reprezentarea sistemică a categoriei comicului în discurs

comicului prin prisma teoriilor lingvistice. Astfel, constatăm o potenţială fuziune dintre teoria normelor, care
dă prioritate celei contextuale, şi teoria semo-pragmatică, care recunoaşte supremaţia contextului şi a
elementelor sale componenţiale în actualizarea intenţiilor, conotaţiilor, sensurilor mesajului.
Norma contextuală sau internă cuprinde, prin incluziune, celelalte norme generice, lingvistice sau
extralingvistice, şi participă la crearea sensului doar prin raportare la anumite standarde recunoscute şi
acceptate de aceste norme în ansamblul lor. Anume norma contextuală reprezintă referentul faţă de care
comicul se produce prin deviere, transgresând anumite standarde de producere a textului, fenomen studiat în
capitolul II.
În cel de al doilea capitol, Sistemul mijloacelor de expresie a comicului în discurs, se abordează o
serie de aspecte ce se referă la sistematizarea procedeelor verbale de expresie a comicului, nu înainte însă de
a demonstra legitimitatea statutului de categorie discursivă a acestuia, şi nu doar modal-estetică, şi de a
defini mecanismul discursiv de geneză a comicului, raportul de contradicţie între elementele textului fiind, în
acest sens, unul fundamental.
În viziunea lui M.Ioniţă, categoriile textuale reprezintă microsisteme semantice specifice care, prin
colaborare, contribuie la constituirea categoriei de bază a discursului – integritatea semantică. În lumina acestei
concepţii, orice categorie textuală presupune prezenţa unui denotat complex (forma comunicării) şi a unui
semnificat (gândul, efectul, imaginea produsă în inteligenţa umană de către text), determinându-i un
sentiment sau o acţiune.
Semnificatul comicului fundamentează conţinutul reprezentării sale estetico-filosofice prin intenţia
acestuia de a exprima atitudinea critică a subiectului vorbitor faţă de lume. Denotatul este constituit din două
acţiuni: acţiunea factitivă, denotat al semnificaţiei semantice a discursului, care face referinţă la realitatea
extralingvistică, ce include toate obiectele, fiinţele, sentimentele, ideile din lumea obiectivă materială şi ideală,
şi acţiunea vorbirii, denotat al semnificaţiei pragmatice, ce se referă la actul enunţării, la intenţia enunţării şi
este reprezentat de un vast sistem de procedee comunicative (de natură lexicală, gramaticală, prozodicosintactică,
stilistică) specifice diferitor niveluri ale limbajului, procedee ce sunt în cooperare permanentă, posedă
funcţii semantice comune şi contribuie la actualizarea semnificatului.
Teoria Carcasei categorimatice a discursului sau a Integrităţii semantico-funcţionale a discursului (cf:
M.Ioniţă) este importantă pentru problematica abordată din două considerente. În primul rând, în baza tezelor
prezentate mai sus, comicul poate fi inclus în lista categoriilor textuale. Pentru a argumenta această teză,
consemnăm următoarele:
1. Comicul poate fi considerat un derivat al categoriilor de bază ale discursului, cum ar fi
intenţionalitatea, apreciativitatea, modalitatea. Or, comicul, ca şi aceste categorii, situează enunţul în raport
cu realitatea obiectivă din punctul de vedere al vorbitorului şi exprimă atitudinea acestuia atât faţă de
conţinutul semantic (obiectul) al enunţului, cât şi faţă de impactul pe care acest conţinut îl are asupra
realităţii. Ca şi oricare act de vorbire, comicul exprimă, pe de o parte, ideile, sentimentele, necesităţile,
atitudinile, dorinţele locutorului, iar, pe de altă parte, urmăreşte scopul de a-i influenţa pe interlocutori, de a le
schimba opinia sau atitudinea, de a le impune viziunea şi voinţa locutorului. Astfel, prin caracteristicile sale
ontologice şi praxiologice, comicul poate fi considerat o subcategorie a categoriilor sus-numite ce se
realizează pe deplin în actul de comunicare.
2. Comicul deţine un sistem de mijloace verbale de realizare, fapt ce îi legitimează statutul de
subcategorie discursivă.
3. Comicul – ca strategie intenţionată a discursului – presupune de la sine o transgresare a normei
comune. Altfel zis, transgresarea reprezintă o condiţie inerentă a generării comicului, iar modalităţile de
transgresare îi conferă comicului statut de subcategorie a discursului.
4. Comicul determină structura de adâncime a textului prin crearea unui şir de semnificaţii implicite de
natură comunicativă şi, în felul acesta, contribuie la realizarea integrităţii semantico-funcţionale a textului.
5. Dat fiind faptul că semnificatul comicului nu se manifestă obligatoriu în orice text, rezultă că
această categorie are caracter de entitate potenţială (ocazională, în concepţia prof. M.Ioniţă).
Se consideră, în general, că nu toate categoriile discursive sunt în egală măsură obligatorii pentru orice
text, întrucât ele nu constituie în egală măsură baza lui logico-semantică. Comicul, ca atare, nu apare în orice
text, el poate apărea sporadic. Însă atunci când un text se deosebeşte de alte texte printr-un număr
considerabil de procedee specifice comicului care se potrivesc cu intenţia evidentă a autorului de a reliefa o
anumită stare de lucruri, categoria dată devine suportul conceptual al textului, astfel încât ponderea
conţinutală a comicului tinde spre o discretizare plenară a sa şi influenţează chiar genul literar al operei. Prin
aceasta se explică intenţia sporită a cercetătorilor faţă de categoria comicului.
8