N.D. Kelly în Early
christian Creeds, Londra 1950 şi de către O. Culmann în Les Premieres Confessions de la foi, Paris, 1948.
113 Fapte 2, 22-36; 3, 2-26; 4, 8-12; 5, 29-32; 13, 23-41; 17, 2-3, etc.
114 Sf. Ignatie al Antiohiei, Trall. 9, 1-2.
45

Smirna, din Efes, aproape în aceiaşi termeni ca şi în pasajul de
mai sus, cu aceeaşi insistenţă asupra Întrupării Fiului lui
Dumnezeu , morţii şi Învierii Sale, aceiaşi menţionare a lui Ponţiu
Pilat care dovedesc că suntem în prezenţa formulelor tipice de
folosire curentă. 115
Cazul lui Iisus Hristos
Sf. Iustin aduce o noutate în conştientizarea Bisericii primare
prezentând istoria mântuirii ca pe o „iconomie” care înglobează
întreaga istorie în planul Tatălui împlinit prin Fiul. Întruparea este
apogeul acestei iconomii veşnice. Formulele de credinţă sunt
adânc marcate de doctrina sa:
„(Cuvântul) s-a arătat mai întâi în chip de foc şi în înfăţişare
netrupească lui Moise şi celorlalţi prooroci; iar acum, aşa cum
am spus, El s-a făcut om, s-a născut din fecioară, împlinind
voinţa Tatălui, pentru mântuirea celor care cred în El; a vrut să
fie socotit ca lucru de nimic şi să pătimească, ca să calce
moartea prin moarte şi prin înviere.” 116
Întâlnim o formulă de acest tip strict hristologic, dar mai
dezvoltată, ăn a doua secţiune a Epistolei către cei 11 Apostoli
care este o cateheză. Hristos este prezentat mai întâi ca:
„Fiul Domnului, stând la dreapta Tatălui, prin cuvântul ce l-a
dat Domnul în ceruri, ce l-a zidit pe om după chipul şi
asemănarea Sa, şi care, cu bătrânii patriarhi, a grăit în pilde şi în
adevăr.” 117
După această mărturie a mai înainte vieţuiri a Cuvântului şi a
făptuirii sale în Vechiul Testament, urmează tainele Întrupării şi a
Mântuirii:
„Credem că Domnul, Fiul lui Dumnezeu este Cuvântul care sa
făcut trup, din Fecioara Maria, umbrită de Duhul Sfânt, care L-a
născut şi L-a înfăşat în scutece în Betleem; El S-a arătat, S-a
înălţat şi S-a mărit.”
Remarcăm cum autorul dezvoltă datele elementare cu
ajutorul elementelor împrumutate din Evanghelii, canonice şi
apocrife.
Urmează apoi povestirea câtorva minuni din viaţa publică,
episodul din Cana şi înmulţirea pâinilor. Apoi textul continuă:
„Ştim că El a fost răstignit în zilele lui Pilat din Pont şi ale lui
Archelaus; a fost râstignit între cei doi tâlhari şi împreună cu ei a
fost coborât de pe cruce; a fost îngropat într-un loc numit Calvar
115 Sf. Ignatie al Antiohiei, Smyrn., 1, 1-2; Eph. 7, 2.
116 Întâia Apologie, 63, 16.
117 Epistola către cei 11 Apostoli, 14; P. O., 12, pp. 184-190.
46

unde au mers cele teri femei, Sara, Marta şi Maria din
Magdala.” 118
Vom reţine tradiţiile originale pe care textul le prezintă în
ceea ce priveşte numele femeilor. Urmează apoi povestirea
arătărilor. Vom remarca că Sf. Pavel, în 1 Corinteni 15, 7-12,
făcea din arătări una din datele catehezei sale. Aici, cateheza
reia deci ansamblul doctrinei Cuvântului, de la naşterea Sa mai
înainte de toţi vecii până la Înălţare. Acelaşi text dă pe alocuri o
formulă baptismală trinitară 119 , ceea ce arată autonomia iniţială
a catehezei raportat la formula baptismală. Putem observa de
asemenea că schiţa ansamblului catehezei o acoperă pe cea a
Evangheliei, în special pe cea a lui Ioan, care începe cu facerea
dintr-un început şi se termină cu arătările. Aceasta ne permite să
vedem în Evanghelii o dezvoltare a unei scheme catehetice
primitive.
Nucleul central este cu adevărat alcătuit din momentul
Întrupării, al Răstignirii şi al Învierii lui Hristos. Într-adevăr, la
evrei nu era neapărat nevoie să-L vesteşti pe Dumnezeu, nici
măcar pe Dumnezeul creator, căci ei Îl cunoşteau. Mai mult, nu
era nevoie să-i informeze că Dumnezeu lucrează în istorie, căci
cunoşteau acest lucru. Dar trebuia să evidenţieze această
noutate însemnată: intervenţia hotărâtoare a lui Dumnezeu este
întruparea Cuvântului; în firea omenească a lui Iisus Hristos, El
împlineşte întreaga istorie a mântuirii. Iată de ce întâlnim atât
de des menţiunea „după Scripturi”, în schiţele de Simbol pe care
le cunoaştem.
5. Profesiunea de credinţă trinitară:
Începând cu momentul în care cateheza nu mai este
adresată numai evreilor, ci şi păgânilor, conţinutul catehetic al
Simbolului creşte de la o profesiune de credinţă monoteistă la un
Dumnezeu creator.
„Înainte de toate, cred că nu există decât un singur
Dumnezeu, Care a făcut şi întocmit universul, Care le-a trecut
pe toate de la nefiinţă la fiinţă, Care cuprinde totul şi El singur nu
poate fi cuprins.” 120
Regăsim o profesiune de credinţă asemănătoare în Kerygma
lui Petru care este o lucrare a secolului II:
118 Ibid. 20; P. O., 12, pp. 193-194.
119 Ibid., P. O., 12, p. 192.
120 Păstorul din Herma, Preceptele, 1
47

„Să ştiţi că există un singur Dumnezeu …nevăzut şi Care
vede toate, pe Care nimic nu-L cuprinde şi Care le cuprinde pe
toate,… Care a făcut toate lucrurile prin cuvântul puterii sale.” 121
Această profesiune de credinţă despre un Dumnezeu creator
apare ca precedând profesiunea de credinţă faţă de Hristos la
Iustin.
„Îl slăvim pe Făcătorul lumii acesteia. Îl slăvim pe Cel ce ne-a
trimis aceste lucruri, pe Iisus Hristos, Care a fost răstignit in
timpul lui Pilat din Pont şi în care noi Îl vedem pe Fiul
adevăratului Dumnezeu.” 122
De altfel Iustin adaugă profesiunea de credinţă faţă de
Hristos la profesiunea de credinţă faţă de Duhul Sfânt. „Şi în al
treilea rând Duhul proroc.” Ajungem astfel la o formulă tripartită:
Dumnezeul creator, Cuvântul întrupat şi înviat, Duhul Sfânt. Este
ceea ce găsim la începutul Demonstraţiei lui Irineu:
„Iată rânduiala credinţei noastre: Dumnezeu Tatăl necreat
(…), Făcătorul lumii; astfel este primul articol (cap). Iar al doilea:
Dumnezeu Cuvântul (…) Iisus Hristos Domnul nostru (…) Care Sa
arătat proorocilor (…) Care, mai mult, la sfârşitul veacurilor, ca
să ne amintească de toate lucrurile, S-a făcut om printre oameni
(…). Şi al treilea: Duhul Sfânt prin Care proorocii au proorocit (…)
şi Care la sfârşit s-a dat oamenilor într-un fel cu totul nou (…). De
aceea, la naşterea noastră cea nouă, botezul are loc prin aceste
trei articole.” 123
Pare a fi sigur că această formulă a Simbolului, un rezumat al
catehezei, a fost influenţată de formula baptismală. La origini,
simbolul este independent de aceasta. Dar folosirea sa în ritul
baptismal a influenţat-o, aşa cum a observat Kelly. Iar textul lui
Irineu o confirmă. Dar vom remarca faptul că , în Simbol, Tatăl e
văzut în rolul său de creator, Fiul în rolul de mântuitor, Duhul în
rolul de sfinţitor. Sunt vizate misiunile persoanelor, mai mult
decât legătura lor veşnică. Şi aceasta corespunde întru totul
pedagogiei revelaţiei. Însă ulterior această prezentare trebuia să
ridice întrebări, în măsura în care se va dovedi că lucrările lui
Dumnezeu ad extra sunt obişnuite şi că Persoanele divine se
deosebesc prin legătura lor.
La această cateheză despre Dumnezeul creator, despre
tainele lui Hristos şi darul Duhului Sfânt trebuie să adăugăm un
alt element care a fost de la începuturi obiectul unei cateheze
speciale, învierea trupurilor. Observăm deja în prezentarea pe
care Sf. Pavel o face despre credinţă în areopag. În numeroasele
121 Clement al Alexandriei, Stromatele, 6, 5, 19.
122 Iustin, Întâia Apologie, 13, 1-3.
123 Demonstraţia, 6-7.
48

justificări făcute despre acest articol de credinţă vedem deja la
Sf. Pavel 124 şi apoi la apologeţii secolului al II-lea că acest punct
era totodată constitutiv pentru cateheză, dar mai ales greu de
prezentat. De remarcat că, în cele mai vechi cateheze, se
constituie întotdeauna un bloc aparte. Acesta se găseşte în
Didahia la sfârşitul catehezei morale şi în Epistola lui Barnaba
după cateheza dogmatică.
„Cel care împlineşte (voia lui Dumnezeu) va fi slăvit în
împărăţia lui Dumnezeu (…) de aceea există o înviere şi o
răsplătire.” 125
Regăsim aceeaşi ordine la Fer. Augustin şi în Jurnalul Eteriei:
anunţarea Parusiei situată la sfârşitul catehezei. Este vorba
despre espectatio, aşteptarea întru nădejde, care constituie un
moment distinct în ansamblul catehezei. Aceasta subliniază
caracterul dinamic şi existenţial al catehezei. Ea este educaţia
atitudinilor teologice de credinţă, de nădejde, şi de milostenie.
Educaţia credinţei se face prin narratio, adică povestirea
evenimentelor mântuirii. Cea a milosteniei se face prin porunci.
Nădejdea presupune un aspect nou faţă de credinţă: ea este mai
mult îndreptată spre viitor. Şi este la rândul său educată prin
anunţarea Parusiei.
În secolul al III-lea întâlnim la Origen această prezentare a
simbolului, ca o prescurtare a credinţei:
„Putem numi „cuvânt prescurtat” credinţa din simbol care
este comunicată către credincioşi şi în care suma fiecărei taine
este cuprinsă, restrânsă în formule prescurtate.” 126
Iar conţinutul acestei rânduieli de credinţă este simbolul
trinitar, urmat de înviere.
„Nu există discuţii despre capitolele oficiale şi evidente
precum: singurul Dumnezeu a dat Legea şi Proorocii. Iisus Hristos
întâiul născut din toată creaţia care la sfârşitul veacurilor a venit
în lume după cum spun proorocirile, Care a luat adevărata fire
omenească, Care S-a născut din Fecioara, a murit pe cruce, a
înviat din morţi, a împărţit firea omenească pe care o luase.
Apoi Duhul Sf’nt Care a fost dat apostolilor. Apoi învierea din
morţi.” 127
În altă parte, întâlnim foarte de timpuriu, în anumite formule
ale simbolului, aluzii la Biserică şi la iertarea păcatelor. Astfel în
Epistola celor XI Apostoli din secolul al II-lea, în secţiunea
catehetică, întâlnim această formulă:
124 1 Cor 15, 35-53
125 Barnaba, 20
126 Com. Rom., 19.
127 Com. Ser. Mt., 33. – vezi şi Com. Joh., 32, 16.
49

„Cele cinci pâini sunt simbolul credinţei noastre în marea
creştinătate, adică în Tatăl atotputernicul, în Iisus Hristos
Mântuitorul nostru, în Duhul Sfânt Mângâietorul, în Sfânta
Biserică, în iertarea păcatelor.” 128
Tradiţia Apostolică a lui Ipolit al Romei de la începutul
secolului al III-lea prezintă formula următoare pentru întrebarea
baptismală:
„Crezi în Dumnezeu Tatăl Atotputernicul?
Crezi în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care S-a născut din
Fecioara Maria prin Duhul Sfânt, Care a fost răstignit sub Pilat din
Pont, a murit, a înviat a treia zi, viu dintre cei morţi?”
Crezi întru Duhul Sfânt din Sfânta Biserică?” 129
E de remarcat că această cateheză a botezului nu face
niciodată parte din catehezele dogmatice pregătitoare în
iniţierea creştină. Din contră, ea constituie obiectul precis al
catehezelor mistagogice, date după botez şi aceasta o vom
studia. Încă din primele texte, cum este cazul Epistolei lui
Barnaba care este o cateheză post-baptismală raportată în mod
esenţial la Botez şi la Biserică, ceea ce corespunde în întregime
Epistolei Apostolilor. Se pare că menţionarea Bisericii şi a iertării
păcatelor corespunde unei date catehetice, nu însă unei
cateheze dogmatice pe care o studiem acum.
Raportarea simbolului la cateheză nu ridică nici o îndoială. În
secolul al IV-lea, simbolul va fi chiar cadrul precis al întregii
cateheze. În secolul al III-lea, vom vedea că şi opera catehetică a
lui Irineu este structurată prin simbol. Cunoaştem că fiecare
Biserică, încă din timpurile cele mai îndepărtate, dobândeşte
repede propriul simbol. Toate acestea permit să se întrezărească
în încercările de simboluri din timpurile apostolice însuşi cadru
învăţăturii orale ale Apostolilor. Această învăţătură este
independentă de Sf. Scriptură; chiar o precede. Simbolul este
expresia catehezei vii, transmiterea credinţei ajunsă până la noi.
6. Utilizarea Vechiului Testament:
Culegerile de testimonia
Încă din Noul Testament, este uşor de constatat că această
cateheză elementară se sprijină mult pe argumentele
scripturistice şi profetice furnizate de Vechiul Testament.
Preocuparea Apostolilor de a vesti mântuirea „după Scripturi” se
referă la Iisus Hristos însuşi prezentându-se ca împlinirea
Scripturii:
128 Epistola celor XI Apostoli, 16; P. O., 9, p. 192.
129 Ipolit, Tradiţia Apostolică, 21.
50

„Şi începând de la Moise şi de la toţi proorocii, le-a tâlcuit lor,
din toate Scripturile cele despre El.” 130
Este uimitor să vedem cum revin în mod constant aceleaşi
citate din Vechiul Testament în Evanghelie, în Fapte şi Epistolele
Sfinţilor Petru şi Pavel. Această convergenţă de citate identice
este suficientă pentru a ne întreba dacă nu existau culegeri de
fragmente din Vechiul Testament folosite de evanghelişti sau de
predicatori în cateheza lor. Or, le întâlnim efectiv mai târziu în
Testimonia Sfântului Ciprian. De altfel cunoaştem că aceasta
exista la evrei. S-a descoperit la Qumrân o culegere de profeţii
mesianice. 131
S-au observat de asemenea concordanţe între aceste
culegeri iudaice şi grupurile de citate ale Noului Testament. Deci
credem că aceste culegeri iudaice erau folosite de primii
creştini. 132
Citatele din Vechiul Testament nu apar oriunde şi oricum. Cel
mai adesea le găsim grupate, în acelaşi mod, în jurul aceleaşi
teme. Că sunt în Noul Testament, la Iustin sau în Epistola lui
Barnaba, le găsim în aceleaşi grupări. Deci ne aflăm în prezenţa
un fapt major al catehezei arhaice din care vom vedea
dezvoltarea ei în Demonstraţia lui Irineu. Arătăm aici câteva din
aceste grupări de texte mai larg răspândite. Hristos este piatra
„pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii, şi care s-a făcut în capul
unghiului” 133 sau „piatră de încercare” 134 . Povestirile despre
Patimile lui Hristos se sprijină pe psalmul 21 şi pe cântările Slugii
pătimitoare: „Dar El a fost străpuns pentru păcatele noastre şi
zdrobit pentru fărădelegile noastre” 135 . O altă alcătuire grupează
imaginile mozaice ale crucii, rugăciunea lui Moise cu braţele
întinse şi şarpele de aramă. 136 Marile texte despre filiaţia
dumnezeiască sunt mai ales în psalmii 23 şi 109: „Zis-a Domnul
Domnului Meu: şezi de-a dreapta mea” 137 . De asemenea găsim o
întreagă culegere despre apa botezului, îndeosebi: „apa curgea
de sub partea dreaptă a templului pe partea de miazăzi a
jertfelnicului” 138 . Am găsi încă şi mai multe alte culegeri la Iustin
şi mai ales la Barnaba care prezintă de altfel întreaga sa
Cateheză ca împlinirea profeţiilor 139 .
130 Luc. 24, 26.
131 Găsim mai ales profeţia lui Iacov (Num. 24, 17: „O stea răsare din Iacov; un toiag se ridică din Israel”)
apropiată de cea a lui Isaia (11, 1: „O mlădiţă va ieşi din tulpina lui Iesei şi un Lăstar din rădăcinile lui va da”).
132 Cf. J. Daniélou, Théologie du judéo-christianisme, pp. 102 şi urm.
133 Ps. 117,22
134 Is. 8,14
135 Is. 53
136 Nb 21, 8-9.
137 Ps 109, 1.
138 Iez 47.
139 Barnaba, 2: despre convertire, milostenie, postul adevărat.
51

7. Exegeza Vechiului Testament:
E uimitor de remarcat extrema libertate cu care primii crestini
folosesc Vechiul Testament. Texte de origini diferite sunt sudate
intre ele. Altele sunt modificate intr+un sens care traduce mai
bine evenimentul specific crestinesc. Găsim, de exemplu, în
Epistola lui Barnaba ansamblul următor cu privire la Patimi:
„Proorocul a spus cu adevarat la locul său: risipeşte-mi
sufletul cu sabia şi patrunde cu cuie carnea mea, căci cete de
netrebnici s-au ridicat împotriva mea”. 140
CITATELE VECHIULUI TESTAMENT ÎN CATEHEZA PRIMARĂ
Tema Vechiul Test. Noul Test. Barnaba Iustin
Hristos =
piatră
Ps 117, 22
Is 28, 16
Is. 8, 14
Patimile Is 53, 5 si
urm
Ps 21
Ps 118, 20
Zah 13, 7
Crucea Num. 21, 8-
9
Apa
botezului
Filiaţia
dumnezei
asca a lui
Hristos
140 Barnaba, 5.
Ps. 1, 3
Iez., 47
Ier. 2, 12
Is. 33, 16
Is. 45, 2-3
Ps. 109
Is. 45, 1
Ps. 23
Mt 21, 42
Fapt 4, 11
Rom 9, 32
Luc 20, 17-
18
1Petr 2, 6-7
Patimile în
Evanghelii
2 Cor 5, 21
1 Petr 2, 24-
25
Mat 26, 31
Epistola 6
Ioan 3, 14 Epistola
12
Ioan 7, 38 Epistola
11
Fapt. 2, 34
Evr. 1, 13
52
Epistola 5 1 Apol., 38,
2
1 Apol., 50
1 Apol., 51,
2
1 Apol., 60,
3
1 Apol. ,40,
8
1 Apol., 45,
25
1 Apol., 51

Această unică frază regrupează trei citate: Ps. 21, 21; Ps. 118,
20; Ps. 21, 17. Regăsim mai târziu aceeaşi regrupare care redă
ansamblul ca un citat singular 141 . Ne aflăm aşadar în prezenţa
unei grupări devenite tradiţională şi al cărui caracter compozit
nu mai apare nicăieri. Suntem în faţa unuia dintre trăsăturile
caracteristice folosirii Vechiului Testament în cateheza iudeocreştină
142 .
Citatele despre şarpele de aramă ne furnizează un bun exemplu
asupra modului în care textele sunt interpretate în funcţie de
taina lui Hristos. Numai Lui, faptul de le atribui Crucii este deja o
interpretare. Dar avem în plus o parafrază a textului din Numerii.
Acesta ne spune:
„şi de va muşca şarpele pe vreun om, tot cel muşcat care se va
uita la el va trăi” 143 .
Or Barnaba traduce:
„Când unul dinter voi va fi muşcat, să se întoarcă spre şarpele
aşezat pe lemn şi să nădăjduiască, având credinţă că chiar fără
viaţă fiind, acesta poate să vieze, şi va fi mântuit” 144 .
Asemena modificări şi interpretări nu sunt datorate faptului că
autorii creştini ar cita Vechiul Testament din memorie. Mai
degrabă pentru că ei îl consideră mereu viu şi ăn dezvoltare. De
aceea fac din el un perpetuu targum. Este o uzanţă moştenită
din tradiţia iudaică, dar creştiniiîl aplică într+un sens specific: ei
fac exegeza Vechiului Testament arătând că cel Nou îi este
adevărata şi unica explilcaţie. O astfel de practică are interesul
să ne permită să distingem exegeza specialistului de cea a
catehetului. Cateheza are metoda ei pproprie. Ea este o
interpretare a Scripturii în funcţie de relaţia sa cu Hristos care
este autentica semnificaţie.
„Trebuie să aducem Domnului recunoştinţa noastră cea mai mare
pentru ca ne-a făcut cunoscut trecutul, ne-a explicat prezentul,
ne-a dat o anumită inteligenţă asupra viitorului” 145 .
Semnificaţia folosirii Vechiului Testament
Orice cateheză este deci unanimă pentru a introduce anunţarea
lui Iisus Hristos în ansamblul istoriei mântuirii şi pentru a o situa
în continuitate cu marile profeţii. Deja făcea astfel Sfântul Pavel:
„am stat până în ziua aceasta, mărturisind la mic şi la mare, fără
să spun nimic decât ceea ce şi proorocii şi Moise au spus că va
141 Irineu, Demonstratia, 79.
142 Cf. J. Daniélou, Théologie du judéo-christianisme, pp. 105-106; Etudes d’exégèse judéo-chrétienne, pp. 15-165.
143 Num. 21, 8-9.
144 Barnaba, 12.
145 Barnaba, 5.
53

să fie : că Hristos avea să pătimească şi să fie cel dintâi înviat
din morţi şi să vestească lumină neamurilor” 146 .
Era mai întâi de toate pentru iudei un argument ad hominem.
Cei care aderă la Hristos nu sunt infideli Vechiului Testament. Ei
nu-şi trădează credinţa lor evreiască.
În al doilea râns, textele Vechiului Testament iau în cateheză o
valoare de semnificaţie şi de explicaţie. Sunt chiar textele care
servesc în Biserica primară pentru a face teologia evenimentelor
creştine. Ceea ce se cuvine să se spună că actul creştin a fost la
început afirmat prin înseşi formulele Vechiului Testament. Noul
Testament este evenimentul lui Hristos exprimat în termeni
vechi-testamentari. Astfel, de exemplu, teologia şi cateheza
Patimilor se elaborează în jurul temelor Mielului pascal, ale Slugii
pătimitoare, ale eliberării din Egipt.
Aici nu este un simplu procedeu pedagogic, ci, din contră,
manifestarea unei unităţi profunde: evenimentele vieţii lui
Hristos cum cele din Vechiul Testament sunt toate magnalia Dei.
Iată de ce aspectul teologal al vieţii lui Hristos se arată în întraga
sa dimensiune prin evenimentele Vechiului Testament. Astfel,
creaţia este aceea care permite înţelegerea cu adevărat a
zămislirii feciorelnice a lui Iisus: în apariţia lui Hristos, cum de
altfel în creaţia primului Adam, există un început absolut. Şi iar,
Învierea lui Hristos se înţelege cu adevărat prin raportare la
primul Paşte. Viaţa lui hristos nu este strălucirea unei vieţi
umane superioarem ci manifestarea supremă a intervenţiei lui
Dumnezeu în istorie. Cateheza noastră trebuie să arate în ea
continuarea marilor opere ale lui Dumnezeu în Vechiul
Testament.
Or, aceste opere ale lui Dumnezeu sunt întotdeuna aceleaşi, în
Iisus precum înainte şi după El. Ele ne fac să atingem fondul
credinţei. Dumnezeu creează: El face să izvorască viaşa noastră
acolo unde nu era decât neant. Chemarea Sa căte Avraam este o
creaţie. Botezul împlineşte în noi o creaţie nouă. Dumnezeu
mântuieşte: întreag istorie a mântuirii se află jalonată de fapte
ale mântuirii. Omul este prizonier; îi este imposibil să se
mântuiască singur. Dumnezeu îl salvează. Dumnezeu rămâne cu
oamenii: în Templul Vechiului Testament, în Hristos prin
Euharistie. Dumnezeu face legământ: El îşi dă darurile fără
părere de rău . Dumnezeu, în sfârşit, judecă: El este însuşi
măsura adevărului întregii vieţi şi a toată istoria. Acestea sunt
marile opere ale lui Dumnezeu . ele se traduc întotdeuna prin
evenimente. Ele fac obiectul catehezei. Punând evenimentele
146 Fapt. 26, 22-23.
54

vieţii lui Hristos în relaţie cu cele ale Vechiului Testament, se
degajă întreaga încărcătură teologică a unora şi a celarlalte.
În afara valorii sale de semnificaţie şi de explicaţie, folosirea
Vechiului Testament în cateheză are de asemenea o valoare de
demonstraţie şi de justificare. Demonstraţia credinţei este, întradevăr,
analogia credinţei: ceea ce fondează aderarea la un
oarecare dată a credinţei este ceea ce poate fi pus corelat cu
alte date. Aceasta apare atunci ca expresia unei permanente
care o înglobează. „Demonstraţia” credinţei este în mod esenţial
stabilirea de corespondenţe între manierele de acţionare ale lui
Dumnezeu în diferite etape ale istoriei mântuirii. Este ceea ce
produce relaţia în Noul Testament: ea explică Scriptura prin
Scriptură.
Această metodă este cea a lui Hristos Însuşi atunci cândle artă
ucenicilor la Emaus că evenimentele Patimilor şi Învierii Sale au
fost anunţate în întreg Vechi Testament. Este de asemenea cea a
lui Pavel atunci când scrie Corintenilor ca Hristos a înviat „după
Scripturi”. Este iarăşi cea a culegerilor de testimonia a cărei
prezenţă am perceput-o. Argumentul profetic pe care ea se
bazează îşi păstrează întreaga valoare dacă este înţeles nu ca o
slabă realizare a unei aorecare predicţii adesea discutabile, ci ca
o împlinire grandioasă, în Hristos, a evenimentelor escatologice
anunţate de toţi proorocii. Detaliul este este explicat de întreaga
Biblie. Fiecare episod luat separat poate fi plauzibil. Dar luat în
dinamismul istorie sfinte, îşi primeşte contextul.
Am analizat cateheza dogmatică arhaică după duoă moduri
principale de expresie: afirmarea scurtă şi condensată a
simbolurilor de credinţă,şi demonstrarea credinţei în împlinirea
profeţiilor Vechiului Tetament.
55

1.
V. SECŢIUNEA IV:
CATEHEZA DOGMATICĂ ÎN SECOLUL AL
III-LEA
Demonstarea propovăduirii apostolice
a lui Irineu:
Vom avea ocazia să constatăm, în capitolele despre cateheza
morală, importanţa , în istoria Bisericii, sfârsitului secolului al IIles
şi începutul secolului al III-lea. Este momentul în care totul ia
amploare, precizie şi profunzime; în care apar Tertulian, Clement
al Alexandriei, Ipoplit al Romei; în care apare opera capitală a
Sfântului irineu. Pe această operă capitală alegem să ne sprijinim
pentru a descoperi cateheza dogmatică a secolelor al II-lea şi al
III-lea. Nu că Irineu ar fi unicul catehet al vremii. Origen a fost cel
mai mare, încât a rămas, în ciuda greşelilor sale, patronul
cateheţilor. Dar Demonstrarea Predicării Apostolice este primul
expozeu catehetic pe care-l deţinem. Este complet şi tradiţional
aşa încât putem fi siguri că o asemenea lucrare reflectă practica
catehetică a epocii, fiind trasată de o manieră personală.
Născut în Smirna spre anii 115, Irineu l-a cunoscut în
adolescenţa sa pe episcopul Policarp şi a moştenit de la el
tradiţia ioaneică. Se pare că a poposit la Roma înainte de a devni
preot al Bisericii din Lyon. În jurul lui roiesc tot soiul de şcoli
eterodoxe care se împotivesc violent episcopilor. Opera sa se
citeşte în funcţie de acest context. El se străduieşte să pună în
lumină integritatea credinţei, în izvorul şi conţinutul ei, pornind
de la tradiţia comună şi căutân dîn mod special să respingă
erezia gnostică. Iată de ce îl vom vedea insistând asupra unităţi
scopului lui Dumnezeu în creaţie şi mântuire, împotriva
pretenşiei gnostice de separare a Vechiului de Noul Testament.
Ştim că principala sa lucrare este Adversus Hoereses. Dar
Demonstraţia, asupra căreia ne vom opri acum, traduce o
similitutine totală de doctrină.
Iată cum Irineu însuşi prezintă lucrarea destinatarului său
Marcian:
„Ne-am întreţinut un pic prin scris cu tine, şi, printr-o
prescurtare, îţi prezint propovăduirea adevărului ca să te
întăreşti în crediţă. Îţi mai trimitem un fel de memoriu asupra
punctelor capitale astfel ca, prin acest număr mic (de pagini)(...),
56

să pricepi pe scurt toate alcătuirile trupului adevărului şi, prin
această prescurtare, să fii în stăpânirea lucrurilor
dumnezeieşti” 147 .
Încă de la început suntem aşadar avertiuaţi asupra
caracterului catehetic al lucrării.: o prezentare completă şi
„scurtă”a „punctelor capitale” ale credinţei. Introducerea leu
Irineu ne pună la curent în egală măsură cu scopul său diblu:
expunerea conţinutului esenţial al „adevărului” pede o parte şi
furnizarea „dovezilor”pe de alta. Astfel se explică împărţirea
lucrării în două mari părţi.
147 Dem., 1,
57